Fie ca dragostea să ne salveze

O cerere inedită

-Vrei să te măriți cu mine?

Întrebarea cade ca un trăznet, mă uit țintă la Valer și încerc să procesez. Cuum??? Nu pot să spun că nu m-am gândit la asta, de fapt sunt puține lucruri la care m-am gândit mai mult de când l-am cunoscut, în ultimii patru ani adică. Ca în filme ar fi, după ce am fost îndrăgostită fără speranță, după ce am căzut în disperare și apoi l-am uitat, după ce, în repetate rânduri mi l-am reamintit după ce îmi jurasem că s-a terminat. Chiar în după-masa aceea probabil că îmi trecuse prin minte, când mă plimbam pe străzi cu un mare sentiment de gol. Nu îmi era dor de el, nu mai aveam senzația de freamăt și de rupere cu care trăisem înainte. Viața mea era pur și simplu, plictisitoare și, oricât încercam să o umplu cu altceva, era tot goală. Așa că mesajul lui venit din senin (hey, sunt in cluj, hai să ieșim diseară, am ceva să-ți spun) m-a trezit din amorțire.

Mai venise el la Cluj, de obicei cu alte treburi, iar seara, provocat de mine, ajungea în patul meu, sau pe covor, sau pe balcon, să îmi trăiesc și eu clipele numărate pe pământ, ca mica sirenă. După care dus era și orice metode  foloseam pentru a-l aduce înapoi (mesaje frumoase, relaxate, ignore, reproșuri, de obicei în ordinea asta clasică), nu venea. Mă durea sufletul să-l știu în Cluj, îmi închipuiam că-l văd pe stradă, ieșeam cu fetele să-mi înec amarul și-mi era frică să nu mă întâlnesc cu el. Aveam, pe de altă parte, fantezii că mă întâlnesc cu el, că nu-și mai poate lua ochii de la mine și că mă ia în brațe. Nu se întâmpla. Plângeam de durerea fizică a absenței lui. Îi scriam mailuri nu ca să-l implor să mă vrea, ci ca să-i spun că îi înțeleg decizia și că sunt de acord cu ea, doar că mă doare foarte tare. Îi spuneam că da, știu că aș fi nefericită cu tine, îi scriam povești în care noi eram personajele principale, eram împreună și eram nefericiți pentru că el avea nevoie de distanță și eu mă agățam de el.

Le credeam și nu prea, el nu răspundea. Apoi îl sunam, vorbeam cu el ca și cum ar fi fost un prieten. Pentru multă vreme, singura activitate care îmi producea o bucurie durabilă era planificarea următorului moment potrivit ca să-i scriu. Căutam idei, oare de la ce s-ar putea porni conversația? În funcție de cum răspundea la aceste avansuri, intram periodic în perioada de hotărâre și indignare. Gata, până aici, nu-i mai scriu niciodată, ce-i asta. Mai la început, făceam eforturi disperate să mă abțin, eforturi care, bineînțeles, clacau. Nu poți să ții o oală sub presiune. În ultimii ani însă, necomunicarea cu el nu mai presupunea efort. Pur și simplu nu mai simțeam nevoia, învățase și partea afectivă din mine că nu are ce căuta acolo. Treceau luni fără nici un cuvânt, eram convinsă că am scăpat. Și apoi îi scriam iar. Nu din cauza tristeții, ci mai ales a bucuriei, simțeam nevoia să îmi împart bucuriile cu el, o promovare, un proiect reușit, o călătorie, un apartament. Ce m-a ținut hooked a fost bucuria, fericirea stupidă pe care o aveam anticipând conversațiile noastre. Conversațiile în sine? Eram prea stresată ca să mă bucur de ele. Momentele de după? Jalnice, pentru că niciodată ceea ce-mi spunea nu se ridica la nivelul așteptărilor mele. Care erau mari, au fost mari din clipa în care l-am cunoscut și până în ultimul moment. Mi-am făcut sute de repoșuri, am încercat din răsputeri să înțeleg de ce…Am eu o afinitate pentru tipi indisponibili, dar nu mai fusesem niciodată obsedată de cineva. E greu de tot să duci o obsesie, pentru că nu e o suferință legitimă, ceilalți nu au compasiune. Probabil nici eu nu aveam până s-o trăiesc. Când este o relație “adevărată” între doi oameni și unul pleacă, celălalt suferă, eiii, atunci îți sunt prietenii alături, aceea este o suferință legitimă, pentru că e un necaz care ți s-a întâmplat. O obsesie în schimb e ca atunci când îți bagi mână în foc și te tot arzi și toți se întreabă de ce naiba insiști să-ți bagi mâna în foc. That simple. Așa că nu e mirare că m-a surprins întrebarea. Nu e de mirare nici că am spus da.

Rochia

O zi frumoasă de octombrie, călduță și aurie, eu mă stresez în cabina de probă încercând rochii de mireasă. Deja sunt un ghem de nervi, sunt la al treilea salon, n-am găsit nimic să-mi vină bine, mi se pare că oricâte eforturi fac, nu sunt suficient de înaltă pentru rochiile astea. Doamna de la salon desface perdeaua cabinei și îmi oferă o altă rochie:

– Știu că nu e stilul pe care l-ați încercat până acum, dar e un model care cade foarte bine.

-Mulțumesc, încerc, răspund eu din politețe.

Iau rochia pe mine și…waw. Nu îmi vine să cred, e…total altceva decât mi-am închipuit, e…perfectă. Vine o zi în care orice femeie își cunoaște rochia de mireasă, metaforic vorbind. A mea e foarte albă, alb pur (nu off white sau ivory, că sunt mai multe nuanțe, după cum am aflat), lungă, A line, cu un decolteu destul de generos și niște șiraguri de pietricele la mâneci. Foarte simplă, dar atât de elegantă și mă învârt cu ușurință în ea, parcă e croită pentru mine. Ies fericită din cabină și îi arăt Ameliei, prietena mea:

-Uite! Îți place?

-Perfect! Îți stă suuuper bine, îmi place foarte mult!

-Și mie 🙂 Mereu m-am văzut într-o rochie de prințesă, dar acum așa de mult îmi place asta încât…

-Da, să știi că și mie la fel mi s-a întâmplat. Se zice că așa e cu rochia de mireasă, când îți cade cu tronc, gata, asta e.

-Dragoste la prima vedere. În gând îmi zic că așa m-am îndrăgostit și de Valer, la prima vedere.

Îmi fac o poză în oglindă și i-o trimit. Rezerv rochia, doamna îmi ia măsurile pentru modificări și plecăm. Avem timp de-o cafea, mai ales că am terminat așa repede.

-Mulțumesc că ai venit cu mine, Ame, zic eu fericită.

-Cu plăcere, și tu ai venit cu mine, mai știi?

-Cum să nu!

-Dar n-ai apucat să-mi spui tot. Am avut un șoc când ne-ai spus de nuntă. Nici nu știam că sunteți împreună. Adică știam că mai demult…dar nuntă? E un motiv pentru care te grăbești? Îmi zâmbește complice, știu ce vrea să zică.

-Ahh, nu, nu din cauza aia. Râd și eu. Așa ne-a venit. S-a hotărât el să că vrea să se însoare cu mine și de ce nu, până la urmă.

-Păi da, de ce nu. Te muți la București? Sau el la Cluj?

-Nici una nici alta, deocamdată. O lăsăm așa, mai neconvențional.

-… Nu știu, nu vreau să-ți stric cheful, știu cât ai ținut la el. Mă gândeam numai că poate vreți o relație înainte, să știți dacă vă potriviți. Și asta cu statul separat e…

-În mod normal așa se întâmplă lucrurile. Doi oameni se cunosc, se îndrăgostesc, au o relație, apoi eventual se căsătoresc dacă vor. Dar la mine nu e așa. Am 35 de ani, n-am avut o relație semnificativă de ani de zile. E clar că pentru mine lucrurile nu funcționează ca “în mod normal”. Nu e o relație ca toate celelalte, în multe moduri e ciudată și rea. Dar altfel eu nu am știut cum.

Mă uit zâmbind la Amelia, am învățat de mult să vorbesc despre lucruri triste fără emoție.

-Știi, îi spun, am eu workshopul acela cu hai să fim fericiți în moduri anormale. E despre cum oamenii au diverse issues și tot încearcă să le repare în terapii și știm noi, terapia te schimbă puțin, dar nu într-atât cât să devii altcineva.

-Așa că ce zici tu e să give up și să încerci aceleași metode disfuncționale, să ai aceleași comportamente aberante?

-Nu chiar, să supracompensezi mai bine, râd eu.

-Lari, asta-i o capcană.

-Știu că-i o capcană, dar bottom line is: pentru mine altceva n-a fost. Pot să mă crucific în continuare că n-am fost în stare să mă transform sau să iau ce mi se oferă. Și…I’m really happy cu ce mi se oferă.

Pe bune, să mă mărit cu Valer? Sunt așa de fericită și când îi argumentez Ameliei. Uite ce fericită sunt, cu toate problemele mele. Uite că am reușit s-o fac și pe asta, bărbatul imposibil, obsesia nevropată. Primesc un mesaj de la Valer chiar atunci, e răspunsul la poza cu rochia. Scrie: Mișto!

Inelul

Suntem pe finalul grupului de terapie, sau dezvoltare personală, cum l-am numit. Îmi fuge gândul periodic la viitoarea mea nuntă, la cât vom fi de strălucitori și de frumoși, cum ne va aplauda toată lumea, ce bine voi dansa, mă gândesc că nu am pantofi…

-Larisa, vroiam să mai spun eu ceva, zice Miriam, o fată dulcică, mai timidă, un fel de mini me, mai tânără.

-Da, spune te rog.

-A postat cineva pe Facebook o poezie, am adus-o cu mine să o discutăm, dar dacă e prea târziu, o lăsăm pe data viitoare.

-Nu cred că e, hai să vedem.

-Așa. Se numește Cântec femeiesc, de Adrian Păunescu. Sunt câteva strofe și apoi:

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

 

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

 

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

-Mi se pare că autorul se revoltă împotriva faptului că femeile nu primesc respect, zice Maria.

-Da, pe de o parte , zic eu. Dar să vedem, Miriam, ție ce ți-a atras atenția?

-Ideea de femeie eroină, care repară ce face bărbatul greșit, cu accent pe curățenie și copii, dar în fine, era scrisă mai demult. Mă gândeam că despre mine nu ar scrie nimeni așa ceva. Nu fac destule.

-Și?

-Nu sunt demnă de admirație.

-Nimeni nu e demn de admirație, spun eu. Femeia care se sacrifică cu toată ființa cred că e mai mult un mit creat de bărbați, mă rog, de societatea tradițională. Un mit care a făcut foarte mult rău. Femeilor, că impun presiunea de care spui, care în fond înseamnă că nu ar trebui să avem dorințe proprii. Și bărbaților, că li se pare normal să se aștepte la așa ceva. Suntem cu toții înșelați.

-Nu cred că e un mit, spune Maria. Femeile chiar fac foarte multe, făceau și mai multe în trecut, să ne gândim la mamele și bunicile noastre. Roboteau toată ziua.

-Era cu sacrificiu de sine, cu abnegație, însă? Insist eu. Munceau foarte mult pentru că nu aveau de ales, de multe ori poate cu dinții stânși.

-E ceva frumos în abnegație însă, ceva ce vom pierde dacă devenim prea egalitari. Vom deveni și noi la fel de egoiste, spune Miriam.

-M-am gândit și eu la asta, recunosc eu. Ce pierdem dacă transformăm societatea; mama eroină, bărbatul adevărat, etc. Dar chiar au existat lucrurile astea în realitate, nu doar în cărți? Well, interesting talk 🙂 Hai să continuăm data viitoare.

Închei eu întâlnirea cam abrupt, văd că mă tot sună Valer. Aștept să plece fetele și îl sun înapoi.

-Hey, am văzut că m-ai sunat.

-Daa, mi-am dat seama acum că tu nu ai inel de logodnă.

-Așa e, nu am :).

-Caută în seara asta te rog și trimite-mi linkul și adresa exactă. Îl plătesc și ți-l expediez direct. Nu te uita la bani, alege ce-ți place.

-Ai totuși vreo preferință?

-…dracu, nu, ce vrei tu. Ahh, să-i faci și o poză, adică ție să-ți faci o poză cu inelul și să îmi trimiți, că vreau să le spun alor mei.

-Aha, ok…Merci, vorbim mai încolo. Stai un pic, apropo, să iau și verighete, dacă tot?

-Da da, dar acolo să îmi trimiți înainte, să văd și eu.

Ajung acasă și nu știu de unde să încep. Caut pe Google inel de logodnă, intru pe primul link, mi se par frumoase toate. Totuși, ce înseamnă să nu mă uit la bani? Hai că îi trimit două variante, prima alegere, unul cu un diamant în mijloc înconjurat de pietre micuțe și scumpe, și altul mai simplu, cu rubin, să aleagă el la câți bani se uită. De verighete n-am nici un chef, aleg ceva să meargă cu inelul meu și gata. I le trimit, n-a durat mai mult de jumătate de oră toată treaba.

-Dar, alo, Vali? Cum să facem cu verightele? Dacă le comanzi la mine, tu nu o poți proba pe a ta și durează până se modifică.

-Ei, bine va fi, o modific eu după, ok? Nu te stresa.

Nu mă stresez deloc. Mă gândesc la cum să le spun alor mei, că tot zicea el…Aș fi crezut că va fi mai simplu, că rezervăm sala și le spunem după: dragă mami și tati, îl mai știți pe Valer, de fapt nu, că nu l-ați știut niciodată, numai ce v-am povestit eu. Adică o versiune mai romanțată a incursiunilor lui la Cluj. Trecem peste, ideea e că mă mărit cu el, sort of…Nu sunt gravidă…Nu sună bine deloc, trebuie să mai exersez. Dragă mami și tati, știți că tot ziceam eu că nu voi avea o familie? Ei bine…acum aproape că aș avea, dar hey, e bine, e tot ce am visat. Nici asta nu sună bine. Poate ar trebui să dau bomba pe grupul fetelor. Mă vor întreba cum m-a cerut. Într-un bar. Cum e inelul? Cum mi l-am ales.

Sala

-Va arăta mult mai bine când va fi gata. Și garantez, sunt de doisprezece ani în branșă, până în februarie sută la sută va fi. Aici ar veni masa mirilor. Câte perechi de nași aveți?

-Două.

-Așa. Formația va sta acolo, în fața voastră. Câți invitați aveți?

-Vreo două sute.

-Avem nevoie de un număr mai exact cum cu două săptămâni înainte. Lista finală chiar atunci, evident.

-Ok, spune Valer. Îmi place mult, hai s-o rezervăm. Ok, Lari?

-Ok…

-Ce nu-ți convine?

-Faptul că nu e gata încă, că are un aspect parcă prea industrial…

-Păi asta e și ideea, ce vrei, panseluțe?

-Nu știu cum ar veni decorată.

-Doamnă…domnișoară încă, haha, intervine administratorul, știu eu o firmă care se ocupă, fac minuni, serios, chestii originale. Voi sunteți oameni stilați, aveți nevoie de ceva mai nonconformist.

-Și faza că nu e gata, repet, mă stresează. Toți constructorii subestimează timpul.

-Păi și eu nu știu asta? Lăsați pe mâna mea, se rezolvă. Acum doar un avans mic plătiți, suma mare după nuntă, că știm noi.

-Măcar căldură este? Îmi și închipui invitații dârdâind de frig.

-Culmea! Căldură este și acuma, doamnă.

-Păi nu ziceai tu că vrei ca lumea să danseze? Că dacă e vara, prea iese lumea pe terasă? Fără căldură e mai bine, dansează la sigur, se amuză Valer.

-La meniu avem mai multe variante, avem un bucătar care urmează să vină din Italia, „excellento”.

-Ah, nici bucătarul nu e?

-Se ocupă Larisa de meniu, atâta că eu aș prefera bufet, încheie Valer.

Plecăm de acolo, eu cu inima strânsă. E noiembrie, am intrat într-o sală friguroasă și cu moloz pe jos. Am și uitat să întreb dacă nunta noastră e primul lor eveniment, dar nu cred că vreau să știu răspunsul. Mă întreb de ce a vrut Valer așa de mult sala asta, nici măcar nu e mai ieftin decât la cele consacrate. E și short notice ce-i drept, sunt locuri unde din start ne-au zis ceee, peste trei luni, imposibil. Într-un fel bine că e găsită, punem încălzitoare dacă e.

-Ok, next stop la degustare de prăjituri, zic eu, înseninată.

-No way să mă duci acolo. Ți-am zis, eu entertainment și poze, tu, restul. Așa că nu tort, nu prăjituri, ia ce vrei, de cât vrei.

-Dar avem programare.

-So? Cancel it. Hai să facem altceva. Hai la un spa.

Dau niște telefoane jenate și gata. Ce să fac? Am un weekend cu logodnicul meu și mergem la spa. Mă relaxez în sfârșit. Afară e frig, noi bem șampanie în jacuzzi. Valer e și el destins, îmi povestește picanterii despre vedete TV; el, cum lucrează în advertising, îi știe pe mulți. N-am nici o emoție cu muzica și pozele. Acum mă sărută și mă atinge pe sub apă, eu mă uit crispată în jur dar strălucesc în interior. Mă citește și plusează. Îl iau de mână înainte să se ducă prea departe și îi zâmbesc jucăuș. Îmi plimb degetele pe spatele lui, arătătorul și degetul mijlociu, ca și cum ar umbla. Hei, fi cuminte, îi șoptesc lasciv. “Nu”, dă din cap și îmi aruncă un surâs de actor. „Hai acasă”, zic eu. „Hai aici în saună”, zice el și mă ia de mână. Pe niciun altul nu l-am lăsat să mă seducă așa. Fata cuminte care tânjește să fie rea. Gândul că voi avea astfel de momente pentru mulți ani înainte e îmbătător.

Vestea

Studiez pe net modele de invitații. Mă tot învârt în jurul cozii, cum să fie, ce să scrie. Am ajuns eu să mă ocup, că cică eu sunt cu scrisul. Dar el e cu publicitatea așa că, de ce nu, îl sun.

-Hey, nu mă ajuți cu invitațiile? Poate îți face cineva un model creativ.

-Credeam că te ocupi tu. Poți să pui „Lume, lume, după lupte seculare, iată că în sfârșit Larisa…”

-Du-te-n spume. Mă enervez și râd totodată.

-Ce-o să postezi pe blog?

-Single girl got married : )) voi scrie despre singurătatea în doi. Auzi, le-ai spus alor tăi?

-Da, aseară le-am zis. Sunt pe spate, nu le vine să creadă, îmi tot cer poze cu tine, le-am zis să se uite pe Facebook. Te-au adăugat?

-Încă nu, dar îi adaug eu. Chiar, nici nu m-am gândit. Cum le-ai zis că ne-am cunoscut?

-Adevărul, că erai în București și ai amețit pe stradă și te-am prins și tot restul. Am mai înflorit relația un pic, le-am zis că noi demult vorbim, dar n-am vrut să le zic până când nu sunt sigur. Ah, le-am mai zis și că ne știm de doi ani, că era dubios că o lălăim de patru sau câți sunt.

-Ioiiiii, ai mei știu de tine de acum patru ani. În fine, sper să nu vină vorba.

-Le-ai zis?

-Nu.

-Și ce aștepți?

-Curaj să-mi vină. Nu cred că se mulțumesc cu știți, eu vorbesc cu unu de patru ani sau de doi și ne căsătorim. Vor vrea detalii și nu prea mă trage inima să le dau, înțelegi? Și și prietenii mei, nu știe multă lume. De exemplu, Daria, care va fi nașă, e încă șocată.

-Mda…Trebuia să facem ceva poze împreună acum când am fost la Cluj, că n-avem nici una.

-Dar vii de Crăciun, nu?

-Da, măi, ți-am zis că da. Numai că plec pe 26, am de livrat proiectul cu 30 de ani de la Revoluție, știi?

-Da, abia aștept să-l văd. Și pe tine aștept să te văd.

-Love is in the air! Te pup, baby, mă sună ăla cu regia.

Rămân și eu in the air, cum ar veni. După criteriile mele, asta a fost o conversație bună și adevărată, chiar am vorbit lucruri. Aș putea să le trimit alor mei un mesaj, să le spun data și ora și câți invitați să cheme. Pentru prieteni fac eu invitație electronică. Dacă le spun adevărul, m-ar întreba: ești sigură că asta vrei să faci? Ce mă înfioară ar fi că răspunsul meu este da, sunt sigură, altceva n-am avut și ce să zic, ca la fotbal, nu mi-am dorit destul victoria. Ieri m-am uitat la un serial în care o tipă făcea crize, se simțea geloasă și neînțeleasă. Tipul încerca să o împace, era tiptoing around her și primul meu gând a fost cum de …? Cum de nu-și face el direct bagajul? Nu numai la filmul ăsta, în general mă întreb cum…niciodată n-am înțeles pe deplin. Să-i spun eu lui Valer că nu mă simt înțeleasă și validată….oh wait, i-am spus, de multe ori. Nu i-a păsat, până la urmă nici nu avea de ce să-i pese, că nu eram împreună. Ce e dubios e însă faptul că asta nu m-a îndepărtat de el afectiv. Intelectual da, mi-am făcut morală de o mie de ori, dar în adâncuri, nu prea mi-a păsat nici mie că nu-i pasă lui.  Cărțile spun că asta este o schemă de deprivare emoțională sau unlovability, în care în rădăcina ta e infiltrată ideea că nu vei fi iubit. Dacă ești, nu remarci; dacă nu ești, e starea naturală. Valer are și el o asemenea schemă, dar el e mai bine adaptat pentru că, în loc să încerce să se lipească de oameni indisponibili, le dă cu șutul tuturor, ca să fie sigur. Eu cred că eu și Valer nu știm să ne iubim cu adevărat. Dar cred că putem fi grozavi împreună (cât de împreună a fi aia) și așa. Eu, de exemplu, radiez. Mă uit în vitrine când trec pe lângă ele, îmi privesc inelul de logodnă pe tastatură. Nu mă mai feresc să mă întâlnesc cu lume pentru că acum sunt logodită. Eu! Senzația ireală, ca și atunci când mi-am luat permisul de conducere, la ani după ce îl picasem de trei ori. Nu e fericirea adevărată și pură? Nu e, dar mulți nu o au, nu știu că n-o au și nici de ce și nici ce le lipsește.

Cea care pleacă

Lidia, cumnata lui Valer, oarecum viitoarea mea cumnată, știe niște magazine de pantofi de dans, pe vremuri dansa și ea, când era la Cluj și mă târăște după ea. De fapt câte nu știe Lidia asta. Valer spune că n-ai ce vorbi cu ea și mi-e și mie greu, dar îi admir tenacitatea, simțul practic și lejeritatea cu care trece prin viață fără să rumineze la neant și neputință și la dor și la stele și la câte și mai câte. De când am făcut cunoștință, și-a luat în serios rolul de nașă și cumnată, mă bombardează cu sfaturi, mă sună și vorbește, dar vorbește…N-a fost odată să încheiem conversația natural, tot timpul trebuie să intervină ceva ca să închid. E despre cum și-a comandat draperii noi și nu sunt conforme cu catalogul, despre diferite creme de față și proprietățile lor, despre cum a mers la diverși medici și i-au făcut recomandări diferite, despre restaurante care aveau produse expirate în meniu, despre cum face ea curat cu cinci produse pentru baie, despre rețete sofisticate și ce și cum faci la care. Și despre copii…și educatoare care nu le dau suficientă atenție și despre la ce se uită pe tabletă și fiecare ce-a mai zis, ce mai mănâncă. Inputul meu e mai mereu da da, așa este, sigur, absolut. Mi-a spus să-i dau numărul wedding planner-ului meu, mă tot fofilez, că m-ar taxa dublu dacă i-aș trimite-o pe Lidia pe cap. N-am nici să vreau un teren comun cu ea. Dacă mă întreabă ceva de psihologie și îi răspund, de fapt știe ea mai bine, că a avut o mătușă cu depresie. Ea nu ar citi în veci blogul meu sau altele similare, nu înțelege de ce viața oamenilor poate fi așa complicată, din moment ce la ea scurt pe doi: “mă vrea, bine, nu mă vrea, la revedere” (citat). În fața Lidiei și a lui Vladimir mă simt de fiecare dată ca scoasă la tablă. Sfaturi, păreri, mirări (cum, nu ți-ai luat încă mobilă în baie? Cum n-ai făcut x si y?). Vladimir e un tip serios, realizat, arogant, cu păreri bine înfipte-n cuie. Crede în dreptatea naturală a lumii și în teoria auto-determinării, the self-made man. Face mișto de cine nu se încadrează. Valer spune că e un snob încrezut, dar ițele tainice ale unei copilării întortocheate îl fac să stea mereu în umbra lui. Tot ce face pare o imitație a, o reacție la sau o sfidare la adresa lui frate-său. Vladimir își vede liniștit de viață si Valer se agită ca un Pepsi să îi demonstreze…nu știu exact ce, nici el nu știe. Când m-a prezentat, insista cu realizările mele, cariera mea, cât sunt de deșteaptă. Poate asta vroia să demonstreze, că Vladimir și-a ales o soție frumoasă, harnică, energică, superficială, în timp ce el a mers pe inteligență și sensibilitate, vezi doamne. La drept vorbind, Valer n-are nevoie de mine să-i decorez casa, nici să le știu pe toate, că nu locuim împreună. Vladimir a mers pe comoditatea de a nu face nimic acasă, al meu a mers pe a sta acasă cât mai puțin și a-și complica viața. Quod erat demonstrandum.

Așadar, eram cu Lidia la cumpărături de pantofi. Sunt de acord cu ea că pantofii de dans sunt singurii pantofi cu toc comozi, doar că nu găsim culoarea potrivită și atenția ei la detalii mă ajută acum. Tocmai ieșim dintr-un magazin și, total neașteptat, îl văd pe Titus, un tip cu care ieșisem de câteva ori cu un an în urmă. Cu o reacție matură și o rapiditate de felină, o trag pe Lidia în primul spațiu disponibil, o cafenea.

-Ce facem aici?? Întreabă Lidia

-Hai să stăm la o cafea.

-Mergem când terminăm, închide la 4 la Mistique.

-Te rog, numai puțin să rămânem…nu vreau să mă întâlnesc cu cineva. N-am însă noroc, fix atunci intră Titus în cafenea și mă vede. Ohh awakward, nu nu nu. Mă gândesc în avans dacă să i-o prezint pe Lidia sau să las momentul să treacă. Se apropie.

-Servus! Ce mai faci, Larisa?

-Bineee, am venit aici la o cafea. Tu ce faci?

-Eu bine, eram prin zonă. Cum mai ești?

-Ok și eu, ocupată cu jobul, ca de obicei. Dar în rest bine. Zâmbesc jenat și mă uit spre o masă, semn că aș vrea să termin conversația și să mă așez. În continuare mă întreb dacă ar trebui să i-o prezint pe Lidia și dacă da, oare să îi spun că e viitoarea mea cumnată? Titus e mai prezent decât mine și întinde el mâna. Good, bun așa..dar cum naiba ies de aici?

-Serios, Lari, hai să mergem mai târziu la cafea, și eu sunt obosită, dar să terminăm. E greu cu pregătirile astea de…

-Ok, hai. Zic eu grăbită, n-am chef să povestească de nuntă. Pa, mă bucur că te-am văzut!

Ieșim repede din cafenea și răsuflu ușurată.

-Scuze, îi spun Lidiei, nu vroiam neapărat la cafea, doar că nu vroiam să mă întâlnesc cu Titus. E un tip cu care am ieșit mai demult.

-Ah, da? Știe că te măriți?

-Nu cred, n-am postat nimic pe Facebook.

Și plecăm. Dacă în locul Lidiei ar fi fost Amelia, i-aș fi spus de ce nu vreau să mă întâlnesc cu Titus. E pentru că mă face să mă simt vinovată. De ce? Pentru că n-am vrut să fiu cu el. De ce? Pentru că, atunci când ieșeam cu el, tot vinovată mă simțeam. De ce? Pentru că nu eram atrasă de el și totuși ieșeam, pentru că așa spun teoriile, că trebuie să ieși și cu oameni care nu te atrag din prima, că atracția vine pe parcurs și că, la 34 de ani ești mai aproape de 40 decât de 16 și că ar trebui să intri în relații pe considerente mai mature decât Făt-Frumos. Cu alte cuvinte, poate că tu ești atrasă de don Diablo (???) sau mr. Darcy sau Hank Moody, dar ei nu vor sta cu tine și oricum, adevărul e că în viața adevărată, unde ca femeie te pregătești pentru copii, pentru niște ani în care ochii tăi frumoși se vor vedea tot mai greu dintre riduri, pentru crize financiare și încălziri globale, pentru boli, bătrânețe și moarte, ai cu adevărat nevoie de cineva care să îți fie alături, să poarte cu tine povara, să te țină de mână. Dar mie îmi venea să fug și nu-mi dădeam seama dacă e din cauza lui sau din cauza mea, pentru că nu e cum spune Lidia. Nu îți place sau nu-ți place cineva, scurt pe doi. Dacă nu îți place și știi despre tine că ai issues, te întrebi „oare de ce”? Nu e suficient de greșit și de interzis? Nu e suficient de indisponibil pentru nevoile mele particulare de suferință? E pentru că nu mă vede în adevărata mea esență, adică sentimentală și nevricoasă, pentru că nu mi-am arătat adevărata „esență” față de el, el neavând miză pentru mine (și dacă nu mă vede, ceea ce îi place lui e o imagine falsă)? Și toate aceste considerații m-au dus, cu Titus și cu alții, la vinovăție, iar nu este un turn-off mai rău pentru atracție decât vinovăția. Simțeam agitația fiarei prinse în capcană, furia existențială a faptului că nu pot nici să înving, nici să mă las bătută. Și vinovăție din nou. Și fuga lupului singuratic. Și ușurare. Și vinovăție, din nou.

Ca o mantră, mi-i amintesc pe toți cei care cu care am fost, sau am ieșit, sau am făcut sex, de când Valer, într-o blestemată de zi de septembrie, mi-a spus că nu vrea să vin la el la București. Nici atunci, nici vreodată. Să se consemneze și să mă conving și pe mine că am făcut tot ce am putut să îmi văd de viață într-un mod rațional. Au fost și doi tipi de care am fost atrasă în timpul lung de patru ani de când l-am cunoscut. Desigur, indisponibili emoțional, deși nu se comportau deloc la fel și nici cu Valer nu semănau. În State când am stat o perioadă, am ieșit cu un tip, mă rog, ieșit e impropriu spus, pentru că mai mult intram direct la el în casă. Sex mai bun decât cu Valer, dacă se poate așa ceva. Atât de tandru și de atent la nevoile mele, atât de mult mă respecta în conversații, îmi trimitea mesaje drăguțe, mă complimenta tot timpul și culmea, eram fericită. Atâta că avea limite foarte clare și timeslots cum am eu la terapie; nu vroia să ieșim nicăieri altundeva, orele mele erau numărate și teoriile lui, cum că nu are rost să ai relații de cuplu, erau demonstrate a priori. N-aș fi ghicit, credeam că e …altfel. Cum s-ar zice, I have a f…ing radar. Noroc că nu m-am îndrăgostit și de el, pentru că îl aveam pe Valer pe fundal și mă puteam întoarce, mental, la el. Mai bine o veche suferință, pe care o cunoști în toate tainele, decât una nouă.

Odată, pe o plajă de vară

A fost odată ca niciodată, o seară în Vama Veche. Luna se reflectă sublim în valurile mării, vântul bate constant, de face să înghețe rochițele la terase, chiar și în mijlocul lui august. Eu încerc să mă distrez într-un loc numit Acolo, port blugi negri rupți și un tricou de rockeriță sexy. Beau un Long Island ca să-mi alunge nodul din gât. Toate planetele se aliniaseră în scurta mea vacanță, nu avusesem una asemenea până atunci și nici de atunci n-am mai avut. Plecasem cu Amelia, draga mea prietenă, eram în Vamă de aproape o săptămână. În ultimul weekend ne întâlniserăm cu niște foști colegi de-ai mei și cu niște prietene de-ale mele, astfel încât formam un grup extins. Și cu Valer. Îi scrisesem întâmplător cu două săptămâni înainte și dintr-una într-alta, ne-am trezit că vom fi în Vamă în aceeași perioadă. Era doar o nălucă pe atunci, un tip care mă ajutase când mi s-a făcut rău pe stradă în București. La care mă gândeam constant pentru că, fără să știe, îmi atinsese niște resorturi pe care nu știam că le mai am, după atâta maturizare și raționalizare. Petrecuserăm ieri în Vamă o dupa-amiază minunată împreună, un cocktail seara, niște sărutări pe plajă și acum îl căutam pentru mai mult.

Mă uit la ceas, e 11.30, o oră de când i-am scris, nici un răspuns. Nesiguranțe mă învăluie și nu vreau, dar nu vreau să rămână acolo. Nu de multe ori în viață am vrut lucruri cu toată puterea, dar atunci am vrut. Știți cum se spune, să îți asculți inima? Nu faceți așa ceva. Eu am făcut, nu de multe ori, dar atunci am făcut. Parcă în transă, am hotărât că în seara aceea voi fi cu Valer. Mă uitam în jur, că poate îl văd, știam că e aiurea dar mă uitam totuși. La un moment dat, vine Amelia la mine și spune:

-E aici George (un tip cu care ieșea ea, un rocker, băiat rău, de care era atrasă, dar de care nu se îndrăgostise, pentru că avea instincte mai bune decât mine). M-aș duce cu el dacă vrei, adică dacă vine Valer. Vine?

-Nu știu dear, nu îmi răspunde.

-Ok, mai stăm oricum pe aici, dar să-mi zici.

Mai dansez un pic pe lângă Amelia și George, vine și Andrei, un fost coleg de-al meu.

-Ce faci, Larisa, ești ok? Pari un pic absentă.

-Ohh, sunt doar obosită. Minunat, se vede pe mine că sunt un ghem de ace? Vine Tania, o altă prietenă.

-Heiiii, what’s up? Hai noroc! Ce-i cu tine?

-Nimic…Eh, e în Vamă un tip de care îmi place și care nu-mi răspunde la mesaje, îi spun la ureche.

-Trebuie să te porți cu tipii care îți plac la fel cum te porți cu cei care nu-ți plac, ei trebuie să vină la tine. Da, da, sigur, așa ar trebui, mă gândesc eu. Dar uite luna, uite marea, aici e Valer și eu n-am mai trăit așa.

Mă uit iarăși la telefon, nimic, dar văd ca a văzut mesajul. Cum spun copiii în ziua de azi, “mi-a dat cu seen”. Și …mesaj!

El: Unde ești? Sper că nu ești legată de pat. Și te salvezi cu fb messenger.

Eu: :)) la Acolo sunt. Tu unde ești?

El: La pian.

Eu: Ce pian?

El: E un singur pian pe plajă, lângă Amphora.

Eu: Să vin până la tine, ai chef?

Și nu mai răspunde, vreo oră. Să mă duc, să nu mă duc? Bineînțeles că să nu mă duc, dacă vrea, îmi scrie. Între timp vine Amelia să mă întrebe dacă am vorbit cu Valer, că ea ar pleca cu George dacă da, sau la noi în cameră dacă nu. Mint că da, am stabilit să ne întâlnim. Ce era să spun? Între timp prietenii ceilalți plecaseră la Expirat și mă duc după ei, măcar e mai aproape de Amphora. Sunt iarăși absentă dar acum nu-i mai pasă nimănui, toți sunt luați cu ale lor. Mă uit la telefon, într-o doară, iar mesaj:

El: Ești acasă?

Eu: Nu, sunt la Amphora. Adică aici peste stradă, la Expirat, la wine bar.

El: Care-i ala?

Eu: La stanga cum te uiti, langă pizza bar. Hai aici. Unde ești?

Nici un răspuns, iarași trece o oră. Mă gândesc să mă duc acasă, înfrântă. Mă duc până la malul mării, să plâng un pic acolo. Îl văd atunci stând pe un șezlong, cu coatele pe genunchi. Mă îndrept spre el, mă vede și îmi întinde brațele, e beat. Și eu sunt. Îl iau în brațe și îl pup, mi se pare abătut.

-Hei, ce să fac să-ți fie bine? Îl sărut pe umăr.

-Vrei să ai grijă de mine, așa cum am avut eu la București?

-Da.

-Vrei să ne sinucidem împreună peste vreo …60 de ani? Și râde. Mie îmi sare inima din piept. Răspunde tot el:

-Răspunsul corect este da. Mă sărută și plecăm împreună de mână, implicit spre camera mea.

Camera mea are un pat din fier forjat și perdele roșii, prin care trece lumina și care tremură în vânt. Ca un motel ieftin, cum a spus el mai târziu. Am făcut sex în noaptea aia, în etape de nesomn. Hainele noastre pe podea, mâna lui în părul meu, în picioare, în pat, la oglindă. Buzele mele mușcate până la sânge, sărutul lui pe fruntea mea. Sex me like the whore that I am, treat me like the princess that I am. „Ține-mă în brațe”…el a spus-o, eu am crezut-o.

Spre ce te îndrepți când nu mai fugi de nimic?

E sloganul unui spot superb produs de Valer, la care pot să spun cu mândrie că am contribuit cu idei. Sloganul nu l-am inventat eu, e preluat dintr-o carte despre Terapia prin Acceptare și Angajament, care spune că, din păcate, ne petrecem prea mult timp fugind de experiențe emoționale dureroase și prea puțin timp făcând ce e cu adevărat important pentru noi. Clipul începe cu o imagine frumoasă de toamnă, în pădure, cu un pic de ceață și cu un tip care iese la alergat și aleargă și aleargă. Atunci intră sloganul: spre ce te îndrepți când nu mai fugi de nimic? Pe fundal o melodie care seamănă cu Vangelis. În următorul cadru, o tipă stă noaptea la birou și lucrează. La un moment dat, își dă jos ochelarii, își cuprinde fața în mâini și oftează. În următorul cadru, un gamer. În următorul, niște oameni care beau la o terasă. Toate sunt activități prin care fugim de ceva, de noi, de ceilalți, de emoții, de plictiseală. Spre ce? De regulă, spre uitare și spre nicăieri. În câteva cadre rapide, oamenii din reclamă se uită la telefoane sau văd chiar reclama asta la televizor și în următorul cadru, se întâlnesc toți, își zâmbesc și par să se apuce de un proiect comun, se văd schițe, dau telefoane, se uită la niște diagrame. La sfârșit, sunt înconjurați de copii și pare că au construit un centru educațional. Acum sunt fericiți și nu mai fug de nimic, cică. Reclama e de fapt pentru proiectul unui ONG, “Construiește un vis”, o platformă în care oamenii pun idei de proiecte și alții li se alătură, morala fiind că scopurile prosociale sunt intrinsec bune pentru suflet. Perfect de acord, dacă tot e să fugi de tine undeva, mai bine spre ceva cu folos, mai bine pentru alții și mai bine împreună cu alții. Ce face platforma asta e că se deseminează și ajunge și la oamenii mai pasivi, ca mine, nu trebuie să te agiți ca o leoaică să participi. Mă chiar înscriu.

Love is kind, but far from blind

O seară cândva înainte de Crăciun, la mine la Oradea, am ieșit cu prietenii mei și cu Valer, venit în sfârșit, să îi cunoască pe ai mei. Acum stă lângă mine, față în față cu Daria, prietena mea și nașa din partea mea și o privește fascinat. Râde, râdem toți.

-Deci, reiau, zice Daria râzând. Aveam un concurs la radio, vânează indiciul sau așa ceva, ideea era să asculți radio și în fiecare oră, venea câte un indiciu. Gen: oraș era primul; Franța al doilea; capitală al treilea și la sfârșit trebuia să ghicești despre ce e vorba…dar, cum să zic, chestii simple. So, eram în emisie într-o după-amiază și luam telefoane în direct, dacă ghicești, primești pizza de la Bamelis. Sună unu; eu zic „bună, cum te numești?” „Valer”, zice el. Daaa, chiar așa îl chema. Nu erai tu, nu? „Știi să ne spui cuvântul?” „Nu.” „Ahh, ok, ne pare rău. Îți amintești măcar ultimul indiciu?” „Nu.” „Mulțumim, noroc data viitoare!” Sună următorul, de fapt o tipă. „Să vedem dacă avem mai mult noroc, alo, care este cuvântul de astăzi?” „Ce cuvânt?” „Cuvântul din concurs, ați ascultat indiciile?” „Nuu, ce indicii?” „Ok, se pare că nici acum nu avem un câștigător, mulțumim pentru telefon!” Și tot așa, de încă vreo trei ori, like, WTF?

-Deci pe bune, intervin eu, am tot auzit din astea. De ce naiba suni să întri în direct dacă nu știi?

-Da măi, mai ales că stai un pic să prinzi linie.

-Ei de ce, zice Valer, să faci mișto. Eu am sunat așa la un prieten care avea emisiune în direct și întrebarea era ce soluții ar trebui să adopte România ca să aibă mai multe autostrăzi. Era unul care răspundea în redacție și te întreba câteva chestii, să nu se trezească cu toți nebunii în direct. Am fost super coerent atunci dar când efectiv am intrat cu Tavi, m-am apucat să-i zic cum dacii aveau cel mai sofisticat sistem de autostrăzi și poduri peste Dunăre, cum era Sarmisegetuza înconjurată de centuri ecvestre.

-Ecvestre??? Haha.

-Tavi tot încerca să închidă, “da da, interesantă perspectivă, mulțumim”. Mă recunoscuse și-mi trimitea între timp înjurături prin mesaje.

Râde toată lumea, aberația dacopată are succes. Eu mă întreb dacă era adevărată povestea sau o inventase ca să o distreze pe Daria. Ar fi în stare. Și ea are acest efect asupra bărbaților, că toți vor să îi atragă atenția. Flirtează și ea cu el sau mi se pare? Eram oricum supărată pe Valer, de când îmi spusese că nu mai mergem împreună de Revelion, că el trebuie să lucreze și că eu să nu mă duc la el. Am forțat nota, l-am rugat. În mod normal, pentru asta, nu mi-ar mai fi răspuns la mesaje vreo lună, până când eu aș fi lăsat-o baltă și aș fi luat-o, peste alte câteva luni, de la capăt. Dar fiind de data asta blocat cu mine în cameră, mi-a zis dur: “eu am zis o nuntă, nu o căsnicie”. Touché. Ce naiba crezusem? În momentul acela ar fi trebuit să spun „gata, până aici, du-te să te duci cu nunta ta”. Asta trebuia să-i spun și apoi trebuia să mă întorc la viața mea în care…iaca fac ce fac de mult, iarna viscolu-l ascult. Într-o fracțiune de secundă am hotărât că nuuu, mai bine dăm o șansă acestei aberații, va trebui doar să-mi setez mai bine așteptările. Că în rest, serios, e bine, familia mea îl place, prietenii mei la fel, e bine și rece, măcar eu am cunoașterea faptului. Așa minunată cum e, Daria are și ea nesiguranțele ei, la ea e dacă Mihnea nu o iubește pe cât spune, că parcă e mai neimplicat în ultima vreme. Poate nu e the one. Știm amândouă că nu există the one, doar că ea a ales calea normativă, în care te îndrăgostești de cineva care te iubește și pornești cu așteptări, urmând ca acestea să-ți fie înșelate pe parcurs. Eu am ales în schimb calea aberantă, în care ai așteptări dar nu le spui la nimeni și te prefaci că nu le ai. Nu aș putea vreodată să apăr o asemenea decizie, știu atâtea argumente contra, psihologice și de simț comun. Dar ce să zic…eu așa iubesc ca și cum aș cuceri Everestul, tot privind la ceva în sus. Și funcționează, deocamdată sunt mult mai fericită ca înainte. Ca orice supracompensare, n-ar trebui s-o vrei, dar îți place.

Fie ca dragostea să ne salveze

Am avut sute de filme în cap cu ziua nunții mele și nici unul nu semăna cu ăsta. Probabil că așa e în general, n-ai tu idee când te proiectezi în rochie albă de mireasă, printre fluturași și trandafiri, cât e de stresant de fapt. N-am închis un ochi toată noaptea, m-am foit cu exerciții de mindfulness, printre griji cărora le dădeam, mental, check. Să nu uit să vorbesc cu familia Vasile, că nu erau siguri că vin. Să-i mai sun odată pe cei de la prăjituri. Formația ne-a lăsat baltă, s-a îmbolnăvit solistul și lui Valer puțin i-a păsat. Un pumn în față și o grijă în minus.  N-am vorbit aproape deloc cu el toată săptămâna, oare chiar se mai întâmplă nunta asta? Presupun că da, ai lui sunt aici cel puțin, nu i-o fi chemat degeaba. Nici măcar n-am avut timp să mă gândesc la implicațiile faptului, atâta am alergat ca un titirez. Am o senzație de panică urâtă, ca atunci, după noaptea noastră din Vamă, când, nu știu ce-am avut, dar m-a cuprins o groază existențială a faptului că-l voi pierde. Încerc să-mi dau curaj să mă ridic din pat, cum naiba să și dorm, în pat cu Daria și Mihnea? Logistica ne omoară, ne-am trezit aseară că n-avem destule camere la hotel. Curaj! Îmi spun, e nunta mea azi, e nunta!! Îmi fac o cafea și fumez o țigară, un ultim moment de liniște. La 7.30 trebuie să fiu la coafor și la machiaj. Se trezește și Daria și plecăm împreună. Mă ia de mână.

-Ești ok, sweetie? Va fi bine, nu te stresa.

Îi trimit mesaj lui Valer „good morning, husband”. Nici un răspuns. La coafor mă relaxez și uit de toate, sunt acolo și mama mea și mama lui Valer, Lidia, care s-a gândit să aducă o șampanie, foarte bună idee.  Abia e lumină afară, dar se anunță o zi frumoasă și călduță, mare noroc în februarie. La sfârșit arăt ca o zână, cu părul lăsat pe spate și prins în față cu o diademă, machiaj perfect, uite ce bine au ieșit toate. E deja ora 10 și ne întoarcem să ne îmbrăcăm. De la Valer tot nici un semn. Îl sun, nimic. Îi spun Lidiei să-l sune pe Vladimir, aud o conversație din care deduc că Valer a plecat din apartament, fără costum. Mi se înmoaie genunchii. Lidia râde: „ce, crezi că te lasă la altar, haha?” La asta nu m-am gândit, în mintea mea era că îl apucă antrenamentul pentru maratoane.

-Hai că îl sun eu, îmi zâmbește mama lui. Răsuflu ușurată când aud că i-a răspuns. Ce faci, dragă, pe unde ești? Noi acum mergem să ne îmbrăcăm, grăbește-te și tu că e târziu deja…să ți-o dau? Poftim, Lari.

-Hey, zic eu, ce faci, pe unde ești? Mă stresam că n-ai răspuns.

-Larisa…Mi se oprește inima, nu mi-a spus niciodată pe numele întreg. Lari, baby, cel mai adesea nicicum anume. Ar trebui să-ți spun ceva. Mi se taie respirația.

-Aaaa, intervine maică-sa, întreabă-l dacă lui i-a confirmat unchiul Matei.

-.., întreabă Camelia dacă a confirmat unchiul Matei.

-..dracu să-l ia, ce mă interesează. Mă uit confuză spre Camelia, care îmi ia telefonul din mână.

-Vali, a confirmat Matei sau nu? E important să știm, că zicea că vine și la primărie, și atunci trebuie să-l sun să-i spun unde-i. Aa, ok. Dar, auzi, Eugen vine singur? Vai de mine, cred că n-am numărat-o și pe fiică-sa. Tu ești acasă, nu? Cum??? Repede să te duci, acum ajungem și noi. Închide și îmi zâmbește încurajator. Deci îl apucă câteodată niște chestii…știi tu.

Da, știu eu, speram să nu-l apuce fix acum. Dar vorba aceea, dacă nu acum, atunci când?

Nu mai am timp să ruminez, acum totul e pe fast forward, fotografii care au venit să pozeze rochia, eu cu rochia pe mine, eu cu mama, poze cu fetele. Să nu uit să mă dau cu parfum. Daria deja mi-a pregătit o geantă cu cele necesare: machiaje, papuci comozi, țigări, calmante, parfumuri. Fără nici un alai, doar noi câțiva câți suntem, pornim spre primărie, oficiul căsătoriilor. Avem mai puțin de-o oră acum. Nu mai am telefon să comunic cu Valer sau cu Lidia măcar, țin doar buchetul meu de mireasă din trandafiri galbeni, mici.

-Daria, sun-o pe Lidia, acum.

-Ce s-o sun, e acolo, am ajuns deja.

Ooooo, câtă lume. Familia mea….tati pare așa de fericit, stă de vorbă cu niște prieteni vechi. Toată lumea mea dragă la un loc. Nu există nici un alt moment în care să se întâmple. Mulți nici nu se cunosc între ei, dar mie îmi sunt așa de dragi. Și astăzi știu sigur că vor să mă vadă. Mama e lângă mine și îmi șoptește „Curaj! Ești superbă, puiule!” Mihnea parchează și vine să îmi deschidă ușa, cobor, în flashuri, ca pe covorul roșu. Toată lumea îmi zâmbește, vine tata să mă pupe. „Ce frumoasă ești!” Aud de la cunoscuți: “incredibilă rochie!” „Ai emoții?” „Doamna Dinu!” Nu, nu cred că-mi schimb numele, îmi zic în gând. Dar unde naiba e Valer? Încerc să mă uit discret în jur, să nu par panicată. Ai lui, frate-său, încă ceva prieteni…dar el unde e? Nu e prima dată când mă lasă baltă, doar că acum port o rochie albă și sunt aici toți oamenii care contează pentru mine. Îmi trece prin minte gândul stupid că, dacă nu vine, mă arunc în Someș de pe pod. Mă îndrept spre Lidia și atunci îl văd venind de undeva dinăuntru. E în costumul de mire, buuun. Nu pare fericit dar asta e acum…Vine spre mine, toată lumea se așteaptă la un pupic dar el mă ia de mână și mă ia cu el, intrăm în curtea primăriei și ne ascundem după o ușă. Trăiesc în irealitate, suspendată în timp. Mă uit țintă la el, nevenindu-mi să cred, ca atunci când m-a cerut.

-So, începe el. M-am împăcat cu Bella. (Trăznet). N-am vrut neapărat, e chestie nouă, de vreo două săptămâni.

Mă sprijin de perete să nu leșin, doar o clipă.

-Și îmi spui asta acum? Arăt spre noi doi, îmbrăcați în mire și mireasă.

-Știu că e de rahat, dar în momentul ăsta aveam de ales între să-ți spun acum sau după nuntă. Și trebuie să te decizi știind adevărul. Lari, nu plânge, abține-te ce naiba! Nu te las la altar, ne căsătorim dacă vrei, Bella știe situația. Nici eu n-am nici un chef să ies aici în față să fac acest anunț. Înțeleg perfect că nici tu nu vrei. Tu decizi.

-Eu…decid?

După scurtul moment de abis, am intrat în modul de rezolvare de probleme. Ce fac acum? În filme, eroina ar ieși în față și, cu un discurs emoționant, ar spune „ Dragii mei, nici nu știți câtă bucurie îmi aduce faptul că sunteți aici. E cel mai frumos cadou de la viață. Însă nu poți porni pe noi drumuri în minciună. Eu cu Valer am greșit, între noi nu este iubire adevărată și nu poți întemeia o căsnicie pe altceva. Vom merge pe drumuri separate și fie ca…și să ne iertați…” În realitate, răsuflu ușurată că nu sunt obligată să zic așa ceva și să primesc consecințele care urmează.

-Da, tu decizi, dar se mai schimbă unele lucruri. Nu se mai pune problema să avem un copil, sau să mergem în vacanțe. Vom divorța după un timp rezonabil și asta va fi. Deci?

-Da, Valer, da, în puii mei. Ce am făcut eu până acum decât să-ți accept condițiile de …?

-Îmi pare rău.

-Am înțeles, hai să ne căsătorim.

Nici nu clintesc la ceremonie. Nu-mi mai schimb numele, pentru ce, dacă tot…Mă uit la Valer ca la un străin, îl sărut ca o actriță, nici nu-l urăsc, nici nu-l iubesc. Ai făcut-o și pe asta, doamnă!

Sala mea industrială arată chiar bine, cu țevile mari de culoarea cuprului. Am ales decorațiuni cu trandafiri, o avere au costat. Afară mai sunt câteva grămezi de moloz, acoperite cu niște cârpe urâte. Ce să facem, nu putem fi cu toate. Multă lume a venit deja și am un moment de răgaz, înainte de dansul mirilor, pe o melodie pe care am ales-o cu atâta pricepere: Rag’n bone man, Skin. Zice așa: „When I heard that sound/When the walls came down/I was thinking about you/ When my skin grows old/When my breath runs cold/I’ll be thinking about you/… ‘Cause it was almost love, it was almost love…” Și totuși cum am ajuns aici? Iar mă apucă panica…cum fac față acestei nunți, ne vom lua în brațe toată noaptea, vom juca teatru cu tortul? Sau ne vom îmbăta amândoi și vom ignora invitații? Și după, ce va fi? Crezusem că îmi va da un boost existențial chestia asta, că vom mai petrece weekenduri împreună sau, hell, voi mai petrece weekenduri și altundeva decât acasă, Cluj, acasă, Cluj. O semi-viață, ce-i drept, destul de mișto, mi s-a promis și mi s-a luat. Am flashuri cu el ridicându-se din pat dimineață și plecând la alergat, fără să mai vină înapoi. Cu Bella care probabil îl urmărește acum din parcare. Nu pot să mă prăbușesc acum, am tot timpul din lume după. Îmi iau paharul de șampanie și fug sus în camera noastră rezervată, poate un plâns mă rezolvă. Năvălesc în cameră și acolo dau de…Lidia, exact ce-mi lipsea. Dar văd că e și ea plânsă. Ne uităm una la alta ca două căprioare prinse în farurile mașinii. Începe ea:

-Vladimir are o amantă, i-a scris pe telefon și am văzut, a recunoscut…Ah, dar cu tine ce-i?

-Valer s-a împăcat cu Bella. Chiar azi, sau, mă rog, ieri.

-Ne-am măritat cu frații Kamikaze, zice ea. Aproape că ne pufnește râsul. Intră în cameră Amelia și Daria, au văzut că ceva nu-i ok cu mine și au venit.

-Ce-i cu tine, baby? Întreabă Amelia îngrijorată. S-a întâmplat ceva?

Mă uit la ele pierdută și mă încolțește rușinea. Eu cum am putut să le fac lor așa ceva, cum am putut să le-o fac tuturor? Să creadă în nunta mea, să se pregătească, să strângă bani. Dar cât egoism! Nu pot să le spun și totuși îmi iese pe gură, aceeași placă stricată:

-Valer s-a împăcat cu Bella.

-Cum????? Nenorocit…așa ceva…! Când??? Daria e nervoasă, Amelia și-a pus mâinile în cap, la propriu.

-Stați să vedeți, e vine mea de fapt. Nu a fost o căsătorie reală, niciodată n-a fost. El mi-a propus să…Era și el presat de ai lui, vroia să aibă din când în când o parteneră, se gândea și la un copil. A zis să ne căsătorim pe jumătate, nu urma să ne mutăm împreună. Nu mi-a propus o căsnicie. Și eu am acceptat pentru că….încă îl vreau și pentru că în toți acești ani n-am avut ceva care să se compare și nu văd cum…și pentru că m-ar fi făcut fericită și aranjamentul ăsta, mai fericită decât sunt. Offf.

Mă ghemuiesc pe podea cu privirea în jos. Un minut foarte lung tace toată lumea. Probabil sunt perplexe fetele mele.

-Până la urmă, zice Lidia, data trecută cu Bella l-a ținut doar șase luni. Și se întoarce la …ce ați avut. Eu nu m-aș grăbi cu divorțul.

Scurt pe doi, Lidia, te iubesc de data asta.

-Și va urma alta și eu tot așa, cu ochii-n soare, super. Trebuia să mă gândesc de la început.

-Păi sigur te-ai gândit tu pe toate părțile, zice Amelia. Știam eu că ceva nu-i în regulă dar erai așa de fericită. Știu că acum ți se pare capătul lumii, dar, for the record, aș fi făcut la fel în locul tău. Dacă nici tu nu ai încercat…

-Și toată minciuna asta, oamenii chemați aici, cum să-i mai privesc în față? Încep iarăși să plâng.

-Oamenii vin de multe ori la nunți la care mirii divorțează, intervine Daria. Cred că mulți nici nu se mai iubesc când ajung la faza asta dar e târziu să anuleze că sunt prea avansate pregătirile. Alții se mint mai cu talent, voi măcar pe voi nu v-ați mințit prea tare. Nu privi lucrurile în tragic.

Nu e o tragedie greacă, până la urmă, e o viață în care am vrut prea mult din ce n-am avut și în care m-am luptat cu disperare de zeiță pentru tot ce mi-am proiectat eu în Valer. Și sigur că am pierdut. The odds were not in my favor.

-Păi da, spune Lidia, chiar înainte de nuntă mi-a plăcut și mie de altul dar am zis că nu se poate să-i fac asta lui Vladimir. Uite ce îmi face el acum!

Amelia vine lângă mine și mă ia de mână:

-Nu-i ca și cum cei care au venit pentru tine și-ar fi dorit să fie în altă parte. Oamenii vor să fie aici și te iubesc și și noi te iubim. Îmi las capul pe umărul ei, cu recunoștință.

-Bine, mai puțin se bucură ăia veniți din obligație, au dat banul degeaba, zice Lidia râzând.

-Da, zic eu, ar trebui să facem clauză de despărțire, la divorț prematur, banii înapoi.

-Lasă, spune și Daria, la cât au cotizat și ai tăi la nunți, se bucură oamenii că au ocazia să se scape de datorie.

-Hai măi, că n-am chemat tot neamul. Poate sperau că mi-a trecut vremea, dar uite că …surpriză.

Acum râdem toate isteric.

-Oricum, pe mine să nu mă mai încurci, rochie, pantofi, alea alea. Data viitoare n-ai ce face, nuntă pe plajă în Vamă.

-Bine, Daria, data viitoare nu mai crede nimeni.

-Îți dai seama, Lari, că dacă Valer se însoară cu Bella, n-or să mai aibă invitați?

-Mă voi consola cu acest gând în fiecare noapte.

-Hai să bem și să ne distrăm, ca și cum am fi în Vamă, zâmbește Daria. Ce altceva putem face?

Mă uit la ele cu recunoștință și admirație mută. Mă așteptam la furii principiale  (cum? cum ai acceptat așa ceva? cum se poate?), dar în schimb ele au găsit, într-o situație imposibilă, înțelepciunea milenară de a fi pur și simplu, alături de alt om. Cu tandrețe, cu prietenie, cu umor, cu înțelegerea profundă a suferinței, care parcă vine de dincolo de noi. Fie s-o am și eu pentru ele când va fi nevoie. Noi oamenii, suntem o specie de criminali care lăcrimează la concerte, mi-am zis de multe ori. Și care totuși iubesc…oameni ca Valer, oameni ca mine, avem cu toții loc pe pământ. Să iubim cât de mult și astfel poate vom învăța și cum să fim iubiți. Cum spune un citat din Pablo Neruda, “dacă nimic nu ne salvează de la moarte, măcar dragostea să ne salveze de la viață”.

 

 

Dacă ar fi o hartă a minții tale

Nu există plăcere mai disociată decât aceea de a conduce. Trece sat după sat, cum zice un cântec. Prin frunze arămii și peisaje ghicite cu coada ochiului, prin nori și soare, Val conducea. Să depășesc, să aștept, să merg pur și simplu în ritmul coloanei, să ascult muzica, doar atâtea decizii de făcut, nu e greu.

-Dă muzica asta mai încet, Val, să vă povestesc. Deci eram la petrecere, stăteam la masă cu oamenii cei mai importanți și tot povesteam, râdeam. Mă și gândeam că oare e așa mișto ce spun, sau de ce sunt toți în jurul meu. Înțelegeți? Am fost … waw, aș fi vrut să fiți acolo să mă vedeți.

-Am fost acolo, Mar, dar nu ne băgai în seamă, spune Vicky pe un ton arțăgos.

-Da, sincer, pe tine te-am evitat toată seara. Dar pe tine, Val te-am căutat la un moment dat și nu erai nicăieri, o vedeam doar pe Pumkin pândindu-mă pe la colțuri.

-Am vrut o pauză, spune Val, atentă la drum.

-Cred și eu că vrei o pauză, atât ai tot condus. Nu mă lași pe mine, baby? Mar zâmbește un zâmbet dulce. Arată așa de bine, are așa un parfum bun. Ea mereu stă în față.

-Anyway, era seara perfectă până ai apărut, Pumkin. Era tipul ăla pe acolo, de care ne place ne tuturor și flirta cu Maria și atunci te-am văzut, Pumkin, cum vii spre masa noastră. Am încercat să-ți fac semn că nu-i momentul, dar nu înțelegi, te bagi în seamă când e mai nepotrivit. De ce nu mi l-ai lăsat mie? Mar se întoarce spre bancheta din spate, prinvind țintă spre Pumkin. Mar tot timpul zâmbește frumos, dar se vede acum că e iritată.

-Da chiar așa, intervine Vicky, de ce naiba nu rămâi acasă, Pumkin? Eu măcar știu să stau deoparte când își face Mar numărul.

-Chiar deoparte n-ai stat, my dear, te-am văzut și pe tine, dar ți-am făcut cu ochiul și te-ai prins că-i ok. Vicky is the best! Șii…stai că m-ați întrerupt, nu v-am zis ce păreri ca lumea am avut, i-am prins la faza cu climate change, cu specia umană devenind tot mai rea, am vorbit despre diverse teorii care….

-Mai taci, înfumurată ce ești, ai noroc că nu te-a pus nimeni la punct, cu informațiile tale de doi bani.

-Ooooo, Vicky, ce te-a apucat, nu m-am descurcat bine?

-Dacă te descurcai mai bine, nu apărea Pumkin.

-Ce legătură are? N-o pot controla. Dar auzi, Pumkin, că despre tine vorbim. Zi, de ce ai apărut?

-Era un loc frumos, am vrut și eu să vin, am vrut și eu să vorbesc cu el, spune Pumkin, cu o voce stinsă.

-Tu tot timpul vrei să vii, uite că nimeni altcineva nu vrea. Vicky îi aruncă o căutătură urâtă.

-Hei, zice Val, o iau eu pe Pumkin și vă dau pe voi două harpii afară din mașină.

-Fără mine ați spăla pe jos pe undeva, spune Vicky sigură pe ea.

-Și fără mine, n-ați avea pe nimeni, spune Mar și scoate limba.

-Numai Val e cu mine când mi-e rău; tu, Mar, ești prima care se face nevăzută, ca fumul. Tu, Vicky, m-ai urât dintotdeauna.

-Așa te fac una cu pământul….

-Hei, stop it, dears! Mar se alarmează. Auziți, dar unde e Adultul Sănătos? L-am bagat în portbagaj? L-am uitat la hotel? Hahaha.

-Eu sunt Adultul Sănătos, zice Vicky. Cum spuneam, fără mine….

-Eu nu, zice Mar, I’m too awesome. Dar serios, unde-i? De fapt, Val, can you take over? You’re sooo competent.

-Da, Val, te rog, nu le lăsa pe ele, susține și Pumkin.

-Hai să-l mai căutăm, ok?

În caz că nu e clar despre ce este vorba în dialog, vă explic eu, cum ar zice Mar 🙂 Personajele reprezintă diferite fațete ale noastre, diferite moduri în care noi ne manifestăm. Pumkin este partea cea mai fragilă, marcată de anxietăți, nesiguranță și singurătate. O văd ca pe o parte primitivă, ce poartă în ea frici existențiale și care apare în momentele noastre de mare slăbiciune. Uneori partea asta este total mascată de celelalte personaje. Terminologia îi mai spune “copilul vulnerabil”, dar nu sunt perfect de acord cu terminologia. Mar este ceea ce s-ar numi „supracompensatorul”, încearcă să repare și să mascheze toate vulnerabilitățile lui Pumpkin. Pentru asta, trebuie să se comporte ca și cum aceste vulnerabilități nu ar exista și astfel poate să pară artificială și inflexibilă, chiar dacă poate fi de mare ajutor. În cazul acesta e mai degrabă histrionică, dar poate fi și narcisistă, over-controlling sau agresivă. Plus că e destul de fragilă și consumă multe resurse emoționale… Val este “protectorul detașat”, ea poate ușor să se disocieze în diverse moduri, cum ar fi activitățile compulsive; o trăim ca pe o stare, nu neplăcută, de amorțire emoțională. Val este singura care îi ia apărarea lui Pumkin, pentru că teoretic, asta este funcția ei (protector). Detașarea este așadar prietenul nostru, dar nu sunt convinsă că este o idee bună să conducă. Vicky e partea critică din noi, care impune standarde de neatins și care nu va fi niciodată mulțumită. Ea o urăște pe Pumkin, o împinge de la spate pe Mar și o respectă tacit pe Val. Nu e prietenul nostru, chiar dacă poate avea intenții bune. Adultul Sănătos ar fi partea care, pe scurt, o acceptă pe Pumkin și le ține sub control pe celelalte. Când Adultul sănătos e in charge, funcționăm optim.  Cum ar arăta configurația voastră? Let’s play 🙂

 

Baby…spune-mi adevărul

 

-Vreau să-mi dai veninul tău de viperă ce ești. Tot, până la ultima picătură. Atunci ai fi tu bună și eu rău.

-Dar eu nu vreau să fiu bună, puterea mea vine din felul în care te fac să suferi, să aștepți, să speri. Pe tine și pe toți ceilalți. Amy zâmbește malițios și bea din paharul de vin. Ce-au pus în băutura asta, Remi?

-Serul adevărului, ți-am zis că funcționează. Am plătit o avere ca să aflu că ești o scorpie.

Se aud clinchete de pahare, râsete, chelnerii îmbrăcați elegant se grăbesc să onoreze comenzile. Terasa e plină până la refuz, ca în fiecare seară. Este coadă la intrare, clienții trec printr-un detector de metale, își lasă datele personale complete, li se pune în vedere faptul că au protecție asigurată și psihologi la dispoziție. Disclaimers peste disclaimers.  Asta de când cu povestea cu serul adevărului. La început, era o banală terasă care se lupta cu concurența. Apoi niște puști s-au filmat în timp ce debitau povești scandaloase despre ei înșiși, profii lor, părinții lor. Unul i-a spus altuia că a încercat să-i fure prietena. Altul își ura prietenul cel mai bun. A devenit viral, mai ales că nu păreau beți sau drogați. „Ce ne-a apucat? Nu știu, ne-a dat barmanul ceva să bem, pur și simplu așa ne-a venit.” N-a crezut nimeni. Au apărut specialiști care contestau efectele produsului, articole la mișto (ex. Am fost cu gagica la „Serul adevărului” și-am plecat cu încă 5). Dar terasa devenise un succes, doar acolo se putea consuma produsul. Măsurile de precauție îi sporeau prestigiul.

Paul și Adela așteptau la rând ținându-se de mână.

-Paul, crezi că e o idee bună? Ce-i cu detectorul de metale?

-E ca să nu intri cu arme. Adevărul doare, știi. Hai….Ade, chiar crezi prostia asta? Dacă era adevărat, Amy și Remi își scoteau ochii până acum.

-De aia este atâta pază. Putem să intrăm fără să bem porcăria aia, nu?

-Nu, e obligatoriu un pahar, no more no less. Au și băuturi normale, dar trebuie să bei din poșircă un pahar. Îți dai seama că nu e un efect real. Placebo, baby.

-Am citit că funcționează la modul că îți vine să dai pe față sentimentele și dorințele ascunse. Îi salutăm pe Amy și Remi sau ne omoară?

-…..Paul, Ade, haideți cu noi. Amy îmi zicea că e o scorpie la care îi place să vadă bărbații cum se chinuie.

-Haha, adevărul e că nu am iubit pe nimeni, nu știu cum vine asta. Haideți, serviți și voi, sweet angels. I can’t imagine anything wrong with your relationship.

Adela se uită contrariată la Paul. Îi vine să râdă de prietenii ei dar își simte inima în gât, expusă. Paul zâmbește și el, crispat. Adela îi șoptește:

-Baby, hai să ne spunem ceva nașpa înainte să bem din porcărie. Ok?

– Ok. Tu prima.

– Prima dată când am făcut sex cu tine mi-l imaginam pe fostul trăgându-mă de păr.

– Chiar înainte să ne cuplăm, în seara aia, mi-a zis Remi de o tipă, de tine, Adela Anghel. Speram că e vorba de soră-ta.

– Ohooo și încă n-ați băut. Ne așteaptă o seară interesantă, zise Amy. Uite, eu cred că ăia au venit aici la prima întânire. Dacă vrei s-o pornești cu stângul….

– Nu știu, Amy, măcar știi în ce te bagi. Răspunde Remi.

– Tu te băgai dacă știai că îmi place când suferi după mine, când te fac să mă aștepți ca un fraier?

– Da.

Râsetele și clinchetele deveneau tot mai tăcute. Se vorbea în șoapte, atingeri timide, suspine, consolări. Din când în când se auzeau nou-veniți speculând în râsete forțate: dacă patronii ar aduce aici angajații, dacă poliția ar aduce acuzații, dacă părinții ar aduce aici copiii adolescenți?

-Regula localului este că toată lumea trebuie să bea, de aceea nici nu prezintă atât interes pe cât te-ai aștepta. Spuse Marius, venit aici la prima întâlnire cu Laura.

-Probabil e o chestiune de timp până va fi traficat pe piața neagră. Laura zâmbește frumos, e și ea frumoasă, aranjată impecabil pentru această întâlnire. So…ready? Marius o privește complice.

-Shoot.

-Deci, ce îți dorești tu de la o femeie?

-Aș vrea să fie deșteaptă, realizată, dar și fun to be with.

-Mai ia o gură.

-..de fapt aș vrea să fie frumoasă. Nu, nu doar frumoasă, aș vrea să întoarcă bărbații capul după ea, aș vrea un trofeu. Nu mă interesează să fie deșteaptă, adică…mă rog, nu să mă facă de râs sau din astea. Dar complicații, elucubrații nuuu, just beautiful Barbie care să mă valideze. Eu sunt cel deștept. Tu nu te încadrezi, îmi place de tine, îmi plac conversațiile noastre. Ești drăguță, really smart. Dar nu ești un trofeu, sorry. Nu plânge.

-Dar și eu vreau să mă validez prin tine. Avocat de succes, charming, inteligent, ești tot ce mi-am dorit. Realizările mele nu îmi sunt de ajuns, tot ca o fetiță pierdută mă simt fără cineva ca tine.

-Știu, sorry. Not going to happen. Dar ceva din chestia asta mă face trist, faptul că nu te pot vrea. La dracu cu băutura asta, mai bine beam ceva normal, făceam sex și dispăream a doua zi.

-Era poate mai bine, aș fi vrut să-mi întrețin iluzia cavalerului pe cal alb. Reality check is overrated.

La a treia masă, Victor și Daria, împreună de trei ani. Amândoi lucrează în marketing.

-Deci, Daria, chiar vrei să te măriți cu mine? Spuse Victor, cu ochii plini de speranță.

-Daaa, chiar vreau, you were my best.

-Mă iubești cum l-ai iubit pe Damian?

– Nuuu, nu așa. Mi-ești drag așa cum îți e drag un ….prieten. El n-ar fi putut să mă facă fericită, am nevoie să fiu adorată, am nevoie ca tu să te sacrifici pentru mine. Să faci tot ce vreau eu. Fără figuri. Am terminat-o cu genul ăla de iubire.

-Știam, bănuiam, dar eu tot vreau să fiu cu tine, să îmi petrec toată viața încercând să te cuceresc. Am totuși vreo garanție că dacă apare un altul ca Damian, nu pleci cu el?

-Nu. Eu am vreo garanție că peste 20 de ani nu pleci cu vreo puștoaică care te va vrea „cu adevărat”?

-Nu. Am câteodată fantezii că ți-o plătesc și că atunci vei vedea ce bărbat ai avut lângă tine.

-Nu dear, nu se întâmplă în viață așa ceva. Nu voi fi niciodată complet vulnerabilă în fața ta, I will keep you hooked. Dar să știi că te iubesc mult. Uite, ei par mai nefericiți decât noi.

Max și Carla, la masa următoare:

-Auzi, da chestia asta funcționează și dacă ești așa, mai obtuz? Adică dacă nici tu nu ești conștient de lucruri?

-Nu știu, Max. Tu ești obtuz?

-Zi ce vrei să știi.

-M-am săturat să stau acasă cu copilul. Tu îți tot gasești chestii de făcut, delegații. Am impresia că o faci intenționat, să mă lași numai pe mine.

-Așa e 🙂

-De ce, mama naibii?

-Pentru că pot.

-Îți arunc vinul ăsta în față.

-Fără violență, regulile casei. N-am știut că va fi atât de greu. Dacă ai putea, ai pleca și tu. Nu e bună băutura asta, uite ce stresați par și ăia.

Cei stresați de lângă ei:

-Mă scoți din sărite cu plânsul ăsta. Mă faci să mă simt vinovat.

-Credeam că îți place să mă vezi suferind, Fred.

-Îmi place, daaa, zice Fred cu un surâs cinic. Îmi place să vin la tine când mă aștepți mai puțin, să îți aduc aminte de ce mă iubești, să te văd vulnerabilă în fața mea. Să îți răsucesc cuțitul în rană. Știi câtă putere îmi dă chestia asta?

-Și mie îmi place când mă faci să sufăr. Am încredere în tine când o faci. Să fiu expusă în fața ta, tu să-mi arăți că vezi prin mine, că poți să mă rănești și totuși să fii acolo. Să mă ridici.

-Nu te ridic, nu prea îmi mai pasă. Ești o victimă prea ușoară.

-Te vei îndrăgosti de o proastă imună la farmecele tale.

O oră mai târziu, Paul și Adela se ridică de la masă și pleacă ținându-se de mână. Storși de puteri, își fac loc printre mese și oameni. Se aud frânturi de “da, pentru bani în primul rând”, „n-o suport pe maică-ta”, „mă gândesc că divorțăm în trei ani” “de fapt cred că sunt gay”. Noroc că infidelitatea e subiect tabu.

-Ade, cred că suntem singurii care se mai țin de mână. După tot ce ne-am spus și totuși vreau să fiu cu tine.

-Baby, noi știm că nu există iubire „adevărată și nevinovată”. We are f–-d up. Dar tot vreau să fiu cu tine. Chiar cu tine, adică…fără multe motivații secundare. Auzi, acum crezi că funcționează băutura asta?

-Nu știu, oamenii de fapt abia așteaptă să își zică chestii, mă mir că nu fac implozie.

-Ieșim de aici și e ultima ta șansă să mai zici ceva, surâse Adela.

-Știi, cred ca n-aș fi fericit cu o femeie prea frumoasă.

-În seara asta dormi pe preș.

-E apartamentul meu.

-Bite me! Râd însă amândoi. Câteodată, spune o regulă a relațiilor fericite, nu e conținutul, ci tonul.

Am creat povestirea pornind de la ce spune Allain de Botton despre realitatea relațiilor romantice, cum că, la primele întâlniri, în loc de banalități și complezențe, ar trebui să ne spunem în ce fel suntem nebuni, greu de suportat, în câte feluri suntem vulnerabili și cum îl vom răni pe celălalt. Este și un articol superb din care m-am inspirat https://medium.com/the-establishment/if-people-had-honest-first-date-conversations-fa242d18ab74. Ah, un pic ca feeling și din Black Mirror. Poți să privești adevărul în față și să mai fii cu cineva? Eu cred că da.

 

E sezonul petrecerilor (the shine of „FOMO”)

„You are not the separate self. You have a name you answer to, but you have also answered to ten thousand other names. Which one is the real you? None of them” (Deepak Chopra)

Mă uit vrăjită la petrecerea din față mea, din stradă, ca la un tableau vivant. S-a închis circulația pentru petrecerea asta în alb. Presupun că este un dress code, că prea multă lume poartă haine albe. Vinul strălucește în pahare în lumina apusului de soare. Oamenii par relaxați, fericiți și eleganți, o lume care miroase a parfum fin și a fum de țigară. Mă întreb dacă vreodată s-a uitat cineva la mine, la multele petreceri la care am fost și m-a plasat în vreun tableau vivant. Am fost la atâtea, n-are de ce să-mi fie ciudă că nu fac parte din aceasta, dar îmi e. Cum spune o melodie a lui David Guetta care merge chiar acum, “I’m a fool for you games, but I always play”. De data asta, mă uit la mine ca la un copil necăjit. Am bascheți și blugi și o geacă pe mine, deși e cald, eu am venit de fapt la film, la Tiff, la proiecția în aer liber. Party-ul ăsta e pus în mijlocul drumului meu spre casă, ca să mă supere. Nu pot să rămân, îmi spun, aș sta singură într-un colț, îmbrăcată urât. Și plec acasă, cu ciudă, că n-am fost și cu ușurare, tot pentru că n-am fost. Ce-i și cu petrecerile astea?

Când eram mică, nu aveam voie. Mă uitam la televizor și vedeam în filme rochii strălucitoare, râsete, muzică, culoare, eram fascinată. Câteodată ai mei plecau la un chef și eu rămâneam acasă neconsolată, târându-mă pe jos, plângând cu o durere ce a devenit în timp atât de familiară, un fel de durere a pierderii sau FOMO (fear of missing out – frica de a nu rămâne pe dinafară). Nu prea mi-am respectat copilăria, eu vroiam să fiu domnișoară. Odată am fost la mare la discotecă, cu ai mei și alți prieteni de-ai lor și eram supărată că nimeni nu dansează cu mine și nimeni nu mă ia în serios. Aveam cât, vreo 12 ani? La 14 ani, în culmea adolescenței, mi se părea că viața e un coșmar iar cea mai fiebinte dorință a mea era să am odată 16 ani, să mă lase la „discotecă”. Pe vremea aia, doi ani treceau mai greu decât acum, când ți se pare că …well, începi să folosești expresii ca “acum, recent, de un an-doi”. La petrecerile de la școală, unde aș fi avut voie, de obicei nu eram invitată. Din nou, FOMO. Și dorința mi s-a îndeplinit, am ajuns la 16 ani și de atunci am fost la nenumărate petreceri, discoteci, chefuri, cluburi, festivaluri, salsa parties, beach parties, nunți și evenimente, whatever you can think of. Partea bună, odată cu party-urile de adult, e că, de cele mai multe ori, nu mai trebuie să te invite nimeni, pur și simplu te duci. Aș putea chiar să fac o analiză a acestor evenimente, pe decadă.

Party-urile la 15 ani sau mă rog, începând cu. Adică cam acum 20 de ani, OMG. În acea vreme, mergeam la zile de naștere, chefuri acasă dar câteodată și în club. Purtam pantofi cu talpa înaltă și baggy pants combinați cu bluze finuțe, cu sclipici (why oh why?). Ascultam N&D (Vino la mine, vreau să fiu iar cu tine), 3 Sud Est, Mafia, manele (astea erau vremurile, se cântau în cluburi, inclusiv mari hituri ca 4 Nopți și 4 Zile). Mă aranjam cum puteam și cum se purta. Îmi făceam scenarii de speranță, că ce fain va fi, dacă mă împrietenesc cu X și Y, dacă se uită la mine the Great Gatsby. Dacă mă uit acum la poze îmi fac cruci dar, scăpată din anii grei ai preadolescenței, adevărul e că începeam să fiu drăguță. Cu băieții, filmul era cam așa: vedeam un tip care îmi place, nu mă băga în seamă, apoi de ciudă mă cuplam cu unul care nu-mi plăcea prea tare dar mă sărutam cu el oricum, din cauză de FOMO. Apoi mă uram că am cedat așa ușor și fără folos. Scenariul alternativ era când tipul care îmi plăcea venea la mine, eram în al nouălea cer și coboram de acolo abia peste câteva zile, când îmi dădeam seama că well, nu mă vrea. Ce să zic, am început de mică. Dar petrecerile continuau.

My shine and glory a fost după 20 de ani. În studenție am avut o relație adevărată și frumoasă. Am avut colege de apartament minunate, sociabile și pline de viață. Ieșeam în club până la 3, apoi veneam acasă și dimineață mă duceam la ore de la 8. Puteam. Eram mai frumoasă și mai stilată, constat acum. Veneau la mine tipi faini, cum rar mai găsesc 🙂 ; cu unii n-aveam ce face, erau, cum s-ar zice, cu atașament evitant, pe alții îi regret. Cele mai frumoase momente erau înainte să plecăm, ascultam muzică și ne machiam, ne aranjam părul, aveam, din nou, așteptări. Eu eram prima gata, trăgeam de fete că “hai, mai repede, se face 1 noaptea”, din nou FOMO. Hai odată, să trăiesc și eu. Am descoperit cocktailurile și shoturile. Flirturile și one time flings. Și mâncarea de la 5 dimineața, sau 6, după caz. Mergeam în cluburi de fițe și în cluburi normale. Aveam haine de club, erau cea mai prețioasă investiție, bluzițe colorate, rochițe. Eram, mi se spunea, prea lady like și „prea îmbrăcată”. La 25 de ani eram la doctorat și am mai rărit-o cu chefurile. Eram un pic workaholic și a little too willing to please dar eram fericită în alte sensuri, îmi găsisem un loc. Dar obiceiurile nu mi le-am pierdut 🙂

Cândva între 20 și 30 și ceva de ani m-am prins eu că, dacă vreau să mă distrez, trebuie să scot miza de la orice chef. Să știu și să fiu împăcată cu faptul că nu voi cunoaște pe nimeni potrivit. Că între varianta 1. Nu îmi place și varianta 2.Nu mă place, nu trebuie să o aleg pe niciuna. No more pressure, doar fun cu prietenii mei, just the shine, the glam, the loss of control. Du-te frumos îmbrăcată, M, ia-ți repede ceva de băut să nu apară M cea anxioasă, dansează tu cu tine, sub cerul liber, vorbește, uită-te la tine, fii acel tableau vivant spre care fetița aia de demult ar privi cu admirație. Mi-am impus să strălucesc și am sute de amintiri care să o confirme. Și sute de dezamăgiri, dar who’s counting.

O fi bine? O fi rău? Se spune că noi oamenii avem o capacitate incredibilă de a căuta fericirea acolo nu este și nici n-a fost vreodată. Se spune că oamenii merg la chefuri pentru a se rupe de ei, că atingi doar strălucirea de la suprafața apei, fără să știi vreodată ce zace în adâncuri. Uneori îmi imaginez un alter ego mai bătrân și mai înțelept care spune “obișnuiam să merg la petreceri și să-mi caut fericirea în bucurii superficiale. Acum însă…”. Îmi vine să dau cu el de pământ, cu alter ego-ul înțelept. Da, poftim, mai obosesc și eu, vârsta nu e a state of mind, e a f…..g physical state of body. Îmi place să fac și alte lucruri, aș vrea mai mult din multe altele. Dar asta cu petrecerile e ceva ce-am vrut mult, am putut controla și am obținut. De bine și de rău,  petrecerile au devenit o parte a definirii mele de sine. The shine, the glam, the spark, strălucirea apei.

Și e totuși e ceva frumos, așteptare, speranță, farmec, tinerețe, râsete în stare pură, ca o expresie jucăușă a ce mai frumos uman în noi. O cale prin care noi, ca oameni, în fața absurdului existenței, am învățat s-o dăm cotită. Nu-ți oferă mari răspunsuri, dar te simți liber și e bine. So, take your shallow selves out of the closet și distracție plăcută!

Jocul Cenușăresei (sau cum poți fi fericită și nefericită în același timp)

Fericirea se calculează în minute de nemurire. Mai precis, în minute în care simți atât de plenar viața încât moartea, întunecimea, micimea, urâtul nu o pot atinge. A mea e într-o seară călduță de februarie în America, când beau o Margarita, port o biată rochiță neagră forjată la toate evenimentele și stau la o țigară cu Cesare. Îmi povestește cum el, socialistul, comunistul a ieșit în New York de Black Friday să observe consumerismul american și ghici ce…și-a cumpărat două perechi de pantofi. E dincolo de toate, italian. Mă agăț de fiecare accent al lui, mă uit la părul lui crescut, la felul în care își modulează privirea după a mea, la ce poartă (ați observat că la noi puțini bărbați știu cum să se îmbrace? În Italia în schimb…). Are ochi frumoși, migdalați, un zâmbet irezistibil și se uită la mine, flirtează, îmi spune bella. Eu îi răspund vivace ceva cum că știi, comunismul are farmec teoretic, nimic mai spumos decât să te dezlănțui în tirade egalitariene în timp ce mai iei o gură din privilegiile tale. Să îl trăiești însă, altă poveste. Îl tachinez, râde, mă întreabă dacă mai vreau o Margarita. Mă simt ca o prințesă în rochia mea de 10 dolari și nu pot măsura cât îmi place de el și cât de mult îmi place de mine în momentul ăsta. Nu știu de unde îmi vin replicile cu el, mă surprind gândindu-mă că par spontană și fermecătoare, mă apropii de steaua mea personală, cum ar veni. Și mai e ceva, motivul pentru care știu că nimic nu-mi va umbri strălucirea. Cesare e însurat și are copii, familia lui e în State cu el.

Țin minte senzația de …ușurare pe care am avut-o când am aflat. Ușurare cât mine de mare la gândul că nu va fi nimic între noi, că nu depinde de mine, că scap de confirmarea faptului că nu sunt femeia lui Cesare. Un flirt, o seară de parole, minutele Cenușăresei înainte și după normalitate.  Pentru că eu știu, statistic și probabilistic, ce-ar fi fost dacă era una din două variante 1. Se întâmpla ceva între noi, sex, sărut, ceva sau 2. Nu se întâmpla nimic dar rămânea portița deschisă. Cu ochii minții mă vedeam așteptând un semn, scriindu-i, gândindu-mă obsesiv. Când el mi-ar fi spus știi, a fost frumos dar…mama dracului, în loc s-o las baltă, m-aș fi gândit cum să-l recâștig. Aș fi făcut mișcare greșită după mișcare greșită, după care m-aș fi simțit vinovată, aș fi reluat cărțile de psihologia relațiilor că…ce n-am înțeles, se activează atașamentul anxios, care e ca un fel de dependență, singurul leac e să te abții și să te chinui. Aș fi plâns noaptea, m-aș fi gândit la momentele potențiale, trecute, aș fi reluat conversațiile, le-aș fi secat mințile prietenelor mele. M-aș fi uitat la mine de sus și aș fi dat din cap dezaprobator, a pagubă. Apoi aș fi încercat din nou să mă accept și să mă iubesc pe mine, poate aș fi scris o carte despre același subiect fumat al iubirii neîmplinite. I’m done with that, hopefully. Been there, done that.  Am scăpat de data asta.

De unde știu deznodământul? Din experiență și din cărți. Statistic vorbind, ce caută bărbatul fermecător, seducător, un pic narcisist, genul căruia mereu i-a fost ușor „cu femeile”? Provocare, confirmare, confirmare, provocare, admirație, succes. De regulă o femeie trofeu și eu, fără urmă de denigrare a propriei persoane, știu că nu sunt. Că dacă aș fi fost, aș fi știut până acum 🙂  Sau poate o femeie aservită marelui bărbat, care se sacrifică pentru el. Nici asta nu sunt. Sau poate caută, bietul, o femeie „normală”, whatever that is, dar nici asta nu sunt pentru că, din nou, dacă aș fi, aș ști-o. Mă întreb fugitiv cum e soția lui Cesare și habar nu am, că nu abundă în detalii despre ea, dar nu Cenușăreasa. Am învățat ce alte femei știu demult, să nu te prinzi în jocurile lui Cesare și să știi că un bărbat care has it too easy probably takes you for granted. Cum mi-a zis odată o prietenă „el pe tine nu te vede”.

Este o maximă spusă pe toate gardurile psihologice, cum că dacă te iubești pe tine nu ai nevoie de iubirea lui Cesare sau a lui Nino sau a cui vrei tu. Eu știu însă că, dacă linia de start e sucită, trebuie să muncești toată viața s-o ții dreaptă. Nu ai o epifanie în urma căreia să simți că gata, mă iubesc, mă accept…și să și dureze. E o muncă pe care o faci cu tine zi de zi și înveți s-o faci cunoscând cât ești de vulnerabil/ă. Fericirea vine din multe relații bune, din realizări, din momente de calm și liniște, de seninătate, de prietenie, afecțiune, distracție și înveți cum să o construiești pas cu pas. Înveți și că nu fiecare moment din viață trebuie să fie fericit sau interesant, că tristețea, golul, plictiseala, exasperarea sunt normale. Dar rămâne un spot, un loc în care mecanismele de coping se dau înapoi și rămâi în esența ta, cu vulnerabilitatea la vedere, ca o corabie cu pânzele sus, în bătaia vântului. Vulnerabilitatea mea e Cesare, so to speak.

 

Într-o altă realitate paralelă, aș fi vrut altfel de relații. Aș fi vrut să merg în vacanță cu un iubit. Să ne uităm la seriale. Să mergem cu mașina toamna, prin pădure. Să gătim. Să ne certăm și să ne împăcăm. Să povestim. Chiar aș fi vrut. Chiar vreau. Aș fi vrut să nu-l remarc pe Cesare mai mult decât pe oricare altul. Oare? Aș fi vrut să îmi neg momentele de maximă fericire? Da și nu, dar ar fi meritat cu siguranță pentru că minutele Cenușăresei se plătesc scump. În realitate, prințul nu te caută.

Aș putea să-mi închei povestea cu multe argumente pline de speranță și validitate terapeutică. Ce vreau mai mult să spun e însă că fericirea vine uneori din lucrurile care de fapt nu te fac fericit/ă. E bine să știi asta. Orice ți-ai spune, tot te vor face fericit/ă (și nefericit/ă în același timp) acele lucruri, când viața ți le va aduce în cale. Bucură-te însă când poți să faci pasul înapoi. Dacă putem ciunti poezia lui Eminescu,  “Lumea-ntinde lucii mreje/ Te momește în vârteje/ Tu pe-alături te strecoară/ Din cărarea ta (vulnerabilă), afară”.

Dreptul de a fi femeie

A woman who really wants love and who is worthy of being loved should be willing to put her priorities second to those of a mate”. Spune o expectanță culturală despre care am citit recent într-o carte, All the single ladies (Rebecca Traister). Cartea vorbește despre rolul femeilor singure (sau necăsătorite) în progresul social: drepturile femeilor, emanciparea rasială, drepturile minorităților sexuale, etc și despre percepția culturală asociată acestora. Cartea m-a făcut mai conștientă de faptul că a fi singură este în primul rând un drept. Un drept obținut cu greu de femei mai curajoase ca mine, în vremuri mai tulburi, în care destinul femeii era strict legat de casă sau de mănăstire. Vremuri în care la 23 de ani erai „fată bătrână”, vremuri în care ambiția supremă era o căsnicie rezonabilă. Au fost și sunt și acum în multe părți vremuri grele pentru toți, femei și bărbați, doar că, înțeleg eu, bărbații (liberi) au avut un drept în plus, chiar dacă trăiau în muncă, războaie și nevoi: dreptul de a fi, dreptul de a exista ca persoane independente. Femeile trăiau și erau definite de rolul lor ca fiice, soții și mame. Bărbații erau și ei fii, soți și tați, dar puteau fi și multe alte lucruri. Noi nu. Dacă avem și noi ca femei dreptul de a fi definite prin mai multe atribute, asta se datorează femeilor care au ales împotriva trendului, când asta costa scump.

Teoretic, nu sunt eu o mare feministă 🙂 Retorica mi s-a părut mereu prea dură, prea unilaterală, prea părtinitoare. Mi s-a părut că valorile feministe impun cu forța o femeie independentă, puternică, sigură pe ea, care știe ce vrea, care se auto-definește, se auto-protejează, se afirmă. Eu nu sunt așa, mai degrabă semăn cu personajele romanelor scrise de scriitori misogini, femeia delicată, inocentă, ce privește cu fascinație către bărbatul intelectual. De trăit însă, trăiesc ca o mare „feministă”, singură, am o carieră, nu sunt gospodină și privesc cu fascinație spre prea puțini bărbați. Culmea.

Pe de altă parte, cu timpul, am înmagazinat în mine toate prejudecățile sociale, le-am adăugat pe cele psihologice și le-am înmulțit cu 3. Am știut întotdeauna că sunt prea auto-critică, dar rar am stat să mă gândesc că…stai un pic, nu sunt ideile mele idiosincrazice. Sunt produsul perfect finisat și frumos ambalat al unei culturi misogine ale cărei ecouri le resimțim și astăzi. De exemplu:

  1. Femeile singure sunt ciudate

Femeile singure n-au avut niciodată o reputație bună. Oamenii nu știu what to make of them. Nu știu de unde să le ia. Le scrutăm cu atenție să vedem care e problema lor, pentru că trebuie să fie o problemă. Nu își doresc familie? Problemă, alienarea societății de azi, disiparea valorilor sănătoase etc. Nu pot? Pretenții mari, lipsuri grave. Narcisism, imaturitate, regresie adolescentină și cu ce ne-a mai complimentat psihanaliza. Am avut mereu grijă să nu par ciudată, să nu reiasă prea repede la iveală „motivul” pentru care nu sunt într-o relație. Sunt destule „ciudate” și în relații, dar măcar nu sunt singure, nu? Am citit multe cărți despre femei care, datorită schemelor disfuncționale, istoricului de viață nefavorabil, se implică în relații cu bărbați nepotriviți. Gândul meu era că „ah, eu sunt mai disfuncțională decât toate, pentru că nici măcar acolo nu ajung”. Aș putea însă să-mi mulțumesc pentru că nu am ajuns acolo.

1.De ce ești singură, până la urmă?

a. Pentru că nu te-a ales nimeni. Ești produsul de pe raft care rămâne necumpărat pentru că nu „își merită banii”. Chiar m-am comparat, eu însămi pe mine, cu ani în urmă, cu o cămașă scumpă (măcar) dintr-un magazin. Cică intră tipul în magazinul de cămăși și prospectează opțiunile. Unele nu-i plac din start și trece mai departe. Apoi ajunge la mine și mă ia de pe umeraș, mă întoarce pe toate părțile, mă probează. Dar vede prețul și își zice „cam scump, nu merită banii”. Se mai uită, apoi vede una mai scumpă ca mine dar care îi pică cu tronc și o cumpără impulsiv. Ați înțeles? Eu eram cămașa bună dar care rațional nu merită banii. Adică cu prea multe issues, poate și incomodă. Aspirația mea era să devin camașa care pică cu tronc. Adică să aibă cineva o nevoie disfuncțională și impulsivă de mine.

b. Pentru că ai pretenții prea mari. Pentru că, din cauza egoismului, narcisismului, hedonismului, schemelor disfuncționale, atașamentului anxios și evitant, romantismului, infantilismului, you name it, nu te-ai repliat și nu ai înțeles că în viață trebuie să faci compromisuri. Pentru că nu ești dispusă să dai o viață și o libertate. Pentru că nu te sacrifici. Ca femeie, ar trebui, nu?

2. Femeile singure sunt nefericite

a. Cum să și fie, dacă nu au bărbat și copii? Oamenii uită cât de greu e să ai copii, cum te pierzi pe tine între preocupări bazale, cum e să tremuri de nesomn și de frică, cum e să oscilezi între adorație și furia faptului de a te fi pierdut identitar. Și eu îmi doresc copii, dar am acum, grație prietenelor care mi-au vorbit cu sinceritate, înțelepciunea de a ști că viața unei mame este mai grea decât viața mea de acum.

b. Cum să și fie, dacă sunt singure realmente? Singurătatea e o stare a spiritului, o senzație de gol interior, ca o umbră care te învăluie nechemată. De multe ori aș vrea să am mai mulți oameni aproape, de multe ori mi-e dor să adorm în brațele unui bărbat iubit. Dar am văzut că poate exista și singurătate în doi. Că poate fi mult mai rea pentru că adormi singură, plângând în pernă și în același timp, te simți ca-într-o capcană. Eu n-am capcană. Nu sunt struguri acri, cred cu tărie că o relație sănătoasă de cuplu bate singurătatea. Aș vrea și eu una. Doar că atâția oameni se simt singuri, invalidați, ignorați în relații. Solitude is a fact of life. Loneliness is a state of mind.

3.Ce au și nu au voie să facă femeile singure?

Nu au voie să se enerveze, să fie „isterice”. Cu atât mai mult pentru că sunt singure, oamenii vor asocia asta cu frustrarea sexuală. Nu pentru că femeile singure n-ar face sex (sigur, nu ca cele din relații pe care le așteaptă acasă fifty shades of fantasy :). Dar oamenii presupun că nu și că asta „cauzează” labilitate afectivă. Ah, n-ai voie să fii nici prea emotivă, din același motiv. Dacă te plângi de avansuri sexuale nedorite, fie ești men hater, fie ai tu fantezii de domnișoară. N-ai voie să vorbești prea deschis cu bărbații, motivele tale sigur sunt necurate. N-ai voie să ieși în evidență, ai grijă cum te îmbraci, cum te machezi. Dacă o faci, e clar că ești „disperată”.

Și nu dau vina pe nimeni. Toate sunt gânduri pe care EU le-am avut, despre mine și despre altele. Dacă și tu le ai, take a step back. Multe dintre ele vin din convingerea fundamentală că femeia trebuie să se conformeze unui anumit rol, că trebuie să aleagă datoria, că trebuie să se replieze, că există moduri fundamental mai adevărate de a fi femeie. Dar de ce TREBUIE?

Dincolo de toate, există un lucru pe care aș vrea să îl învățăm din nou și nou, să îl repetăm și când nu-l credem, anume că avem dreptul de a FI, așa cum vrem, așa cum putem noi mai bine.

 

The five choices

Suntem oamenii care suntem. Purtăm poveri inegale. Nu suntem toți la fel și nu e adevărat că fiecare suferă “în felul lui” dar la fel de mult, pentru că, realmente, unii suferă mai mult ca alții. Eu n-am avut cine știe ce dificultăți, dacă mă compar cu restul lumii, aș putea spune că I got a golden ticket. Din interior, poate sunt eu mai sensibilă, vulnerabilă și nevrotică, dar nu pot să nu mă gândesc că pentru alții, e un efort și să le treacă ziua fără să se omoare. Not a golden ticket here, but a silver lining 🙂

So, n-am o viață grea dar it’s rather hard being me și long story short, multe dintre dificultățile mele, dar cred că și dintre ale voastre vin din faptul că odată ce știm un lucru, nu putem să nu-l mai știm. Odată ce vezi lucrurile în “adevărata” lor lumină, nu mai pot fi roz. E o “claritate” a privirii, o înțelegere a lucrurilor dincolo de care nu te mai poți minți. O claritate cinică, să-i spunem. Nu e un lucru bun, nu seamănă cu inteligența și nici cu verticalitatea. Eu încerc să scap de ea, dar vine după mine.

For one thing, claritatea te “ajută” să rămâi single. Nu nu, știu că asta nu e un lucru rău în sine, aș putea chiar pretinde că e alegerea mea de viață dacă m-aș minți mai bine. Deci, pentru exemplificare, să ne imaginăm o seară de ajun de Crăciun, în care eu sunt acasă în familie și îmi petrec viața sentimentală pe telefon. Nu, nu pe Tinder, e totuși Crăciunul! Pe messenger, îmi scrie primul tip:

G: Hey, ce faci in seara asta, frumoaso? Hai la mine 😉 Bem un vin, ascultam o muzica…hehe

Eu: Hey, nu pot, avem musafiri. Take care 🙂

Nu-mi place de G, e genul care crede că, dacă vrei să faci sex cu o femeie, trebuie să o “aburești”, „amețești”, „prostești” etc. că așa, pe degeaba, de ce-ar face-o. Mai face el pe nebunul câțiva ani, după care ajunge, destul de repede, să se însoare cu mă-sa. Metaforic vorbind. Până la urmă are nevoie băiatul de hăinuțe curate și călcate, mâncărică. Sigur, asta nu-l va opri să se uite la femei ca la friptură toată viață. Își va irosi viața pe canapea în timp ce „mami” va alerga după copii și casă. Spectator pasiv al vieții, va lăsa totul pe umerii lui „mami”. Se va retrage la TV sau la jocuri sau la beri cu băieții. Nu-și va cunoaște copiii. Dacă va avea o fată, ea va crește fără așteptări prea mari. E bine. Dar nu cu mine.

Next:

P: Bună seara, M. Îți doresc anticipat Crăciun Fericit ție și familiei tale, sărbători pline de bunătate și căldură. Desigur, după cum știi, faptul că sărbătorim Crăciunul în această perioadă se datorează ambiției Bisericii Creștine de a contracara sărbătoarea păgână a solstițiului de iarnă. Bradul de Crăciun de altfel, ca să nu mai vorbim de Moș Crăciun, sunt tradiții de factură recentă. Pe de altă parte, asta nu știrbește cu nimic magia serilor încărcate de poveste, petrecute alături de cei dragi. O seară minunată, cu drag, P.

Eu: Multumesc la fel 🙂 Take care! 

Sincer, aș ieși mai des cu P dacă nu aș observa că îi place de mine. De fapt, cred că a încercat să mă ia de mână și eu m-am prefăcut că trebuie urgent să-mi caut telefonul. Mă întreb cum ar fi să fac sex cu P. “Draga mea M, dorești să ne iubim în această seară? Putem încerca poziția lotus de la pagina 60 din cunoscuta colecție Kamasutra. De fapt, denumire aceasta provine de la… „ P nu ar fi grobian, nici nu s-ar aștepta să-i fac mâncare în timp ce stă pe canapea și se scarpină la…. Ar fi un tată implicat, care i-ar învăța pe copii o grămadă de lucruri. Dacă aș zice că mă doare capul, m-ar crede și mi-ar aduce un Algocalmin. Mie nu-mi place de el însă pentru că e rigid, prețios și mult prea cumpătat, poartă vestuțe și pantaloni raiați și bea maxim un păhărel la o ocazie. Poartă căciuliță să nu-l tragă curentul. Conduce cu maxim 50 la oră. Se culcă la 10 seara. He’s a wuss. Takes one to know one.

Next!

N: Salut 🙂 Ce mai faci :)? Sărbători fericite să ai! Poate ne vedem când vii la Cluj!

Eu: Salut, Sărbători fericite și ție 🙂 Sigur, vorbim.

N probabil s-a gândit toată ziua la cum să scrie mesajul ăsta. Vedeți, N e un fel de P doar că nu seamănă deloc cu el. Singurul lor punct comun e că sunt, cum se spune în cartier, masculi Beta, adică nu Alpha, whatever the ff that is, dar sigur nu așa ca ei. N nu e așa bookish, nu se remarcă prin nimic special, nu pare să fie foarte pasionat de ceva anume. P e așa cum e, nu vrea să pară altceva, are prieteni la fel de ciudați ca el. N însă, vrea să pară cool. I-am zis odată ce bascheți faini avea un tip, data următoare avea în picioare bascheți noi, imaculați. That’s not the point, dude! În fine, N s-ar îmbăta pentru curaj, doar că nu duce. E atât de nesigur că mă sperie. Again, takes one to know one. N doesn’t stand a chance. Dintre toți de până acum, rămân la primul, misoginul de pe canapea, măcar he can be fun.

Finally!

C: Heyyy, am vaut ca m-ai sunat. Plec la schi, te suneu. Merry C, you!!

Eu: Hey 🙂 Have fun si Merry Christmas! Pupici

Îmi sare inima din piept de fiecare dată când îmi scrii, mi te imaginez conducând spre schi, oare unde mergi? Mă imaginez lângă tine și fericirea asta, oricât de iluzorie, mă face să îți scriu degeaba. Aș vrea să fiu cu tine, C. Cu felul tău de a fi, elegant și degajat, cu zâmbetul tău de îngeraș și ochișori de drac. Aș vrea să fac sex cu tine, C. Aș vrea să mergem la schi, am mai zis. Aș vrea să mergem la Paris, să stăm prin baruri. Sunt atâtea lucruri în neregulă cu tine că mă sperie. Pe toate le vreau. Vreau să-mi povestești aventurile tale cu femei. Vreau să mă faci să urlu de absența ta și să-mi apari la ușă. Ți-am mai zis, you’re so f….d up, in an awesome kind of way. Twisted motherfu….

Evident, pe C poate că nu-l văd așa de “clar”. Claritatea știe să-mi spune însă că n-o să fiu cu el. Never. Guys like him are not into girls like me. Prințul nu e prinț destul dacă n-are nevoie și el de-un pic de validare. Takes one to know one, see? Pentru el, eu sunt un fel de N, îmi simte nesiguranța și se sperie. Nu mă poate iubi nici să vrea.

Oh, pot ușor să-mi închipui ce descrieri din astea mi-ar face și mie alții, am imaginație bogată. Nu că sunt eu mai bună cu ceva. Ideea era că, vedeți, așa face claritatea cinică. Îi face terci pe majoritatea și se dă la o parte cu grație pentru puținii privilegiați. Ca și cum ar vedea peste timp, ce ar merge greșit cu fiecare și cu ce fel de probleme aș coexista mai bine, pornind de la premisa perfect adevărată că dragostea eternă e totuși, o raritate statistică.

Să aștept un al cincilea mesaj? Claritatea îmi spune că nu, nu în curând, nu în circumstanțele actuale. Îmi spune că i-ar fi greu unui bărbat să îmi țină piept, să nu mă lase să îl transform mental într-una din opțiunile de mai sus. Mulți n-ar avea de ce s-o facă. Sunt multe femei la fel de frumoase și inteligente ca mine, dar mai facile. Cu mai puține issues, cu mai puține “clarități” din astea. Pentru mine nu e nici ușor, nici natural. Well, nici nu trebuie să fie. You shine alone. It’s ok. Până și claritatea trebuie să admită că, pentru noi, fiecare zi e un potential. Și că puține realități se pot compara cu potențialul.