Baby…spune-mi adevărul

 

-Vreau să-mi dai veninul tău de viperă ce ești. Tot, până la ultima picătură. Atunci ai fi tu bună și eu rău.

-Dar eu nu vreau să fiu bună, puterea mea vine din felul în care te fac să suferi, să aștepți, să speri. Pe tine și pe toți ceilalți. Amy zâmbește malițios și bea din paharul de vin. Ce-au pus în băutura asta, Remi?

-Serul adevărului, ți-am zis că funcționează. Am plătit o avere ca să aflu că ești o scorpie.

Se aud clinchete de pahare, râsete, chelnerii îmbrăcați elegant se grăbesc să onoreze comenzile. Terasa e plină până la refuz, ca în fiecare seară. Este coadă la intrare, clienții trec printr-un detector de metale, își lasă datele personale complete, li se pune în vedere faptul că au protecție asigurată și psihologi la dispoziție. Disclaimers peste disclaimers.  Asta de când cu povestea cu serul adevărului. La început, era o banală terasă care se lupta cu concurența. Apoi niște puști s-au filmat în timp ce debitau povești scandaloase despre ei înșiși, profii lor, părinții lor. Unul i-a spus altuia că a încercat să-i fure prietena. Altul își ura prietenul cel mai bun. A devenit viral, mai ales că nu păreau beți sau drogați. „Ce ne-a apucat? Nu știu, ne-a dat barmanul ceva să bem, pur și simplu așa ne-a venit.” N-a crezut nimeni. Au apărut specialiști care contestau efectele produsului, articole la mișto (ex. Am fost cu gagica la „Serul adevărului” și-am plecat cu încă 5). Dar terasa devenise un succes, doar acolo se putea consuma produsul. Măsurile de precauție îi sporeau prestigiul.

Paul și Adela așteptau la rând ținându-se de mână.

-Paul, crezi că e o idee bună? Ce-i cu detectorul de metale?

-E ca să nu intri cu arme. Adevărul doare, știi. Hai….Ade, chiar crezi prostia asta? Dacă era adevărat, Amy și Remi își scoteau ochii până acum.

-De aia este atâta pază. Putem să intrăm fără să bem porcăria aia, nu?

-Nu, e obligatoriu un pahar, no more no less. Au și băuturi normale, dar trebuie să bei din poșircă un pahar. Îți dai seama că nu e un efect real. Placebo, baby.

-Am citit că funcționează la modul că îți vine să dai pe față sentimentele și dorințele ascunse. Îi salutăm pe Amy și Remi sau ne omoară?

-…..Paul, Ade, haideți cu noi. Amy îmi zicea că e o scorpie la care îi place să vadă bărbații cum se chinuie.

-Haha, adevărul e că nu am iubit pe nimeni, nu știu cum vine asta. Haideți, serviți și voi, sweet angels. I can’t imagine anything wrong with your relationship.

Adela se uită contrariată la Paul. Îi vine să râdă de prietenii ei dar își simte inima în gât, expusă. Paul zâmbește și el, crispat. Adela îi șoptește:

-Baby, hai să ne spunem ceva nașpa înainte să bem din porcărie. Ok?

– Ok. Tu prima.

– Prima dată când am făcut sex cu tine mi-l imaginam pe fostul trăgându-mă de păr.

– Chiar înainte să ne cuplăm, în seara aia, mi-a zis Remi de o tipă, de tine, Adela Anghel. Speram că e vorba de soră-ta.

– Ohooo și încă n-ați băut. Ne așteaptă o seară interesantă, zise Amy. Uite, eu cred că ăia au venit aici la prima întânire. Dacă vrei s-o pornești cu stângul….

– Nu știu, Amy, măcar știi în ce te bagi. Răspunde Remi.

– Tu te băgai dacă știai că îmi place când suferi după mine, când te fac să mă aștepți ca un fraier?

– Da.

Râsetele și clinchetele deveneau tot mai tăcute. Se vorbea în șoapte, atingeri timide, suspine, consolări. Din când în când se auzeau nou-veniți speculând în râsete forțate: dacă patronii ar aduce aici angajații, dacă poliția ar aduce acuzații, dacă părinții ar aduce aici copiii adolescenți?

-Regula localului este că toată lumea trebuie să bea, de aceea nici nu prezintă atât interes pe cât te-ai aștepta. Spuse Marius, venit aici la prima întâlnire cu Laura.

-Probabil e o chestiune de timp până va fi traficat pe piața neagră. Laura zâmbește frumos, e și ea frumoasă, aranjată impecabil pentru această întâlnire. So…ready? Marius o privește complice.

-Shoot.

-Deci, ce îți dorești tu de la o femeie?

-Aș vrea să fie deșteaptă, realizată, dar și fun to be with.

-Mai ia o gură.

-..de fapt aș vrea să fie frumoasă. Nu, nu doar frumoasă, aș vrea să întoarcă bărbații capul după ea, aș vrea un trofeu. Nu mă interesează să fie deșteaptă, adică…mă rog, nu să mă facă de râs sau din astea. Dar complicații, elucubrații nuuu, just beautiful Barbie care să mă valideze. Eu sunt cel deștept. Tu nu te încadrezi, îmi place de tine, îmi plac conversațiile noastre. Ești drăguță, really smart. Dar nu ești un trofeu, sorry. Nu plânge.

-Dar și eu vreau să mă validez prin tine. Avocat de succes, charming, inteligent, ești tot ce mi-am dorit. Realizările mele nu îmi sunt de ajuns, tot ca o fetiță pierdută mă simt fără cineva ca tine.

-Știu, sorry. Not going to happen. Dar ceva din chestia asta mă face trist, faptul că nu te pot vrea. La dracu cu băutura asta, mai bine beam ceva normal, făceam sex și dispăream a doua zi.

-Era poate mai bine, aș fi vrut să-mi întrețin iluzia cavalerului pe cal alb. Reality check is overrated.

La a treia masă, Victor și Daria, împreună de trei ani. Amândoi lucrează în marketing.

-Deci, Daria, chiar vrei să te măriți cu mine? Spuse Victor, cu ochii plini de speranță.

-Daaa, chiar vreau, you were my best.

-Mă iubești cum l-ai iubit pe Damian?

– Nuuu, nu așa. Mi-ești drag așa cum îți e drag un ….prieten. El n-ar fi putut să mă facă fericită, am nevoie să fiu adorată, am nevoie ca tu să te sacrifici pentru mine. Să faci tot ce vreau eu. Fără figuri. Am terminat-o cu genul ăla de iubire.

-Știam, bănuiam, dar eu tot vreau să fiu cu tine, să îmi petrec toată viața încercând să te cuceresc. Am totuși vreo garanție că dacă apare un altul ca Damian, nu pleci cu el?

-Nu. Eu am vreo garanție că peste 20 de ani nu pleci cu vreo puștoaică care te va vrea „cu adevărat”?

-Nu. Am câteodată fantezii că ți-o plătesc și că atunci vei vedea ce bărbat ai avut lângă tine.

-Nu dear, nu se întâmplă în viață așa ceva. Nu voi fi niciodată complet vulnerabilă în fața ta, I will keep you hooked. Dar să știi că te iubesc mult. Uite, ei par mai nefericiți decât noi.

Max și Carla, la masa următoare:

-Auzi, da chestia asta funcționează și dacă ești așa, mai obtuz? Adică dacă nici tu nu ești conștient de lucruri?

-Nu știu, Max. Tu ești obtuz?

-Zi ce vrei să știi.

-M-am săturat să stau acasă cu copilul. Tu îți tot gasești chestii de făcut, delegații. Am impresia că o faci intenționat, să mă lași numai pe mine.

-Așa e 🙂

-De ce, mama naibii?

-Pentru că pot.

-Îți arunc vinul ăsta în față.

-Fără violență, regulile casei. N-am știut că va fi atât de greu. Dacă ai putea, ai pleca și tu. Nu e bună băutura asta, uite ce stresați par și ăia.

Cei stresați de lângă ei:

-Mă scoți din sărite cu plânsul ăsta. Mă faci să mă simt vinovat.

-Credeam că îți place să mă vezi suferind, Fred.

-Îmi place, daaa, zice Fred cu un surâs cinic. Îmi place să vin la tine când mă aștepți mai puțin, să îți aduc aminte de ce mă iubești, să te văd vulnerabilă în fața mea. Să îți răsucesc cuțitul în rană. Știi câtă putere îmi dă chestia asta?

-Și mie îmi place când mă faci să sufăr. Am încredere în tine când o faci. Să fiu expusă în fața ta, tu să-mi arăți că vezi prin mine, că poți să mă rănești și totuși să fii acolo. Să mă ridici.

-Nu te ridic, nu prea îmi mai pasă. Ești o victimă prea ușoară.

-Te vei îndrăgosti de o proastă imună la farmecele tale.

O oră mai târziu, Paul și Adela se ridică de la masă și pleacă ținându-se de mână. Storși de puteri, își fac loc printre mese și oameni. Se aud frânturi de “da, pentru bani în primul rând”, „n-o suport pe maică-ta”, „mă gândesc că divorțăm în trei ani” “de fapt cred că sunt gay”. Noroc că infidelitatea e subiect tabu.

-Ade, cred că suntem singurii care se mai țin de mână. După tot ce ne-am spus și totuși vreau să fiu cu tine.

-Baby, noi știm că nu există iubire „adevărată și nevinovată”. We are f–-d up. Dar tot vreau să fiu cu tine. Chiar cu tine, adică…fără multe motivații secundare. Auzi, acum crezi că funcționează băutura asta?

-Nu știu, oamenii de fapt abia așteaptă să își zică chestii, mă mir că nu fac implozie.

-Ieșim de aici și e ultima ta șansă să mai zici ceva, surâse Adela.

-Știi, cred ca n-aș fi fericit cu o femeie prea frumoasă.

-În seara asta dormi pe preș.

-E apartamentul meu.

-Bite me! Râd însă amândoi. Câteodată, spune o regulă a relațiilor fericite, nu e conținutul, ci tonul.

Am creat povestirea pornind de la ce spune Allain de Botton despre realitatea relațiilor romantice, cum că, la primele întâlniri, în loc de banalități și complezențe, ar trebui să ne spunem în ce fel suntem nebuni, greu de suportat, în câte feluri suntem vulnerabili și cum îl vom răni pe celălalt. Este și un articol superb din care m-am inspirat https://medium.com/the-establishment/if-people-had-honest-first-date-conversations-fa242d18ab74. Ah, un pic ca feeling și din Black Mirror. Poți să privești adevărul în față și să mai fii cu cineva? Eu cred că da.

 

E sezonul petrecerilor (the shine of „FOMO”)

„You are not the separate self. You have a name you answer to, but you have also answered to ten thousand other names. Which one is the real you? None of them” (Deepak Chopra)

Mă uit vrăjită la petrecerea din față mea, din stradă, ca la un tableau vivant. S-a închis circulația pentru petrecerea asta în alb. Presupun că este un dress code, că prea multă lume poartă haine albe. Vinul strălucește în pahare în lumina apusului de soare. Oamenii par relaxați, fericiți și eleganți, o lume care miroase a parfum fin și a fum de țigară. Mă întreb dacă vreodată s-a uitat cineva la mine, la multele petreceri la care am fost și m-a plasat în vreun tableau vivant. Am fost la atâtea, n-are de ce să-mi fie ciudă că nu fac parte din aceasta, dar îmi e. Cum spune o melodie a lui David Guetta care merge chiar acum, “I’m a fool for you games, but I always play”. De data asta, mă uit la mine ca la un copil necăjit. Am bascheți și blugi și o geacă pe mine, deși e cald, eu am venit de fapt la film, la Tiff, la proiecția în aer liber. Party-ul ăsta e pus în mijlocul drumului meu spre casă, ca să mă supere. Nu pot să rămân, îmi spun, aș sta singură într-un colț, îmbrăcată urât. Și plec acasă, cu ciudă, că n-am fost și cu ușurare, tot pentru că n-am fost. Ce-i și cu petrecerile astea?

Când eram mică, nu aveam voie. Mă uitam la televizor și vedeam în filme rochii strălucitoare, râsete, muzică, culoare, eram fascinată. Câteodată ai mei plecau la un chef și eu rămâneam acasă neconsolată, târându-mă pe jos, plângând cu o durere ce a devenit în timp atât de familiară, un fel de durere a pierderii sau FOMO (fear of missing out – frica de a nu rămâne pe dinafară). Nu prea mi-am respectat copilăria, eu vroiam să fiu domnișoară. Odată am fost la mare la discotecă, cu ai mei și alți prieteni de-ai lor și eram supărată că nimeni nu dansează cu mine și nimeni nu mă ia în serios. Aveam cât, vreo 12 ani? La 14 ani, în culmea adolescenței, mi se părea că viața e un coșmar iar cea mai fiebinte dorință a mea era să am odată 16 ani, să mă lase la „discotecă”. Pe vremea aia, doi ani treceau mai greu decât acum, când ți se pare că …well, începi să folosești expresii ca “acum, recent, de un an-doi”. La petrecerile de la școală, unde aș fi avut voie, de obicei nu eram invitată. Din nou, FOMO. Și dorința mi s-a îndeplinit, am ajuns la 16 ani și de atunci am fost la nenumărate petreceri, discoteci, chefuri, cluburi, festivaluri, salsa parties, beach parties, nunți și evenimente, whatever you can think of. Partea bună, odată cu party-urile de adult, e că, de cele mai multe ori, nu mai trebuie să te invite nimeni, pur și simplu te duci. Aș putea chiar să fac o analiză a acestor evenimente, pe decadă.

Party-urile la 15 ani sau mă rog, începând cu. Adică cam acum 20 de ani, OMG. În acea vreme, mergeam la zile de naștere, chefuri acasă dar câteodată și în club. Purtam pantofi cu talpa înaltă și baggy pants combinați cu bluze finuțe, cu sclipici (why oh why?). Ascultam N&D (Vino la mine, vreau să fiu iar cu tine), 3 Sud Est, Mafia, manele (astea erau vremurile, se cântau în cluburi, inclusiv mari hituri ca 4 Nopți și 4 Zile). Mă aranjam cum puteam și cum se purta. Îmi făceam scenarii de speranță, că ce fain va fi, dacă mă împrietenesc cu X și Y, dacă se uită la mine the Great Gatsby. Dacă mă uit acum la poze îmi fac cruci dar, scăpată din anii grei ai preadolescenței, adevărul e că începeam să fiu drăguță. Cu băieții, filmul era cam așa: vedeam un tip care îmi place, nu mă băga în seamă, apoi de ciudă mă cuplam cu unul care nu-mi plăcea prea tare dar mă sărutam cu el oricum, din cauză de FOMO. Apoi mă uram că am cedat așa ușor și fără folos. Scenariul alternativ era când tipul care îmi plăcea venea la mine, eram în al nouălea cer și coboram de acolo abia peste câteva zile, când îmi dădeam seama că well, nu mă vrea. Ce să zic, am început de mică. Dar petrecerile continuau.

My shine and glory a fost după 20 de ani. În studenție am avut o relație adevărată și frumoasă. Am avut colege de apartament minunate, sociabile și pline de viață. Ieșeam în club până la 3, apoi veneam acasă și dimineață mă duceam la ore de la 8. Puteam. Eram mai frumoasă și mai stilată, constat acum. Veneau la mine tipi faini, cum rar mai găsesc 🙂 ; cu unii n-aveam ce face, erau, cum s-ar zice, cu atașament evitant, pe alții îi regret. Cele mai frumoase momente erau înainte să plecăm, ascultam muzică și ne machiam, ne aranjam părul, aveam, din nou, așteptări. Eu eram prima gata, trăgeam de fete că “hai, mai repede, se face 1 noaptea”, din nou FOMO. Hai odată, să trăiesc și eu. Am descoperit cocktailurile și shoturile. Flirturile și one time flings. Și mâncarea de la 5 dimineața, sau 6, după caz. Mergeam în cluburi de fițe și în cluburi normale. Aveam haine de club, erau cea mai prețioasă investiție, bluzițe colorate, rochițe. Eram, mi se spunea, prea lady like și „prea îmbrăcată”. La 25 de ani eram la doctorat și am mai rărit-o cu chefurile. Eram un pic workaholic și a little too willing to please dar eram fericită în alte sensuri, îmi găsisem un loc. Dar obiceiurile nu mi le-am pierdut 🙂

Cândva între 20 și 30 și ceva de ani m-am prins eu că, dacă vreau să mă distrez, trebuie să scot miza de la orice chef. Să știu și să fiu împăcată cu faptul că nu voi cunoaște pe nimeni potrivit. Că între varianta 1. Nu îmi place și varianta 2.Nu mă place, nu trebuie să o aleg pe niciuna. No more pressure, doar fun cu prietenii mei, just the shine, the glam, the loss of control. Du-te frumos îmbrăcată, M, ia-ți repede ceva de băut să nu apară M cea anxioasă, dansează tu cu tine, sub cerul liber, vorbește, uită-te la tine, fii acel tableau vivant spre care fetița aia de demult ar privi cu admirație. Mi-am impus să strălucesc și am sute de amintiri care să o confirme. Și sute de dezamăgiri, dar who’s counting.

O fi bine? O fi rău? Se spune că noi oamenii avem o capacitate incredibilă de a căuta fericirea acolo nu este și nici n-a fost vreodată. Se spune că oamenii merg la chefuri pentru a se rupe de ei, că atingi doar strălucirea de la suprafața apei, fără să știi vreodată ce zace în adâncuri. Uneori îmi imaginez un alter ego mai bătrân și mai înțelept care spune “obișnuiam să merg la petreceri și să-mi caut fericirea în bucurii superficiale. Acum însă…”. Îmi vine să dau cu el de pământ, cu alter ego-ul înțelept. Da, poftim, mai obosesc și eu, vârsta nu e a state of mind, e a f…..g physical state of body. Îmi place să fac și alte lucruri, aș vrea mai mult din multe altele. Dar asta cu petrecerile e ceva ce-am vrut mult, am putut controla și am obținut. De bine și de rău,  petrecerile au devenit o parte a definirii mele de sine. The shine, the glam, the spark, strălucirea apei.

Și e totuși e ceva frumos, așteptare, speranță, farmec, tinerețe, râsete în stare pură, ca o expresie jucăușă a ce mai frumos uman în noi. O cale prin care noi, ca oameni, în fața absurdului existenței, am învățat s-o dăm cotită. Nu-ți oferă mari răspunsuri, dar te simți liber și e bine. So, take your shallow selves out of the closet și distracție plăcută!

Jocul Cenușăresei (sau cum poți fi fericită și nefericită în același timp)

Fericirea se calculează în minute de nemurire. Mai precis, în minute în care simți atât de plenar viața încât moartea, întunecimea, micimea, urâtul nu o pot atinge. A mea e într-o seară călduță de februarie în America, când beau o Margarita, port o biată rochiță neagră forjată la toate evenimentele și stau la o țigară cu Cesare. Îmi povestește cum el, socialistul, comunistul a ieșit în New York de Black Friday să observe consumerismul american și ghici ce…și-a cumpărat două perechi de pantofi. E dincolo de toate, italian. Mă agăț de fiecare accent al lui, mă uit la părul lui crescut, la felul în care își modulează privirea după a mea, la ce poartă (ați observat că la noi puțini bărbați știu cum să se îmbrace? În Italia în schimb…). Are ochi frumoși, migdalați, un zâmbet irezistibil și se uită la mine, flirtează, îmi spune bella. Eu îi răspund vivace ceva cum că știi, comunismul are farmec teoretic, nimic mai spumos decât să te dezlănțui în tirade egalitariene în timp ce mai iei o gură din privilegiile tale. Să îl trăiești însă, altă poveste. Îl tachinez, râde, mă întreabă dacă mai vreau o Margarita. Mă simt ca o prințesă în rochia mea de 10 dolari și nu pot măsura cât îmi place de el și cât de mult îmi place de mine în momentul ăsta. Nu știu de unde îmi vin replicile cu el, mă surprind gândindu-mă că par spontană și fermecătoare, mă apropii de steaua mea personală, cum ar veni. Și mai e ceva, motivul pentru care știu că nimic nu-mi va umbri strălucirea. Cesare e însurat și are copii, familia lui e în State cu el.

Țin minte senzația de …ușurare pe care am avut-o când am aflat. Ușurare cât mine de mare la gândul că nu va fi nimic între noi, că nu depinde de mine, că scap de confirmarea faptului că nu sunt femeia lui Cesare. Un flirt, o seară de parole, minutele Cenușăresei înainte și după normalitate.  Pentru că eu știu, statistic și probabilistic, ce-ar fi fost dacă era una din două variante 1. Se întâmpla ceva între noi, sex, sărut, ceva sau 2. Nu se întâmpla nimic dar rămânea portița deschisă. Cu ochii minții mă vedeam așteptând un semn, scriindu-i, gândindu-mă obsesiv. Când el mi-ar fi spus știi, a fost frumos dar…mama dracului, în loc s-o las baltă, m-aș fi gândit cum să-l recâștig. Aș fi făcut mișcare greșită după mișcare greșită, după care m-aș fi simțit vinovată, aș fi reluat cărțile de psihologia relațiilor că…ce n-am înțeles, se activează atașamentul anxios, care e ca un fel de dependență, singurul leac e să te abții și să te chinui. Aș fi plâns noaptea, m-aș fi gândit la momentele potențiale, trecute, aș fi reluat conversațiile, le-aș fi secat mințile prietenelor mele. M-aș fi uitat la mine de sus și aș fi dat din cap dezaprobator, a pagubă. Apoi aș fi încercat din nou să mă accept și să mă iubesc pe mine, poate aș fi scris o carte despre același subiect fumat al iubirii neîmplinite. I’m done with that, hopefully. Been there, done that.  Am scăpat de data asta.

De unde știu deznodământul? Din experiență și din cărți. Statistic vorbind, ce caută bărbatul fermecător, seducător, un pic narcisist, genul căruia mereu i-a fost ușor „cu femeile”? Provocare, confirmare, confirmare, provocare, admirație, succes. De regulă o femeie trofeu și eu, fără urmă de denigrare a propriei persoane, știu că nu sunt. Că dacă aș fi fost, aș fi știut până acum 🙂  Sau poate o femeie aservită marelui bărbat, care se sacrifică pentru el. Nici asta nu sunt. Sau poate caută, bietul, o femeie „normală”, whatever that is, dar nici asta nu sunt pentru că, din nou, dacă aș fi, aș ști-o. Mă întreb fugitiv cum e soția lui Cesare și habar nu am, că nu abundă în detalii despre ea, dar nu Cenușăreasa. Am învățat ce alte femei știu demult, să nu te prinzi în jocurile lui Cesare și să știi că un bărbat care has it too easy probably takes you for granted. Cum mi-a zis odată o prietenă „el pe tine nu te vede”.

Este o maximă spusă pe toate gardurile psihologice, cum că dacă te iubești pe tine nu ai nevoie de iubirea lui Cesare sau a lui Nino sau a cui vrei tu. Eu știu însă că, dacă linia de start e sucită, trebuie să muncești toată viața s-o ții dreaptă. Nu ai o epifanie în urma căreia să simți că gata, mă iubesc, mă accept…și să și dureze. E o muncă pe care o faci cu tine zi de zi și înveți s-o faci cunoscând cât ești de vulnerabil/ă. Fericirea vine din multe relații bune, din realizări, din momente de calm și liniște, de seninătate, de prietenie, afecțiune, distracție și înveți cum să o construiești pas cu pas. Înveți și că nu fiecare moment din viață trebuie să fie fericit sau interesant, că tristețea, golul, plictiseala, exasperarea sunt normale. Dar rămâne un spot, un loc în care mecanismele de coping se dau înapoi și rămâi în esența ta, cu vulnerabilitatea la vedere, ca o corabie cu pânzele sus, în bătaia vântului. Vulnerabilitatea mea e Cesare, so to speak.

 

Într-o altă realitate paralelă, aș fi vrut altfel de relații. Aș fi vrut să merg în vacanță cu un iubit. Să ne uităm la seriale. Să mergem cu mașina toamna, prin pădure. Să gătim. Să ne certăm și să ne împăcăm. Să povestim. Chiar aș fi vrut. Chiar vreau. Aș fi vrut să nu-l remarc pe Cesare mai mult decât pe oricare altul. Oare? Aș fi vrut să îmi neg momentele de maximă fericire? Da și nu, dar ar fi meritat cu siguranță pentru că minutele Cenușăresei se plătesc scump. În realitate, prințul nu te caută.

Aș putea să-mi închei povestea cu multe argumente pline de speranță și validitate terapeutică. Ce vreau mai mult să spun e însă că fericirea vine uneori din lucrurile care de fapt nu te fac fericit/ă. E bine să știi asta. Orice ți-ai spune, tot te vor face fericit/ă (și nefericit/ă în același timp) acele lucruri, când viața ți le va aduce în cale. Bucură-te însă când poți să faci pasul înapoi. Dacă putem ciunti poezia lui Eminescu,  “Lumea-ntinde lucii mreje/ Te momește în vârteje/ Tu pe-alături te strecoară/ Din cărarea ta (vulnerabilă), afară”.

Dreptul de a fi femeie

A woman who really wants love and who is worthy of being loved should be willing to put her priorities second to those of a mate”. Spune o expectanță culturală despre care am citit recent într-o carte, All the single ladies (Rebecca Traister). Cartea vorbește despre rolul femeilor singure (sau necăsătorite) în progresul social: drepturile femeilor, emanciparea rasială, drepturile minorităților sexuale, etc și despre percepția culturală asociată acestora. Cartea m-a făcut mai conștientă de faptul că a fi singură este în primul rând un drept. Un drept obținut cu greu de femei mai curajoase ca mine, în vremuri mai tulburi, în care destinul femeii era strict legat de casă sau de mănăstire. Vremuri în care la 23 de ani erai „fată bătrână”, vremuri în care ambiția supremă era o căsnicie rezonabilă. Au fost și sunt și acum în multe părți vremuri grele pentru toți, femei și bărbați, doar că, înțeleg eu, bărbații (liberi) au avut un drept în plus, chiar dacă trăiau în muncă, războaie și nevoi: dreptul de a fi, dreptul de a exista ca persoane independente. Femeile trăiau și erau definite de rolul lor ca fiice, soții și mame. Bărbații erau și ei fii, soți și tați, dar puteau fi și multe alte lucruri. Noi nu. Dacă avem și noi ca femei dreptul de a fi definite prin mai multe atribute, asta se datorează femeilor care au ales împotriva trendului, când asta costa scump.

Teoretic, nu sunt eu o mare feministă 🙂 Retorica mi s-a părut mereu prea dură, prea unilaterală, prea părtinitoare. Mi s-a părut că valorile feministe impun cu forța o femeie independentă, puternică, sigură pe ea, care știe ce vrea, care se auto-definește, se auto-protejează, se afirmă. Eu nu sunt așa, mai degrabă semăn cu personajele romanelor scrise de scriitori misogini, femeia delicată, inocentă, ce privește cu fascinație către bărbatul intelectual. De trăit însă, trăiesc ca o mare „feministă”, singură, am o carieră, nu sunt gospodină și privesc cu fascinație spre prea puțini bărbați. Culmea.

Pe de altă parte, cu timpul, am înmagazinat în mine toate prejudecățile sociale, le-am adăugat pe cele psihologice și le-am înmulțit cu 3. Am știut întotdeauna că sunt prea auto-critică, dar rar am stat să mă gândesc că…stai un pic, nu sunt ideile mele idiosincrazice. Sunt produsul perfect finisat și frumos ambalat al unei culturi misogine ale cărei ecouri le resimțim și astăzi. De exemplu:

  1. Femeile singure sunt ciudate

Femeile singure n-au avut niciodată o reputație bună. Oamenii nu știu what to make of them. Nu știu de unde să le ia. Le scrutăm cu atenție să vedem care e problema lor, pentru că trebuie să fie o problemă. Nu își doresc familie? Problemă, alienarea societății de azi, disiparea valorilor sănătoase etc. Nu pot? Pretenții mari, lipsuri grave. Narcisism, imaturitate, regresie adolescentină și cu ce ne-a mai complimentat psihanaliza. Am avut mereu grijă să nu par ciudată, să nu reiasă prea repede la iveală „motivul” pentru care nu sunt într-o relație. Sunt destule „ciudate” și în relații, dar măcar nu sunt singure, nu? Am citit multe cărți despre femei care, datorită schemelor disfuncționale, istoricului de viață nefavorabil, se implică în relații cu bărbați nepotriviți. Gândul meu era că „ah, eu sunt mai disfuncțională decât toate, pentru că nici măcar acolo nu ajung”. Aș putea însă să-mi mulțumesc pentru că nu am ajuns acolo.

1.De ce ești singură, până la urmă?

a. Pentru că nu te-a ales nimeni. Ești produsul de pe raft care rămâne necumpărat pentru că nu „își merită banii”. Chiar m-am comparat, eu însămi pe mine, cu ani în urmă, cu o cămașă scumpă (măcar) dintr-un magazin. Cică intră tipul în magazinul de cămăși și prospectează opțiunile. Unele nu-i plac din start și trece mai departe. Apoi ajunge la mine și mă ia de pe umeraș, mă întoarce pe toate părțile, mă probează. Dar vede prețul și își zice „cam scump, nu merită banii”. Se mai uită, apoi vede una mai scumpă ca mine dar care îi pică cu tronc și o cumpără impulsiv. Ați înțeles? Eu eram cămașa bună dar care rațional nu merită banii. Adică cu prea multe issues, poate și incomodă. Aspirația mea era să devin camașa care pică cu tronc. Adică să aibă cineva o nevoie disfuncțională și impulsivă de mine.

b. Pentru că ai pretenții prea mari. Pentru că, din cauza egoismului, narcisismului, hedonismului, schemelor disfuncționale, atașamentului anxios și evitant, romantismului, infantilismului, you name it, nu te-ai repliat și nu ai înțeles că în viață trebuie să faci compromisuri. Pentru că nu ești dispusă să dai o viață și o libertate. Pentru că nu te sacrifici. Ca femeie, ar trebui, nu?

2. Femeile singure sunt nefericite

a. Cum să și fie, dacă nu au bărbat și copii? Oamenii uită cât de greu e să ai copii, cum te pierzi pe tine între preocupări bazale, cum e să tremuri de nesomn și de frică, cum e să oscilezi între adorație și furia faptului de a te fi pierdut identitar. Și eu îmi doresc copii, dar am acum, grație prietenelor care mi-au vorbit cu sinceritate, înțelepciunea de a ști că viața unei mame este mai grea decât viața mea de acum.

b. Cum să și fie, dacă sunt singure realmente? Singurătatea e o stare a spiritului, o senzație de gol interior, ca o umbră care te învăluie nechemată. De multe ori aș vrea să am mai mulți oameni aproape, de multe ori mi-e dor să adorm în brațele unui bărbat iubit. Dar am văzut că poate exista și singurătate în doi. Că poate fi mult mai rea pentru că adormi singură, plângând în pernă și în același timp, te simți ca-într-o capcană. Eu n-am capcană. Nu sunt struguri acri, cred cu tărie că o relație sănătoasă de cuplu bate singurătatea. Aș vrea și eu una. Doar că atâția oameni se simt singuri, invalidați, ignorați în relații. Solitude is a fact of life. Loneliness is a state of mind.

3.Ce au și nu au voie să facă femeile singure?

Nu au voie să se enerveze, să fie „isterice”. Cu atât mai mult pentru că sunt singure, oamenii vor asocia asta cu frustrarea sexuală. Nu pentru că femeile singure n-ar face sex (sigur, nu ca cele din relații pe care le așteaptă acasă fifty shades of fantasy :). Dar oamenii presupun că nu și că asta „cauzează” labilitate afectivă. Ah, n-ai voie să fii nici prea emotivă, din același motiv. Dacă te plângi de avansuri sexuale nedorite, fie ești men hater, fie ai tu fantezii de domnișoară. N-ai voie să vorbești prea deschis cu bărbații, motivele tale sigur sunt necurate. N-ai voie să ieși în evidență, ai grijă cum te îmbraci, cum te machezi. Dacă o faci, e clar că ești „disperată”.

Și nu dau vina pe nimeni. Toate sunt gânduri pe care EU le-am avut, despre mine și despre altele. Dacă și tu le ai, take a step back. Multe dintre ele vin din convingerea fundamentală că femeia trebuie să se conformeze unui anumit rol, că trebuie să aleagă datoria, că trebuie să se replieze, că există moduri fundamental mai adevărate de a fi femeie. Dar de ce TREBUIE?

Dincolo de toate, există un lucru pe care aș vrea să îl învățăm din nou și nou, să îl repetăm și când nu-l credem, anume că avem dreptul de a FI, așa cum vrem, așa cum putem noi mai bine.

 

The five choices

Suntem oamenii care suntem. Purtăm poveri inegale. Nu suntem toți la fel și nu e adevărat că fiecare suferă “în felul lui” dar la fel de mult, pentru că, realmente, unii suferă mai mult ca alții. Eu n-am avut cine știe ce dificultăți, dacă mă compar cu restul lumii, aș putea spune că I got a golden ticket. Din interior, poate sunt eu mai sensibilă, vulnerabilă și nevrotică, dar nu pot să nu mă gândesc că pentru alții, e un efort și să le treacă ziua fără să se omoare. Not a golden ticket here, but a silver lining 🙂

So, n-am o viață grea dar it’s rather hard being me și long story short, multe dintre dificultățile mele, dar cred că și dintre ale voastre vin din faptul că odată ce știm un lucru, nu putem să nu-l mai știm. Odată ce vezi lucrurile în “adevărata” lor lumină, nu mai pot fi roz. E o “claritate” a privirii, o înțelegere a lucrurilor dincolo de care nu te mai poți minți. O claritate cinică, să-i spunem. Nu e un lucru bun, nu seamănă cu inteligența și nici cu verticalitatea. Eu încerc să scap de ea, dar vine după mine.

For one thing, claritatea te “ajută” să rămâi single. Nu nu, știu că asta nu e un lucru rău în sine, aș putea chiar pretinde că e alegerea mea de viață dacă m-aș minți mai bine. Deci, pentru exemplificare, să ne imaginăm o seară de ajun de Crăciun, în care eu sunt acasă în familie și îmi petrec viața sentimentală pe telefon. Nu, nu pe Tinder, e totuși Crăciunul! Pe messenger, îmi scrie primul tip:

G: Hey, ce faci in seara asta, frumoaso? Hai la mine 😉 Bem un vin, ascultam o muzica…hehe

Eu: Hey, nu pot, avem musafiri. Take care 🙂

Nu-mi place de G, e genul care crede că, dacă vrei să faci sex cu o femeie, trebuie să o “aburești”, „amețești”, „prostești” etc. că așa, pe degeaba, de ce-ar face-o. Mai face el pe nebunul câțiva ani, după care ajunge, destul de repede, să se însoare cu mă-sa. Metaforic vorbind. Până la urmă are nevoie băiatul de hăinuțe curate și călcate, mâncărică. Sigur, asta nu-l va opri să se uite la femei ca la friptură toată viață. Își va irosi viața pe canapea în timp ce „mami” va alerga după copii și casă. Spectator pasiv al vieții, va lăsa totul pe umerii lui „mami”. Se va retrage la TV sau la jocuri sau la beri cu băieții. Nu-și va cunoaște copiii. Dacă va avea o fată, ea va crește fără așteptări prea mari. E bine. Dar nu cu mine.

Next:

P: Bună seara, M. Îți doresc anticipat Crăciun Fericit ție și familiei tale, sărbători pline de bunătate și căldură. Desigur, după cum știi, faptul că sărbătorim Crăciunul în această perioadă se datorează ambiției Bisericii Creștine de a contracara sărbătoarea păgână a solstițiului de iarnă. Bradul de Crăciun de altfel, ca să nu mai vorbim de Moș Crăciun, sunt tradiții de factură recentă. Pe de altă parte, asta nu știrbește cu nimic magia serilor încărcate de poveste, petrecute alături de cei dragi. O seară minunată, cu drag, P.

Eu: Multumesc la fel 🙂 Take care! 

Sincer, aș ieși mai des cu P dacă nu aș observa că îi place de mine. De fapt, cred că a încercat să mă ia de mână și eu m-am prefăcut că trebuie urgent să-mi caut telefonul. Mă întreb cum ar fi să fac sex cu P. “Draga mea M, dorești să ne iubim în această seară? Putem încerca poziția lotus de la pagina 60 din cunoscuta colecție Kamasutra. De fapt, denumire aceasta provine de la… „ P nu ar fi grobian, nici nu s-ar aștepta să-i fac mâncare în timp ce stă pe canapea și se scarpină la…. Ar fi un tată implicat, care i-ar învăța pe copii o grămadă de lucruri. Dacă aș zice că mă doare capul, m-ar crede și mi-ar aduce un Algocalmin. Mie nu-mi place de el însă pentru că e rigid, prețios și mult prea cumpătat, poartă vestuțe și pantaloni raiați și bea maxim un păhărel la o ocazie. Poartă căciuliță să nu-l tragă curentul. Conduce cu maxim 50 la oră. Se culcă la 10 seara. He’s a wuss. Takes one to know one.

Next!

N: Salut 🙂 Ce mai faci :)? Sărbători fericite să ai! Poate ne vedem când vii la Cluj!

Eu: Salut, Sărbători fericite și ție 🙂 Sigur, vorbim.

N probabil s-a gândit toată ziua la cum să scrie mesajul ăsta. Vedeți, N e un fel de P doar că nu seamănă deloc cu el. Singurul lor punct comun e că sunt, cum se spune în cartier, masculi Beta, adică nu Alpha, whatever the ff that is, dar sigur nu așa ca ei. N nu e așa bookish, nu se remarcă prin nimic special, nu pare să fie foarte pasionat de ceva anume. P e așa cum e, nu vrea să pară altceva, are prieteni la fel de ciudați ca el. N însă, vrea să pară cool. I-am zis odată ce bascheți faini avea un tip, data următoare avea în picioare bascheți noi, imaculați. That’s not the point, dude! În fine, N s-ar îmbăta pentru curaj, doar că nu duce. E atât de nesigur că mă sperie. Again, takes one to know one. N doesn’t stand a chance. Dintre toți de până acum, rămân la primul, misoginul de pe canapea, măcar he can be fun.

Finally!

C: Heyyy, am vaut ca m-ai sunat. Plec la schi, te suneu. Merry C, you!!

Eu: Hey 🙂 Have fun si Merry Christmas! Pupici

Îmi sare inima din piept de fiecare dată când îmi scrii, mi te imaginez conducând spre schi, oare unde mergi? Mă imaginez lângă tine și fericirea asta, oricât de iluzorie, mă face să îți scriu degeaba. Aș vrea să fiu cu tine, C. Cu felul tău de a fi, elegant și degajat, cu zâmbetul tău de îngeraș și ochișori de drac. Aș vrea să fac sex cu tine, C. Aș vrea să mergem la schi, am mai zis. Aș vrea să mergem la Paris, să stăm prin baruri. Sunt atâtea lucruri în neregulă cu tine că mă sperie. Pe toate le vreau. Vreau să-mi povestești aventurile tale cu femei. Vreau să mă faci să urlu de absența ta și să-mi apari la ușă. Ți-am mai zis, you’re so f….d up, in an awesome kind of way. Twisted motherfu….

Evident, pe C poate că nu-l văd așa de “clar”. Claritatea știe să-mi spune însă că n-o să fiu cu el. Never. Guys like him are not into girls like me. Prințul nu e prinț destul dacă n-are nevoie și el de-un pic de validare. Takes one to know one, see? Pentru el, eu sunt un fel de N, îmi simte nesiguranța și se sperie. Nu mă poate iubi nici să vrea.

Oh, pot ușor să-mi închipui ce descrieri din astea mi-ar face și mie alții, am imaginație bogată. Nu că sunt eu mai bună cu ceva. Ideea era că, vedeți, așa face claritatea cinică. Îi face terci pe majoritatea și se dă la o parte cu grație pentru puținii privilegiați. Ca și cum ar vedea peste timp, ce ar merge greșit cu fiecare și cu ce fel de probleme aș coexista mai bine, pornind de la premisa perfect adevărată că dragostea eternă e totuși, o raritate statistică.

Să aștept un al cincilea mesaj? Claritatea îmi spune că nu, nu în curând, nu în circumstanțele actuale. Îmi spune că i-ar fi greu unui bărbat să îmi țină piept, să nu mă lase să îl transform mental într-una din opțiunile de mai sus. Mulți n-ar avea de ce s-o facă. Sunt multe femei la fel de frumoase și inteligente ca mine, dar mai facile. Cu mai puține issues, cu mai puține “clarități” din astea. Pentru mine nu e nici ușor, nici natural. Well, nici nu trebuie să fie. You shine alone. It’s ok. Până și claritatea trebuie să admită că, pentru noi, fiecare zi e un potential. Și că puține realități se pot compara cu potențialul.

Zece pași și jumătate către tine însăți

-M, îți mulțumim mult pentru participarea la acest eveniment. Ne aflăm aici alături de doamna psiholog M care ne explică care sunt pașii pe care trebuie să-i parcurgem pentru a avea o relație sănătoasă. Ce trebuie să facem pentru a fi fericiți în relația de cuplu? Cum să găsim un partener potrivit? Aș dori să începem cu un scurt interviu, apoi vom prelua întrebări din public.

-Desigur, mulțumesc pentru invitație, mă bucur foarte mult să mă aflu aici. (Cum am ajuns eu la acest event? Pe bune, m-au găsit fix pe mine. Iată-mă expert în cuplu și amor. Dar ce era să zic, că nu mă pricep? Sigur că mă pricep, știu multe modele și teorii, toate sună bine, o plăcere să le asculți. Mai greu cu testarea experiementală că avem concepte fuzzy dar e ok și așa cu retorică).

-Spune-ne, M, care este cheia unei relații de cuplu armonioase?

-(asta-i ușor, mă rog…) Atunci când vorbim despre o relație armonioasă avem în general în minte relațiile pe termen lung. În acest caz, este foarte importantă prietenia dintre parteneri – you know what they say, marry your best friend? Așa este. Ce înseamnă prietenie? Să ne placă să facem lucruri împreună și să avem o părere în general pozitivă despre celălalt, să fim un fel de fani ai celuilalt. Și, desigur, este importantă și senzația de siguranță și căldură pe care o avem alături de partener, ceea ce numim atașament securizant. (Reversul este că trebuie să te resemnezi cu faptul că pasiunea dispare din prea multă apropiere, nu mai dorești să faci sex cu partenerul dar trebuie să te prefaci cu grație pentru că altfel toată lumea va spune că e vina ta oricum, nefiind capabilă să îi oferi “ce are nevoie”….oh, bad, bad)

-Deci atracția nu este foarte importantă pe termen lung.

-(nu nu, dacă nu mă credeți, întrebați-i pe toți cei care au fost nebuni după partenerii lor inițial și acum nu mai sunt, dar ce să și facă? Ei îți vor spune că atracția nu contează din moment ce a lor a trecut). N-aș spune că nu este importantă, este un liant esențial în prima etapă a unei relații și și după aceea. Nu este suficientă pentru o relație de durată, dar fără ea este greu să construim o motivație. (cu alte cuvinte, de ce naiba ai vrea să fii cu cineva dacă persoana aceea nu ți se pare în mod special atractivă?? De ce?? Poate pentru bani)

-Sunt tot mai multe persoane singure, care nu reușesc să intre într-o relație de succes. Care este cauza? (Ce???? Cum am ajuns aici așa repede? Mă gândeam că asta va fi o întrebare mai pe final. Stai un pic…ăștia fac mișto de mine?).

-Sunt mai multe cauze despre care putem discuta. Aș spune totuși în primul rând că una dintre ele este posibilitatea. Trăim material mai bine ca în trecut și avem opțiunea de a fi singuri, tocmai pentru că nu mai depindem de alții, mai ales noi, ca femei. Nu că ne-am dori-o neapărat dar o avem. Se vorbește și despre individualism, în sensul de a avea dreptul la fericire personală, dincolo de datoria față de familie, comunitate, societate. Și despre expectanțele crescute pe care societatea modernă a învățat să le aibă. Investim prea mult în relații și ne așteptăm la prea multe de la ele. Până la urmă, suntem două ființe umane imperfecte care își țin de urât într-o lume mare și existențial înfricoșătoare. Dar noi ne așteptăm la mult mai mult de la parteneri, cum ar fi, să ne împlinească. Și astfel avem așteptări mari pe care uneori e greu să le împlinim.

-Se vorbește și despre epoca digitală, care alienează omul și îl transformă într-un „semi-automat” detașat de semenii lui și de emoțiile profund umane. Este o cauză?

-(Come on really, let’s write about that on Facebook, Insta, Twitter și toate conturile noastre). Nu cred, dimpotrivă, în dating, epoca digitală a adus un mare plus prin simplul motiv că oferă un spațiu mai larg de socializare decât cercurile noastre. (îmi imaginez my dating life fără Tinder, greu, greu)

-Cu siguranță, însă ce zici de faptul că swiping creează iluzia abundenței, ideea că sunt prea multe opțiuni și atunci nu avem răbdare să o judecăm pe fiecare în parte?

-Faptul că oamenii nu știu să își facă profile îi determină pe alții să fie dismissive (chiar am spus asta? Începe să-mi placă eventul ăsta).

-La ce trebuie să fim atenți atunci când selectăm un partener?

-(Upsss, ce să răspund frumos la asta? La nimic, evident. Dacă îți pică cu tronc, atenția ta la detalii nu mai face doi bani.Dacă alegi pe criterii obiective, ești suficient de psihopat încât să știi și singur) Aș spune că este important să fii cu cineva care să aibă valori similare legate de carieră, copii, bani, timp liber. Mereu vor fi incompatibilități, dar este bine să le cunoaștem, să le acceptăm și să ne negociem pozițiile cu fair play. Micile incompatibilități sunt ca sarea și piperul unei relații, în schimb ce unele foarte adânci, de exemplu, dacă unul dintre parteneri dorește copii iar celălalt nu, sunt greu de depășit și trebuie să fim conștienți de ele.  (Nu sună bine chestia asta? N-am spus nimic de fapt, ar fi bine să x, ar fi bine să y, ar fi bine să fie voie-bună și pace în lume. Bine ar fi să fie niște grafice de compatibilitate de care să îi pese cuiva.)

-Hai să luăm niște întrebări din public. (Ioi, poate întreabă careva dacă sunt măritată și de ce nu). Prima întrebare: sunt singură de 5 ani și în tot acest timp m-am implicat doar în relații cu tipi care nu vor o relație serioasă cu mine. De ce se întâmplă acest lucru?

-(Join the club, pentru că poate de fapt nici tu nu chiar vrei o relație „serioasă” și pentru că good boys go to heaven but bad boys bring heaven to you. A….și pentru că…hai să-i spunem și ceva util). Probabil pentru că cedezi puterea mult prea ușor în relații. Pentru că, de frică, ajungi să accepți termenii lor de relație. De frica faptului că, dacă nu accepți o relație “neserioasă”, nu vor fi cu tine. Și poate așa și e. Tipii care nu vor relații chiar nu vor și nu se vor răzgândi pentru că tu le ceri asta (DAA, tipii ăștia adoră când te agăți de ei și le explici cât de esențiali sunt în viața ta. NOT). Nu e vorba că lași garda jos, ci mult prea jos și mult prea devreme.

-Se spune că trebuie să trebuie să arăți că nu-ți pasă foarte tare, că ai și alte opțiuni și că nu ești disponibilă. Cel puțin la început.

-(Daaa, you should text something sexy atunci când nu te caută și plângi în pernă). E o opțiune, dacă poți face asta în mod natural. Dacă nu, e ca și când te îndrepți cu pași repezi exact spre relația pe care nu o vrei și nu o poți duce. Nu există la început și apoi văd eu. Și apoi când, după ce l-ai „prins”? Cum îți dozezi vulnerabilitatea? (Ar fi bine să îi dai drumul controlat, câte un pic, exact în momentele esențiale, dar cine poate? Eh cine, cine nu vine la eventuri de dezvoltare personală pentru că i-au ieșit toate ploile).

Următoarea întrebare:

-În ziua de azi se pune accentul pe faptul că femeia trebuie să fie puternică și independentă. Schimbă asta cu ceva dinamica relațiilor?

-(sigur, fii femeie feministă, pune-l la punct, dă-i). Tot timpul s-a presupus că femeia trebuie să fie puternică. Toate eroinele noastre sunt puternice. Bărbații preferă femei puternice (ce-o mai fi și aia că nu mi-e clar, poate nu neapărat să intre cu buldozerul în tine). Independența …de la sine înțeles că aduce exact ceea ce spune, adică lipsa de dependență. Faptul că ai de ales. Asta sigur că schimbă dinamica lucrurilor 🙂

-Și ultima întrebare, M. Tot vorbim despre faptul că pentru a fi fericit într-o relație, trebuie să fii bine cu tine. Ce crezi despre asta?

-(Din seria ar fi bine, multe lucruri ar fi de n-ar fi așa cum sunt. Păi chiar bine cu tine total nu poți fi că doar nu ești narcisist). Cred că este esențial să ai o relație bună cu propria persoană, măcar tu să nu te pui la zid și să îți arăți puțină acceptare și compasiune. Nu trebuie să te ridici în slăvi dar măcar să te ajuți în suferință, cum ar veni, să nu-ți pui piedică. Uită-te la cauzele acțiunilor tale, vei vedea de ce ai luat uneori decizii proaste. Poate te vei ierta din când în când.

-M, îți mulțumim pentru participare. Data viitoare vom aborda subiectul “cum să ai încredere în tine în fiecare zi”.

-Mulțumesc, mi-e făcut plăcere 🙂 (Oare eventul cu încrederea în tine e tot cu mine? Poate invită pe cineva mai încrezător totuși, păcat).

 

Nu știu dacă e ok ce fac, dar așa de bine m-am simțit scriind acest articol că n-am putut să nu îi dau share. Ca o precizare, cred că multe din teoriile psihologiei de cuplu sunt utile (și nu doar eu cred, ci comunitatea științifică), inclusiv cele la care am făcut aluzie aici. Monologul meu interior era mai mult legat de numeroasele situații în care atâtea sfaturi devin tot atâtea presiuni. De faptul că nu toți putem face toate lucrurile la fel de bine. And that’s ok 🙂

 

 

 

 

The joy of loss in the New World

I’ve been in Boston for my Fulbright program for nearly five months now. I came with fears trolling me and a quest for novelty. It’s now old for many, but for me it still is the New World. I didn’t miss home, I came with a two-way ticket and I knew precisely when I’m going back. Instead, I’m starting to miss Boston and my life here … in anticipation. Those of you who cling (you know, as opposed to let go, detach, accept, float on the surface of things) to moments, people, and places know what I’m talking about 😉 I was scared and excited in my first days, like on the verge of despair for every hassle and yet so curious about everything, so eager to know more, to remember every word new to me, to befriend people. The fears have quickly subsided and, for a while, let’s say starting October until sometime in December, I had a window of time when I was truly happy. I call it the joy of no expectations. The joy of losing yourself. It’s a precious gift I haven’t had in a long, long time. Why is that?

  1. Take a break from yourself

Your identity, your personality, your fears are known to no one. Imagine that, being able to change the story and become someone else. Keep the good, lose the tail. This was so much easier in a new place, with new people (your know, like the New World metaphor?). I found the social relations here bright and shiny, I became a nicer person and, as if looking at myself from above, I saw a girl building a social life from scratch, taking initiatives in conversations, arguing for her point for view, shining and spreading her joy on social media. This is no country for tears, it’s about social shining, about being considerate and giving your best. Once I went to a bar to have a drink and people just talked to me, not guys looking for a hookup, but people who were curious and wanted a chat. You don’t have to prove yourself for people to be nice to you, like at home.

[We, as Romanians, are so quick to judge other cultures to be cold, but, at least in comparison, we’re as cold as ice. Sure, our ties run deep and we bound so profoundly in close relations, but to strangers, we are cold. You have to pass endurance tests before we find it in our hearts to be nice to you, to smile a proper smile and give you a chance. Oh, I know what we Romanians say to that: the American way is superficial, and people don’t really care about you. Yep, they don’t, but I’m here for only six months, so no time for passing tests. A little superficial charm suits me just fine].

Ah, and also, when you’re NOBODY (not in a derogatory way, but like…when people don’t know you and have no expectations, and you have no established identity in the eyes of others), it’s so much easier not to care what others might think 😉 so yes, I was a different person here, I dare say better.

Now, sure, you find yourself eventually, or, shall I say, your SELF finds you and haunts you, it creeps in, it hits you in the head and laughs in your face: “You really thought you got rid of me?”. Your brain is out to get you. The New World is not so new anymore and the magic is gone. But I’ve had my share and it’s been worth it.

  1. Do something new every day

Not as a motivational, „change your life in 12 steps” line, but literally. I did that, a lot. I did something new every day, until at one point I didn’t. You find your routine eventually, but it takes a while, thankfully. I was such an explorer when I got here…and a while after that. But you know, with the cold and the long nights, it’s so much easier to go to places you already know. And yeah, I guess I’m the type who clings and attaches, so well, novelty can resist me.

  1. Go to new places

I’ve been to amazing places, with wonderful people. I would travel north and south and east and west all across the USA (but, eventually, I would come back to Boston). That doesn’t wear off. I want to keep doing it. It’s soothing, refreshing, joyful, intellectually challenging. What more can you want? You know the America effect? I went to Plymouth Rock (small town in Massachusetts, where the Mayflower ship landed) at a Fulbright organized event, to see the Thanksgiving parade. It was cold and I was grumpy. I was rolling my eyes. The parade?? Come on, really? These people take themselves so seriously, this is so American bla bla. And the parade comes. At the end I was cheering and clapping like a kid. That’s the spirit.

  1. No demands, no expectations

It’s Saturday evening and I have no plans. So what? I’m so new here. So I’ll just go out by myself or I won’t, and either way will be just fine because that’s the way it’s supposed to be in a new place, right? Can’t just as easily say that when the “I don’t have a life” syndrome is circling me on Saturday nights in Cluj, where I’ve been living for 15 years. Just live and let live. Things will come. Ironically, having been single for a lot helped me here. I didn’t feel weird doing things by myself. That’s natural for me. Going to lunch or dinner or a concert on your own is just fine. It’s how it’s supposed to be. I haven’t been lonely here. I talked to people at home and I have people here. My roommates also helped. My lower demands also helped. That also didn’t wear off, I can still give myself a break :). I predict the “demands” would kick in in about a year, won’t be here to see them coming, but I’ll find them right where I left them, in Romania.

So, what have I learned so far? Fear novelty if you have to, but embrace it when it comes. It can bring a lot of freedom, and, in lack and in spite of a better phrase, freedom is great 🙂

P.S. I think I somehow got the right pronunciation of my name so that the people at Starbucks don’t misspell it (finally).