Jocul Cenușăresei (sau cum poți fi fericită și nefericită în același timp)

Fericirea se calculează în minute de nemurire. Mai precis, în minute în care simți atât de plenar viața încât moartea, întunecimea, micimea, urâtul nu o pot atinge. A mea e într-o seară călduță de februarie în America, când beau o Margarita, port o biată rochiță neagră forjată la toate evenimentele și stau la o țigară cu Cesare. Îmi povestește cum el, socialistul, comunistul a ieșit în New York de Black Friday să observe consumerismul american și ghici ce…și-a cumpărat două perechi de pantofi. E dincolo de toate, italian. Mă agăț de fiecare accent al lui, mă uit la părul lui crescut, la felul în care își modulează privirea după a mea, la ce poartă (ați observat că la noi puțini bărbați știu cum să se îmbrace? În Italia în schimb…). Are ochi frumoși, migdalați, un zâmbet irezistibil și se uită la mine, flirtează, îmi spune bella. Eu îi răspund vivace ceva cum că știi, comunismul are farmec teoretic, nimic mai spumos decât să te dezlănțui în tirade egalitariene în timp ce mai iei o gură din privilegiile tale. Să îl trăiești însă, altă poveste. Îl tachinez, râde, mă întreabă dacă mai vreau o Margarita. Mă simt ca o prințesă în rochia mea de 10 dolari și nu pot măsura cât îmi place de el și cât de mult îmi place de mine în momentul ăsta. Nu știu de unde îmi vin replicile cu el, mă surprind gândindu-mă că par spontană și fermecătoare, mă apropii de steaua mea personală, cum ar veni. Și mai e ceva, motivul pentru care știu că nimic nu-mi va umbri strălucirea. Cesare e însurat și are copii, familia lui e în State cu el.

Țin minte senzația de …ușurare pe care am avut-o când am aflat. Ușurare cât mine de mare la gândul că nu va fi nimic între noi, că nu depinde de mine, că scap de confirmarea faptului că nu sunt femeia lui Cesare. Un flirt, o seară de parole, minutele Cenușăresei înainte și după normalitate.  Pentru că eu știu, statistic și probabilistic, ce-ar fi fost dacă era una din două variante 1. Se întâmpla ceva între noi, sex, sărut, ceva sau 2. Nu se întâmpla nimic dar rămânea portița deschisă. Cu ochii minții mă vedeam așteptând un semn, scriindu-i, gândindu-mă obsesiv. Când el mi-ar fi spus știi, a fost frumos dar…mama dracului, în loc s-o las baltă, m-aș fi gândit cum să-l recâștig. Aș fi făcut mișcare greșită după mișcare greșită, după care m-aș fi simțit vinovată, aș fi reluat cărțile de psihologia relațiilor că…ce n-am înțeles, se activează atașamentul anxios, care e ca un fel de dependență, singurul leac e să te abții și să te chinui. Aș fi plâns noaptea, m-aș fi gândit la momentele potențiale, trecute, aș fi reluat conversațiile, le-aș fi secat mințile prietenelor mele. M-aș fi uitat la mine de sus și aș fi dat din cap dezaprobator, a pagubă. Apoi aș fi încercat din nou să mă accept și să mă iubesc pe mine, poate aș fi scris o carte despre același subiect fumat al iubirii neîmplinite. I’m done with that, hopefully. Been there, done that.  Am scăpat de data asta.

De unde știu deznodământul? Din experiență și din cărți. Statistic vorbind, ce caută bărbatul fermecător, seducător, un pic narcisist, genul căruia mereu i-a fost ușor „cu femeile”? Provocare, confirmare, confirmare, provocare, admirație, succes. De regulă o femeie trofeu și eu, fără urmă de denigrare a propriei persoane, știu că nu sunt. Că dacă aș fi fost, aș fi știut până acum 🙂  Sau poate o femeie aservită marelui bărbat, care se sacrifică pentru el. Nici asta nu sunt. Sau poate caută, bietul, o femeie „normală”, whatever that is, dar nici asta nu sunt pentru că, din nou, dacă aș fi, aș ști-o. Mă întreb fugitiv cum e soția lui Cesare și habar nu am, că nu abundă în detalii despre ea, dar nu Cenușăreasa. Am învățat ce alte femei știu demult, să nu te prinzi în jocurile lui Cesare și să știi că un bărbat care has it too easy probably takes you for granted. Cum mi-a zis odată o prietenă „el pe tine nu te vede”.

Este o maximă spusă pe toate gardurile psihologice, cum că dacă te iubești pe tine nu ai nevoie de iubirea lui Cesare sau a lui Nino sau a cui vrei tu. Eu știu însă că, dacă linia de start e sucită, trebuie să muncești toată viața s-o ții dreaptă. Nu ai o epifanie în urma căreia să simți că gata, mă iubesc, mă accept…și să și dureze. E o muncă pe care o faci cu tine zi de zi și înveți s-o faci cunoscând cât ești de vulnerabil/ă. Fericirea vine din multe relații bune, din realizări, din momente de calm și liniște, de seninătate, de prietenie, afecțiune, distracție și înveți cum să o construiești pas cu pas. Înveți și că nu fiecare moment din viață trebuie să fie fericit sau interesant, că tristețea, golul, plictiseala, exasperarea sunt normale. Dar rămâne un spot, un loc în care mecanismele de coping se dau înapoi și rămâi în esența ta, cu vulnerabilitatea la vedere, ca o corabie cu pânzele sus, în bătaia vântului. Vulnerabilitatea mea e Cesare, so to speak.

 

Într-o altă realitate paralelă, aș fi vrut altfel de relații. Aș fi vrut să merg în vacanță cu un iubit. Să ne uităm la seriale. Să mergem cu mașina toamna, prin pădure. Să gătim. Să ne certăm și să ne împăcăm. Să povestim. Chiar aș fi vrut. Chiar vreau. Aș fi vrut să nu-l remarc pe Cesare mai mult decât pe oricare altul. Oare? Aș fi vrut să îmi neg momentele de maximă fericire? Da și nu, dar ar fi meritat cu siguranță pentru că minutele Cenușăresei se plătesc scump. În realitate, prințul nu te caută.

Aș putea să-mi închei povestea cu multe argumente pline de speranță și validitate terapeutică. Ce vreau mai mult să spun e însă că fericirea vine uneori din lucrurile care de fapt nu te fac fericit/ă. E bine să știi asta. Orice ți-ai spune, tot te vor face fericit/ă (și nefericit/ă în același timp) acele lucruri, când viața ți le va aduce în cale. Bucură-te însă când poți să faci pasul înapoi. Dacă putem ciunti poezia lui Eminescu,  “Lumea-ntinde lucii mreje/ Te momește în vârteje/ Tu pe-alături te strecoară/ Din cărarea ta (vulnerabilă), afară”.

Dreptul de a fi femeie

A woman who really wants love and who is worthy of being loved should be willing to put her priorities second to those of a mate”. Spune o expectanță culturală despre care am citit recent într-o carte, All the single ladies (Rebecca Traister). Cartea vorbește despre rolul femeilor singure (sau necăsătorite) în progresul social: drepturile femeilor, emanciparea rasială, drepturile minorităților sexuale, etc și despre percepția culturală asociată acestora. Cartea m-a făcut mai conștientă de faptul că a fi singură este în primul rând un drept. Un drept obținut cu greu de femei mai curajoase ca mine, în vremuri mai tulburi, în care destinul femeii era strict legat de casă sau de mănăstire. Vremuri în care la 23 de ani erai „fată bătrână”, vremuri în care ambiția supremă era o căsnicie rezonabilă. Au fost și sunt și acum în multe părți vremuri grele pentru toți, femei și bărbați, doar că, înțeleg eu, bărbații (liberi) au avut un drept în plus, chiar dacă trăiau în muncă, războaie și nevoi: dreptul de a fi, dreptul de a exista ca persoane independente. Femeile trăiau și erau definite de rolul lor ca fiice, soții și mame. Bărbații erau și ei fii, soți și tați, dar puteau fi și multe alte lucruri. Noi nu. Dacă avem și noi ca femei dreptul de a fi definite prin mai multe atribute, asta se datorează femeilor care au ales împotriva trendului, când asta costa scump.

Teoretic, nu sunt eu o mare feministă 🙂 Retorica mi s-a părut mereu prea dură, prea unilaterală, prea părtinitoare. Mi s-a părut că valorile feministe impun cu forța o femeie independentă, puternică, sigură pe ea, care știe ce vrea, care se auto-definește, se auto-protejează, se afirmă. Eu nu sunt așa, mai degrabă semăn cu personajele romanelor scrise de scriitori misogini, femeia delicată, inocentă, ce privește cu fascinație către bărbatul intelectual. De trăit însă, trăiesc ca o mare „feministă”, singură, am o carieră, nu sunt gospodină și privesc cu fascinație spre prea puțini bărbați. Culmea.

Pe de altă parte, cu timpul, am înmagazinat în mine toate prejudecățile sociale, le-am adăugat pe cele psihologice și le-am înmulțit cu 3. Am știut întotdeauna că sunt prea auto-critică, dar rar am stat să mă gândesc că…stai un pic, nu sunt ideile mele idiosincrazice. Sunt produsul perfect finisat și frumos ambalat al unei culturi misogine ale cărei ecouri le resimțim și astăzi. De exemplu:

  1. Femeile singure sunt ciudate

Femeile singure n-au avut niciodată o reputație bună. Oamenii nu știu what to make of them. Nu știu de unde să le ia. Le scrutăm cu atenție să vedem care e problema lor, pentru că trebuie să fie o problemă. Nu își doresc familie? Problemă, alienarea societății de azi, disiparea valorilor sănătoase etc. Nu pot? Pretenții mari, lipsuri grave. Narcisism, imaturitate, regresie adolescentină și cu ce ne-a mai complimentat psihanaliza. Am avut mereu grijă să nu par ciudată, să nu reiasă prea repede la iveală „motivul” pentru care nu sunt într-o relație. Sunt destule „ciudate” și în relații, dar măcar nu sunt singure, nu? Am citit multe cărți despre femei care, datorită schemelor disfuncționale, istoricului de viață nefavorabil, se implică în relații cu bărbați nepotriviți. Gândul meu era că „ah, eu sunt mai disfuncțională decât toate, pentru că nici măcar acolo nu ajung”. Aș putea însă să-mi mulțumesc pentru că nu am ajuns acolo.

1.De ce ești singură, până la urmă?

a. Pentru că nu te-a ales nimeni. Ești produsul de pe raft care rămâne necumpărat pentru că nu „își merită banii”. Chiar m-am comparat, eu însămi pe mine, cu ani în urmă, cu o cămașă scumpă (măcar) dintr-un magazin. Cică intră tipul în magazinul de cămăși și prospectează opțiunile. Unele nu-i plac din start și trece mai departe. Apoi ajunge la mine și mă ia de pe umeraș, mă întoarce pe toate părțile, mă probează. Dar vede prețul și își zice „cam scump, nu merită banii”. Se mai uită, apoi vede una mai scumpă ca mine dar care îi pică cu tronc și o cumpără impulsiv. Ați înțeles? Eu eram cămașa bună dar care rațional nu merită banii. Adică cu prea multe issues, poate și incomodă. Aspirația mea era să devin camașa care pică cu tronc. Adică să aibă cineva o nevoie disfuncțională și impulsivă de mine.

b. Pentru că ai pretenții prea mari. Pentru că, din cauza egoismului, narcisismului, hedonismului, schemelor disfuncționale, atașamentului anxios și evitant, romantismului, infantilismului, you name it, nu te-ai repliat și nu ai înțeles că în viață trebuie să faci compromisuri. Pentru că nu ești dispusă să dai o viață și o libertate. Pentru că nu te sacrifici. Ca femeie, ar trebui, nu?

2. Femeile singure sunt nefericite

a. Cum să și fie, dacă nu au bărbat și copii? Oamenii uită cât de greu e să ai copii, cum te pierzi pe tine între preocupări bazale, cum e să tremuri de nesomn și de frică, cum e să oscilezi între adorație și furia faptului de a te fi pierdut identitar. Și eu îmi doresc copii, dar am acum, grație prietenelor care mi-au vorbit cu sinceritate, înțelepciunea de a ști că viața unei mame este mai grea decât viața mea de acum.

b. Cum să și fie, dacă sunt singure realmente? Singurătatea e o stare a spiritului, o senzație de gol interior, ca o umbră care te învăluie nechemată. De multe ori aș vrea să am mai mulți oameni aproape, de multe ori mi-e dor să adorm în brațele unui bărbat iubit. Dar am văzut că poate exista și singurătate în doi. Că poate fi mult mai rea pentru că adormi singură, plângând în pernă și în același timp, te simți ca-într-o capcană. Eu n-am capcană. Nu sunt struguri acri, cred cu tărie că o relație sănătoasă de cuplu bate singurătatea. Aș vrea și eu una. Doar că atâția oameni se simt singuri, invalidați, ignorați în relații. Solitude is a fact of life. Loneliness is a state of mind.

3.Ce au și nu au voie să facă femeile singure?

Nu au voie să se enerveze, să fie „isterice”. Cu atât mai mult pentru că sunt singure, oamenii vor asocia asta cu frustrarea sexuală. Nu pentru că femeile singure n-ar face sex (sigur, nu ca cele din relații pe care le așteaptă acasă fifty shades of fantasy :). Dar oamenii presupun că nu și că asta „cauzează” labilitate afectivă. Ah, n-ai voie să fii nici prea emotivă, din același motiv. Dacă te plângi de avansuri sexuale nedorite, fie ești men hater, fie ai tu fantezii de domnișoară. N-ai voie să vorbești prea deschis cu bărbații, motivele tale sigur sunt necurate. N-ai voie să ieși în evidență, ai grijă cum te îmbraci, cum te machezi. Dacă o faci, e clar că ești „disperată”.

Și nu dau vina pe nimeni. Toate sunt gânduri pe care EU le-am avut, despre mine și despre altele. Dacă și tu le ai, take a step back. Multe dintre ele vin din convingerea fundamentală că femeia trebuie să se conformeze unui anumit rol, că trebuie să aleagă datoria, că trebuie să se replieze, că există moduri fundamental mai adevărate de a fi femeie. Dar de ce TREBUIE?

Dincolo de toate, există un lucru pe care aș vrea să îl învățăm din nou și nou, să îl repetăm și când nu-l credem, anume că avem dreptul de a FI, așa cum vrem, așa cum putem noi mai bine.

 

The five choices

Suntem oamenii care suntem. Purtăm poveri inegale. Nu suntem toți la fel și nu e adevărat că fiecare suferă “în felul lui” dar la fel de mult, pentru că, realmente, unii suferă mai mult ca alții. Eu n-am avut cine știe ce dificultăți, dacă mă compar cu restul lumii, aș putea spune că I got a golden ticket. Din interior, poate sunt eu mai sensibilă, vulnerabilă și nevrotică, dar nu pot să nu mă gândesc că pentru alții, e un efort și să le treacă ziua fără să se omoare. Not a golden ticket here, but a silver lining 🙂

So, n-am o viață grea dar it’s rather hard being me și long story short, multe dintre dificultățile mele, dar cred că și dintre ale voastre vin din faptul că odată ce știm un lucru, nu putem să nu-l mai știm. Odată ce vezi lucrurile în “adevărata” lor lumină, nu mai pot fi roz. E o “claritate” a privirii, o înțelegere a lucrurilor dincolo de care nu te mai poți minți. O claritate cinică, să-i spunem. Nu e un lucru bun, nu seamănă cu inteligența și nici cu verticalitatea. Eu încerc să scap de ea, dar vine după mine.

For one thing, claritatea te “ajută” să rămâi single. Nu nu, știu că asta nu e un lucru rău în sine, aș putea chiar pretinde că e alegerea mea de viață dacă m-aș minți mai bine. Deci, pentru exemplificare, să ne imaginăm o seară de ajun de Crăciun, în care eu sunt acasă în familie și îmi petrec viața sentimentală pe telefon. Nu, nu pe Tinder, e totuși Crăciunul! Pe messenger, îmi scrie primul tip:

G: Hey, ce faci in seara asta, frumoaso? Hai la mine 😉 Bem un vin, ascultam o muzica…hehe

Eu: Hey, nu pot, avem musafiri. Take care 🙂

Nu-mi place de G, e genul care crede că, dacă vrei să faci sex cu o femeie, trebuie să o “aburești”, „amețești”, „prostești” etc. că așa, pe degeaba, de ce-ar face-o. Mai face el pe nebunul câțiva ani, după care ajunge, destul de repede, să se însoare cu mă-sa. Metaforic vorbind. Până la urmă are nevoie băiatul de hăinuțe curate și călcate, mâncărică. Sigur, asta nu-l va opri să se uite la femei ca la friptură toată viață. Își va irosi viața pe canapea în timp ce „mami” va alerga după copii și casă. Spectator pasiv al vieții, va lăsa totul pe umerii lui „mami”. Se va retrage la TV sau la jocuri sau la beri cu băieții. Nu-și va cunoaște copiii. Dacă va avea o fată, ea va crește fără așteptări prea mari. E bine. Dar nu cu mine.

Next:

P: Bună seara, M. Îți doresc anticipat Crăciun Fericit ție și familiei tale, sărbători pline de bunătate și căldură. Desigur, după cum știi, faptul că sărbătorim Crăciunul în această perioadă se datorează ambiției Bisericii Creștine de a contracara sărbătoarea păgână a solstițiului de iarnă. Bradul de Crăciun de altfel, ca să nu mai vorbim de Moș Crăciun, sunt tradiții de factură recentă. Pe de altă parte, asta nu știrbește cu nimic magia serilor încărcate de poveste, petrecute alături de cei dragi. O seară minunată, cu drag, P.

Eu: Multumesc la fel 🙂 Take care! 

Sincer, aș ieși mai des cu P dacă nu aș observa că îi place de mine. De fapt, cred că a încercat să mă ia de mână și eu m-am prefăcut că trebuie urgent să-mi caut telefonul. Mă întreb cum ar fi să fac sex cu P. “Draga mea M, dorești să ne iubim în această seară? Putem încerca poziția lotus de la pagina 60 din cunoscuta colecție Kamasutra. De fapt, denumire aceasta provine de la… „ P nu ar fi grobian, nici nu s-ar aștepta să-i fac mâncare în timp ce stă pe canapea și se scarpină la…. Ar fi un tată implicat, care i-ar învăța pe copii o grămadă de lucruri. Dacă aș zice că mă doare capul, m-ar crede și mi-ar aduce un Algocalmin. Mie nu-mi place de el însă pentru că e rigid, prețios și mult prea cumpătat, poartă vestuțe și pantaloni raiați și bea maxim un păhărel la o ocazie. Poartă căciuliță să nu-l tragă curentul. Conduce cu maxim 50 la oră. Se culcă la 10 seara. He’s a wuss. Takes one to know one.

Next!

N: Salut 🙂 Ce mai faci :)? Sărbători fericite să ai! Poate ne vedem când vii la Cluj!

Eu: Salut, Sărbători fericite și ție 🙂 Sigur, vorbim.

N probabil s-a gândit toată ziua la cum să scrie mesajul ăsta. Vedeți, N e un fel de P doar că nu seamănă deloc cu el. Singurul lor punct comun e că sunt, cum se spune în cartier, masculi Beta, adică nu Alpha, whatever the ff that is, dar sigur nu așa ca ei. N nu e așa bookish, nu se remarcă prin nimic special, nu pare să fie foarte pasionat de ceva anume. P e așa cum e, nu vrea să pară altceva, are prieteni la fel de ciudați ca el. N însă, vrea să pară cool. I-am zis odată ce bascheți faini avea un tip, data următoare avea în picioare bascheți noi, imaculați. That’s not the point, dude! În fine, N s-ar îmbăta pentru curaj, doar că nu duce. E atât de nesigur că mă sperie. Again, takes one to know one. N doesn’t stand a chance. Dintre toți de până acum, rămân la primul, misoginul de pe canapea, măcar he can be fun.

Finally!

C: Heyyy, am vaut ca m-ai sunat. Plec la schi, te suneu. Merry C, you!!

Eu: Hey 🙂 Have fun si Merry Christmas! Pupici

Îmi sare inima din piept de fiecare dată când îmi scrii, mi te imaginez conducând spre schi, oare unde mergi? Mă imaginez lângă tine și fericirea asta, oricât de iluzorie, mă face să îți scriu degeaba. Aș vrea să fiu cu tine, C. Cu felul tău de a fi, elegant și degajat, cu zâmbetul tău de îngeraș și ochișori de drac. Aș vrea să fac sex cu tine, C. Aș vrea să mergem la schi, am mai zis. Aș vrea să mergem la Paris, să stăm prin baruri. Sunt atâtea lucruri în neregulă cu tine că mă sperie. Pe toate le vreau. Vreau să-mi povestești aventurile tale cu femei. Vreau să mă faci să urlu de absența ta și să-mi apari la ușă. Ți-am mai zis, you’re so f….d up, in an awesome kind of way. Twisted motherfu….

Evident, pe C poate că nu-l văd așa de “clar”. Claritatea știe să-mi spune însă că n-o să fiu cu el. Never. Guys like him are not into girls like me. Prințul nu e prinț destul dacă n-are nevoie și el de-un pic de validare. Takes one to know one, see? Pentru el, eu sunt un fel de N, îmi simte nesiguranța și se sperie. Nu mă poate iubi nici să vrea.

Oh, pot ușor să-mi închipui ce descrieri din astea mi-ar face și mie alții, am imaginație bogată. Nu că sunt eu mai bună cu ceva. Ideea era că, vedeți, așa face claritatea cinică. Îi face terci pe majoritatea și se dă la o parte cu grație pentru puținii privilegiați. Ca și cum ar vedea peste timp, ce ar merge greșit cu fiecare și cu ce fel de probleme aș coexista mai bine, pornind de la premisa perfect adevărată că dragostea eternă e totuși, o raritate statistică.

Să aștept un al cincilea mesaj? Claritatea îmi spune că nu, nu în curând, nu în circumstanțele actuale. Îmi spune că i-ar fi greu unui bărbat să îmi țină piept, să nu mă lase să îl transform mental într-una din opțiunile de mai sus. Mulți n-ar avea de ce s-o facă. Sunt multe femei la fel de frumoase și inteligente ca mine, dar mai facile. Cu mai puține issues, cu mai puține “clarități” din astea. Pentru mine nu e nici ușor, nici natural. Well, nici nu trebuie să fie. You shine alone. It’s ok. Până și claritatea trebuie să admită că, pentru noi, fiecare zi e un potential. Și că puține realități se pot compara cu potențialul.

Zece pași și jumătate către tine însăți

-M, îți mulțumim mult pentru participarea la acest eveniment. Ne aflăm aici alături de doamna psiholog M care ne explică care sunt pașii pe care trebuie să-i parcurgem pentru a avea o relație sănătoasă. Ce trebuie să facem pentru a fi fericiți în relația de cuplu? Cum să găsim un partener potrivit? Aș dori să începem cu un scurt interviu, apoi vom prelua întrebări din public.

-Desigur, mulțumesc pentru invitație, mă bucur foarte mult să mă aflu aici. (Cum am ajuns eu la acest event? Pe bune, m-au găsit fix pe mine. Iată-mă expert în cuplu și amor. Dar ce era să zic, că nu mă pricep? Sigur că mă pricep, știu multe modele și teorii, toate sună bine, o plăcere să le asculți. Mai greu cu testarea experiementală că avem concepte fuzzy dar e ok și așa cu retorică).

-Spune-ne, M, care este cheia unei relații de cuplu armonioase?

-(asta-i ușor, mă rog…) Atunci când vorbim despre o relație armonioasă avem în general în minte relațiile pe termen lung. În acest caz, este foarte importantă prietenia dintre parteneri – you know what they say, marry your best friend? Așa este. Ce înseamnă prietenie? Să ne placă să facem lucruri împreună și să avem o părere în general pozitivă despre celălalt, să fim un fel de fani ai celuilalt. Și, desigur, este importantă și senzația de siguranță și căldură pe care o avem alături de partener, ceea ce numim atașament securizant. (Reversul este că trebuie să te resemnezi cu faptul că pasiunea dispare din prea multă apropiere, nu mai dorești să faci sex cu partenerul dar trebuie să te prefaci cu grație pentru că altfel toată lumea va spune că e vina ta oricum, nefiind capabilă să îi oferi “ce are nevoie”….oh, bad, bad)

-Deci atracția nu este foarte importantă pe termen lung.

-(nu nu, dacă nu mă credeți, întrebați-i pe toți cei care au fost nebuni după partenerii lor inițial și acum nu mai sunt, dar ce să și facă? Ei îți vor spune că atracția nu contează din moment ce a lor a trecut). N-aș spune că nu este importantă, este un liant esențial în prima etapă a unei relații și și după aceea. Nu este suficientă pentru o relație de durată, dar fără ea este greu să construim o motivație. (cu alte cuvinte, de ce naiba ai vrea să fii cu cineva dacă persoana aceea nu ți se pare în mod special atractivă?? De ce?? Poate pentru bani)

-Sunt tot mai multe persoane singure, care nu reușesc să intre într-o relație de succes. Care este cauza? (Ce???? Cum am ajuns aici așa repede? Mă gândeam că asta va fi o întrebare mai pe final. Stai un pic…ăștia fac mișto de mine?).

-Sunt mai multe cauze despre care putem discuta. Aș spune totuși în primul rând că una dintre ele este posibilitatea. Trăim material mai bine ca în trecut și avem opțiunea de a fi singuri, tocmai pentru că nu mai depindem de alții, mai ales noi, ca femei. Nu că ne-am dori-o neapărat dar o avem. Se vorbește și despre individualism, în sensul de a avea dreptul la fericire personală, dincolo de datoria față de familie, comunitate, societate. Și despre expectanțele crescute pe care societatea modernă a învățat să le aibă. Investim prea mult în relații și ne așteptăm la prea multe de la ele. Până la urmă, suntem două ființe umane imperfecte care își țin de urât într-o lume mare și existențial înfricoșătoare. Dar noi ne așteptăm la mult mai mult de la parteneri, cum ar fi, să ne împlinească. Și astfel avem așteptări mari pe care uneori e greu să le împlinim.

-Se vorbește și despre epoca digitală, care alienează omul și îl transformă într-un „semi-automat” detașat de semenii lui și de emoțiile profund umane. Este o cauză?

-(Come on really, let’s write about that on Facebook, Insta, Twitter și toate conturile noastre). Nu cred, dimpotrivă, în dating, epoca digitală a adus un mare plus prin simplul motiv că oferă un spațiu mai larg de socializare decât cercurile noastre. (îmi imaginez my dating life fără Tinder, greu, greu)

-Cu siguranță, însă ce zici de faptul că swiping creează iluzia abundenței, ideea că sunt prea multe opțiuni și atunci nu avem răbdare să o judecăm pe fiecare în parte?

-Faptul că oamenii nu știu să își facă profile îi determină pe alții să fie dismissive (chiar am spus asta? Începe să-mi placă eventul ăsta).

-La ce trebuie să fim atenți atunci când selectăm un partener?

-(Upsss, ce să răspund frumos la asta? La nimic, evident. Dacă îți pică cu tronc, atenția ta la detalii nu mai face doi bani.Dacă alegi pe criterii obiective, ești suficient de psihopat încât să știi și singur) Aș spune că este important să fii cu cineva care să aibă valori similare legate de carieră, copii, bani, timp liber. Mereu vor fi incompatibilități, dar este bine să le cunoaștem, să le acceptăm și să ne negociem pozițiile cu fair play. Micile incompatibilități sunt ca sarea și piperul unei relații, în schimb ce unele foarte adânci, de exemplu, dacă unul dintre parteneri dorește copii iar celălalt nu, sunt greu de depășit și trebuie să fim conștienți de ele.  (Nu sună bine chestia asta? N-am spus nimic de fapt, ar fi bine să x, ar fi bine să y, ar fi bine să fie voie-bună și pace în lume. Bine ar fi să fie niște grafice de compatibilitate de care să îi pese cuiva.)

-Hai să luăm niște întrebări din public. (Ioi, poate întreabă careva dacă sunt măritată și de ce nu). Prima întrebare: sunt singură de 5 ani și în tot acest timp m-am implicat doar în relații cu tipi care nu vor o relație serioasă cu mine. De ce se întâmplă acest lucru?

-(Join the club, pentru că poate de fapt nici tu nu chiar vrei o relație „serioasă” și pentru că good boys go to heaven but bad boys bring heaven to you. A….și pentru că…hai să-i spunem și ceva util). Probabil pentru că cedezi puterea mult prea ușor în relații. Pentru că, de frică, ajungi să accepți termenii lor de relație. De frica faptului că, dacă nu accepți o relație “neserioasă”, nu vor fi cu tine. Și poate așa și e. Tipii care nu vor relații chiar nu vor și nu se vor răzgândi pentru că tu le ceri asta (DAA, tipii ăștia adoră când te agăți de ei și le explici cât de esențiali sunt în viața ta. NOT). Nu e vorba că lași garda jos, ci mult prea jos și mult prea devreme.

-Se spune că trebuie să trebuie să arăți că nu-ți pasă foarte tare, că ai și alte opțiuni și că nu ești disponibilă. Cel puțin la început.

-(Daaa, you should text something sexy atunci când nu te caută și plângi în pernă). E o opțiune, dacă poți face asta în mod natural. Dacă nu, e ca și când te îndrepți cu pași repezi exact spre relația pe care nu o vrei și nu o poți duce. Nu există la început și apoi văd eu. Și apoi când, după ce l-ai „prins”? Cum îți dozezi vulnerabilitatea? (Ar fi bine să îi dai drumul controlat, câte un pic, exact în momentele esențiale, dar cine poate? Eh cine, cine nu vine la eventuri de dezvoltare personală pentru că i-au ieșit toate ploile).

Următoarea întrebare:

-În ziua de azi se pune accentul pe faptul că femeia trebuie să fie puternică și independentă. Schimbă asta cu ceva dinamica relațiilor?

-(sigur, fii femeie feministă, pune-l la punct, dă-i). Tot timpul s-a presupus că femeia trebuie să fie puternică. Toate eroinele noastre sunt puternice. Bărbații preferă femei puternice (ce-o mai fi și aia că nu mi-e clar, poate nu neapărat să intre cu buldozerul în tine). Independența …de la sine înțeles că aduce exact ceea ce spune, adică lipsa de dependență. Faptul că ai de ales. Asta sigur că schimbă dinamica lucrurilor 🙂

-Și ultima întrebare, M. Tot vorbim despre faptul că pentru a fi fericit într-o relație, trebuie să fii bine cu tine. Ce crezi despre asta?

-(Din seria ar fi bine, multe lucruri ar fi de n-ar fi așa cum sunt. Păi chiar bine cu tine total nu poți fi că doar nu ești narcisist). Cred că este esențial să ai o relație bună cu propria persoană, măcar tu să nu te pui la zid și să îți arăți puțină acceptare și compasiune. Nu trebuie să te ridici în slăvi dar măcar să te ajuți în suferință, cum ar veni, să nu-ți pui piedică. Uită-te la cauzele acțiunilor tale, vei vedea de ce ai luat uneori decizii proaste. Poate te vei ierta din când în când.

-M, îți mulțumim pentru participare. Data viitoare vom aborda subiectul “cum să ai încredere în tine în fiecare zi”.

-Mulțumesc, mi-e făcut plăcere 🙂 (Oare eventul cu încrederea în tine e tot cu mine? Poate invită pe cineva mai încrezător totuși, păcat).

 

Nu știu dacă e ok ce fac, dar așa de bine m-am simțit scriind acest articol că n-am putut să nu îi dau share. Ca o precizare, cred că multe din teoriile psihologiei de cuplu sunt utile (și nu doar eu cred, ci comunitatea științifică), inclusiv cele la care am făcut aluzie aici. Monologul meu interior era mai mult legat de numeroasele situații în care atâtea sfaturi devin tot atâtea presiuni. De faptul că nu toți putem face toate lucrurile la fel de bine. And that’s ok 🙂

 

 

 

 

The joy of loss in the New World

I’ve been in Boston for my Fulbright program for nearly five months now. I came with fears trolling me and a quest for novelty. It’s now old for many, but for me it still is the New World. I didn’t miss home, I came with a two-way ticket and I knew precisely when I’m going back. Instead, I’m starting to miss Boston and my life here … in anticipation. Those of you who cling (you know, as opposed to let go, detach, accept, float on the surface of things) to moments, people, and places know what I’m talking about 😉 I was scared and excited in my first days, like on the verge of despair for every hassle and yet so curious about everything, so eager to know more, to remember every word new to me, to befriend people. The fears have quickly subsided and, for a while, let’s say starting October until sometime in December, I had a window of time when I was truly happy. I call it the joy of no expectations. The joy of losing yourself. It’s a precious gift I haven’t had in a long, long time. Why is that?

  1. Take a break from yourself

Your identity, your personality, your fears are known to no one. Imagine that, being able to change the story and become someone else. Keep the good, lose the tail. This was so much easier in a new place, with new people (your know, like the New World metaphor?). I found the social relations here bright and shiny, I became a nicer person and, as if looking at myself from above, I saw a girl building a social life from scratch, taking initiatives in conversations, arguing for her point for view, shining and spreading her joy on social media. This is no country for tears, it’s about social shining, about being considerate and giving your best. Once I went to a bar to have a drink and people just talked to me, not guys looking for a hookup, but people who were curious and wanted a chat. You don’t have to prove yourself for people to be nice to you, like at home.

[We, as Romanians, are so quick to judge other cultures to be cold, but, at least in comparison, we’re as cold as ice. Sure, our ties run deep and we bound so profoundly in close relations, but to strangers, we are cold. You have to pass endurance tests before we find it in our hearts to be nice to you, to smile a proper smile and give you a chance. Oh, I know what we Romanians say to that: the American way is superficial, and people don’t really care about you. Yep, they don’t, but I’m here for only six months, so no time for passing tests. A little superficial charm suits me just fine].

Ah, and also, when you’re NOBODY (not in a derogatory way, but like…when people don’t know you and have no expectations, and you have no established identity in the eyes of others), it’s so much easier not to care what others might think 😉 so yes, I was a different person here, I dare say better.

Now, sure, you find yourself eventually, or, shall I say, your SELF finds you and haunts you, it creeps in, it hits you in the head and laughs in your face: “You really thought you got rid of me?”. Your brain is out to get you. The New World is not so new anymore and the magic is gone. But I’ve had my share and it’s been worth it.

  1. Do something new every day

Not as a motivational, „change your life in 12 steps” line, but literally. I did that, a lot. I did something new every day, until at one point I didn’t. You find your routine eventually, but it takes a while, thankfully. I was such an explorer when I got here…and a while after that. But you know, with the cold and the long nights, it’s so much easier to go to places you already know. And yeah, I guess I’m the type who clings and attaches, so well, novelty can resist me.

  1. Go to new places

I’ve been to amazing places, with wonderful people. I would travel north and south and east and west all across the USA (but, eventually, I would come back to Boston). That doesn’t wear off. I want to keep doing it. It’s soothing, refreshing, joyful, intellectually challenging. What more can you want? You know the America effect? I went to Plymouth Rock (small town in Massachusetts, where the Mayflower ship landed) at a Fulbright organized event, to see the Thanksgiving parade. It was cold and I was grumpy. I was rolling my eyes. The parade?? Come on, really? These people take themselves so seriously, this is so American bla bla. And the parade comes. At the end I was cheering and clapping like a kid. That’s the spirit.

  1. No demands, no expectations

It’s Saturday evening and I have no plans. So what? I’m so new here. So I’ll just go out by myself or I won’t, and either way will be just fine because that’s the way it’s supposed to be in a new place, right? Can’t just as easily say that when the “I don’t have a life” syndrome is circling me on Saturday nights in Cluj, where I’ve been living for 15 years. Just live and let live. Things will come. Ironically, having been single for a lot helped me here. I didn’t feel weird doing things by myself. That’s natural for me. Going to lunch or dinner or a concert on your own is just fine. It’s how it’s supposed to be. I haven’t been lonely here. I talked to people at home and I have people here. My roommates also helped. My lower demands also helped. That also didn’t wear off, I can still give myself a break :). I predict the “demands” would kick in in about a year, won’t be here to see them coming, but I’ll find them right where I left them, in Romania.

So, what have I learned so far? Fear novelty if you have to, but embrace it when it comes. It can bring a lot of freedom, and, in lack and in spite of a better phrase, freedom is great 🙂

P.S. I think I somehow got the right pronunciation of my name so that the people at Starbucks don’t misspell it (finally).

 

Unde cresc trandafirii

O zi superbă de mai, cu miros de trandafiri și soare călduț. E un parc unde suntem, sau nu, …o terasă. Eu stau așezată pe marginea unei fântâni arteziene, mă caut în sclipirile apei. Port o salopetă roz, elegantă, care cade frumos și sandale bej, cu pietricele. Good hair day too. Îmi zâmbesc mental. Mă surprind răsucindu-mi părul, din joacă. Nu sunt stresată azi, simt liniște și bucurie, mă gândesc dacă e ok să arunc o monedă în apă. La ce urmează chiar nu mă aștept. Îi aud vocea familiară, din spate:

– Hey, M!

Îi aud în voce zâmbetul de îngeraș. Vine spre mine și mă pupă pe obraz. Îi zâmbesc înapoi, cumva e așa de natural să fac asta.  Oare ce va zice acum?

-Ce zi superbă. Incredibil nu? După ploaia de ieri? Aha, despre vreme, ce altceva să și zică.

-Daaa, I sooo love it. Și locul ăsta, n-am mai fost aici. Uite ce de trandafiri! Îi arăt în jur încântată, de parcă aș vrea să-i ofer.

-Și tu arăți ca un trandafir 🙂 Ce-i cu fântâna asta? Poartă noroc?

-Nu știu, vrei să aruncăm monede, să vedem?

Chiar scoate două monede și le aruncăm. Îmi pun o dorință, râd forțat. Se așează lângă mine și mă privește cu același zâmbet de copil. Dacă n-aș ști mai bine, aș crede că flirtăm.

-Și ce mai faci tu, M?

-Bine, chiar bine. Am o perioadă bună, vine și ziua mea…tu, ești ok? Mult mai bine decât ultima oară când te-am văzut, mulțumesc frumos.

– Daa, da, mi-am schimbat jobul, știi că…

-Mda, era și timpul. Țin minte cum toți erau nebuni și tu singurul rațional. Vrei să le vezi pe fete? Sunt la o masă mai încolo.

-Da, stau puțin cu voi și mă duc în treaba mea .

Dragul meu Fabian vine cu mine la masa fetelor, surprind reflexia noastră în vitrina localului, nu mă pot abține să nu mă gândesc că da, ne stă bine împreună. E jovial și atent, ne povestește cum a scăpat de jobul trecut și cum a ajuns la actualul. „Vă dați seama, nu mai știam ce să fac, nu aveam alternativă, nu aveam nici un ban pus deoparte. Dar nu mai puteam cu figurile lor. Și am plecat, de fapt într-o zi nu m-am mai dus, just like that. N-am mai răspuns la telefon, pur și simplu :)) Nu știu, M, îți imaginezi?” „Nuuu, nu cred că ai făcut așa ceva, Fab!” „Ba daaa! Eram speriat și am avut așa …second thoughts, dar era târziu :)) Noroc că fix peste câteva zile m-a  sunat prietenul ăsta al meu din State, îl știți pe Raul? Da da, ăla, vecin cu tine. Că își deschide o firmă și n-are cine să-l ajute. Și așa…” Mai povestim un pic și pleacă, de fapt avea treabă aici la terasa asta. Îi facem cu mâna toate trei.

-Ce drăguț e băiatul ăsta! Totuși, M, de ce v-ați despărțit?

Mă uit țintă la Amelia, oare a uitat? Spune și Mari:

-Eu știu de ce, că doar ne-ai zis. Și te cred, normal. Dar tot îmi vine greu să îmi imaginez că Fabian…

Păi nici eu nu mi-am imaginat. Era o relație care, după toate manualele, trebuia să meargă. Doi tineri drăguți care încearcă să-și facă un viitor. Țin minte cât de amabil mi s-a părut, cât de ok, nu genul care îmi place mie de obicei. „În sfârșit”, am zis. Am avut însă ezitări, el le-a simțit, m-a urât, eu am crezut că e vina mea și l-am iubit tot mai puțin. Un cerc perfect vicios.

Ultima dată când l-am văzut nu semăna deloc cu el cel de la terasă. Era furios, se învârtea ca un leu în cușcă. Eram la el în sufragerie și trebuia să mergem la nunta Ameliei în curând. Fabian avea o față de parcă nu zâmbise niciodată. Mă prefăceam că mă machiez, să nu trebuiască să zic ceva. Era o tensiune în aer, să o tai cu cuțitul. Încă puțin ruj, poate totuși altă culoare? Fabian se uita nervos la telefon. Să îi sune telefonul, să plecăm odată la nuntă. Să îl sune maică-sa. Să îl sune șeful lui, să își recanalizeze furia.

-M, unde mi-e ceasul? L-ai luat de la reparat? Offf damn it, here we go, alt scandal, nu mai vreau, nu mai pot. Și-a găsit motiv. De trei zile îmi zice să-i iau ceasul, că doar e la parterul blocului de lângă mine. De fiecare dată uit. Înghit în sec cu putere.

-Nu, am uitat, scuze. Îmi pare rău, serios. Chiar îmi pare rău, nu pentru el și ceasul lui, ci pentru că, la cum am învățat să-l cunosc, urmează un scandal și întârziem la nuntă. Urlă la mine:

-Tu nu ești normală, M? Cum naiba ai uitat? Îți tot zic de-o săptămână! Să-mi….!Trage un pumn în masă.

Mă uit la el cu ochii mari, muți de uimire. Am senzația că mă ridic din corp, deasupra lucrurilor. Sângele îmi năvălește spre tâmple, mi se articulează gânduri de ură și război, îmi vine să-l strivesc. Și pe mine că sunt aici în loc să fi plecat de la prima ridicare de ton. Cum am ajuns eu, care am atâta oroare de scandal, să ascult așa ceva? Asta e deja nivelul următor, al jignirilor. Îmi vine să urlu, dar rămân în schimb, neputincioasă, cu gura căscată. Uluită. Încremenită în furie. Cum naiba??? O parte din mine se întreabă de ce am uitat de ceas, o fi răzbunare inconștientă. Zice ceva, eu încep să respir și aproape plâng de nervi. El își repetă placa, ceva despre iresponsabilitate, despre mine cum nu-mi pasă, ceva despre prioritățile mele de rahat. Altceva despre cum eu n-o să reușesc în viață. Așa aș vrea să îi răspund, așa aș vrea să iasă din mine toate mahalalele acumulate și nerostite. Dar nu, doamna tace până la capăt, gândindu-se cum să îl lovească cu mantă. De fapt, în timp ce îl privesc cu ură, îmi dau seama că e la pământ, că doar nu de fericire se schimonosește. De fapt, sigur, problema nu e ceasul. Nuu, cât de complicați ar fi bărbații, altă problemă decât orgoliul nu poate fi. E desigur, despre sex, despre cum eu nu îl doresc destul (și cu cât se enervează mai tare, da, cu atât îl doresc mai puțin). Sper să nu deschizi subiectul Fab, că te fac una cu pământul, din vorbe.

-Tu, de fapt, M, nici nu vrei să fii cu mine. Ce dracu ai vrut de la început? Mda, încolo se îndreaptă dacă nu intervin.

-Fab, nu-i momentul. Știu că ești supărat pe mine, nu doar acum, în general, înțeleg, hai să discutăm altă dată. Am uitat și gata.

-Lasă-mă dracului cu poveștile tale de psiholog! Orice aș zice în astfel de momente sunt texte de psiholog, se ambalează și mai tare.

-Nu-s povești de psiholog, dar ce să facem, să urlăm unul la altul? E târziu, hai să plecăm, nu mai pot!

Îmi iau sacoul, pantofii, mă uit spre el să văd dacă vine. Se uită pierdut la mine, cu furie mocnită:

-M, pe tine n-o să te iubească nimeni, niciodată. Bum, there, you said it. Cannot take it back. La prima întâlnire mi-ai spus că sunt adorabilă. Mă uit la el perplexă, din nou, simt o greutate în piept, câteva secunde nu știu ce să fac. Apoi zâmbesc amar și destins.

– Eu nu ți-aș fi spus niciodată așa ceva. Ies pe ușă și deja aerul e mai limpede.

Rănită? Cum să nu, altădată însă. Acum am o senzație de plutire. I’m out, gata, am scăpat. Nu-i mai datorez nimic băiatului minunat pe care îl plac toți prietenii mei. Că doar nu se așteaptă nimeni să mai fiu cu el după asta, nu? S-a terminat cu vinovăția faptului de a nu fi fost a lui pe de-a întregul, de a nu-l fi dorit destul. S-a terminat cu scandalurile. Nu mă interesează cine mă iubește, bine că nu el. Abia aștept să mă trezesc mâine dimineață și să nu trebuiască să-l sun (înainte de 12, că apoi începe cu de ce nu mai devreme, ce am avut de făcut și cu cine). Sunt aproape fericită. Îl aud venind după mine.

-Te duc la nuntă dacă vrei.

-Poți să vii și tu. Pot fi generoasă chiar, sper să îl macine reacția mea superbă.

Să vină, ce mă interesează, măcar mergem cu mașina. Suntem amândoi obosiți și resemnați, nu mai avem lecții de dat, nu mai avem așteptări de împlinit, nici dezamăgiri de semănat, ne-am despărțit implicit. N-am vorbit aproape deloc la nuntă, la un moment dat am venit la masă să-i dau setul meu de chei. El a plecat apoi, eu am mai rămas cu fetele. Atât a fost, n-am mai vorbit. Nici o lacrimă. Nu tu „îmi pare rău că n-a mers”, „take care”, nimic. Atunci, la terasă, m-am mirat de cât de tandru interacționăm când nu mai suntem împreună, ca la prima întâlnire. Ce oameni frumoși am redevenit după ce ne-am înfipt spinii în carne. Ce frumoși sunt bărbații când au orgoliul întreg. Ce frumoasă sunt eu când n-am nici o vină.

P.S. Povestea și personajele nu sunt adevărate. Apropo de orgoliu, mai mult sau mai puțin în legătură cu povestea, mi-a venit în minte un citat al lui Margaret Atwood: „Men are afraid that women will laugh at them. Women are afraid that men will kill them”.

No country for tears

Sunt la Macy’s, pe Washington St. Am hotărât să îmi cumpăr o pereche de balerini aurii, primul shopping de când sunt aici, de două săptămâni. Până acum mi-am cumpărat lucruri mai prozaice, pat si saltea, detergenți, coș de gunoi, prosoape, pahare, ce trebuie într-o casă nouă. Hai să ne mai uităm puțin pe aici, uite ce bluzițe la Calvin Klein, uite Michael Kors…Nu nu, nu acum, dacă în ultima lună de stat aici rămân cu bani rezonabili, dau tunul. Balerinii aurii de fapt nu sunt inutili, asortați cum trebuie merg aproape la orice și mă fac să arăt șic. Dacă ar fi un sfat de fashion pe care să îl dau mai departe ar fi: nu ocoliți pantofii care sclipesc, nu sunt too much, dar te fac să arăți ca o prințesă. Plec cu balerinii și mă îndrept spre Bolyston și Newbury. Am mai fost eu acolo dar nu mi-am dat seama ce aproape sunt de Macy’s. Google Maps te face să mergi cu capul în gard. E atât de frumos orașul ăsta, pozele nu-i fac dreptate. Așa de mult îmi place cum se îmbină zgârie-norii cu clădirile din marmură sau cărămidă, atâta bogăție, atâta forță. Și dacă totuși obosim, mergem spre Newbury sau Beacon Hill, unde găsim case europene, din cărămidă roșie, felinare, terase și magazine mici. E mijlocul lui septembrie, 28 de grade, eu melancolică.

Primele zile aici au fost waw, agonie și extaz. Stăteam atunci într-o zonă frumoasă de case, o suburbie perfectă. Casele erau ca de jucărie, doar că adevărate. Cam departe,am stat cu inima în gât până am ajuns cu taxi de la aeroport, de frica prețului. A fost pace în prima zi. Mi-am cumpărat telefon, am fost la Museum of Fine Arts pe jos, plimbare de o oră jumate, mare e ura față de transportul public. Am fost cam obosită în muzeu, cel mai mult știu că mi-a plăcut în galeriile americane, sunt niște lucrări frumoase acolo, John Singer Sargent, de exemplu. Minunate picturi, se vede că-s americani. Nu știu, totul e perfect la ei, liniile fine, culorile luminoase, portretele superbe. Este și un curent care încearcă să îmbine tehnicile lui Vermeer de lumini și umbre cu cadre moderne și rezultatul e awesome. Sigur, nu mă pricep, în ceea ce privește arta, sunt un consumator de la distanță. Am mâncat la una din cafenelele muzeului un platou cu brânzeturi și fructe, ca o tipă rafinată. Oricum, ar fi de prost gust să servească ciozvârte la muzeul de beau artes. La plecare m-am rătăcit, am ajuns într-o zonă dubioasă, n-am gasit taxi, până la urmă am ajuns în Longwood (zonade spitale și școli de medicină) și am găsit într-un final. Omul nu știa unde să meargă, nici eu nu știam mai bine, m-am panicat, m-am depanicat, în fine. Serviciul de taxi din Cluj e un vis frumos. Am plâns după el.

Următoarea zi, din nou ca turistul regulamentar. De data asta, merg la Old State House, reședința foștilor guvernatori din vremuri coloniale, clădire foarte veche,multe s-au întâmplat aici în timpul războiului de independență. De exemplu,Boston masacre, când soldații britanici au deschis focul asupra unor bostonieni. E singura clădire veche din zonă, înconjurată, mititica, de mastodonți. Mă plimb prin zonă, atunci am ajuns prima dată la Macy’s și am încercat un ruj superb de la Dior, noroc că am avut gândul cel bun și nu l-am cumpărat. Am mâncat la Pret a Manger, ca omul sărac și cu pretenții, am vorbit cu fetele pe Facebook. Eram happy și purtam un tricou primit de la colegi, pe care scria „mândruță faină”. No, am văzut, ne-a plăcut, mergem acasă? Nuu, locuim aici șase luni, apoi plecăm acasă. Hai să vedem unde voi locui. Zona mi se pare o fundătură, cine m-a pus totuși să vin direct din downtown? Mi-am cunoscut colegii de apartament, un cuplu, doi tineri încântători, sociabili,muzicieni. Doar că nu aveam pat în cameră și nici altă mobilă. Vina mea, trebuia să fi știut. Am intrat în panică. Apartamentul e la subsol, avem niște ferestre foarte joase. Iar panică. Am încercat să mă adun, nu știu dacă a ieșit. Am plecat de acolo și nu știu cum am ajuns acasă, probabil cu autobuzul care se chinuia oprind la fiecare stradă (în zona cu case frumoase, în care stăteam cu AirBnb). Am tras un plâns sănătos, primul din America. M-am simțit mică și singură. Și proastă. Mi-am comandat pat, saltea și manoperă de asamblare de pe Amazon, după repetate plânsete cu cardurile care nu mergeau. Următoarea zi m-am trezit mai bine, aveau un fel de farmec acele prime zile. Și după șocul cu apartamentul, aveam încă impresia că venitul aici înseamnă un început și speram, o șansă de a mă reinventa. Aici nu mă cunoaște nimeni, mi-am spus. Pot să fiu ce fel de persoană doresc. Pot fi nebună și sociabilă. Mda, ar fi bine să încep, până nu redevin eu însămi.Peste câteva zile, dau cu ochii de proprietarul de la Airbnb, un tip drăguț. El zice:

  • Hi, Simona, long time no see.
  • …I’ve been away these days. Cumva mă simțeam vinovată că nu prea m-a văzut.
  • Me too, I went to Tennessee.
  • Isn’t that really far away? (smart girl, way to go)
  • I took a plane. (smart boy, good conversation).

Nu știu de ce mă distrează așa de mult conversația asta, probabil pentru că vroiam să flirtăm puțin și nu știam ce să ne spunem.

Povestea oricui

Povestea nimănui, povestea oricui, povestea mea spusă de prea multe ori. Vi s-a întâmplat și vouă, vi se întâmplă poate chiar acum. I s-a întâmplat altuia din cauza voastră, din cauza mea. Nu e nimeni vinovat. Doar eu. Și nici măcar.

7 Noiembrie 2008, vineri după-masa, eu la ore. Sunt la master și am intrat și la doctorat, sunt un pic pierdută, am mult de lucru și nu știu cum să le organizez pe toate. Ora asta de s-ar termina mai repede să mă duc acasă. Unde ce fac? Mă uit la TV, că fetele-s plecate și plouă de rupe. Mâine mă apuc serios să citesc pentru doctorat, nu mai pot lăsa lucrurile pe ultima sută de metri, a mers până acum dar…oare cine mă sună? 0745..? Ah, se termină ora și pot să răspund.

– Ceau,Dovlecel, Vic la telefon. Poți vorbi? (Dovlecel? Vic????)

– Ceau,da, sigur, ce mai faci? Ies repede pe hol să aud mai bine.

– Păi uite, sunt în Cluj. Aveți aici o vreme frumoasă….Am ceva treabă, vreau să-mi – schimb și mașina, mai multe. Stau la un văr de-al meu, în Mărăști, el e plecat în seara asta. În fine, mi-a dat Ana numărul tău.

-Ok, super 🙂 Cât stai?

– Ah, nu știu, îți explic eu. Poate nu mai plec, haha. Anyway, cam târziu te sun, poate ai program. Am zis totuși să încerc, ai chef să ieșim la un suc diseară?

-Da,chiar ar fi fain (da, chiar ar fi faaaain, chiar îmi vine să mă urc pe pereți de bucurie și nu-mi vine să cred ce noroc a dat peste mine să mă sune tocmai el).Pe la 10 e ok? (adică, trebuie să ajung acasă să-mi fac părul, să mă machiez și să-mi și cumpăr o bluziță care să meargă cu blugii cei noi. Oare am timp să merg la mall? Ar trebui să-i zic ceva, că mă bucur că mă sună sau …?)

– Da,perfect la 10. Să te gândești unde mă duci 😉

Waw, chiar mă întâlnesc cu Vic? Simt așa o bucurie în suflet, zbor ca un spiriduș, viața e așa de frumoasă când se întâmplă lucruri bune, e roz, e mare și cu fluturi galbeni, colorați. Victor e un fost coleg de liceu, mai mare cu doi ani. Un tip drăguț, foarte drăguț, nu știu cum să zic, nu neapărat Adonis dar foarte fin, elegant, stilat. Nu știu cum făcea, nu se „băga în seamă” dar știai că-i acolo. Când era într-un cerc social, ceilalți i se adresau în primul rând lui. În liceu nu ne cunoșteam, dar mă saluta și îmi zâmbea când mă vedea pe coridor. A venit odată la noi la Cluj, când eram în facultate, tot așa, cu ceva treabă, era prieten cu Ana. Am ieșit în oraș, ne-am distrat, am flirtat puțin, faza cu Dovlecel de acolo e, că râdeam noi de cum sună alinturile din engleză în română. Și eu am rămas cu Pumkin, Dovlecel 🙂

Și acum mă sună, chiar pe mine. Oare mă place? Altfel de ce m-ar fi sunat? Oare mai e cu fata aia, Lina? Poate n-are cu cine să iasă. Totuși, vreo cinci de la el din clasă locuiesc în Cluj. Poate a mai sunat vreo trei fete și nu i-au răspuns. Poate mă cheamă cu un grup mai mare, “la o băută”. Poate, poate trebuie să mă pregătesc mental pentru varianta în care ieșim în gașcă, să nu par dezamăgită. Dar a zis să mă gândesc unde îl duc, dacă avea planuri cu mai multă lume nu eram eu factorul de decizie, nu? Merg pe stradă și mi se derulează în cap tot felul de scenarii și planuri. Ajung la mall și îmi cumpăr o bluziță de la Motivi, nu era cazul, dar, de câte ori mă întâlnesc cu Vic? Întotdeuna sunt entuziasmată înainte să ies în oraș, sunt momentele mele preferate, când mă pregătesc. Atâtea posibilități. Acum pe deasupra mă întâlnesc cu Vic, trebuie să fiu classy și degajată în același timp, să nu pară că m-am străduit dar rezultatul să fie de revistă.

Throw on your break lights,We’re in the city of wonder. Se aude Disturbia pe fundal. SMS de la Ana: “vezi că s-a despărțit de Lina, de data asta pe bune ;)”. Good to know. SMS de la Vic: “cum stai? Când ești gata?”Să las să treacă trei minute, să nu pară că stăteam lângă telefon? Nu, come on, penibil, îi răspund. Din fericire, când vine după mine (singur, by the way) nu sunt deloc agitată, nu e genul intimidant, mă simt instant în largul meu. Decid că mergem la Diesel, prea tare nu pot greși cu asta. Iar se aude Disturbia, suntem în partea de cafenea.

-Deci, spune-mi, am auzit că ești la doctorat acum. Zice el entuzismat.

-Ihim, dau din cap. De acum..o lună?

-Really,I’m impressed, girl. Ai chef să-mi spui ce studiezi sau…?

-Well,încă mai trebuie să mă decid. Dar îmi place partea de psihologie experimentală aplicată în sănătate mentală. Mai ales anxietate. Proiectul meu inițial a fost pe ceva ce se numește tulburare obsesiv-compulsivă dar nu știu cum rămâne.

Și continuăm, chiar îl interesează, pune întrebări, ascultă. El a terminat informatică, lucrează acum la o firmă dar are planuri să înceapă un bussiness, de asta a și venit la Cluj, la ceva eveniment, să vorbească cu nu știu cine. Îl tachinez că el are de fapt suflet de artist, el zice că nuu, e de fapt un mare geek, voi vedea eu. (Voi vedea? Pe bune? Ce? Eu?). Mergem în partea de club, nu știam, dar este concert de jazz.

-Pe bune, M? M-ai adus la jazz? Ești incredibilă. Mă stânge scurt în brațe.

-Îți place? Score, girl, mega score.

-Daa.Eu cânt la pian, știi? Nu știai? În fine, am avut o trupă în facultate, o tentativă. Nu cântam noi chiar jazz dar…mă rog.

-Păi,vezi? Artistul din tine 🙂 Eu nu prea sunt cu jazzul, nu-l înțeleg, cred că trebuie să ai ureche muzicală.

-It’s an aquired taste. Auzi, piesa asta se numește Take Five, foarte celebră, scrisă în cinci timpi. Orchestra ține ritmul ăsta,  în timp ce fiecare instrument improvizează pe marginea temei.

-I love it, e muzică de stare, de atmosferă. În gând: e muzică de ascultat cu tine. De condus pe drumuri lăturalnice, prin pădure, toamna, printre frunze arămii.

Mai comandă de băut. E încântat. Și eu sunt. Se uită la mine în ochi. Ne zâmbim foarte dulce, apoi …. se uită la mine cum se uită un bărbat la o femeie, îi văd lucirea din privire, grimasa de animal de pradă. “Ce-mi faci tu mie?” Îmi șoptește. Inima stă să-mi sară din piept. Îl fixez cu privirea, aș vrea să mă sărute, aș vrea să o fac eu dar mi-e frică. Dacă totuși…și nu se întâmplă nimic. Trece momentul. Just like that. Nu știu cum, n-am știut niciodată cum, dar a trecut. Inhale, exhale…Nu s-a întâmplat nimic, îmi spun. Nu înțeleg. Poate nu…Dar am văzut, eu am văzut…E ok, ne vedem și mâine, avem deja planuri de mers la masă și seara în club. Își aprinde o țigară. Îmi las capul pe umărul lui o clipă, se lasă și el spre mine. “Vrei un B52?” întreabă. “E ok și B52”.

Mâine ne vedem într-adevăr la Bolero, e, din păcate, cu văru-său. Mi-e antipatic din prima. E un băiat simplu și zgomotos. Încerc să-mi ascund dezamăgirea zâmbind frumos. Vorbește într-una, eu mă întreb dacă diseară vine cu noi, presupun că da, ah, chiar vine, ne anunță cu emfază că a făcut rost de masă în Obsession. Lasă, nu-i nimic, eu merg cu Vic, mă uit acum la el, ne zâmbim, mă întreabă ce-i recomand din meniu. Intervine văru-său:

-Deci, M,  ești la psihologie…știi să citești oamenii așa din priviri, nu? Hăhă. Ce poți să-mi spui despre mine, așa, la prima vedere?

-Că ești tâmpit. Nu-i chiar spun asta dar o gândesc aproape cu voce tare. Puține lucruri mă enervează mai mult.

-Că ești existențial deviat, îi răspunde Vic în locul meu. Thanks, dear.

Diseară,în Obsession. Port o rochiță neagră, mulată, frumoasă. Se aude o capodoperă remixată, Broomstick Song. Îmi dau ochii peste cap dar știu că-mi place. Sunt entuzismată, mă gândesc dacă va veni un moment ca cel de ieri. Văru-său se îmbată cu unii mai încolo. Vic îmi urlă în ureche cum s-a uitat el toată după-masa la un serial la modă, Californication, cât e de tare, despre ce e. Nu aud mare lucru dar mă trezesc vorbind:

-Mie nu-mi place, e parcă prea mult sex.

-Prea mult sex? Și ce dacă?

-E abordarea care nu-mi place, e parcă grotesc uneori. Nu aude ce zic, îl iau de mână și-l trag spre hol, să ne putem auzi. O mână mă atinge pe umăr.

-M! Îmi sare în brațe Bella, prietena mea, the pretty one. Blondă, solară, dezinvoltă, regina balului.

-Eu: Ești aici? Ce fain, ce bine. Hai, faceți cunoștință, Bella, Victor.Bella se uită la mine complice, e contrariată.

Eu: Vic e la Cluj cu ceva chestie legată de job, îi arăt viața de noapte.

Too much? Well, I said it.

Bella: Da? Îți place aici,Vic?

Vic: Da, e cam tare muzica. Am ieșit să îmi explice M de ce nu-i place Californication : ))

Bella: Mie îmi place, it’s like…utopia intellectual male porn. (Și râde.) Dar înțeleg de ce nu-ți place ție (către mine).

Vic: Come on, e despre mult mai mult de atât. Se uită la ea așa cum s-a uitat la mine ieri. Simt un nod în gât. Îmi ia o secundă să înțeleg…

Bella: Da, asta era partea de utopia și intellectual 😉 Unde stați, M? Îi arăt. Mă duc să-i găsesc pe ceilalți, trec pe la voi mai încolo, zice. Și pleacă.

Vic: Cine-i tipa asta?

Îmi vine să plâng, noroc că e lumina difuză. Nu mă ține mult, e prea familiară durerea asta. Încă un drink și voi uita că am ieșit cu Vic.

Eu: O prietenă de-a mea.

Vic: Pare foarte faină. E cu cineva?

Eu: Da.

Naiba să te ia, Vic, naiba să te ia, Bella, naiba să mă ia și pe mine, cu voi doi.

Vic: Ah…M, ești ok? Acum poate își dă seama că a dat cu bățu-n baltă. Hai la masă.

Mă întreb dacă se vede în întuneric când zâmbești, să nu mă prefac degeaba. Am nevoie doar de un moment să-mi revin. Nu eram îndrăgostită doar. Nu-i nimic, nu s-a întâmplat nimic. As usual. ♫ Better think twice/Your train of thought will be altered/ So if you must falter be wise. Disturbia…Mă ridic să dansez. Să nu mă gândesc. E ok, n-a fost nimic, n-a fost nimic, delete. Bella îmi face cu mâna, mă fac că nu văd, nu acum, Bella, nu pot acum. Mă adun încet-încet, curaj, nu va durea mult asta, știu eu. Nici măcar nu e un moment rău, nici măcar nu mi-am pierdut speranța. E doar c-așa a fost. N-ar fi putut fi altfel. Ca să încheiem cu cuvintele poetului:

 Şi-atâta tot!… Din ce-a putut să fie,

N-a fost decât un searbăd început

De simplu “fapt divers”, ce nu se ştie

În care timp şi-n care loc s-a petrecut!…

 (Ion Minulescu, Romanță negativă)

Take Five

Disturbia

Obsession era unde este astăzi NOA, în Observator. Diesel era unde este. Întâmplarea nu este reală, dar poza e chiar din 2008 🙂

Dating in the time of „Tinderella”

Ca un fervent consumator și bun cunoscător al datingului online, m-am gândit de multă vreme să scriu un articol despre asta. Care sunt opțiunile, ce funcționează și cu ce ne pot ajuta aplicațiile de dating. Do not be deceived, știu mai multe despre subiect decât majoritatea oamenilor, după cum este logic ca experții în dating să fie de fapt, single people.

Am vrut să scriu ceva despre experiențele mele, despre fragilitatea faptului…dar m-a încolțit fascinația dată de big data, algoritmi și umbre, presupuneri și știință, cinism și romantism, găsită la un click distanță. This is so muuch biggger than me. So, având în vedere că (according to big data) majoritatea cititorilor nu ajung până la final:

  1. Funcționează?

Da, sigur că funcționează. Mai mult de o treime din relațiile de lungă durată (în SUA) sunt azi formate online și avem date care arată că sunt la fel de trainice ca cele “întâmplate” în viața reală și că duc chiar mai repede la căsnicie (aici veți spune că din cauza auto-selecției, că intră cei mai dornici, dar ce contează).  Dacă your dating life is a bit of a bore, imaginează-ți cum ar fi fără online dating. Serios, funcționează. Ce ar funcționa mai bine ar fi magia sau…better algorithms. Ce fac aplicațiile este că aduc mai aproape oameni care altfel nu ar avea cum să se cunoască și care pot fi potriviți (ex. perfect strangers, oameni care nu împart rețelele sociale), oferind niște filtre de selecție înainte de întâlnirile față în față. Ce nu fac este să schimbe povestea, să te schimbe pe tine și strategiile tale auto-sabotoare. Sunt conversații, întâlniri, sex, relații care urmează după ce you have a new match. Long story short: vei avea aceleași probleme în online dating ca în offline. Dar să perseverăm 🙂

https://www.washingtonpost.com/news/wonk/wp/2016/03/23/the-truth-about-online-dating-according-to-someone-who-has-been-studying-it-for-years/?utm_term=.ae23df00a5a

  1. Cum funcționează?

Now, this is fascinating. Să începem cu evidentul, gigantul Tinder (like 50 de milioane de utilizatori). E ca un fel de Eminescu al aplicațiilor de dating, în sensul că toate celelalte sunt un precursor, o alternativă, o reacție la, o perspectivă total opusă față de, o sublimare a… lui.  Spre deosebire de verișorii lui mai sofisticați (Match.com, OkCupid care folosesc teste de personalitate și atitudini pentru a calcula compatibilități), Tinder îți prezintă câte un utilizator pe rând iar tu, după ce te-ai uitat de obicei la prima poză (sau ai intrat pe profil, în caz de curiozitate), swipe left (not interested) sau swipe right (interested). Dacă persoana respectivă te place, it’s a match și puteți comunica. Poți comunica doar cu matches și nu primești feedback de respingere (normal că nu, no dating app does that, I believe). Funcționează pe bază de geolocație (prin semnalul GPS al telefonului), astfel că îți arată oameni din apropiere, which is awesome. There is more…

2.2. Ce este scorul ELO și cum se calculează?

Profilele Tinder conțin poze, informații personale, ce vrei tu să scrii acolo și poți conecta contul de Instagram și Spotify (si Facebook, implicit). Fiecare profil are un scor, care se numește ELO. Cum se calculează?

Utilizatorii noi nu au ELO, astfel încât Tinder distribuie inițial profilele nou-create en masse. De aceea obții mai multe matches în primele zile de utilizare. Pe baza acestora și a datelor obținute ulterior, algoritmii Tinder îți atribuie un scor de atractivitate (nu, nu îl vei afla niciodată și poate nici nu vrei să știi) astfel încât îți arată persoane în proximitatea acestui scor. Dacă ai un scor de 6 de exemplu, Tinder te va arăta persoanelor cu scoruri 4-7 cel mai adesea, puțin probabil persoanelor de 9-10. Tough, ha? Ideea nu e să te saboteze, ci să te mențină aproape de your dating league, unde este mai mare probabilitatea de a obține matches/potriviri. Cum știe ELO cât ești de atractiv, având în vedere că nu te “vede” realmente? Sunt mai mulți parametri combinați:

  • Numărul de persoane care te plac (mă rog, swipe right la profilul tău)
  • Numărul de matches/potriviri
  • Scorul ELO pe care îl au persoanele cu care te potrivești/match
  • Frecvența cu care intri – morala fiind să intri des, să nu îți scadă scorul
  • Numărul de mesaje pe care le scrii și le primești

Deci, îți dorești să fii liked de multe persoane cu ELO mare cu care să vorbești. Tinder te „pedepsește” (adică te arată mai puțin) dacă ești prea pretențios (rata optimă este de 30-70% swipe right) dar și dacă swipe right nediscriminativ (sunt bots care fac asta pentru a obține multe matches, astfel încât ELO să crească artificial). Nu mai merge faza cu resetarea contului astfel încât să o iei de la capăt. Doar dacă te loghezi cu alt cont de FB si alt număr de telefon. Îți poți crește în mod natural scorul ELO având poze mai atractive, and that is a different chapter. Știu că sună Black Mirror freaky mindfu..dar, it’s a dating app, face ce poate mai bine ca să te țină conectat, don’t hold a grudge 🙂

http://tinderellaworldwide.com/whats-the-best-tinder-hack-heres-10/

2.3. Cum să îmi cresc nivelul de atractivitate online

Având poze mai bune. Sigur, sigur, sunt și alte lucruri care contează dar, let’s get real, pozele sunt cele mai importante. Ce spun și dezvoltatorii de aplicații, nu te îmbufna, nu o lua personal, nu e vorba despre tine ca persoană, ci despre pozele de profil. Mai în glumă sau mai în serios, abundă internetul de sfaturi de cum să fie pozele. Dacă vrei să ai succes, sau, mă rog, să nu stai deageaba pe aplicații, descurajat și amărât, nu cruța niciun efort în alegerea pozelor de profil. Go professional if you have to, serios, pozele ca lumea say a lot, nu doar despre cum arăți ci și despre alte lucruri. Let’s be clear, la stadiul acesta, nu e important să fii sincer, as long as don’t say blatant lies on your profile sau nu pui poze cu altcineva, cu tine de acum 12 ani etc, totul e permis. Beat the algorithm, dă-i în cap 🙂 Nu înșir aici toate sfaturile găsite la tot pasul pe net (the usuals, fără selfies în baie, fără ochelari de soare, nu mai mult de o poză tu cu încă 5, că e clar că dintre ei, tu ești ală mai urât, sorry, citez din Vice, nu m-am putut abține). But here’s a good one: măcar două poze cu tine în situații sociale, să nu creadă lumea că ești ciudat/ă (nu prima poză, mai încolo). Și … la fete și full body photos, indiferent ce (sigur, alea mai flatante). La băieți mai ales, înălțimea (dacă ajută) și jobul (la fel). Fete și băieți, puneți nivelul de educație. Both genders, poze cu hobbi-uri (sau whatever, cool stuff gen schi, alpinism, sport, parties la care nu sunteți turtă, călătorii). Dacă vă avantajează costumul de baie (fete și băieți), alegeți poze care vă surprind așa ca din întâmplare, nu la pozat (gen volei pe plajă, the cool party on the beach). Le-am zis până la urmă nu? Dacă nu sunteți siguri, întrebați persoane de sex opus sau whatever, the gender you’re into. Este și un site care folosește big data algorithms (ooooo) și vă spune https://www.photofeeler.com/.

Și for a little fun:

https://www.vice.com/ro/article/kbam4a/cum-sa-agati-pe-tinder-307

Întotdeauna este loc de mai bine. Și eu încerc mereu să îmi îmbunătățesc profilul. Dacă vă gândiți ceva de genul „se pare că fără rezultate”, well well : )) dar tot mă deservește mai bine decât profilul nemuncit.

Merită să îți crești nivelul de atractivitate virtuală?

Da! There’s research (pe bune, data, nu numai unii care își dau cu părerea) showing that atât bărbații cât și femeile aleg deseori în mediul online parteneri mai atractivi decât ei (cum ar veni, joacă în altă ligă). Asta duce la mai puține matches, dar, cu perseverență, poate funcționa. Deci, go for it, fii selectiv/ă dar fii conștient/ă că va dura.

https://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-6040277/Dating-apps-fail-people-contact-lonelyhearts-better-looking-themselves.html

http://advances.sciencemag.org/content/advances/4/8/eaap9815.full.pdf

2.3. Alte aplicații/ site-uri mai „profunde”

După cum se poate remarca, Tinder operează pe criterii destul de superficiale, gen poze și descrieri sumare. Alte site-uri și aplicații funcționează pe bază de compatibilitate calculată, de aceea spunem despre ele că sunt mai „serioase”. De exemplu, OkCupid (site), care este și la noi și pe care vă rog să îl folosiți, mai ales dacă nu vă place Tinder. Nu știu exact algoritmul din spate (of course not), dar îți arată persoane care sunt similare cu tine pe baza răspunsurilor la întrebări legate de personalitate, preferințe, opțiuni politice, etc. În varianta aplicație, funcționează însă cică similar cu Tinder. Match.com operează pe principii similare. Alte aplicații la modă (care by the way, sunt marketed as „te-ai săturat de Tinder? Join us”) folosesc variante mai simple, cu câteva întrebări cheie. Gen dacă ești liberal sau conservator, astfel încât să îți selecteze preferențial parteneri din bula ta politică (gândiți-vă la cât de important e asta în România acum haha, God forbid you date in the wrong bubble). Plus, încearcă să îți selecteze matches din rețelele tale (friends of your friends on Facebook). Aici unde sunt eu acum, la Boston, sunt populare Bumble (unde fata trebuie să make the first move, băieții nu au voie), Hinge (care e ca un fel de Tinder doar că poți să vezi cine te place deja) sau Coffee meets bagel (which works terrible for me pentru că îți sugerează parteneri pe bază de rețele sociale/Facebook și cum eu nu am aici o rețea prea extinsă, în fine, algoritmul nu știe ce să facă). Mai este Happn (n-am încercat încă), care îți arată persoane cu care te-ai intersectat fizic în ziua respectivă pe undeva. Interesting.

Anyway, problema cu site-urile bazate pe compatibilitate este că 1. Everybody lies and, in the dating world, everybody lies big time. Deci informațiile pe care le scrii tu frumos în site-ul de dating și pe care le preia algoritmul, sunt false („noroc” că algoritmii știu din ce în ce mai bine, they use also big data now). 2. De multe ori nu vrei neapărat ca partenerul să îți semene. De aceea, OkCupid are opțiunea de a da răspunsul tău la o întrebare, dar și răspunsul pe care ai vrea să îl auzi de la partener. De exemplu, dacă melodia ta preferată este My heart will go on (Celine Dion) și ești fată, pun pariu că nu ai vrea ca partenerul tău să dea același răspuns.

  1. Care este cea mai bună opțiune de dating online?

Aceea care are cea mai mare bază de utilizatori și care deservește vârsta ta și zona din care faci parte. Pentru România urbană, vârsta 20-40, cred că este Tinder. Nu contează că există în lume alte aplicații mai bune, mai prietenoase, mai sofisticate (vă dați seama, există Luxy, care preia cică doar oameni bogați, the Inner Circle, Beautiful People, Academic something, you name it), ideea e câți utilizatori sunt în Cluj sau wherever you are. Plus, nu uitați de atractivitatea profilului, indiferent de site sau aplicație.

  1. Cum putem îmbunătăți aplicațiile de dating?

Ce înseamnă a îmbunătăți? Să îți dea ceea ce vrei sau ceea ce de care ai nevoie? Este o replică în Love Actually, “I don’t want something I need, I want something I want”. Ceea ce vrei în materie de parteneri, după cum bine știm, s-ar putea să nu se suprapună cu ceea ce ar fi bine pentru tine pe termen lung. Deci ce ar trebui să facă aplicația? Depinde, unele sunt deja focalizate pe nunți și căsnicii, deci mă gândesc că acolo miza e mai degrabă ceea ce ai nevoie. Altele, more vicious, like T, go for want you want. Or maybe it’s just my crazy mindset :). În orice caz, aplicațiile se vor îmbunătăți cu timpul, pe măsură ce algoritmii vor deveni din ce în ce mai sofisticați și vor folosi în moduri noi that kind of data Google and Facebook already know about you. Ceea ce nu spui cu voce tare dar tastezi, dai click, you gaze at online. Data that freaks you out. Facebook lucrează deja la o aplicație de dating 😉 Nu vreau să intru în discuții pe temă, dar eu sunt pro algoritmi mai buni. Datele astea oricum există, why not use it right?

Ce mai putem îmbunătăți este consultanța în comunicare online. Cam ceea ce ziceam mai devreme despre profile. Dar nu e ușor dacă vrei să faci ceva informat științfiic, nu doar „hai să ne dăm cu părerea la pozele tale”. Și să spunem banalități pseudo-științice, gen trebuie să comunici putere, trebuie să răspunzi la mesaje la intervale variabile astfel încât să-l/o ții hooked.

Și last but not least, un profil bun nu îți vindecă rănile, nu te face mai sociabil, mai puternic, nu te duce în honeymoon wonderland. Dar îți poate oferi oportunități noi pe care altfel nu le-ai fi avut. And that’s amazing. Make the best of it.

Cea care pleacă

E frig și vânt și plouă, întuneric cu stropi mici și reci. Mă agăț de mânerul umbrelei să mă-ncălzească. Mă uit la magazinele luminoase, la restaurantele chic, la numele interesante scrise cu litere aurii. Vreme de intrat în casă cu ceva bun și cald, de ascultat muzică și de făcut sex. Eu mă zbat în ploaie, hotărâtă și fragilă, singură, the lonely wolf, the lonely princess. De data asta însă, ca de multe alte ori, nu m-a respins nimeni. Eu am respins, eu am plecat, eu am ales.

Nu am scris niciodată despre asta, despre cum e să respingi. Cealaltă postură, suferința din dragoste are însă o perversă atracție romantică; câtă literatură și câtă muzică nu s-au dus pe iubirea rănită, când avem atâtea alte frumuseți, dureri și complexități ale vieții despre care am fi putut scrie. E o frumusețe a tristeții, a dorului, a îmbrățisării în eter, o voluptate a durerii. E ușor să scrii despre asta, ai toată maculatura romantică de partea ta și toată compasiunea universului. Mai prozaic spus, eu sunt și genul care persistă în și creează din suferință, in a bitter funny kind of way, o aștept pe următoarea ca să scriu o carte. Când tu ești cea care pleacă însă, ce poți să spui? Nimic poetic, nimic romantic, nimic frumos. Nu despre tine, nici despre el. Pentru mine, a fost mereu o suferință și în a pleca din sau mă rog, a alege să nu intru într-o relație. Vinovăția faptului. Nu în toate cazurile. Dar în unele a fost. A fost o experiență mai frecventă decât eu cea părăsită. Experiență amară, cu gust de înfrângere. Nothing empowering, doar neputință. Și vinovăție.

Dacă ești o persoană care se zbate în probleme de relații, sfatul laic și profesionist este să încerci să intri în relații și cu persoane de care nu ești atrasă imediat pentru că: 1. Probabil că ești atrasă de lucrurile greșite, sau mă rog, de chestii care te fac să suferi și/sau 2. Iubirea adevărată vine pe parcurs și se clădește pe alte baze decât atracția. Cu alte cuvinte, poate că tu ești atrasă de don Diablo (???) sau mr. Darcy sau Hank Moody, dar ei nu vor sta cu tine și oricum, adevărul e că în viața adevărată, unde ca femeie te pregătești pentru copii, pentru niște ani în care ochii tăi frumoși se vor vedea tot mai greu dintre riduri, pentru crize financiare și încălziri globale, pentru boli, bătrânețe și moarte, ai cu adevărat nevoie de cineva care să îți fie alături, să poarte cu tine povara, să te țină de mână. Atracția ține câțiva ani, dar apoi? Cu atâta candoare îți oferă acest sfat femeile care sunt într-o relație de multă vreme și pasiunea a mai dispărut. Ah, atracția nu e totul (sigur, ușor e să spui și că banii nu contează, când îi ai, de exemplu, dar să nu divagăm). În această logică, sigur că am încercat și eu. N-a mers. De ce?

Poveștile celei ce pleacă sunt diverse. Au fost multe cazuri în care n-a fost nici atracție, nici căldură, nici stabilitate. Am ieșit de exemplu cu cineva care mi-a explicat pe tot parcursul câți bani are, câte mașini, dar care la final m-a pus să-mi plătesc cafeaua pentru că el avea doar hârtie de milion. Un altul mi-a povestit toată întâlnirea despre fosta lui prietenă, din nou, cum ”l-a făcut” ea de bani, el câți bani a dat, cum a rămas în pagubă, etc. Altul mi-a spus că el nu bea alcool, nu mănâncă picant, se culcă înainte de 10 seara și nu merge la festivaluri de frica atentatelor teroriste. Am plecat fără să mă uit înapoi.

Am ieșit însă și cu bărbați pe care i-am respectat, cu care m-am simțit bine, poate tocmai datorită faptului că nu aveam inima în gât. Am ieșit cu bărbați care m-au respectat la rândul lor, deschiși la dorințele mele, care mă vedeau, mă ascultau și mă căutau. Oameni buni și responsabili și deștepți, care nici nu se culcau la 10 seara. Oameni pe care vrei să îi ai în viața ta. N-am putut însă să stau. Că nu erau ca ceilalți, prinții întunericului? Nu știu, doar că mereu simțeam o vinovăție a faptului că induc în eroare, că mintea îmi fuge în altă parte, că voi răni, că pentru mine, dacă nu e atracție, nu e nimic. Simțeam agitația fiarei prinse în capcană, furia existențială a faptului că nu poți nici să învingi nici să te lași bătut. Și vinovăție din nou. Și fuga lupului singuratic. Și ușurare. Și vinovăție, din nou.

Pot doar să sper că n-am stat suficient atât cât să rănesc foarte tare. Nu merită nimeni furiile și vinovățiile mele. Profesional, nu pot să fiu onestă și să dau sfatul pe care l-am primit eu, cel puțin nu fără a fi foarte atentă cum pun problema. Nu poți trece peste atracție (sau lipsa ei) și nici nu trebuie, din respect pentru omul care vrea și merită să fie iubit. Sau fă-o, dacă ai putea liniștită trăi când cineva, sincer fiind cu tine, ți-ar spune ceva de genul:

El: M-am hotărât să fiu cu tine, draga mea. Simt nevoia să mă așez la casa mea, cum s-ar spune. M-am convins că am pretenții prea mari, standarde nerealiste, așa că am decis să mai las din ele și iată-mă aici. Ești o tipă faină, asta clar. Chiar dacă nu ești ce am visat, voi încerca să te fac fericită. Ar fi bine să te uiți în altă parte când mă fascinează femei inaccesibile, când le caut aprobarea, când flirtez. De fapt, încă mă mai gândesc la fosta, am câteodată fantezii că vine la mine și eu plec cu ea.  Sigur, mă voi strădui să avem un program încărcat, să nu stăm prea mult noi doi singuri. Să nu te miri dacă uneori voi întârzia câteva secunde înainte de a-ți răspunde la o îmbrățișare. Nu te speria, nu am de gând să te înșel sau să plec, m-am resemnat cu tine. Ok?