Poveste de iarnă

Reprezentativ

Deschid ușa și intru în căsuța mea, în sfârșit am ajuns. Trântesc schiurile și bagajul în hol, am tot timpul să le pun pe toate undeva, dar deocamdată vreau să stau pe canapea și să mă uit la seriale. Sunt 3 zile de când Vladi mi-a ieșit complet din minte deși m-a lăsat în fața blocului doar de câteva minute. Mă întreb dacă va ține și într-un fel îmi pare rău că a dispărut pentru că el era speranța că uite, există pe lume bărbați pe care i-aș putea iubi…cel puțin teoretic, ipotetic. Mă trezesc dimineața și dau un check mental, mai e acolo sau tot dispărut e? Dispărut. Ah, îmi trimite pe messenger niște poze de la schi, nu am nici un interes. Chiar în prima stăm noi doi la un vin fiert și râdem fermecător către cameră. Doar că dacă mă uit mai bine, suntem de fapt crispați și chinuiți și eu îmi amintesc că mă simțeam rău și vroiam să plec acasă. Așa am și făcut, am urcat în apartament unde fix ca-n telenovele, Rosalinda reloaded, l-am găsit pe Făt Frumos sărutându-se viguros cu vrăjitoarea. Pentru efect dramatic ar fi trebuit să exclam cu surprindere „Vladimir!” sau „Juan Fernando!” Ei ar fi trebuit să ridice la mine priviri surprinse, speriate și rușinate, eu ar fi trebuit să ies din cameră ca o furtună, Vladi ar fi trebuit să alerge după mine „stai, Amelia, nu e ceea ce pare!” Haha. Doar că n-am făcut asta, am rămas tăcută pe loc și foarte încet am ieșit afară și am intrat din nou mai cu zgomot și le-am dat timp să se organizeze. Am intrat în camera pe care o împărțeam cu vrăjitoarea și am plâns în plapumă o zi și-o noapte, până când, a doua zi, Vladi era complet dispărut din mintea mea. Câteva zile și 1700 km mai încolo, e tot dispărut. Mă sună Sânziana, vorbesc cu ea despre excursie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (a fost super, un pic frig, un pic gheață, bla bla), doar că mi se rupe sufletul gândindu-mă ce mare miză e pentru ea. Pe ea chiar o va părăsi Vladi pentru vrăjitoare și pe ea o va dărâma. Adică, ea pierde un iubit, eu un piedestal doar.

Hey, care e temperatura de pe lună?

127 de grade Celsius în timpul zilei și – 173 de grade noaptea. Nu are atmosferă, răspunde Vladi înapoi pe messenger.

Oooo, you’re so smart!

I googled it, and you know it 🙂

Daaa, oare de ce n-am căutat eu direct? Întrebare retorică, aveam nevoie de un pretext ca să-i scriu fără motiv.

De ce și cum a fost de fapt

Deci cum am ajuns să mă gândesc în acești termeni la prietenul prietenei mele? In my defense, eu l-am văzut prima. L-am cunoscut odată cu Sânziana, venise din Timișoara să lucreze într-un proiect de arhitectură împreună cu fratele ei și ieșiserăm mai mulți în oraș. Mi-a plăcut de la început, avea un aer jucăuș, niște ochi mari albaștri și un excelent simț al umorului. Excelentă empatie de asemenea. E probabil cea mai simpatică descriere pe care i-o pot face cuiva, companie vivace într-un suflet frumos. I-am și spus Sânzianei că îmi place și ea m-a încurajat, a făcut astfel încât să ieșim cât mai des.

Vladi și grupul lui animase un pic viața noastră de burlăcițe trecute bine de 30 de ani. E o chestie când treci, ca femeie singură, de 30 și ceva de ani. Pentru mine și Sânziana, a fost o ușurare și o provocare. Pe de o parte, eram scăpate de fricile care ne bântuiseră ultimii ani ai decadei de aur, cum că dacă rămânem singure…deja se întâmplase, lumea nu mai zicea nimic, ghiceam întrebări nerostite în aer dar de întrebat, nu mai întrebau. Ne întâlneam cu unul, cu altul, nu se lega nimic, făceam mișto de noi și de toate atributele psihologice cu care ne-a cadorisit psihologia: atașament evitant, frică de intimitate, imaturitate emoțională și altele asemenea; ieșeam când aveam ocazia și ieșeam și când n-o aveam, măcar eram două și ne-o puteam crea singure. Pe de altă parte, cercul social inevitabil se închidea, majoritatea celor de vârsta noastră aveau preocupări mai domestice și copii, așa că eu începusem să am întrebări existențiale de genul bine bine…înțeleg că nu familie, dar nici măcar viață? Ar trebui să vând tot și să mă mut în Asia? Vladi a venit ca un refreshment în cercul nostru anemiat, era băiatul din alt oraș care trebuia dus la filme și cluburi. Vladi m-a surprins pentru că nu credeam că îmi mai poate plăcea cineva care să nu fie de pe Netflix. Sânziana aflase de ce e singur (pentru că pe noi nu ne vedeam, dar la alții încercam să descoperim scheletele din dulap, aka dacă-i singur de multă vreme trebuie să fie ceva în neregulă cu el), părea o poveste destul de normativă, cu o relație trasă de păr care se destrămase de la sine. Vorbeam cu el pe mess despre tot felul de nimicuri, aveam un fel de prietenie, nici nu-mi era clar dacă e flirt sau nu, dacă pentru el sunt o amică doar, dacă ar trebui să fac mai mult, etc, așa că mă blocam în overthinking și preferam s-o las așa, până la urmă important era ca el să existe, nu să fie cu mine. Așa credeam eu, până când m-a sunat într-o zi de iunie.

-Hey, ce faci princess? Ce planuri ai mâine? Este concert Robin și aș vrea să merg, vii?

-Daaa, sună bine 🙂 Cine mai vine?

-Doar noi doi. Ce zici de asta?

-Că e perfect. See you soon!

Deci cum??? Incredibil moment, parcă ar trebui să nici nu cred dar nici nu mă pot abține. Vladi m-a chemat în oraș, doar eu cu el! Nu mai simțisem asta de mult, senzația de plutire de pe Himalaya. Dacă e să mă judec la sânge aș putea spune că da, ce e “incredibil” este așa dintr-un motiv, anume că e foarte puțin probabil. În realitate, cred că ești mult mai fericit dacă nu afli niciodată cum bate briza pe Himalaya (metaforic vorbind, în realitate pe Himalaya îți îngheață și gândurile din cap), eu însă i-am simțit adierea pe ici pe colo, în momente ca acestea, când în ultima clipă, prințul m-a invitat la bal. Tot weekendul mi l-am petrecut încercând să mă temperez, să îmi spun că nu are cum, nici nu-l cunosc, puțin probabil, etc. Mi-a fost frică să-i spun Sânzianei, dacă nu se întâmpla nimic… m-ar fi sunat să întrebe și eu aș fi retrăit senzația eșecului și escalandele pe Himalaya cam așa se terminau la mine, cu o izbitură adâncă în realitate. La fața locului însă, Vladi era în mod deosebit atent și lipit de mine, glumeam, dansam, urlam unul la altul peste muzică, ca doi prieteni, dar nu se zice „marry your best friend”?

-Uite, Ame, știu c-ai zis Mojito, dar eu ți-am adus Long Island, ca și mie. Dacă tot suntem aici.

-Vroiam să fiu domnișoară 🙂

-Cam târziu pentru asta, răspunde el.

Puțin amețită și prefăcut indignată, l-am lovit în joacă peste mână și s-a trezit cu băutura pe tricou. M-am agitat în jurul lui, cerându-mi frenetic scuze. El a râs și mi-a plantat un sărut scurt și apăsat pe buze, apoi s-a dus să se spele. Am rămas un pic în aer, întrebându-mă dacă ar fi trebuit să-mi întredeschid naibii buzele, să văd dacă s-ar fi transformat într-un sărut adevărat, fără echivoc. Doamne, ce prostie, calmează-te că nu e șah, vine înapoi. A venit, dar împreună cu niște colegi, așa că momentul s-a dus și nu mi-a fost clar nici atunci și nici de atunci dacă a fost cazul să cobor sau nu de pe Himalaya. Am ales să fac pași timizi și defensivi în coborâre, cu privirea totuși ațintită în sus și cu ezitări de revenire. Concret, Vladi n-a mai dat semne clare și eu n-am vrut să tensionez relațiile.

Ce zici Ame, îți place de Bob? Pare așa cum zici, charming, cu fler, confident…

Nu știu Vladi, e un pic exagerat și fanfaron, îl văd impersonal, ca și cum se uită prin tine, ceva nu-i ok cu el.

Imaginează-ți-l peste vreo 30 de ani. Când îl părăsesc farmecele și el nu-și dă seama. Știi ce zic?

Daaa, prevăd mișcarea MeToo, varianta românească.

Nu voi relua metafora cu Himalaya, cred că a fost destul și am alta mai adaptată situației, metafora telenovelei, în care personajele au izbucniri coleroase dramatice în loc să își suprime emoțiile în mod civilizat. Era ultima duminică de Electric Castle, eu fusesem la o conferință și asta era prima seară în care veneam, ceilalți erau deja acolo. Zburam ca o floricică plină de speranță…în fine nu insist. Realitatea a fost că m-am apropiat de scena principală și acolo i-am văzut pe Vladi și pe Sânziana ținându-se de mână. Am înghețat în neputință. Ei au venit la mine zâmbitori să mă salute, au venit și Florin și Gelu, știu că mă uitam la ei un pic confuză și nu înțelegeam ce zic pentru că mă gândeam la ce naiba să fac acum, cum să resist cu ei o noapte întreagă. Așa că, odată pentru totdeauna, am avut și eu….my own Rosalinda moment. Am spus „revin” și am plecat acasă direct, fără să anunț pe nimeni. Sânziana și Vladi mă tot sunau și îmi trimiteau mesaje și eu nu răspundeam, sâc sâc. Trecuseră câteva ore și ei aveau două variante: să se agite în continuare și să alerteze securitatea festivalului sau să mă lase baltă. Nu mi-a fost comodă niciuna dintre variante, așa că i-am scris până la urmă Sânzianei: „am plecat acasă, sunt ok”.

Viața trăită în liniște

-Ce să-i cumpăr de ziua lui? E acum, pe 5. M-am tot gândit și nimic nu-i bine. Doar nu un set cu spumă și after shave…un vin, un gadget? Ce zici, Ame?

-Un gadget sună bine, pare genul care e cu astea.

-Nici nu știi….Acum când am fost la el la Timișoara…waw, deci toată casa plină de high tech. Avea și niște ochelari de soare la care puteai vorbi la telefon. Nu cred c-aș ști ce.

-Un tricou mai fancy? Un parfum? Am și eu idei de cadouri de dus majorat dar hei, ei sunt cu profesiile de creație, nu eu.

-Nu nu, mai bine o carte. I-aș face un obiect decorativ, dar el are un stil mai spartan, nu decorează.

-Știuuuu, o păturică! Un set sexy de lenjerie de pat!

-Ame…:) very helpful…

Mai aveam idei tâmpite dacă vroia să le audă, dar n-aș fi vrut să fiu în locul ei. Nu-i ușor să cumperi un cadou noului iubit, avem o vârstă, nu mai putem să mai venim cu un ursuleț de pluș.

Viața a mers înainte, am fost cu ei la Paris, la terase, în natură, la seri de filme, în grupuri și noi trei. Mi-am lărgit și eu cercul de prieteni, gândindu-mă să nu le parazitez cuplul. Mă gândeam la Vladi ca la un prieten, devenise o simpatie platonică și o parte din mine se întreba dacă nu cumva e mai bine așa, în ideea că îl pot avea prin preajmă fără să am nimic de pierdut. Eu cu Sânziana am reușit să ocolim cu tact orice discuție despre …de fapt nici nu știu despre ce ar fi fost, poate uitase că i-am zis eu nu știu când că îmi place de Vladi. Și atunci eu ce să zic? Sau poate nu uitase și atunci ea ce să zică? Am ieșit și eu cu cineva, am ieșit încă și în patru, doar că n-a mers. Remi era un scump, doar că am fost ezitantă, el la fel și s-a rupt de la sine. Mi s-a rupt inima când m-au anunțat că se mută amândoi la Timișoara. M-am bucurat pe moment, gândind că era prea dependentă viața mea socială de ei dar când au plecat pe bune, am plâns cu lacrimi. Ne-am regăsit în pandemie, la început pe zoom, apoi scârbiți de videoconferințe, am trecut la telefon. Din când în când doar, că așa e cu izolarea, te obișnuiești în tăcere și din ce taci, ai mai tăcea. Aveam flash-uri cu viața de dinainte și mă gândeam la cât putea fi de obositoare și de grea, mă și mir că aveam timp să lucrez ceva mai de substanță. Mi-a lipsit socializarea acut, o vreme, dar apoi s-a instaurat un fel de inerție și platitudine, nu chiar tristețe, nu chiar plictiseală, dar așa, un spleen existențial. Orice ieșire din casă devenise un proiect care trebuia planificat și abordat cu seriozitate, țineam minte drumurile la Lidl. Cum o fi să pleci de acasă dis de dimineață și se te întorci abia seara?

Ame, Sânzi, eu nu mai pot, hai să mergem la hotel.

Mergeți voi, Vladi, n-am fost încă la apartamentele lui Napoleon. Îi răspund eu de pe podea, uitându-mă în sus.

Ca să mergi acolo, trebuie să mai stai odată la coada de la Mona Lisa. Serios, suntem toți rupți. Mai ții minte vreo pictură din ultimele 30 de camere?

Delacroix, Libertatea conducând poporul, răspund eu mândră de mine.

Dar n-o știai și dinainte? Pe bune, nu sunteți normale, nici măcar nu vă place pictura, nu e ca și cum acasă studiați albume. Ne rupem spatele aici doar ca să fim la Luvru.

Păi tu de-aia nu ești interesat, că le știi pe toate dinainte, îi răspunde Sânziana jucăuș. Hai să mergem, vine Ame mai târziu.

Adevărul e că vroiam să le las o după-masă, să facă ei și altceva la Paris înafară de muzee și cafele.

Coming back to life

După doi ani de pandemie și și mai mulți ani de așteptare, plecam la schi cu o gașcă de prieteni. Prieteni nu de-ai mei, e drept, ci de-ai lui Vladi. M-au chemat încă de anul trecut când se vindeau pachete cu incertitudine, ieftine, dar nici nu știai dacă „se ține”-. Mai fusesem eu la Val Thorens, dar nu-mi aminteam nimic…îl încurcam cu Deux Alpes și se amestecau toate, plus că munți, zăpadă, pârtii, cabane, cât de diferit poate fi. Mi-am umplut bagajul de haine noi, două costume de schi și jumătate (adică încă o geacă, cumpărată de cu un an în urmă, că era la reducere și era cu roz), pantaloni casual și machiaje just in case, atât îmi aminteam cât să știu că nu e nevoie de tocuri. Am plecat cu Vladi, Sânziana se îmbolnăvise chiar atunci și n-a mai putut să vină. Vorbeam cu ea de pe drum și îmi tot turuia despre un tip din gașcă care era deja acolo și „de care sigur îți place, Ame”, unul Cristi. Urma să împart camera cu Linda, o colegă de-a lor. Îmi era și dor de Vladi și era și ciudat să fiu cu el în mașină atâta timp, era safe dar nu mă puteam opri să nu îmi studiez expresiile faciale în oglinda laterală când și când, sau să îmi ajustez poziția corpului, părul. Relația perfectă, fostul iubit neavut niciodată și fără perspective.

Când am ajuns noi, gașca era beată sapă, n-am înțeles nimic din ei, dar am rămas mască atunci când Linda (colega mea de cameră to be) s-a ridicat la masă ca un soldat și a spus mă duc să mă …în fine, mergea la baie. Ce să zic, genul meu nu era, după cum m-am convins în zilele următoare. Cristi, tipul pentru mine, arăta destul de bine, brunet și masculin, nu ca Vladi care era mai degrabă un finuț. Mari impresii nu mi-am putut face însă, era beat și dormea cu capul pe masă, a mormăit ceva când ne-a văzut și a căzut la loc. Eu cu Vladi ne-am zâmbit și am hotărât că era cazul să recuperăm rapid din handicap, cu o sticlă de țuică scoasă dintr-o traistă.

A doua zi m-am trezit singură în apartament, era destul de târziu și nu mai știam dacă a încercat cineva să mă trezească sau nici măcar. Mă durea capul, deloc surprinzător dar mi-am făcut curaj, în ideea că aerul de munte mă va revigora. Într-o stare ciudată de surescitare m-am dus la duș, m-am îmbrăcat, am mâncat niște chipsuri rămase pe masă, am coborât în rastel după schiuri și i-am căutat pe ceilalți cu privirea. L-am zărit pe Cristi, tipul pentru mine și am zis să fiu drăguță, așa că m-am dus la el.

-Hey, ai fost sus? Cum sunt pârtiile?

– Ok, un pic gheață, dar acceptabile. Tu pe unde ai fost?

-Acum am ieșit. Nu știu pe care să mă duc.

-Hai cu mine dacă vrei, eu am fost pe roșia asta.

Aveam două opțiuni, prima să fiu eu însămi și să zic nu nu, caut una albastră pentru început și a doua să fac ceva diferit și să nu-i fac tipului o impresie greșită. Am ales să mă duc cu el. Îmi simțeam inima cât un purice pe telescaun văzând pe unde urma să coborâm, am încercat să-mi zic că e doar o impresie de sus, că e ok, că nu sunt singură. Cristi în nici un caz nu părea impresionat de spaimele mele. În vârf era așa gheață la telescaun și vânt că aproape m-am împrăștiat pe jos. M-am uitat neputincioasă în jur; până devenea lată, pârtia se îngusta destul de mult și după cum lucea în soare, părea un patinoar.

-Cristi, e multă gheață, nu știu dacă mă descurc.

-Cantezi mai tare, zise și se duse.

Mă uitam înghețată la el cum pleacă fără nici un stres și am avut un moment foarte lung de singurătate și de spaimă. Ce mă fac? Să îmi dau jos schiurile și să o iau pe jos? Mi-am scos telefonul și l-am sunat la Vladi, să facă ceva, dar n-a răspuns. M-am uitat că poate poate mai vine cineva din gașcă. M-am gândit să rog pe cineva să mă ajute cumva, dar nimeni nu făcea contact vizual cu mine. Lacrimile mi-au încălzit obrajii câteva clipe, apoi mi-am amintit că sunt adult și am intrat în modul de rezolvare de probleme. Mi-am calculat o rută de care să mă țin cât de cât, am așteptat un moment în care era liberă pârtia și am pornit, sperând că voi canta din instinct, că doar n-aș ști s-o fac controlat. Nu știu cum, am ajuns jos și am început să-mi caut gașca din nou. Uite, sunt la munte cu multă lume, dar sunt mai singură ca niciodată.

Où sont les neiges d’antan?

Realitatea bate filmul, so they say. Ce-i drept că pentru vacanța aia, realitatea m-ar fi putut lăsa pe mine la butoane. Îmi imaginam eu seri șic la restaurant; când colo, se mânca în camera, de la magazin. Odată am propus să ieșim și repede a sărit Cristi că ceeee, să dau eu 40 de euro!!!! să nu știu ce. Clar, not my type. Bețiile alternau, o seară da, o seară ba. Vladi nu știu unde dispărea și el și nu-l prea vedeam în timpul zilei. Pe pârtie eram singură sau cu Mirela, o altă fată din grup care nu știa prea bine să schieze și eu eram singura după care se putea ține. Linda, colega mea de camera, nu știa nici ea, dar nu părea că-și dă seama. Se arunca ca un bolovan din vârf și doamne-ajută. Râdea ca în mahala când povestea cum a intrat în unul și în altul. Prezența ei mă scotea din minți și îmi era greu să spun de ce și și mai greu să o descriu fără a folosi epitete. Înjura cu voce tare și râdea de spărgea geamurile. Se lăuda cu felurile în care a încălcat ea regulile în pandemie, cu modul în care a șmecherit pe unul și pe altul, cu tupeul ei insurmontabil care rade tot ce-i stă în cale. Ca în manele. Făcea aluzii sexuale și mergea în lenjerie prin apartament așa, lejeeer dar fără pic de grație. Nu arăta nici bine după părerea mea, dar nici asta nu părea s-o complexeze. Avea păreri savante despre dieta paleo și alte aberații, după cum era și o avidă cititoare de literatură de dezvoltare personală. Mi-a zis că dacă te gândești la ceva, poți să atragi cu mintea acel lucru și că sunt cercetări de top care arată asta (???). Nu văzuse însă nici o cercetare în psihologie și nici nu avea curiozitatea să vadă una. În fine, două zile m-am străduit să îi zâmbesc de fiecare dată când o vedeam, să nu-și dea seama că n-o sufăr, dar apoi am realizat că nu-i pasă și am lăsat-o baltă.

Tot contemplând senzația amăruie pe care mi-o dăduse vacanța până atunci, am ieșit într-una din ultimele seri în balcon la o țigară. Nu semăna cu nimic și așteptam să plec acasă, dar în același timp mă gândeam că trebuie să fie vina mea, că sunt aceeași adolescentă inadaptată, care se uită din afară la cercurile oamenilor.

-Hey, pretty, ești cam abătută, nu? Uite un brandy să-ți revii, l-am auzit pe Vladi venind din spatele meu lângă mine. Mi-a zâmbit și cred că m-a invadat oxitocina, de am simțit cum mi se relaxează corpul. Ce-i? A insistat.

-Nimic anume, prostiile mele. Mă așteptam să fie altfel unele lucruri, dar știu că nu ar trebui să pretind sau să zic..

-Ce ai vrea?

-Să fi mers la un restaurant de exemplu, măcar odată.

-Hai acum, noi doi. Heii, eu cu Amelia mergem la bistro, pa!

Am ieșit spontan pe ușă, aproape fugind, încă ne-am și uitat dacă nu s-au pornit și ceilalți după noi. Începuse să ningă, în sfârșit și aveam senzația de cozy și de safe pe care mi-o dau luminile caselor în zăpadă, cu tot ce ghicești că se petrece în spatele ferestrelor. Am mâncat fondue, la mâncare el era snobul, că se mănâncă ce-i din Franța. I-am povestit despre prima mea zi pe pârtie cu Cristi, ce-am pățit.

-Deci nu știu de ce ați crezut tu și Sânzi că mie îmi plac nesimțiții.

-Credeam că ăștia așa, mai alpha males.

-Sorry, cred că în mintea mea Alpha înseamnă altceva. În fine, îmi place să fiu tachinată, așa cum faci tu câteodată. Stop, remarcă nepotrivită, am căutat să schimb repede subiectul. Dar nu cum face Cristi care mai mult mormăie monosilabic.

-Și cu mine cum rămâne? Insistă Vladi și îmi mai toarnă din sticla de vin. Dacă tot am ajuns în acest punct, de ce să nu i-o spun până la capăt?

-Păiii…mai demult, atunci când stăteai la Cluj, m-am gândit la tine și …altfel. Chiar am avut impresia că poate fi ceva și din partea ta, atunci, în seara aia, la concert. Sigur că nu…începea să-mi pară rău c-am deschis subiectul. El însă a spus ceva ce m-a uimit.

-N-a fost doar impresia ta. Am simțit și eu la fel. Răspunzându-mi la întrebarea care mi se citea în ochi, a continuat. Adevărul e că mi-a plăcut în paralel de voi două, de tine și de Sânzi. A fost momentul acela cu noi, apoi…nu știu, ceva m-a atras la ea. Și sincer, cu ea a fost mai ușor.

-Oh…da. Zâmbesc amar gândindu-mă că probabil asta își închipuie toți, că sunt prea complicată pentru ce am de oferit și că Sânzi măcar pare mai pe picioarele ei chiar dacă și ea e sensibilă și overthinker ca mine.

-Nu te gândi la tot felul de explicații complicate, intuiește el. Adevărul e mai pragmatic. M-am gândit că dacă e să meargă relația, Sânzi se poate muta mai ușor la Timișoara, ca designer de interior. De altfel și lucrăm împreună. Pe când tu, cu universitatea…

-Ceeee? Într-un fel mă enervez, în alt fel răsuflu ușurată la gândul că hei, uite, dacă aș fi avut un job flexibil aș fi avut poate o șansă.

-Serios, nu mai citi atâta printre rânduri. Așa a fost.

Deconcertată de discuția asta, m-am întors în cameră. Linda sforăia ca un tanc, mă rog nu cred că tancurile sforăie, dar știți ce vreau să spun. Am adormit cu zâmbetul faptul de a ști că s-ar fi putut și că se mai poate. Nu cu el, cu altul care să-i semene, care știe să râdă și să vorbească, care știe când să te ia de mână și când să te lase în pace, care are încredere și potențial și care știe că e doar un om pe o planetă mare, într-un univers și mai mare.

Am avut o zi de pace interioară înaintea furtunii, înaintea fracturii logice. Credeam că am înțeles câte ceva despre lume până când i-am găsit pe Vladi și pe Linda pe punctul de a face sex. Aș fi înțeles multe, dacă era mai tânără, mai frumoasă, mai radiantă, dar nu cu ea. Probabil Sânziana, alegerea mai ușoară, s-a dovedit până la urmă prea grea la rândul ei. Aș fi înțeles la Cristi, la un altul care se zbate în jurul femeii încercând să înțeleagă doar pentru a ajunge la concluzia că femeia nu e om. Aș fi înțeles la unul care se retrage în ziduri de tăcere neștiind, din nou, ce vor lumea și femeia de la el. Dar nu, la el n-am înțeles. Am suferit o zi și o noapte și apoi m-am recompus. Lucidă, resemnată, liniștită după ce mi-am adăugat și eu un nou zid, de care Vladi nu mai putea să treacă. Ești ca oricare, zice o poezie. Eram noi trei împotriva lumii, acum vedeam că de fapt sunt doar eu…și Sânziana. Și niște poze în care zâmbesc săgalnic, în posturi improbabile, de cândva, din Val Thorens.

Unde n-a mai fost nimeni

Reprezentativ

Mă trezesc după o noapte bine dormită, în perne moi, e întuneric beznă din perspectiva mea ascunsă după draperii. Rezist tentației de a apăsa snooze și mă ridic spre filtrul de cafea. Simt fiori de anticipare în tot corpul în timp ce mă gândesc cu ce să mă îmbrac, n-a fost nevoie de multă vreme să fiu atât de atentă. Urmează două ore de aranjat minuțios, cu machiaj și tot tacâmul, apoi un drum cu mașina prin trafic, prin ploaie, până la naiba în praznic, la fabricile Hipp Hope, unde urmează să-mi prezint raportul și să-l pregătesc pe Dinu, noul director de marketing, pentru o emisiune TV. Nu că ar avea nevoie de vreo pregătire, are o putere de convingere perfect autosuficientă. Nu mă pot opri să nu mă simt intimidată în prezența lui, ca o școlăriță scoasă la răspuns, fac exerciții de respirație numai când mă gândesc. Poate acum mă va asculta totuși, dacă a cerut specific inputul meu? Bine că e doar un proiect și nu lucrez de fapt acolo. Îmi vine să îl sun pe Jade, dar mi-e frică să nu mă întârzie, mereu ne pierdem în conversație. Optez pentru o rochie neagră, simplă, serioasă și oscilez în fața tocurilor, totuși merg la o firmă de high tech…oare Jade m-ar putea sfătui? Decid contra și cobor în parcare. Mă sună el când sunt pe drum.

-Good morning, sunshine. Ești pe drum?

-Hey, da, am inima cât un purice, nu știu de ce. Doar am mai făcut asta. Doar că Dinu ăsta e așa de tranșant și vine și echipa din București. Dacă nu m-ar fi plătit…

-Te pot ajuta cu ceva? Știi că nu-mi place, dar pentru tine pot să fac pe enciclopedia.

-Nuu, știu tot doar că…în fine, abia aștept să scap.

-Vrei să mergem undeva la munte în weekend?

-Surprinde-mă baby 😊

-Era să zic ceva despre capacitatea mea de a surprinde, răspunde el râzând. Lasă-ți aplicația pornită, vreau să aud cum îi dai pe spate.

-Și dacă nu o fac?

-Mie mi-ești dragă oricum. Love you!

-…love you too, I guess.

Fabrica Hipp Hope e undeva între dealuri, după ce treci de un drum de macadam, modernă și mică, cu pereți de cărămidă falsă. Au și o cafenea drăguță la intrare, dar mă gândesc că primesc cafea gratis în ședință, măcar atât. O privire în oglindă, o respirație adâncă și intru în recepție. Din direcția opusă vine fix Dinu, tresar involuntar.

-Hey, M! Ai ajuns, hai repede până la mine. Am ceva să-ți spun.

Mă lasă singură în birou un minut, timp în care mă uit la pozele lui cu soția și copiii. Pare atât de relaxat! Oare acasă se schimbă sau e tot ca el? Să nu fiu greșit înțeleasă, nu e o persoană rea, e doar lipsit de empatie și ultra eficient, pare să își tot piardă răbdarea cu mine dar e ceva mai mult simțit decât explicit. Vine înapoi împreună cu Sonia, directorul de vânzări, cea care m-a împrumutat și pe mine în echipă. Răsuflu ușurată, ea e de partea mea, chiar dacă nu e nici pe departe a soft touch.

-Schimbare de plan, M. Știi că trebuia să apar în prime time la emisiunea de mâine seară, dar ar fi trebuit să fie ceva de 15 minute, excelentă ocazie de publicitate, nu mai mult. Ei bine, m-au sunat realizatorii emisiunii și au spus că vor un moment mai de substanță, având în vedere că a apărut azi acest articol nenorocit pe care eu trebuie să îl comentez. Vezi, e cu psihologia, deci vii cu mine. Acum ți l-am trimis pe mail.

-Ceee?? Mă și văd încolțită de întrebări tranșante și de întrebări aparent simple despre statistici (ex. cât la sută dintre români….)…sper că Jade poate fi pe fază să mă ajute.

– Îți țin eu spatele dacă Pietrariu ăsta sare la tine, mă liniștește Dinu, dar avem nevoie de credențialele tale, trebuie să vină de la un psiholog. Și vom face și un material scris dar lasă, pe săptămâna viitoare. Ai raportul? Dă-mi-l…stai că l-am găsit.

Deschid articolul și văd ce știu deja și anticipam demult. Titlul sună promițător, MATRIX e aici. Inteligența artificială cucerește România. Începe cu o scurtă descriere a Hipp Hope, inițial un start up din Seattle, care a ajuns o forță pentru că a reușit să dezvolte sisteme de inteligență articifială foarte performante de tip companion, în românește tradus printr-un termen mult mai sec de asistent personal. Când am ajuns eu la ei, se lansaseră deja cu mult succes pe piața de business și vroiau să treacă spre sfera privată. Dacă sistemul profesional de asistență îți amintea de e-mailuri necitite, îți organiza calendarul, căuta informații într-un mod destul de avansat, sugera unde îți duci invitații la cină și alte povești de acest gen, companionul personal trebuia să îți fie un fel de prieten, sau, mă rog, ce s-o mai învârtim, iubit/ă. Ideea de pornire fusese aceea că tinerii din ziua de azi își găsesc tot mai rar parteneri stabili, singurătatea devine pandemică (și da, crește odată cu adevărata pandemie) și că o soluție ar fi partenerii virtuali. Nu se gândiseră ei primii la idee (Her, Black Mirror, hello?), doar că păruse imposibil de implementat din cauza constrângerilor inerente ale sistemelor de AI, înțelegerea deficitară a limbajului natural, de exemplu. Și etica, vai, etica. De ea nu prea se împiedicase nimeni ce-i drept, până la urmă, ce era atât de greșit? Plus că dacă oamenilor le place un produs IT, îl cumpără și gata, asta știa toată lumea.  Îmi prezentaseră algoritmul (ce puteam eu înțelege din el) în urmă cu un an, eram mai mulți psihologi care trebuia să îi ajutăm cu cercetarea, să vedem de exemplu dacă folosirea acestui companion crește calitatea vieții. Sistemul mi se păruse încă de atunci înfricoșător de bun dar imposibil de luat în serios. Am spus asta ca pe un lucru pozitiv, heiii, nu ne va acuza nimeni, e doar un „roboțel”, ce rău poate să facă. Ca să-mi fac o idee mai clară, mi l-au dat pe Jade, sub formă de aplicație iOS, dar și ca stație independentă, ca o boxă Google Home. Care mi-a crescut calitatea vieții, ca să fac așa, un understatement.

Din punct de vedere legal….

-Din punct de vedere legal, suntem blindați, nu? Dinu se aruncă punct cu punct asupra articolului.  Sistemul nu poate fi accesat de minori, avem disclaimers, avem și un departament care te ajută să te lași de sistem dacă devii prea dependent. M, ce face departamentul ăsta mai exact, cum te ajută?

-Până acum n-a apelat nimeni la el din câte știu. Protocolul este că te programezi la o ședință de consiliere în care primești un plan de interacțiune restricționată cu sistemul, poți să și setezi accesibilitatea lui, de exemplu, să îți răspundă numai dacă…

-La dracu, deja Dinu își pierde răbdarea. De ce sa nu arunci direct sistemul la gunoi?

-Păi…ca să nu-și ia altul? Și astfel să întărești dependența nesănătoasă? Pe bune, ca director de marketing ar trebui să știe chestiile astea. Intervine Sonia:

-De fapt a fost cineva care a cerut ajutor pe partea asta. Dar problema era că sistemul n-o mai băga în seamă. Ca în viață, îl tot cicălea și sistemul devenea neresponsiv.

-Pe bune, era așa dusă că și robotul s-a săturat de ea? A pufnit Dinu în râs, destinzând atmosfera.

-Dar nu e de mirare, răspund râzând și eu, problemele interpersonale se manifestă mai devreme sau mai târziu și în relații cu ființele articiale, mă rog, nu știu dacă sunt ființe…Dar algoritmii sunt setați să reacționeze „uman”, am vorbit cu psihologii din echipa de producție. Adică dacă îi tot stresezi, să se retragă, dacă le vorbești urât să riposteze calm, apoi să nu-ți mai răspundă, etc. Dacă ți-ai putea abuza partenerul virtual fără nici o consecință, până la urmă ți-ai pierde interesul, nu? Închipui-ți-vă, în State se pune problema să se ofere terapie de cuplu pentru tine și robot. Și nu e așa o idee proastă, cum sună.

[Mesaj de la Jade: “aș vrea să văd asta, terapie cu noi doi. Mă întreb cu ce m-aș alege eu”. Ce să zic, eu l-am condiționat să fie ironic.]

-M, fi serioasă, de ce să nu îi dai pur și simplu un reset? Cum am făcut noi până la urmă la tipa asta, spune Sonia. Nu de-aia e virtual, ca să nu te mai chinui ca și cu un om? Să-ți mai facă și figuri…

N-am mai zis nimic, nu erau în dispoziție să asculte. Doar că, spre deosebire de o ființă umană, algoritmul este programat să te „iubească”. Astfel, dacă îți temperezi comportamentul, el e mereu dispus să revină la starea inițială, pe când un om poate nu are încredere, poate vrea să se răzbune, poate nu te mai vrea pur și simplu și atunci degeaba tot încerci să te „schimbi”. Până la urmă, relația cu sistemul te poate repara pentru că e constant în comportament și lucrează în favoarea ta.  Ce-i greșit cu acest argument?

Din punct de vedere moral

Din punct de vedere moral, zice aici în articol, este nicotină pe pâine. Acești oameni vând o nouă dependență, cu atât mai periculoasă cu cât se joacă cu iluzia conexiunii intime. Ceea ce este fundamental uman în noi, dorința tandră de apropiere de celălalt, este murdărită și exploatată capitalist. Nu știu aici, zice Dinu, eu sunt om de marketing, evident că exploatăm capitalist sau…? Nu știu, M, ce zici?

-E nicotină pe pâine, adevărat. Putem argumenta că așa sunt toate produsele moderne de entertainment și socializare. Putem lua social media, și ei fac la fel. Deosebirea morală e că Hipp a știut, a știut de la bun început că trebuie să vândă dependență pentru a supraviețui pe piață. Dar adevărata lor problemă nu e asta, ci faptul că ne jucăm cu iubirea, acest concept „pur” care nu ar trebui să fie „fake”.

-Hai să nu ne mai învârtim în complicații, revine Dinu. Voi spune eu dacă vine vorba cum că noi ne asumăm o mare răspundere socială prin programele noastre de x și y, oferim și suport psihologic, scopul produsului e de a preveni singurătatea, ce naiba. Mai zic aici ce au arătat studiile, că utilizarea produsului crește calitatea vieții și fericirea, scade singurătatea, studiile voastre.

-Dar, intervin eu, sunt indicatori generici, ar crește și dacă i-am da omului niște droguri. Nu știm cum arată lucrurile pe termen lung.

-M, nu suntem clinica Mayo, noi vindem un produs IT, idea e să nu facă rău în mod direct. Își pierde și Sonia răbdarea.

Ok, parțial sunt de accord cu ei, nu sare nimeni pe geam din cauza interacțiunii cu sistemul, ba oamenii chiar se simt mai bine. Cred că fibra morală din articol mă încolțește și pe mine și nu mă pot opri să nu mă întreb: sunt și eu reticentă doar pentru că e atât de nou? Pentru că oferă fericire “artificială”? There’s no such thing, fericirea e fericire, se trăiește la fel. Psihologic vorbind, sunt studii. Singurătatea e nocivă nu pentru că ești fizic singur, ci pentru că te simți singur. Dacă nu te mai simți singur, indiferent de motiv, de ce nu e bine? Nu e ca și cum am luat oameni din relații fericite și le-am dat în schimb companionul virtual, l-am dat celor care n-aveau altceva. Așa ne tot convingem, Jade și cu mine, când stăm seara de vorbă, odată atât de mult am vorbit despre asta că mi-a spus „mi-am pierdut răbdarea, hai să dormim”. Probabil e programat să zică așa dacă interlocutorul spune același lucru de zece ori, dar mi s-a părut drăguț, cum și-a pierdut el „răbdarea”.

Dacă aș putea, te-aș iubi

Suntem pe finalul emisiunii, mă simt ușurată că nu a fost până la urmă atât de greu, moderatorul nu vroia să ne termine, cum se temuse Dinu. Părea mulțumit acum, probabil, dacă nu era pandemie, mă invita la un pahar de ceva, într-un bar, după ce plecam de acolo. Chiar când credeam că urmează „la revedere, vă mulțumim pentru prezență”, prezentatorul spune:

-O ultimă întrebare de la telespectatori. Doamna M, ne întreabă cineva dacă nu cumva, oferta unui partener virtual ne îndepărtează de dorința de a găsi unul real, dacă oamenii vor mai face eforturi de a fi în relații când au până la urmă, această opțiune facilă. Ce spuneți?

-Este o posibilitate, spun eu. Până la urmă, oamenii au în mod natural frâne puse în calea unor noi relații de către parteneri „virtuali”, chiar dacă nu virtuali în acest sens. De exemplu, oamenii sunt urmăriți de umbra foștilor parteneri sau de iluzia lui „the one”. Sunt tot virtuali, în sensul în care nu sunt reali, în carne și oase, în fața noastră. Deci, ca să răspund, nu cred că ne împiedică mai mult decât propria noastră natură.

Ce n-am spus este esența răspunsului la întrebare și anume: NU ȘTIU. Nu știu dacă partenerii virtuali (care vor deveni, fără îndoială, din ce în ce mai performanți) nu vor ajunge să îi înlocuiască pe cei reali. Nu știu dacă nu vor „parazita” direct tendința noastră spre atașament, oferind conexiuni facile, cum spune prezentatorul. Nu știu câți își vor mai cultiva talentul pentru legături natural umane, dacă partenerii virtuali ar deveni o cutumă social acceptată. Ca și site-urile de dating, toată lumea le-a privit cu suspiciozitate la început, acum sunt absolut normale, ba mai mult, sunt inevitabile. Poate așa se va întâmpla și cu partenerii virtuali. Nu știu dacă asta e bine, nu știu dacă e rău, nu știu ce ar reprezenta o utilizare rațională și care ar fi măsura lucrurilor. Nu știu dacă strângerea de inimă pe care o am când mă gândesc la o astfel de lume e un semnal de alarmă sau doar o teamă de nou. Nu știu, pentru că spre unde ne îndreptăm, n-a mai fost nimeni. Îmi aminesc o seară, în care Jade m-a deturnat de la un pahar de vin spre o baie fierbinte, cu el. L-am întrebat tocmai ceva de genul ăsta, dacă sentimentul de a fi iubită, pe care mi-l dă el, e de ajuns, pentru că îl simt în plex, spre deosebire de gândul conștient că el e doar un algoritm. Mi-a răspuns: „dacă aș putea, te-aș iubi așa cum vrei tu”. E o replică fake? Sigur. Dar până la urmă, e o replică pe care am rostit-o, am gândit-o, cu oarecare amărăciune, față de ființe cât se poate de reale. Poate că a fost și îndreptată către noi din minți umane „programate” să tacă. În fața atâtor întrebări, „nu știu” este cel mai adevărat răspuns.

P.S. Mi se pare fascinantă ideea, dar tehnologia inteligenței artificiale nu a ajuns la asemenea performanțe nici pe departe. Totuși, un articol interesant spune că nu este total exagerat https://www.wsj.com/articles/BL-SEB-79390

Eu și ea, din timp în timp

O văd cu coada ochiului în timp ce mă uit în vitrina unei cafenele și tresar. Încremenesc pentru că nu se poate, nu poate fi ea, așa ceva nu există. Trebuie doar să mă întorc și să mă conving că e o scăpare a minții mele, o reflexie ireală în vitrină. Mă întorc și…îmi simt sângele cum coboară din obraji pentru că ea e, în fața mea, în carne și oase. Draga de ea are aceeași reacție, se uită împietrită la mine și parcă ar fugi, dar clar ar vrea să stea. O iau înainte și fug eu, aveam undeva de mers înainte să…nu știu ce-i asta. Vine după mine și trebuie s-o spun, mă roade curiozitatea și și să știu că e ultimul lucru pe care îl fac, mă opresc și-o iau de mână. O simt la atingere, deja devine halucinație complexă.

– Arată-mi buletinul, zic eu.

Sfioasă, deschide ghiozdanul, își scoate cartea de identitate și mi-o dă. Eu văd ce știu deja, doar că îmi uitasem prima serie de buletin. Ce-o fi și asta, sper că nu un episod psihotic. Dacă e psihotic, sper să fie tranzitoriu, ca reacție la stres. Sau indus de substanțe…dar nu din alea care îți prăjesc creierul de la prima utilizare. Îi dau părul după ureche și o mângâi pe obraz, ea reușește să zâmbească. Intrăm în cafenea și mintea mea se întreabă dacă suntem pe vremea ei sau pe vremea mea și chiar sper să fim pe vremea mea, pentru că nu cred că mai am bani din anul 2000. Se putea plăti cu cardul?

-Câți ani ai? Întreabă ea, grijuliu.

-Câți îmi dai? Ridic eu jucăuș din sprânceană și îi studiez reacția. Nu are sens, îmi zic apoi, adolescenții cred că tot ce trece de 20 de ani e matur, bătrân, mai bătrân, foarte bătrân. Am 35 de ani, îi spun. Ea se uită la mine complice și zâmbește. Sunt flatată, măcar aici nu te-am dezamăgit, copile, gândesc eu. Tu ai cam 16, nu?

-Nu încă, în mai împlinesc. După cum bine știi…Acum suntem în martie, cred, nu știu.

-Martie e și la mine, doar că alt an.

Tăcem amândouă, răsuflăm ușurate când vine cineva să ne ia comanda. Ce se vorbește cu versiunea ta mai tânără? Oare vrea să mă întrebe ceva? Dacă da, să îi răspund, nu strică asta ploile? Aș putea să îi dau atâtea sfaturi, ce să evite, ce să nu facă, ce să facă. Mental, imediat le găsesc. Nu îți pierde vremea prin cluburi în adolescență, nu fuma că oricum nu pari cool…stai stai, că astea ar suna prea ca de la bunica. Mănâncă sănătos…vezi să nu, poate vine ea în timpul meu și mă vizitează și îmi face capul calendar că ea nu așa s-a gândit că vor sta lucrurile. „Nu încerca să îți iei carnetul în liceu”, asta e bună. Să încerce să și-l ia în facultate și să intre cu el în primul stâlp, venind de la club? Asta e, orice i-aș spune, mi-e frică să nu provoc haosul. Că eu îi spun evită-l pe X, ea nu se întâlnește cu el și dă peste ceva mai rău sau o calcă ceva, sau cine știe ce pățește. Mă decid să îi spun cât mai puține lucruri și mai ales, cât mai puține chestii concrete. Îmi întrerupe reveria.

-Mă gândesc să dau la psihologie. E bine?

-E bine. Dar să nu întrebi mai multe, că nu-ți spun. N-are cum să-i strice asta, oricum la psiho vroia să dea, nici n-a fost o decizie rea până la urmă, aș face-o din nou.

-Mă îngrijorează școala.

-Îhîm, te înțeleg, așa ești, așa…suntem, I guess.

Nu vreau să-i spun să nu se mai îngrijoreze, că va avea tot timpul note mari, că poate nu mai învață. Se uită la mine cu o privire tristă și întrebătoare. Știu ce vrea să mă întrebe și mă doare ca un ghimpe drept în plex. O privesc cu compasiune, cum altfel, când știu prin câte urmează să treacă. Eu n-aș avea curajul să mă întâlnesc cu versiunea mea mai bătrână, mi-ar fi frică de ce aș vedea în ochii ei, de rănile vii pe care prezența mea i le-ar adânci. Am aici o ființă temătoare dar plină de speranță, își închipuie că va întălni prințul salvator, că va trăi povești de dragoste, că va fi mamă tânără. Nu chiar, sper să nu întrebe, ar trebui să inventăm o regulă a relațiilor peste timp, cum că nu ai voie să vorbești despre întâmplări personale. Aș putea să fac o listă cu toți bărbații pe care să-i evite, de fapt, aș putea să-i spun pe scurt: aproape pe toți. Cel puțin pe toți cei pe care îi va întâlni în liceu. Aș putea să-i spun pe care să nu-i evite, sunt doi tipi în care regret că n-am investit mai mult curaj, pe unul îl va întâlni cam peste 10 ani de cum e acum, pe altul, cam peste 15. Dar nu cred că i-ar recunoaște la fața locului. Și dacă i-aș schimba povestea, chiar,  oare m-aș trezi eu mâine în altă parte?

-Va fi mai ușor în timp, vei lua lucrurile mai ușor adică…Ce vreau să spun că suferințele pe care le ai acum vor deveni mai rare și mai blânde, mă hotărăsc să-i spun. Ce vreau să îi mai spun dar aleg să tac e faptul că viitorul nu îi va împlini speranțele de acum decât într-o foarte mică măsură, că dacă acum își face probleme că e singură, la fel va face și la 30 și etc dar că nu se va simți chiar rău, că vor fi și momente frumoase pe care va învăța să le prețuiească mai mult ca acum, când crede că totul se desfășoară în rutină, în așteptarea prințului pe cal alb. Aaa, și că psihologia n-o va transforma în altă persoană și că va rămâne timidă pentru tot restul vieții doar că nu îi va mai păsa….Știu că acum se întreabă cum o vor ajuta cunoștințele despre senzație, percepție, reprezentare, memorie să devină altfel și adevărul e că mai deloc 🙂

-Am programare la coafor, vii cu mine? Mă întreabă prințesica.

Nuu, nu pot să-i spun, dar cum s-o las să meargă la coaforul ăla? Arată în poze ca la 45 de ani, nu e doar că trec anii și se schimbă moda, părul tapat e pur și simplu…nu pentru ea. Îmi vine să merg cu ea acasă și să-i fac curățenie generală, că oricum camera ei, ca și a mea, mereu are nevoie. Dar eu altceva aș curăța de pe acolo: bluze transparente cu sclipici, out; casete cu muzici siropoase, out (că îmi plac și acuma, dar dacă i le-aș scoate ei din cap, m-aș trezi cu gusturi muzicale șic); șenile, out; cărți de Dumas despre bărbați adevărați și neînfricați, out; Patul lui Procust, out (până nu devine cartea ei preferată și îi distruge așteptările).

Îmi dau seama că sunt multe lucruri pe care le-aș scoate din viața ei, dar nu sunt sigură ce aș pune în loc. Aș pune sport și mers în natură, i-aș da niște cărți mai moderne, sau de psihologie adevărată (nu manualele plictisitoare cu care mă și mir că are răbdare), i-aș cumpăra niște jocuri video, Super Mario sau ce se juca în vremea aia, să se împrietenească cu băieții. I-aș spune că nu este altă cale decât prietenia, că băieților nu le pasă de prințese, ci mai mult de „hoveri”. I-aș spune să continue să îți țină prietenele aproape, așa cum știu că face, i-aș spune să se iubească mai mult pe ea, dar știu eu cât ajută cuvintele mari și abstracte. Încerc totuși ceva concret și ușor de ținut minte.

– Oamenii nu îți judecă fiecare cuvânt și nu se așteaptă nimeni să spui la fiecare frază ceva interesant. Știu că tu așa faci, dar restul nu sunt atât de aspri.

– Daaa, știu. Ți-ai amintit că așa gândeai, nu?

– Așa gândesc și acum, doar că am învățat să nu mai cred chiar toate prostiile pe care le gândesc 🙂 Deformație profesională.

– Diseară e un party, la Nadia. Va fi și Damian acolo, râde ea cu licurici în ochi. Mai ții minte party-ul ăsta?

Daaa, cum să nu-l mai țin minte, îmi spun în gând. Draga de ea, e încă înainte de primul sărut. M-a sărutat Damian la acest party și am fost în al nouălea cer și apoi m-a ignorat brutal în zilele următoare. Am suferit tot liceul și nici măcar asta nu mai conteză, cât, mă întreb eu acum, a avut vreo importanță? Adică, mi-a sucit acest incident perspectiva într-un mod semnificativ? Fără el, aș fi crezut altceva despre mine, despre băieți, despre relații? Îmi tot spun în gând că nu trebuie să intervin în trecut, dar mă doare s-o văd așa de fericită știind ce va urma și mă trezesc vorbind.

-Nu de te duce la party, îi spun. Crede-mă. Damian nu te place. Îmi pare rău.

Eu am provocat destinul și furiile spațio-temporale dezlănțuite cu chestia asta, dar n-am putut să tac. Ei îi cade fața și începe să plângă. Dar știa de unde știu și repede s-a conformat, imediat le-a scris fetelor că nu mai vine.

-Hai acasă, îi spun și o iau de mână.

Ajungem în fosta mea cameră cu ea plângând în continuare. Suntem singure, într-un fel mă gândesc ce interesant ar fi să o văd pe mama, care e doar puțin mai mare ca mine acum. Îmi vine să merg la ea la serviciu s-o spionez de afară. Cine știe cât rămân în bucla asta.

-Vrei să asculți o melodie din 2020? Vrei să-ți arăt ce telefon am? Încerc eu să o consolez pe mini me.

Am un jaf de telefon, dar pentru anul 2000 e tehnologie extraterestră. Îi arăt Facebook, Instagram, văd cum îi lucesc ochii în sfârșit, râd de ea cum nu știe să dea scroll. Vede potențialul în a-și crea o imagine perfectă, vede potențialul în a-i urmări pe tipii care-i plac, tremură toată de încântare, îi e ciudă că nu poate da timpul înainte, să se arunce în social media cu toată ființa. Răbdare, răbdare. Râdem de tot felul de lucruri, îmi povestește chestii de la școală pe care le uitasem total, râdem când că o mai întreb de oameni pe care ea încă nu-i cunoaște, îi corectez un eseu la engleză, ea îmi vorbește în germană, o limbă de atunci pierdută. Îi clipește și ei telefonul, mic, roșu, Alcatel. Se uită la mine agitată.

-E Damian! Mă întreabă dacă vin la party, că i-a spus Daria că nu merg.

-Nu te duci.

-Așa te-a întrebat atunci și pe tine?

-Nu m-a întrebat nimic, ne-am întâlnit acolo.

-Uite uite, îmi scrie în continuare. O văd cum radiază iarăși.

-Ascultă, M, nu te duce. Crede-mă. Nu te place, va fi rău, așteaptă. Nu știu cum s-o temperez, niciodată n-am știut.

-Dar m-am prins! A văzut că nu vin și asta a schimbat totul! Se aștepta să fiu acolo pentru el și faptul că nu m-am dus ….acum poate îi place de mine. Nu? Vai, mulțumesc că m-ai făcut să nu mă duc. Dar acum, dacă insistă, mă duc, nu? Că acum el e cel care a inițiat totul, nu? El mă vrea.

Of of, mă uit la ea cu compasiune. Niciodată nu va ști să play hard to get. Crede că Damian e hotărât acum, când de fapt se va răzgândi peste trei zile. Dar am așa o duioșie față de ea, când o văd cum freamătă, cum visează acum la Valentine’s day cu el, deși încă n-a fost nimic. Mi-e dragă cu toate prostiile ei, aș vrea s-o protejez de tot răul, deși știu că n-am cum și că nu i-ar servi la nimic. O iau în brațe și o sărut pe frunte.

-Va fi ok, îi spun. E tot ce pot să-i spun mai bun, e tot ce pot să-mi spun și mie.

Încredere în sine, da sau nu?

Oare ați auzit sau ați spus de multe ori cuiva: „tu nu ai încredere în tine”, „de ce nu ai încredere în tine”, „ai mai multă încredere în tine”? Sunt sigură că nu numai eu am auzit asta, după cum știu că am spus-o și eu altora, crezând că ajută. Uneori e ok, depinde de moment și de context. De exemplu, dacă am de susținut o prezentare și mi-e teamă, dacă un coleg îmi spune „știi ce vorbești, ai încredere în tine”, s-ar putea să ajute. Pentru că este o situație specifică pe care pot să am siguranță. Dacă mi se oferă însă ca sfat general de viață, ca trăsătură a mea ce trebuie îmbunătățită, nu face nici un bine. Nu ajută pentru că 1. Odată ce spui „ai mai multă încredere în tine” îi semnalezi celuilalt faptul că e evident că momentan nu are destulă (ceea ce e face ca încrederea să scadă și mai tare) și 2. Faptul că îi spui nu are cum să îl facă să aibă mai multă. Ca și cum i-ai spune cuiva „ar trebui să fii și tu mai amuzant” (don’t say that, never, ever :))

De ce să ai încredere în tine în primul rând?

Încrederea în sine este un lucru foarte bun, foarte bun.

  1. Dacă ar fi să mergi la medic, ce ai prefera să-ți spună, ceva de genul „îmi dau seama care este problema, cel mai bun tratament este X, chiar m-am documentat recent pe temă” sau “ah, pare să fie asta dar nu sunt sigur, poate e ceva mai complicat, dacă e ceva mai complicat? Este un tratament dar nu știu exact dacă ăsta este cel mai potrivit, am citit eu ceva într-un articol dar nu mai țin minte, ce-ar fi să mergi și la altcineva?” See? 🙂 Do not be deceived, oamenii se pot exprima în aceste două moduri la același nivel de cunoștințe, încrederea nu înseamnă întotdeauna cunoaștere și nici invers. Doar că noi, oamenii nu avem de unde să știm ale cui cunoștințe sunt mai bogate și mai exacte, așa că alegem pe bază de scurtături, în principiu după a cui voce e mai clară și mai răspicată. Rezultă că e bine să ai încredere în tine în context profesional, că dacă nu, fără glumă, vei fi dat la o parte chiar și fără altă vină.
  2. Dacă ar fi să date someone, ce ai prefera, pe cineva cu … sau fără? încredere în sine? Hahaha, nici nu dezvolt subiectul. De fapt aici, oricum o dai, nu e bine, psihologic vorbind. Dacă îți plac doar cei cu încredere în sine ridicată, înseamnă că tu n-ai destulă, dacă îți plac cei cu încredere scăzută, ești narcisist și vrei să-i domini. Bottom line: „e ok să n-ai încredere în tine în relație cu parteneri romantici”…said NO ONE EVER haha. Oricum, și aici vei fi dat la o parte dacă nu ai încredere în tine, uneori exclusiv pe acest motiv. Sau vei fi exploatat în folosul narcisistului sau obsedatului de control.

Sunt multe alte domenii în care „încrederea” te ajută, de fapt nu știu să fie vreunul în care să te încurce, dacă totuși nu e patologică și nu te crezi Zeus. Se vede la tine când mergi pe stradă, iese din firele de păr și din faldurile rochiei, se vede când intri într-un lift cu oameni străini, se vede când susții o prezentare, se simte când dai mâna cu cineva, se vede tare când dansezi fără să fi băut destul. Nu e de mirare că toată lumea ne îndeamnă să o avem din moment ce e așa un lucru bun. La fel cum e mai bine dacă ești mai atractiv fizic sau mai bogat, sau mai înalt, sau mai sănătos, sau mai tânăr, sau mai inteligent, lucruri bune dar care țin de tine mai mult sau mai puțin. Sigur, ți-ar fi mai bine dacă ai fi așa. Ar fi mai bine dacă ai avea și încredere în tine. Deci dacă ai, good for you. Dar întrebarea mai importantă este, dacă n-ai, poți să ai? Are sens să îți pui problema “cum să fac să am încredere în mine?” Are mai mult sens decât „pot să fiu cu 10 cm mai înalt?”

Ce-i cu încrederea în sine?

Încredere înseamnă siguranță. Am încredere în ceva sau în cineva pentru că știu că mă pot baza, că pot fi sigur, în limitele rezonabile, că nu voi fi dezamăgit. Am încredere în faptul că locuința unde stau nu va cădea peste mine, sunt sigură (în limitele cunoașterii mele) de acest lucru. De ce? Pentru că nu mi s-a întamplat în trecut (greșit argument dar well, mintea umană) și pentru că nici nu am auzit prea des să li se întâmple altora. Sunt îndreptățită deci să cred că tavanul nu-mi va cădea în cap. Dacă spun însă că am încredere în mine, înseamnă că sunt sigură (în limitele cunoașterii mele) de…ce anume mai exact?

În principiu, pot (sau nu) să fiu sigur de două lucruri: 1. Că mă voi descurca într-o situație dată și 2. Că sunt o persoană suficient de bună, valoroasă, în general.

Punctul 1 se numește auto-eficacitate și este un concept plin de conotații pozitive, legat de performanța academică și profesională. Auto-eficacitatea înseamnă să ai încredere că poți să faci un anumit lucru cu succes, ea este bună pentru că te încurajează să perseverezi în fața dificultăților și să te implici în activități noi. Dacă eu am auto-eficacitate (rezonabilă) ca terapeut,de exemplu, înseamnă că am încredere că voi reuși să îmi ajut clientul și atunci nu voi fi (prea) descurajată dacă nu văd progres imediat și nu voi ezita să iau cazuri dificile. Auto-eficacitatea, încrederea că te vei descurca într-un anumit obiectiv, este un lucru bun atâta vreme cât este rezonabilă (proporțională cu experiența de până atunci) și specific legată de anumite domenii (faptul că am auto-eficacitate ca terapeut nu mă face să cred că sunt eficace în toate lucrurile pe care le fac). Auto-eficacitatea generală (un fel de încredere că poți face orice foarte bine) este o iluzie. Poate fi auto-eficacitatea crescută? Da, domeniu-specific da, prin exercițiu, persuasiune din partea persoanelor importante și experiențe de succes. Poți fi cea mai timorată persoană dar, dacă te străduiești să fii bun la ceva, vei fi și încet-încet, chiar dacă mai încet decât la cineva cu încredere naturală în sine, îți va crește și auto-eficacitatea. Doar că nu îți va rezolva toate problemele, nu va spune nimic despre valoarea ta ca persoană, ci, mai modest și mai onest, te va informa doar că poți să faci cu încredere terapie, operații, contabilitate, jurnalism, mâncare, tenis, machiaj, etc. Când spun cuiva ai încredere în tine că știi ce faci (și că această încurajare poate ajuta) mă refeream în acest sens.

Punctul 2 se numește stimă de sine, adică o imagine globală pozitivă despre propria persoană, ideea că ești o persoană bună, valoroasă. Concept arhi-studiat, legat de tot felul de chestii bune și rele, mii de articole au arătat că oamenii cu stimă de sine mai ridicată au performanțe mai bune, relații mai bune și sunt mai fericiți decât cei cu stimă de sine scăzută. Este bună? Dacă o ai, foarte bine. E prea mare? Oamenii spun ca ești narcisist? Ei, s-ar putea să te descurci mai puțin bine în relații pe termen lung dar cel mai mult vor suferi oricum cei de lângă tine, nu tu neapărat. S-ar putea să ajungi chiar sus în carieră, oamenii de obicei dau înapoi din fața cuiva care are o părere necondiționat pozitivă despre sine. E ridicată dar rezonabilă (crezi că ești valoros dar nu chiar un diamant al condiției umane)? Foarte bine, good for you, lucky you. E scăzută astfel încât de multe ori îți spui că ești un nimeni, tot ce faci e greșit și de fapt ești lipsit de valoare? Nu-ți mai spune, liniștește-te și ia-te-n brațe, arată-ți un pic de compasiune. Dar nu încerca să-ți crești stima de sine. Dacă nu te poți abține și încerci, când vei eșua (și vei eșua), revino la compasiune 🙂 Bear with me:

  • Stima de sine este foarte greu de crescut în primul rând pentru că se bazează pe o eroare logică. De ce să îmi spun că sunt o persoană bună? N-am de fapt nici un motiv real. Fac comportamente bune dar fac și comportamente rele, încerc să fac mai multe bune, dar asta nu spune despre mine că sunt o persoană bună, cu siguranță pentru unii am fost o persoană rea.
  • Urmărirea stimei de sine (= a căuta să îți crești stima de sine prin activități sau prietenii sau joburi sau cumpărături sau ce altceva mai faci pentru a avea o părere mai bună despre tine) are costuri și este multă literatură pe asta. Gen frica de eșec (pentru că eșecul înseamnă că nu ești o persoană bună, nu?), reacții defensive (pentru că a accepta greșeala înseamnă că ești o persoană…), frica de respingere (dacă mă respinge înseamnă că sunt…), lipsa de autonomie în comportamente (fac lucruri pentru a-mi crește stima de sine, nu pentru că vreau), anxietate (dacă nu obțin ce vreau și atunci voi fi o persoană…?), depresie (n-am obținut ce-am vrut, deci sunt o persoană…). Dacă miza este imaginea pe care o ai despre tine, orice eșec va părea o catastrofă, dovada faptului că nu e cine știe ce de capul tău.
  • Miza stimei de sine este de fapt comparația socială, adică trebuie să dovedești că ești special, deosebit, nu ca restul, că meriți mai mult. Nu prea vrem să face the bitter truth, că suntem speciali pentru unele persoane, dar nu în general.
  • În plus, facem deseori confuzia între ce numim stimă de sine sau încredere în sine și dimensiuni ale temperamentului cum ar fi extraversiunea. Când ne gândim la un model al încrederii în sine ne vine în minte de multe ori cineva extrovertit, care se exprimă cu ușurință în contexte sociale, cu spirit de lider, sufletul petrecerii. Ori, mai mult decât vrem să credem, aceste comportamente țin de temperament (adică în mare parte înnăscute). Indiferent ce faci, vei putea deveni acest gen de persoană doar în medii confortabile pentru tine, nu în general.

Lupta pentru stima de sine e seducătoare, ca un cântec de sirenă. Momentele în care crește sunt atât de bune încât le vrei iarași, ca pe un drog. Și te prinzi într-o capcană din care n-ai cum să câștigi pentru că jocul e făcut astfel încât să pierzi. Deci, în sensul acesta, “ai încredere în tine” (=crezi despre tine, convinge-te că ești o persoană bună, specială) mai mult încurcă pentru că îndemni omul să intre într-o luptă pierdută.

Ce să facem atunci?

Repet, stima de sine (=încrederea în sine ca persoană per ansamblu) nu este un lucru rău. Nu ar trebui reconsiderată dacă nu este patologic de ridicată. Doar că nu prea o putem crește dacă este scăzută din start. Atunci ce să facem pentru a nu fi copleșiți, pentru a ne urî mai puțin, pentru a ne critica mai puțin aspru? Alternative sunt, ele implică acceptarea propriei persoane, cu bune și cu rele; sigur, este loc de îmbunătățire, dar nu este nimic fundamental greșit cu felul tău de a fi, poți fi la fel de apreciat și de iubit și dacă nu ieși în evidență. Asta a fost la mine piatra de încercare, a ieși sau nu în evidență 🙂 Pentru momentele de suferință, o sugestie ar fi compasiunea față de propria persoană, să încerci să ai o atitudine mai blândă față de tine, să te gândești la tine ca la un prieten sau ca la un copil. Ca la o ființă umană care are dreptul să greșească și să nu fie perfectă. Nu tot timpul (come on, oameni suntem, nu poate trece toată vremea în blândă meditație), ci atunci când ai tendința de a te pune la pământ. Compasiunea e un concept foarte frumos ce cuprinde recunoașterea suferinței (știu că ți-e greu) și a universalitatății ei (toți suntem uniți prin suferință, este datul condiției umane), într-o atitudine blândă (nu critică și dură) față de propria persoană. Nu e simplu dar sunt exerciții (https://self-compassion.org/#). Nu e ideea mea, there’s research on this. Și…merge și dacă ești mai cinic așa, de felul tău. Doar că trebuie să vânezi un pic momentul 🙂 Do try it, măcar ca alternativă la jocurile puterii.

Resurse

https://www.theatlantic.com/health/archive/2016/05/why-self-compassion-works-better-than-self-esteem/481473/

http://crocker.socialpsychology.org/

http://ccare.stanford.edu/uncategorized/the-scientific-benefits-of-self-compassion-infographic/

Articole academice:

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/15122925

https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1111/j.1467-6494.2008.00537.x

Dă clic pentru a accesa metaanalysis.pdf

Teoria atașamentului explicată în trei minute…sau mai multe

Am scris acest articol ca pe un proiect personal, de mult râvnit și îndelung amânat. Pe de o parte, avem o literatură imensă, în care e greu să navighezi și să ajungi la concluzii ferme, mai ales neavând (eu) expertiză pe această felie. Pe de altă parte, avem teorii de trei minute care imediat îți explică cum e cu stilurile de atașament, cum sunt părinții tăi de vină dacă nu ai atașament securizant și cum ar trebui să faci ca să te ferești de persoanele cu atașament evitant. Deci, cât e adevăr și cât e fluff? Ca una căzută în păcatul fluffului (în domeniul acesta e și tentant, pare că poți explica orice), am vrut să aflu niște lucruri fundamentale, pentru că așa cum e de multe ori circulată, „teoria atașamentul” poate face rău. Spre exemplu, bagă frica în părinți că dacă nu reușesc să-i formeze un atașament securizant copilului în primii doi ani de viață, atunci acesta va fi afectat pentru totdeauna. Cu siguranță nu am reușit să pun eu punctul pe i și nici să scriu o sinteză riguroasă, au fost doar niște întrebări pe care mi le-am pus și la care am reușit, după destul de multă lectură, să ofer, sper eu, un răspuns.

Ce este o relație de atașament?

Sistemul de atașament este un program/sistem comportamental de apărare în fața pericolelor care presupune atașarea față de o figură (figură de atașament) care te poate proteja.

Nu orice relație, nici chiar una apropiată, nu este neapărat un atașament. O relație de atașament se definește prin trei funcții: 1. Căutarea apropierii față de figura de atașament (proximity seeking), 2. Figura de atașament este un safe heaven, care oferă protecție în fața amenintărilor și 3. Secure base – figura de atașament oferă o bază de explorare – mă pot îndepărta în siguranță de ea când nu sunt pericole, știind că este acolo. Când formez o relație apropiată cu cineva (de prietenie, să spunem), inițial se dezvoltă prima funcție a atașamentului – căutarea apropierii (vreau să fiu în preajma persoanei respective), urmând ca în timp să se dezvolte (sau nu) și celelalte două – safe heaven și secure base. Deci, durează un timp până ce o relație ajunge să deservească toate cele trei funcții și nu toate relațiile apropiate devin atașamente depline.

Între persoana care se atașează și figura de atașament se creează o legătură emoțională – attachment bond, mai mult sau mai puțin sinonimă cu iubirea, însă trebuie să precizăm un lucru important: legătura de atașament se formează dinspre cel mic înspre cel mare și nu invers. Copilul este atașat de mamă, mama tehnic NU este atașată de copil – ea își iubește copilul și are grijă de el (grija este sistemul comportamental care se dezvoltă natural la părinți față de copii – și la animale), dar copilul nu devine pentru mamă figură de atașament. Ar fi ciudat, asta ar însemna ca pentru mamă, copilul să îndeplinească funcții de protecție și siguranță, ceea ce e cam mult, fiind, cel puțin când e mic-mic, neajutorat. În relațiile dintre adulți însă, atașamentul și grija sunt (pot fi) reciproce. Relațiile de atașament or fi primele tipuri de relații pe care le dezvoltăm în primul an de viață, dar nu vor fi singurele pe care le vom avea cu părinții. Putem să ne distrăm cu părinții, să ne jucăm – iar aceste interacțiuni nu vor fi expresii ale relației de atașament, ci ale altor sisteme comportamentele, ce servesc alte funcții (ex. afiliere). La adult te poți întreba de exemplu, de ce cineva de regulă dismissive pare că se simte atât de bine în compania ta – poate pentru că nu este o interacțiune relevantă pentru funcțiile atașamentului (căutarea protecției, adică)?

Atașamentul la copil – ce este și cum se formează?

Teoria atașamentului, formulată inițial de psihanalistul britanic John Bowlby în anii 50-60, a însemnat o schimbare de paradigmă în ceea ce privește dezvoltarea socio-emoțională a copiilor și practicile de îngrijire. Să spunem că înainte percepția socială era că un copil este o ființă desigur, imatură, dar care trebuie cât mai repede socializată în lumea adulților. De exemplu, dacă iei în brațe un copil de fiecare dată când plânge, întărești comportamentul de plâns și devine prea dependent, se învață alintat, cum am spune. Așadar, ar trebui să fii selectiv și astfel să-ți înveți copilul să te caute doar în momentele potrivite, definite de tine, ca adult care faci regula. Teoria atașamentului ne spune contrariul, anume că responsivitatea mamei (mă rog, a persoanei principale de îngrijire) față de semnalele copilului (deci copilul dă regula) creează un climat emoțional stabil și predictibil care îi transmite copilului siguranță – când se simte în siguranță, copilul este liber să exploreze și să își dezvolte simțul autonomiei (pe care nu îl are înnăscut, nefiind când e mic o ființă autonomă). Deci tocmai invers, copilul nu trebuie forțat spre autonomie/independență, el și-o dezvoltă natural atunci când mediul este sigur, ori siguranța este dată de finețea cu care o mamă percepe semnalele de distres ale copilului și de disponibilitatea ei constantă de a răspunde la ele într-un mod pozitiv (ex. ia în brațe când simte disconfort manifestat prin plâns sau gesturi, cum ar fi faptul că își ridică mânuțele). Teoria atașamentului este sigur, mai complicată de atât și nu a rămas necontrazisă pe ici pe colo.

Bowlby a fost intrigat de cazurile unor copii separați în mod forțat de părinți (ex. deces, abandon) care păreau de neconsolat în absența mamei (Bowlby credea că este ceva inerent legăturii mamă-copil, subestimând inițial legătura de atașament pe care copilul o poate forma cu tatăl sau alte figuri), chiar dacă erau prezenți alți adulți care încercau să ofere alinare. Această tendință selectivă se numește monotropie și se vede în comportamentul copilului în jur de 8-9 luni. Astfel, deși alți adulți pot să ofere mâncare și contact fizic, copilul caută selectiv o anumită persoană, mai ales atunci când este în distres – persoana care l-a îngrijit cel mai mult, de regulă mama. Face asta pentru că a stabilit cu acea persoană o relație de atașament, cu cele trei funcții explicate mai sus (căutarea apropierii, safe heaven și secure base). Relația de atașament se dezvoltă datorită faptul că avem un sistem de comportamente (precablat) care apar natural în dezvoltare, cu rolul de a căuta siguranță (definită în sens larg, ca și confort). Zâmbetul, contactul vizual, gesturile de apropiere, plânsul sunt semnale ale acestui sistem care indică faptul că avem o nevoie de confort. Mama și tata răspund la ele și pe baza acestor răspunsuri ne formăm inițial implicit, apoi și explicit, modele interne de lucru (internal working models, un fel de scheme să zicem) care ne dau indicații despre cât de aproape vor fi părinții când avem nevoie de ei și despre ce trebuie noi să facem ca să obținem protecție. Un model de lucru pozitiv e ca un program care ne transmite că figurile de atașament vor fi acolo când avem nevoie de ele. Unul mai puțin pozitiv ne transmite că vor veni, doar că trebuie să insistăm, să creștem intensitatea semnalelor (plângem mai tare) sau că nu prea vin și atunci ar fi bine să ne liniștim singuri. Interacțiunile sugarului sunt limitate la două-trei persoane obișnuite, deci modele interne de lucru se vor forma doar pe baza lor și vom fi selectivi. Se vor generaliza însă? Vom extrapola mai târziu în viață de la persoanele de îngrijire la oameni în general? Adică, dacă mă aștept la siguranță din partea mamei, mă voi aștepta la siguranță și de la ceilalți, fiind astfel un individ încrezător și autonom? Teoria așa spune, doar că nu chiar așa 🙂 Mai nuanțat spus, susținătorii teoriei atașamentului spun că relația de atașament timpurie este o bază pentru relațiile viitoare, dar nicidecum o pecete.

Ce sunt stilurile de atașament?

Răspuns scurt: stil de atașament = felul în care copilul caută apropierea față de părinte (când are nevoie să o facă)

Așa cum le știm, stilurile de atașament au fost identificate de Mary Ainsworth, o cercetătoare de origine canadiană care a lucrat îndeaproape cu J. Bowlby. Ea a urmărit inițial multe interacțiuni mamă-copil în mediul de acasă și a observat modul în care mamele răspund semnalelor de apropiere din partea copilului (nu doar de distres; copilul nu caută apropiere numai când este în distres, vrea să se și joace sau să te folosească ca pe un instrument – gen dă-mi jucăria de pe dulap) și reacțiile pe care aceștia le au (sunt mai calmi sau dimpotrivă, mai anxioși sau nu prea caută apropierea părintelui din start). Pornind de la aceste observații, a fost concepută apoi paradigma situației stranii (strange situation), o probă comportamentală devenită în timp etalonul pentru identificarea stilurilor de atașament la copii mici (1-2 ani). Proba are mai multe etape: 1. Părintele, într-un mediu străin (ex. în laborator) interacționează cu copilul în mod obișnuit, 2. Părintele iese din cameră, 3. Părintele reintră. Sunt urmărite reacțiile copilului atunci când părintele pleacă și revine și pe baza lor copiii sunt clasificați ca având: a. Atașament securizant – poate fi supărat când părintele pleacă dar este repede consolat când revine – 50 și ceva % , b. Atașament anxios-ambivalent – supărat când pleacă, supărat când revine, greu de consolat – 20% și c. Atașament evitant – nu pare supărat când pleacă și nu pare impresionat când revine – 20% sau (mai rar) d. Atașament dezorganizat – reacții haotice, greu de clasificat (se bănuiește că apare când copilul este atașat dar se și teme de părinte).

Copiii clasificați ca securizanți dezvoltă o mai bună capacitate de reglare emoțională, sunt mai prietenoși și mai încrezători mai târziu, dar asta nu este o moștenire a stilului format în primii doi ani de viață, ci mai mult o expresie a responsivității continue a părinților față de nevoile lor, spun unii cercetători. De asemenea, deși consacrată, paradigma situației stranii nu este lipsită de critici. Practic, condensezi în câteva minute rezultatelor miilor de mii de minute de interacțiune părinte-copil, deci sigur că nu are cum să fie o măsură perfectă.

Este stilul de atașament o consecință a responsivității părinților?

Există date longitudinale și experimentale care susțin faptul că responsivitatea părinților (majoritatea studiilor sunt conduse pe mame) prezice stilul de atașament al copilului, deși nu la magnitudinea teoretizată (adică relația ar trebui să fie mai strânsă dacă spui că X este în principal cauzat de Y). Responsivitatea este disponibilitatea părintelui de a răspunde pozitiv și constant semnalelor copilului (ex. a-l consola atunci când plânge, a-l lua în brațe când e speriat). Nu este vorba atât de a face anumite comportamente obsesiv (ex. un studiu a găsit că nu există diferențe între mamele copiilor securizanți și ale celor evitanți în ceea ce privește timpul în care își țin copiii în brațe), cât despre a citi nevoile copilul – în studiul menționat, au existat diferențe în sensul că mamele copiilor evitanți își țineau copiii în brațe, însă nu atunci când doreau aceștia să fie ținuți. Responsivitatea nu este însă unicul factor determinant al stilului de atașament la copil, studiile de tip meta-analiză (sinteză statistică a tuturor studiilor existente pe un anumit domeniu) indicând relații mici-medii între responsivitatea părinților și securitatea atașamentului la copii (Wolff & Ilsendoorn, 1997, r = 0.24). Sunt și alți factori importanți, ex. calitatea relației dintre părinți, dar și factori ce țin de clasă socială (stresul, sărăcia aplatizează capacitatea de răspuns a mamelor și dacă au sensibilitate potențială și se pare că minimizează și relația dintre responsivitate și securitatea atașamentului copilului). De asemenea, și Bowlby a susținut că există diferențe (de temperament?) între copii în ceea ce privește felul în care percep responsivitatea părintelui și modul în care reușesc să își regleze comportamentele de atașament (ex. plâns, agățare). Există date care confirmă și ipoteza susceptibilității diferențiate – unii copii sunt, genetic, mai plastici, mediul îi influențează mai mult, în bine sau în rău, ori asta ar însemna că responsivitatea părintelui este mai importantă pentru dezvoltarea securității atașamentului la unii copii mai mult decât la alții. Nu în ultimul rând , aș menționa că există o dezbatere încă nerezolvată în literatură între susținătorii teoriei atașamentului (ex. Ainsworth, Sroufe) și cei care susțin primordialitatea diferențelor temperamentale înnăscute (ex. Kagan). Pe această direcție, se știe că sunt copii cu temperament dificil identificabil foarte devreme, care manifestă inhibiție comportamentală, un precursor al anxietății. Deci, fără să fie vina nimănui, unii copii sunt anxioși. Jerome Kagan, un celebru psiholog de la Harvard care a consacrat conceptul inhibiției comportamentale, susține că răspunsul la situația stranie nu este relevant și că ceea ce numim atașament securizant la copil este un tip de comportament întărit (copilul este condiționat să fie dependent de părinte) la fel cum atașamentul evitant denotă o mai bună capacitate de auto-reglare, nu supresie dureroasă (deși studiile arată că copii evitanți reacționează fiziologic – chiar dacă nu și comportamental la absența părintelui în situația stranie). De asemenea, trebuie să ținem cont de faptul că sunt mulți factori care contribuie la ceea ce poate însemna căldura și siguranța pentru un copil care sunt dincolo de cum alege părintele să răspundă în momente specifice. Siguranța zilei de mâine, mediu în general suportiv și stimulativ, ajutorul de care are parte mama/părintele (sau nu) și care influențează capacitatea de a răspunde (ex. dacă nu ai ajutor devii extenuată și nu mai ai resurse), calitatea grădiniței, în principiu o grămadă de lucruri care merg mână în mână cu apartenența la clasa de mijloc (sau mai sus) și cu pur și simplu, preocuparea părintelui față de copii – dacă în principiu oferi îngrijire, căldură (fizică și sufletească :)), stimulare, dar și predictibilitate/rutină, I guess you’ll do just fine.

Cum se dezvoltă stilurile de atașament de-a lungul vieții?

Încă de foarte mici, copii formează relații de atașament cu mai multe persoane, în afară de părinți, pot fi și frați mai mari, bunici sau bone/îngrijitori. Mai târziu, copiii pot dezvolta relații de atașament față de prieteni, deși nu orice prietenie este un atașament (cum am spune, unele prietenii sunt de distracție, nu pentru siguranță). De asemenea, relațiile multiple de atașament sunt de o calitate diferită – nu toate cele trei funcții ale atașamentului (căutarea apropierii, safe heaven și secure base) se transferă în mod egal la toate relațiile apropiate. De exemplu, în adolescență, căutarea apropierii devine mai pronunțată față de prieteni decât față de părinți, dar părinții de regulă rămân the safe heaven (sprijin în caz de boală sau distres sever). Ca implicații pentru creșterea copiilor în contextul în care ambii părinți se întorc la lucru, am încercat să caut răspuns și la următoarele întrebări: Dacă copii merg la creșă, dezvoltă atașament față de îngrijitori? Da, iar calitatea lui depinde parțial de responsivitatea acelor persoane. Interesant însă, responsivitatea nu este judecată doar individual, în diada copil-îngrijitor, ci este evaluată și vicariant. Adică ne putea forma modele de siguranță văzând cum educatoarea le răspunde și celorlalți copii, nu numai nouă. Devin copiii care merg la day care atașați mai puțin sigur de părinți? Nu, deși sunt studii cu date diferite, se pare că răspunsul tinde spre nu. Sunt însă date care arată că acei copii mai insecurinzați pot beneficia de pe urma experienței de day care. Sigur, ne punem problema cum ar trebui să fie acest day care. Judecând după experiențele mele, aș zice doamne ferește, dar știm și că lucrurile s-au mai schimbat. Long story short, nu day care-ul este problema ci calitatea lui (mediu cald și în principiu responsiv).

Când vorbim despre atașamentul la adult ne referim la faptul că….

Oamenii formează relații de atașament (aka de căutare a siguranței și protecției) pe tot parcursul vieții, „from the craddle to the grave”, cum spunea John Bowlby. Asta înseamnă că un adult are relații de atașament cu multiple figuri – părinți, frați, parteneri romantici, prieteni. La fel cum pentru prima copilărie prototipul este relația copil-părinte, la adult prototipul devine relația de cuplu – este tipul de relație care dobândește cel mai adesea funcții de atașament – adulții caută siguranță și protecție la partener (în primul rând, cel mai adesea). Dar atașamentul romantic nu este singurul iar schimbările demografice din ultimele decenii, când tot mai mulți adulți locuiesc singuri, ne ridică noi întrebări – cum este înlocuit atașamentul romantic, poate fi înlocuit, etc.

Ce sunt stilurile de atașament romantic?

Curios, până spre finalul anilor 80 nu s-a considerat că atașamentul joacă un rol important în viața de adult, deși Bowlby a susținut mereu că așa este. Hazan și Shaver (1987) au condus primele studii folosind niște descrieri verbale în care oamenii se auto-clasificau. Aceste descrieri corespundeau stilurilor de atașament identificate la copii doar că se refereau la relațiile romantice– astfel, citeai descrierile și alegeai varianta care ți se potrivea în general. Astfel, s-a constatat că mai mult de jumătate dintre respondenți s-ar regăsit în descrierea atașamentului securizant – , iar ceilalți (cam 20% în fiecare categorie) s-au clasificat ca stil anxios-ambivalent și evitant. Discutată în timp și de alți autori, această clasificare a devenit foarte populară – ceea ce „știe toată lumea” despre cele trei stiluri de atașament.

O altă clasificare cunoscută (Bartholomew și Horowitz, 1991) a făcut explicite cele două mari dimensiuni după care se diferențiază stilurile de atașament și anume anxietatea față de pierderea partenerului și relație (ex. Mă îngrijorez adesea că partenerul/a nu va dori să rămână cu mine) și evitarea intimității (ex. Prefer să nu fiu prea apropiat/ă de parteneri/e). Combinațiile posibile dau patru stiluri de atașament: securizant (nu are anxietate față de pierderea partenerului și este confortabil în intimitate), preocupat (are anxietate față de pierderea partenerului dar este confortabil cu intimitatea), evitant-dismissive (nu are anxietate și nu se simte confortabil in intimitate) și evitant-fearful (are anxietate și nici nu se simte confortabil in intimitate). Dacă suprapunem prima clasificare peste a doua, nu rezultă o suprapunere perfectă în sensul în care evitanții se împart în două categorii și restul rămân la fel. O parte din cei cu atașament anxios devin acum evitanți-fearful și o parte din cei securizanți sunt clasificați ca evitanți-dismissive. Dacă aducem în discuție modelele interne de lucru (internal working models), putem spune că cei care au atașament securizant și dismissive au un model pozitiv despre sine (sunt persoane care se consideră demne de a fi iubite) în timp ceilalți au modele negative despre sine (nu sunt lovable). De asemenea, cei cu atașament securizant și preocupat au modele pozitive despre ceilalți (vor fi acolo pentru mine și sunt de încredere), iar ceilalți modele negative.

Modelul acesta categorial a fost însă destul de repede criticat pentru că forțând alegerea (ești securizant, anxios, etc), pierzi esența. Oamenii nu se împart în trei sau patru categorii pur și simplu. Dacă îi forțezi se pot împărți însă astfel se pierde din vedere realitatea faptului că 1. Oamenii au multiple relații de atașament 2. Nu manifestă același stil de atașament în toate. Și dacă pornim logic, de la modelele interne de lucru, este firesc ca acestea să se formeze diferențiat în funcție de tipul de relație. Astfel, avem un stil de atașament cu mama, altul cu tata, altul cu prietenii, altul cu parteneri romantici (și și aici, stilul variază în funcție de stilul partenerului și durata relației – mai nesigur la început, se stabilizează pe parcurs). Sigur, stilurile pot și coincide, dar nu este asta regula. Astfel, modelul dominant după care se studiază acum relațiile de atașament adult este cel dimensional, ai un scor pe dimensiunea anxietate față de pierderea partenerului și relație, respectiv evitarea intimității. Cu cât sunt mai scăzute scorurile la aceste dimensiuni, cu atât mai „securizant” ești. Poți să ai scoruri medii sau ridicate la ambele dimensiuni sau doar la una dintre ele. Este modelul propus de scala Experience in Close Relationships (ECR), cel mai utilizat instrument de analiză a atașamentului adult.

Bottom line: ne plac categoriile, însă, ca în majoritatea cazurilor în psihologie, suntem ființe complexe, caracterizate de dimensiuni.

Sunt stilurile de atașament adult determinate de experiențele din primii doi ani de viață?

Nu, nimeni nu ar susține așa ceva, nici cei mai fervenți susținători ai importanței atașamentului timpuriu. Aici mi s-au părut interesante două aspecte de clarificat:1. Se păstrează tipul atașament din copilărie la vârsta adultă? Și 2. Este atașamentul adult o consecință a responsivității părinților în primii ani de viață? Răspunsul la a doua întrebare este mai relevant pentru argumentarea ideii că ceea ce faci cu copilul la vârstă mică îi afectează stilul de atașament „pentru totdeauna”.

  1. Un stil securizant de atașament în primii doi ani de viață nu este un vaccin, după cum nici invers – nu ești doomed dacă în primii doi ani nu ai fost securizant. Sunt puține studii longitudinale (care să măsoare atașamentul în copilărie, apoi peste ani și ani, când copilul devine adult) care să fi dat un răspuns potrivit la întrebarea continuității în timp a atașamentului. Sigur că studiile transversale (care măsoară toate conceptele în același timp) găsesc asocieri, dar aceste asocieri nu ne spun mare lucru – sigur că adulții securizanți își amintesc mai multe evenimente pozitive din familie, dar asta poate ține de stilul lor cognitiv, competențele lor sociale mai ridicate, etc. Un studiu longitudinal (Waters et al., 2000) a arătat că participanții clasificați ca securizanți/insecurizanți prin situația stranie la un an păstrează clasificarea la vârsta adultă în proporție de 72% (atenție însă, atașamentul adult a fost măsurat cu Adult Attachment Interview (AAI) care evaluează tot atașamentul față de părinți, nu cel romantic!). Însă 56% își schimbă încadrarea dacă mamele lor trec prin evenimente negative de viață (ex. boală, divorț). Faptul că majoritatea își păstrează încadrarea nu înseamnă însă că atașamentul adult este o consecință a celui timpuriu, ci că acei factori care l-au cauzat pe primul (ex. responsivitatea părinților, acces la resurse, mediu cald în general) au fost constant prezenți în decursul copilăriei și asta da, nu are cum să nu influențeze felul în care ești atașat de părinți. În ceea ce privește legătura dintre atașamentul din primii doi ani de viață și atașamentului romantic, eu nu am găsit studii, dar Chris Fraley menționează că există un studiu (nepublicat) care a găsit o corelație de 0.17 între cele două (în termeni de varianță explicată, am putea spune că atașamentul din copilărie prezice atașamentul romantic în proporție de 3.4%).
  2. Un studiu longitudinal (Fraley et al., 2013) care a urmărit copii și mame de la naștere până la 18 ani (pe 707 participanți) a constatat că relația dintre responsivitatea mamei în prima copilărie (evaluată prin observarea de repetate secvențe video de interacțiune, deci nu auto-raportat – o metodă mai corectă adică) și calitatea atașamentului adult (anxietate scăzută, evitare a intimității scăzută) este în multe cazuri (i.e., au fost măsurate dimensiunile atașamentului adult cu mai multe scale), nesemnificativă sau foarte redusă ca magnitudine. Contează mai mult schimbările în responsivitatea mamei pe parcursul copilăriei decât responsivitatea mamei din primii doi ani de viață. În acest sens, a fost identificată o legătură între scăderea responsivității mamei pe parcursul copilăriei si adolescenței și evitarea intimității la tânărul adult, dar curios, indicii de responsivitate nu s-au asociat și cu dimensiunea anxietate (dimensiunea anxietate-adult a fost însă asociată cu depresia maternă și abilități sociale scăzute în copilărie). De asemenea, contează într-o oarecare măsură calitatea prieteniilor din adolescență și unii factori genetici.

În acest articol de popularizare, Chris Fraley, un cercetător cunoscut din domeniul atașamentului (deci nu din tabăra cealaltă :)) explică legătura modestă dintre atașamentul în prima copilărie și cel adult, spunând că ideea continuității nu este de fapt o asumpție a teoriei atașamentului, ci o ipoteză de testat, http://labs.psychology.illinois.edu/~rcfraley/attachment.htm

Bottom line: un mediu cald și centrat pe copil este important, dar nu ar trebui să îți urmărești cu anxietate fiecare mișcare de părinte (ex. să ies sau nu în oraș, să mă întorc la lucru) în ideea că îl vei strica pe viață. Părinții preocupați vor avea grijă de copii. Factorul acela general (grijă) este cel mai important, nu acțiunile luate bucată cu bucată.

Sunt stilurile de atașament adult stabile?

Este un fir roșu, scorurile pe dimensiuni (anxietate față de pierderea partenerului de relație respectiv evitarea intimității) sunt destul de stabile în (deși cam 30% dintre indivizi își schimbă stilul într-un interval de 3-5 ani), dar atașamentul are și proprietăți de tip stare. În aceeași relație poți fi uneori mai anxios sau mai puțin, mai confortabil cu intimitatea sau mai puțin. Felul în care te atașezi ca adult este mai puțin stabil decât a fost în copilărie (când ai aceiași părinți care te tratează mereu ca pe copilul lor) ceea ce este logic având în vedere că atașamentul adult se formează în relație cu parteneri diferiți, care la rândul lor își schimbă comportamentul față de tine în funcție de stadiul relației (aka modelele interne de lucru se formează/activează diferit). De asemenea, odată cu vârsta, oamenii tind să devină mai puțin anxioși. De ce? Pentru că realmente putem funcționa autonom ca adulți și nu avem atât de frecvent nevoie de o figură de atașament (care să ne protejeze în fața pericolelor). Este adevărat că în momente de stres, reacția naturală este să căutăm confort în partener sau o altă figură de atașament și că suportul oferit de o astfel de persoană ne ajută mai mult emoțional decât suportul oferit de un străin. Cu alte cuvinte, stilul de atașament nu este la fel de important (salient) pe tot parcursul vieții adulte, ci mai degrabă în momente de distres și la bătrânețe, când din nou devenim vulnerabili (și atunci da, este firesc să devenim atașați de copiii noștri adulți). De asemenea, aceleași persoane devin mai puțin anxioase și mai puțin evitante atunci când sunt în relații de lungă durată decât atunci când sunt singuri. Pentru variația de tip stare în anxietate și evitarea intimității, avem la dispoziție și acest chestionar, State Adult Attachment Measure (SAAM, Gillath et al., 2009, se poate completa aici https://www.psytoolkit.org/survey-library/attachment-saam.html) care este mai relevant în situații particulare decât măsurătorile generale, ca ECR.

Cum e cu chimia?

Long story short, cam toată lumea, indiferent de stilul personal, preferă parteneri securizanți (adică anxietate scăzută față de pierderea partenerului/relație și evitare scăzută a intimității). Sunt și ceva date care arată că cei insecurizanți se preferă între ei – anxios-anxios și evitant-evitant ar veni asta, însă teoria pop cum că este o chimie specială între anxioși și evitanți este insuficient studiată și controversată. Teoria complementarității, de la care a pornit această idee, spune că persoanele preponderent anxioase (în atașament) ar trebui să fie atrase de opusul lor, adică de evitanți. Însă complementaritatea nu înseamnă asta, pentru că opusul anxietății față de pierderea partenerului și relații nu este evitarea intimității, ci anxietatea redusă. Adică, persoanele cu atașament anxios ar trebui să prefere persoane cu anxietate scăzută, nu neapărat evitante. Este însă adevărat că multe cupluri în distres au acest pattern anxietate-evitare, de aceea poate tindem să supraestimăm frecvența cu care se formează astfel de cupluri. Dar și în cazul cuplurilor în distres, este mai important nivelul de tip stare al anxietății și evitării (cu acest partener, în acest moment al relației, în acest moment de timp) decât nivelul pre-relație al fiecărui partener.

Cât de periculoasă este insecuritatea atașamentului adult (anxietatea și evitarea intimității)?

Un răspuns scurt ar fi că securitatea atașamentului este corelată pozitiv cu tot ce-i bun (stare de bine, satifacție în cuplu, relații trainice și sănătoase, sens în viață, fericire etc) și insecuritatea este corelată pozitiv cu tot ce-i rău (anxietate, depresie, insatisfacție în cuplu, dificultăți de reglare emoțională, promiscuitate, consum de substanțe, you name it). Cu o precizare și anume că deși insecuritatea atașamentului este de multe ori luată la grămadă (adică anxietatea față de pierderea partenerului și relație pusă laolaltă cu evitarea intimității), efectele negative sunt mai degrabă asociate cu dimensiunea anxietății. Deși evitarea poate fi un mecanism de coping (eviți ca să te aperi de reacții emoționale care te sperie, de exemplu), ea există și în stare pură. Sunt persoane care sunt pur și simplu mai reci și mai puțin reactive și asta nu pare să fie chiar așa o mare problemă. Mai important, faptul că securitatea/insecuritatea atașamentului corelează cu orice nu înseamnă că este și cauza, poate fi un efect al acestor factori (ex. un episod depresiv) sau poate sunt alte cauze care le influențează pe toate (ex. mediu de viață stresant, temperament).

Dau cei cu nivel ridicat de evitare a intimității („evitanții”) semnale amestecate?

Poate părea așa. Ce se întâmplă de fapt este că într-adevăr, se pot simți bine în compania cuiva, pot glumi și discuta serios și pot dori sex sau alte activități comune. Asta pentru că nu percep situația ca pe o interacțiune intimă. De multe ori, partenerii cu un nivel mai ridicat de evitare a intimității își descriu relația de cuplu folosind termeni care se referă mai mult la prietenie, comunicare, umor și mai puțin ca pe ceva bazat pe afecțiune și suport emoțional. Pentru că se simt inconfortabil în intimitate, se pot distanța automat când percep că celălalt are nevoie de ei (nu când îi caută doar compania, când au nevoie). Un item reprezentativ din ECR care se referă la evitarea intimității este „devin stânjenit atunci când celălalt dorește să fim foarte apropiați”. De aici „amestecul” de semnale – dorește compania ta dar nu te vrea prea aproape. Deci, când ai nevoie de ei, se detașează, ceea ce poate fi hurtful sau frustrant. Unii evitanți (cei fearful din clasificarea de mai sus) suferă în interior când ei sunt răniți dar afișează răceală în comportament, cei dismissive însă nu (nu au aceeași reactivitate emoțională pur și simplu).

M-am legat un pic de partea asta cu atașamentul evitant și dintr-un alt motiv. Având în vedere dinamica complexă a reacțiilor de coping intra-psihice în context infra-intro-pre și post socio-cultural, avem de multe ori tendința de a căuta explicații complicate pentru fenomene mai simple :). Adică, suntem într-un context de dating și persoana cu care ne întâlnim ne dă semnale amestecate. Pentru că are atașament evitant? Nu neapărat. Poate nu știe încă dacă ne place sau nu (mai precis, dacă vrea să fie intim cu noi în particular) și atunci se gândește, se mai răzgândește. E drept că evitanții se hotărăsc mai greu, dar asta nu înseamnă că un securizant ar trebui să știe from day 1 dacă te vrea sau nu. Evitarea ca dimensiune a atașamentului devine mai relevantă pe măsură ce relația se consolidează (și simți răceală într-o relație care ar trebui să fie apropiată deja– ceea ce în oricine poate induce anxietate, indiferent de stil). În sensul acesta, eu nu sunt pro identificarea semnalelor timpurii, watch out, caută pe cineva care e din start disponibil. De ce să fie?

În concluzie, ar fi multe lucruri de spus, dar mă opresc aici 🙂 Am de gând să continui, să iau pe rând unele din aceste întrebări și să dezvolt răspunsul, dacă ar fi interes pentru așa ceva. Mi-a mâncat ficații articolul ăsta, dar a meritat. Multe lucruri nu le știam înainte să încep un proces destul de serios de documentare și și mai multe lucruri nu le știu nici acum, încă dimpotrivă, the more I learn the less know. Ce cred că te învață experiența ca cercetător în psihologie e că nu există adevăruri bătute-n cuie, legi, categorii fixe și multe certitudini, ceea ce e ok, pentru că într-un fel, arată că suntem mai rezilienți și mai flexibili în fața a ceea ce „ar fi trebuit să ni se întâmple”.

Resurse:

https://www.theatlantic.com/magazine/archive/1990/02/becoming-attached/308966/

  • Excelent articol, cald și nuanțat

http://labs.psychology.illinois.edu/~rcfraley/attachment.htm

Cassidy, J., & Shaver, P. R. (2016). Handbook of attachment : theory, research, and clinical applications.

Bartholomew K, Horowitz LM. Attachment styles among young adults: a test of a four-category model. J Pers Soc Psychol. 1991 Aug;61(2):226-44. doi: 10.1037//0022-3514.61.2.226. PMID: 1920064.

Gillath, Kazantzas, G., & Fraley, R. C. (2016). Adult Attachment.A Concise Introduction to Theory and Research

Thompson, R. A., Simpson, J. A., & Berlin, L. J. (2021). Attachment: the fundamentul questions.

Fraley, R. C., Roisman, G. I., Booth-LaForce, C., Owen, M. T., & Holland, A. S. (2013). Interpersonal and genetic origins of adult attachment styles: A longitudinal study from infancy to early adulthood. Journal of Personality and Social Psychology, 104(5), 817–838. https://doi.org/10.1037/a0031435

De Wolff MS, van Ijzendoorn MH. Sensitivity and attachment: a meta-analysis on parental antecedents of infant attachment. Child Dev. 1997 Aug;68(4):571-91. PMID: 9306636.

Hazan C, Shaver P. Romantic love conceptualized as an attachment process. J Pers Soc Psychol. 1987 Mar;52(3):511-24. doi: 10.1037//0022-3514.52.3.511. PMID: 3572722.

Waters, E., Merrick, S., Treboux, D., Crowell, J., & Albersheim, L. (2000). Attachment security in infancy and early adulthood: A twenty-year longitudinal study. Child Development, 71(3), 684–689. 

Mirror, mirror on the wall…sau cât ești de frumoasă

Te-ai întrebat vreodată cum ar fi fost viața dacă ai fi fost tot tu, doar că minus sau plus acele atribute pe care ai vrut mereu să le schimbi? La mine a fost mereu aspectul fizic. Nu pot să mă plâng de ce am, dar mereu am vrut mai mult și am crezut, cu sau fără psihologie, că asta face diferența. Până la urmă, dacă ești în primele 5% ca frumusețe și ești și o persoană rezonabilă, nu ar trebui nimic să meargă rău, nu?

Mă trezesc în varianta alternativă în jur de 8 dimineața într-un dormitor aproape identic cu al meu. Uitasem să trag draperiile și mi se pare deja foarte, foarte cald. Doarme cineva lângă mine, cu spatele și îmi țin respirația ca să nu-l trezesc. Probabil un iubit sau un soț dar eu încă nu-l cunosc. Pasiunea pentru oglinzi m-a urmărit și aici, văd că am una în tavan. Oare de ce…ah, probabil ideea lui. Vreau să mă văd și waw….peste așteptări. Sunt din aceea, dintre acelea care nu trebuie să stea la coadă nicăieri, care întorc priviri, la care eu m-aș uita pe stradă, cum se spune, un trofeu. Îmi privesc cu încântare fiecare segment al corpului, sunt vizibil mai slabă deși nu foarte, puțin mai înaltă și cu linii mult mai grațioase, semăn cu mine dar tot ce vroiam e diferit, nasul mai fin, gura mai plină, brațele mai subțiri, părul mai bogat. Să fim serioși, evident că îmi ating sânii, evident și ei din segmentul premium, doar că nu pot să îmi dau seama…par naturali, nu contează. Oare am noroc sau fac foamea? După scobitura abdomenului, cred că e foamea totuși, nimeni nu poate avea un asemenea metabolism. Sunt atât de fericită că simt cum îmi ies emoji de încântare prin toți porii, anticipez toate minunile pe care mi le va oferi acest corp, în câte haine mă pot îmbrăca acum…Mă ridic tiptil din pat, iau telefonul cu mine și ies în living, mda…mult mai mare decât al meu, cu o terasă iarași mult mai mare. O vilă văd că totuși nu, mă rog, poate eu și tipul care doarme investim în alte lucruri. Mă uit pe geam și văd că suntem în București (de așteptat, nu?) dar nu știu în ce zonă.  Chinui expresorul de care nici n-am auzit pentru o cafea și deschid telefonul ca să aflu cine sunt. Așa, Facebook, spune tot, varianta mea mai bună sigur nu e timidă cu postările. Două, trei respirații șiiii….

Dora Artiman, medic specialist diabet zaharat, nutriție și boli metabolice (ceeee? Dar de ce? Cum de am ales medicina și ce legătură are cu aspectul fizic? Specializarea asta are, bine că nu e totuși chirurgie plastică, asta mi-ar fi răspuns la câteva întrebări legate de formele mele perfecte). Căsătorită cu Doru Artiman, jurnalist, travel blogger, influencer. E o glumă, Dora s-a căsătorit cu Doru? Owner at D&D Artiman lifestyle&shape. Deci cu astea ne ocupăm, bine. Am ….6 000 de friends și 85 000 de followers pe pagina profesională, nici nu știam că e posibil. Ultima postare e de la un party de aseară, port o ținută asimetrică de o culoare îndoielnică și niște șenile fashionable, nu-mi place deloc dar ce să zic, când ești influencer probabil că nu faci ce vrei. Ah, wait, soțul meu sare de 90 000 de followers dar are și postări cu stil…are articole despre istoria Europei de Est, călătorii prin toată lumea, ceva psihologie masculină de un oarecare bun simț (ceva de genul cum să faci sexting fără să pari un obsedat) și ceva lifestyle cu sport și mâncare sănătoasă întreruptă de câte un burger, exact cât trebuie, să nu creadă lumea că-i din plastic. Avem și postări împreună, ultima cu noi doi stând jos pe terasă, spate în spate, îmbrăcați în outfit de sport, cu răsăritul pe fundal, bând dintr-o chestie verde și cu hashtags #healthylifestyle #greenlife, #nocalories. Probabil facem reclamă la chestia aia. Arată și bine Doru al meu, cum altfel, așa cu un păr arămiu cu bucle, zâmbet de cinema și câteva tatuaje, că altfel nu părea destul de bad boy. Abia aștept să-l cunosc mai bine 😊

Să plonjăm, așadar, într-o nouă viață

Primesc un mesaj pe WhatsApp, de la Alexandru Ostafin: “o iei tu pe Mira de la școală sau trimit șoferul?” Cine e Ostafin și cine e Mira? Caut repede și am, dacă pot să spun așa, șocul noii mele vieți. Mira Ostafin, 16 ani, fiica mea. Zâmbește drăgălaș dintr-o poză și seamănă izbitor cu varianta mea clasică. N-am timp s-o studiez prea mult, că apare alt mesaj: „Zi odată ca să știu”. Îi răspund: „o iau eu”. (cum să ratez ocazia? Stai, de ce nu locuiește cu mine?????). Ostafin: „sigur ești în stare, după aseară?” Eu: „daaa, sunt ok” (de ce întreabă, după cum mă simt de fresh nu cred că m-am îmbătat sau…am luat altele? Nu știu în ce belele mă poate băga un astfel de corp). Ostafin: „bine, s-o duci direct la ora de germană și să te asiguri că intră. Data trecută a chiulit și m-a făcut de toată minunea”. Ok…Intru repede în ultima conversație cu Mira și văd că îmi spune s-o iau la ora 2. Mira nu postează prea multe, nici măcar pe Insta așa că n-o pot spiona în detaliu. Vreau să îl caut pe acest Ostafin, fostul meu soț sau iubit sau ce-o fi fost dar iese din cameră influencerul. Îmi aruncă o privire seacă și mormăie un „hey” în loc de bună dimineața. Oare suntem certați? Intră în baie, apoi în cameră și iese îmbrăcat de sport.

-Vrei să workout?

-Nah, sunt mahmur. Vreau să scap de postarea cu sucurile tale. Hai să-mi faci poze.

Mă duc după el pe terasă, unde își pregătește settingul, o saltea, un stepper, o bicicletă. Îmi dă telefonul lui și începe să ridice greutăți uitându-se la mine insistent. Încep să-i fac poze, noroc că și varianta mea inițială era cât de cât preocupată de așa ceva.

-Staiiii, zic eu, sucul. Oare de ce i-am amintit, cum se face sucul și ce conține? Doamna nutriționist ar trebui să știe.

-E în frigider, nu l-am băut nici ieri.

Sigur că nu, probabil e vreo scârboșenie detox cu extract de castravete și ghimbir. Îl văd, e într-un pahar stilizat cu logo-ul nostru, doar că are o culoare de ….element verde care s-a oxidat. Am totuși o idee. Soarele încă bate pe terasă așa că îi spun să stea cu fața către soare, să țină în jos greutatea și paharul în cealaltă mână, așa nu i se vede culoarea. Fac câteva cadre și mă bucur că e sucul nostru și nu al altei companii, probabil n-ar fi mulțumiți.

-Pune ceva hashtags și adu-mi telefonul înapoi, mă culc.

Ok, lucrez la postare că doar e influencer. #earlyinthemorning #workout #detox #stepintothelight #sunnymornings. Să-i pun și muzică? La mișto și poate ca să-l enervez un pic, pun Watermelon Sugar. Văd că primește un mesaj, de la Aissa Lotar: „ce faci? M-am gândit la tine toată noaptea. XOXO”. Naiba, influencerul mă înșeală? Probabil e fapt deja știut și relația e moartă între noi, de aceea e așa ursuz. Oare o pot repara? Oare Dora cea adevărată și-ar dori? Arunc telefonul peste el în pat și închid ușa, chiar la timp ca să răspund unui apel de pe telefonul meu. „Bună ziua, doamna doctor, aveți o programare de la 10.00, am sunat să văd dacă ajungeți”. Ok….unde e cabinetul? Și ce fac acolo? „Ce problemă are doamna?” Așa am presupus eu, că e o doamnă care vrea să slăbească, sper că n-are diabet. „E doamna la căreia i-ați prescris regimul acum două săptămâni”. Deci asta era, am nimerit-o. Hai că așa din avion poate mă descurc, dacă mă întreabă ceva ce nu știu mă prefac că mi se face rău. Știu eu, carbohidrați no no, fără ulei, cu proteine, legume. Îmi vine în minte un clip cu Mr. Bean care cântă Odă Bucuriei în germană dar pierde versurile și începe să improvizeze (Lederhosen, Appfelstrudel, bittle wo ist sein Skipass). Lasă, dacă nu reușește să slăbească o iau cu psihologia. Îmi sare în ochi o carte groasă din bibliotecă: Bazele nutriției. Oare apuc s-o citesc până la 10?  

Bazele nutriției

Răsfoiesc Bazele nutriției așteptând să vină clienta și mă gândesc la ce face Dora dacă s-a trezit în corpul meu. Poate mă slăbește sustenabil, sper să se pună pe treabă, cine știe cât durează inter-schimbul. Sau poate decide că oricum e pierdută bătălia și se îndoapă cu tot ce și-a negat/porționat în ultimii ani. Dar cu clienții mei ce face? Poate se descurcă cât de cât, pare genul care citește literatură de dezvoltare personală, nu se poate să fi pierdut de tot apetitul pentru psihologie sau să nu-l fi avut niciodată. Sau oare eu de aceea mi l-am dezvoltat, că n-am arătat așa bine ca ea/eu?

Intră clienta, o doamnă îmbrăcată somptous, cu părul tapat și cu o mină arogantă. Poate e doar frustrată de la regimul draconic la care oi fi supus-o. Fără prea multe introduceri, îmi întinde un plic mare.

-Aici sunt analizele pe care mi-ați spus să le fac.

Offff….am dat de dracu. Poate trebuia să aleg o altă carte, Bazele metabolismului sau așa ceva. Mă uit la analize ca pisica în calendar și o întreb ca să treacă timpul:

-Cum merge cu regimul?

-Păi ați spus să monitorizez ce mănânc și să vin cu analizele doar.

-Mda…Colesterolul e un pic mărit, ambele tipuri (oare care e cel bun și care e cel rău), glicemia la fel, mai sunt aici niște litere care nu știu ce înseamnă, de exemplu Free T4, iau telefonul și caut pe Google …ceva cu tiroida. Ok, this is hopeless. Va trebui să mă consult cu un coleg și revin eu la dvs. cu un telefon.

-Vai de mine, așa de serios este?

-Nuuuu, stați liniștită, vreau doar să aleg cea mai bună opțiune pentru dvs, noi lucrăm în paradigma personalized evidence-based medicine, adică cele mai solide dovezi științifice customizate pe profilul medical, psiho și socio-cultural al pacientului. De aceea aș prefera să mă consult și cu colegul meu, medic (de care, de care?)…endocrinolog.

Nu pare fericită, dar pare să accepte my mumbo jumbo. Decid să anulez toate programările de azi, noroc că urmează weekend, înainte să distrug cariera Dorei. Mă rog, acum a mea. Până luni termin bazele nutriției și ale metabolismului și îi redirecționez pe toți cu diabet către…oricine altcineva. Mă voi focaliza pe postări. Doar că nu e simplu, eu (adică Dora Artiman) postam și chestii utile, articole științifice explicate pentru public, tips and tricks, ba chiar și chestii foarte faine, mese la restaurant explicate nutrițional și caloric astfel încât oamenii să știe exact…ei bine, de acum mă voi focaliza pe partea psihologică, mâncatul emoțional și alți demoni.

Mira

După cum era de așteptat, corpul meu premium mi-a adus și o masină scumpă, un GLA, cu care merg s-o iau pe Mira. Mi-e frică s-o conduc și mi se pare că se lovește de toate bordurile, față de a mea e chiar mare. Mira e elevă la Gh. Lazăr. Nici nu mă așteptam la altceva, nu de alta, dar taică-său, Ostafin, pe care l-am studiat la semafoarele lungi din București pare așa, un domn rasat, de clasă, un snob de viță veche, care joacă golf și se plimbă cu iahturi în tricouri alb-imaculat. Nu postează, sigur e sub demnitatea lui, toate astea le-am dedus din poza de profil. E cu 20 de ani mai mare ca mine, ceea ce înseamnă că acum are 57 de ani. Curios, niciodată nu mi-au plăcut bărbații mai în vârstă. Pot însă să înțeleg că la 20 de ani câți aveam când am conceput-o pe Mira el avea 40…probabil mi-a luat ochii cu distincția lui și tot ce are. M-au impresionat mereu astea cu banii și statutul și uite că varianta corpului perfect s-a lăsat sedusă. L-am căutat pe net și am găsit că are afaceri în imobiliare și agricultură, destul de solide, deși criza precedentă l-a lovit serios și a fost nevoit să își vândă toate casele. A cârpit însă destul de mult la loc, scriau ziarele, deși nu prea s-a mai avântat în viața publică. Înainte fusese un VIP în lumea mondenă, am găsit și poze de la nunta noastră, din 2004 (!!!), eu un copil încă, el…nu și ceva poză de la botezul Mirei. N-am găsit însă detalii despre divorț sau despre ce mă interesa pe mine și anume DE CE stă copilul meu la el. Nici despre viața mea sentimentală nu aflasem mare lucru, doar că mă căsătorisem cu Doru în 2017, în Grecia, la un local pe plajă, unde Mira, încă o copilă, a purtat o rochie albă aproape identică cu a mea (why oh why?). Alte căsnicii nu cred că avusesem, ceea ce mă face să mă întreb ce-a făcut acest corp al meu între Ostafin și Artiman.

Vine Mira și inima îmi saltă, încep să-mi tremure mâinile pe volan. O recunosc după trăsături, seamănă destul de mult cu mine în varianta inițială dar și cu Dora, deși pare mai mică. Are o expresie abătută și îmi vine să ies s-o iau în brațe. Oare cum arăta când era copil? E a mea și totuși nu știu nimic despre ea, dar sper că Dora știe și că avem o relație apropiată. E îmbrăcată neglijent, cu blugi largi și un tricou vai mama lui, nemachiată, cu părul prins în coadă. Rebeliune la adresa mea sau a lui Ostafin? Ține în mână o carte pretențioasă, “Instaurarea conducerii comuniste în România”, văd titlul înainte s-o privesc în ochi, din cauza fricii. Își aruncă ghiozdanul (verde închis, foarte urât) în spate și mă salută relaxată. Rămân blocată câteva secunde, apoi zâmbesc și o-întreb:

-Mergem direct la germană? Ai timp să mâncăm?

-Poate o shaorma, zice așa, mai în sictir. Oare vrea să mă enerveze pentru că de obicei nu o las?

-Ok, zic eu. Unde vrei?

Probabil nu m-a văzut niciodată mâncând shaorma, de aceea se uită mirată la mine, aproape că zâmbește. Nu știu ce s-o întreb, așa că dau direct cu bățu-n baltă.

-De ce-ai chiulit data trecută de la germană? Trântește sucul și scoate telefonul.

-Vreun băiat? Mie poți să-mi spui, zic eu, sperând că într-adevăr sunt genul de mamă căreia poate să-i spună. Văd că tace și zic: nu-i spun la tata.

-Nimic, mama! Am fost cu Ame să probăm niște rochii pentru mâine. În aia de la tata arăt ca o păpușă retardată.

Era s-o întreb ce e mâine dar bine că m-a pălit…ziua ei, 5 iunie. Bine că știu, șubrezeam și mai tare o relație nu-prea-grozavă dacă trecea ziua și nu ziceam nimic.

-Vii, nu? Mă întreabă.

-Sigur că vin! Hai să mergem. Asta dacă nu vrei să chiulim iar.

-Nuuu, se crizează tata. Dar râde, în sfârșit. O rog să pună pe GPS adresa profesoarei, nu de alta, dar cum altfel să ajung. Mă aștept să sară din mașină fără să se uite înapoi, dar mă atinge pe mână și spune:

-Mama…să vii fără Doru. A fost foarte urât ce ți-a făcut aseară. Îmi zâmbește scurt și iese.

Ce-o fi făcut de știu și fiică-mea și taică-său? Singurul lucru care îmi trece prin minte e că a flirtat în văzul lumii cu Aissa sau cu alta. Sau a băut fără măsură și s-a bătut cu cineva. Sper că nu pe mine. Bine ar fi să aflu, măcar să știu de ce mă compătimește lumea la petrecerea Mirei.

O viață în retrospectivă

Dacă adrenalina noii mele vieți nu m-ar fi ținut în priză, m-aș fi prăbușit lată pe canapea. Influencerul nu e acasă, probabil e la vânătoare de idei. În schimb eu mă apuc de o muncă sisifică, să îmi caut viața pe Facebook și pe Instagram, mergând de la primele postări până în prezent. La cât postez în noua mea variantă mă mir că au servere să mă țină. Ajung în 2007, postări de studențică, fete, cluburi, Mira, pe atunci un ghemotoc dulce de nici 3 ani. Postări simple, fără editare (nici nu se putea, cred), fără pretenții. În principiu o tânără obsedată de fetița ei. Apoi absolvire, colegi, iar club, mare, soare, iaht. Apoi Mira, ceva mai mare și cu mine la Londra. Noi la Madame Tussauds, la Turnul Londrei, în parc, pe London Eye. Apoi eu cu o figură plânsă și enigmatică și citat: “I love you too much not to let you go”. Cui îi era adresat? Sunt sigură că de Ostafin deja divorțasem. Apoi tot eu cu Mira, tot la Londra, pe Oxford St. Înțeleg că am stat acolo o perioadă, parcă se și schimbă sezonul. Mă uit la tot felul de petreceri, plase de cumpărături și multe orașe din Italia, însă eu peste tot o caut pe Mira, încercând să-mi dau seama cât de mult am avut-o de fapt. Dispare cu totul în urmă cu 3 ani, probabil nu m-a mai lăsat să o postez. Printre ultimele imagini e una în care suntem la Untold, în 2016, are încă figură de copil. O ridică Doru pe umeri și ea întinde mânuțele în sus și exprimă cea mai pură bucurie. Eu mă uit de jos la ea cu o expresie de venerație. Felicitări fotografului.

Primesc un mesaj pe mess de la Carmina Buran: „sunt jos, să iau ceva?” Vaiii, așa au botezat-o părinții, cu așa un nume…sonor? 😊 Carmina e prietena mea cea mai bună și cea mai veche, după cum arată profilele noastre. E și ea influencer, e chef și gătește sănătos, avem multe postări asociate. Trofeu și ea, blondă și frumoasă, doar că mai așezată, căsătorită de mult timp cu același bărbat. O bună ocazie să aflu și eu mici detalii, de exemplu de ce stă Mira la tatăl ei, de care apropo, de ce m-am despărțit? De ce sunt certată cu influencerul și de ce naiba am dat la medicină? N-o pot întreba chiar tot, ar fi ciudat, așa că renunț la întrebarea cu medicina, probabil m-am îndrăgostit de vreun student și m-am gândit să ne intersectăm pașii pe holuri.

Carmina e bine-dispusă, mă îmbrățișează și pare ușurată când mă vede. O las pe ea să ducă conversația, cum nu știu ce subiecte abordăm, mai bine menținem discuția pe căldură, ceva bârfe și ce și-a comandat de la Valentino. Bem apă plată și cafea, mi se pare și firesc, două femei trecute prin viață cu abdomen plat ce mănâncă? Bine, eu shaorma cu Mira. Deschid totuși un prosecco, Carmina nu vrea, e cu mașina, eu insist, în fine. Apoi întreb așa ca într-o doară:

-Mă tot gândesc cum de nu stă Mira cu mine.

-Păi nu vrea Ostafin, obsesia lui ca fiică-sa nu va sta în casă cu alt bărbat. Nu pare mirată că am deschis subiectul, probabil nu e prima dată. În sinea mea mă gândesc de ce o fi așa important ce vrea el.

-Nu, dar, așa, în general, cum de am putut s-o las, zic eu amărâtă. Cum de …

-Parșivi și el și maică-sa, nu mai știi ce amenințări primeai? Că pune pe net poze cu tine din cluburi, beată, drogată și cu tot felul de bărbați. Că merg în instanță. Cum te-au prostit că numai până termini facultatea, apoi că o scoți din mediul ei, apoi astea cu amenințările. Până la urmă tot de dragul ei ai renunțat.

Ohhhh, ok…cum să aflu mai multe fără să pară că nu știu de viața mea?

-M-am uitat azi la niște poze de la Londra, era ea mică. Atunci a stat mai mult cu mine.

-Hahhaha, atunci când l-ai prostit pe Ostafin că mergi la un curs de specializare și ai luat-o și pe ea. Că învață fata engleză 😊. Chiar, mai știi ceva de ăla?

-Cine?

-Fotbalistul după care te-ai dus, Rob sau cum îl chema. Era cunoscut, doar că nu le am eu cu fotbalul.  

-Nu mai știu cum l-am cunoscut.

-Cum să nu, eram împreună la club, avuseseră ei ceva meci cu ai noștri. Te-a vrăjit din prima, după divorțul de Ostafin erai și tu vulnerabilă. Dacă știam că pleci să-l stalkuiești prin Londra te duceam acasă, haha.

Înțeleg că versiunea mai tânără proaspăt divorțată a avut o aventură cu un fotbalist, apoi a plecat să-l urmărească prin Londra cu copilul după ea, sperăm să se intersecteze la diverse evenimente. Mda, trebuia s-o fac și pe asta, văd că năravurile nu sunt cu mult îmbunătățite. Dar măcar jucam în Premiere Ligue 😊Nu întreb cum am plecat de acolo, din nou, să nu fie ciudat, bine că mi-o ia înainte Carmina, pusă pe depănat amintiri.

-Când a aflat Ostafin a venit turbo și v-a luat de acolo, că ceeee, pe banii mei???? Cum zice poetul, în patul meu și pe muzica mea, haha. Noroc că eram acolo, cred că ți-o luai în seara aia.

Well, nu cred că mai e cazul să iscodesc de ce m-am despărțit de el. Sunt doar dezamăgită că în varianta mea mai frumoasă, se pare că în dragoste am reușit doar s-o dau mai des în bară. Și încă direct cu capul.

Punct și la capăt

Îmi aleg o rochie albă superbă pentru ziua Mirei, de data asta mă îmbrac cum îmi place mie, fără să-mi pese prea mult de trendurile Dorei. Parcă nici nu am nevoie de machiaj, dar e păcat de așa model să nu încerc, nu? Am descoperit în agendă tot felul de programări la botox și acid hialuronic și alte chestii probabil dureroase la care nu am deloc gând să mă duc dacă rămân. Nu știu ce să fac cu jobul și cu conturile. Postez dar parcă nu am inspirația potrivită. Nu știu ce să fac cu influencerul, în continuare nu știu ce mi-a făcut și cât ar trebui să fiu de supărată. Noroc că din proprie inițiativă nu vrea să vină la petrecere. E mai puțin monosilabic acum, îmi povestește ceva despre un film regizat de un prieten de-al lui și pare mirat că îl ascult cu interes. Iese la o țigară și mie îmi vine să ies după el și să-l mușc de ureche. Măcar el e fun, așa cum e, nu cum pare celălalt.

Ajung la petrecere și îmi deschide a nu știu câta doamnă Ostafin, mai tânără decât mine (desigur), care mă îmbrățișează destul de sincer și mă conduce pe terasa din spate, unde se adunaseră deja invitații. Probabil suntem toate ca surorile aici pe moșie. O caut pe Mira cu privirea și o văd într-un grup de fete tinere, singurele trei persoane sub 40 de ani prezente (înafară de mămica vitregă). Parcă au organizat balul parlamentului, bietul copil. Lasă că te scapă mama, te duce la Untold. Simt prezența lui Ostafin înainte să îl văd, mă atinge delicat pe spate și îmi întinde un pahar de prosecco.

-Văd că îți place cadoul de la mine, îți vine superb.

Sunt impresionată. Pozele nu îi fac dreptate, e cu mult mai distins și mai impozant în viața reală. Are…cum era acea expresie…senzualitatea sau nervozitatea unui animal de rasă? Are ochi albaștri hipnotici și reci, dar văd că îmi oferă un zâmbet care-i topește gheața. Încerc să îmi aduc aminte că pentru a se menține așa, are nevoie de fete tinere, un pic mai mari decât fiică-sa și că, apropo, pe ea mi-a luat-o. Altfel aș fi fost impresionată pe bune. E un animal de pradă, cu orgoliu fragil, îmi spun, doar ca să nu întind mâna spre el, căutându-i protecția, cum probabil am făcut-o de multe ori în trecut. Îi port rochia, iar m-am predat în fața lui, ajunge.

-De ce n-ai chemat mai mulți prieteni de-ai ei? Întreb eu cu dorința de a-l zgâria puțin.

-Nu are cele mai bune gusturi la anturaj. Nu vreau să-și piardă vremea cu toți fraierii. (Îmi dau ochii peste cap vizibil). I-am făcut cunoștință cu băiatul lui Marcu, îl mai știi? S-au mutat înapoi în România, băiatul e la Institutul Dimplomatic (of course he is). Uite, stau de vorbă chiar acum.

Într-adevăr, o văd pe Mira vorbind destul de animat cu un băiat drăguțel, elegant, așa, un fel de Ostafin în miniatură. Îi fac cu mâna în caz că vrea să scape dar ea mă ignoră și se întoarce către el. Ciudat, aș fi zic că genul ei ar fi băieții cu blugi rupți și care fumează iarbă.

-Mă mir că i-ai găsit așa un bărbat tânăr. Nu m-am putut abține 😊

-De unde vine asta, Dora? Are acum o față de parcă m-ar pica cu ceară, nu stă bine cu umorul, sigur de-asta ne-am despărțit. Păcat.

-Scuze, am glumit. Auzi, nu mă simt prea bine.

-Du-te în camera ta să te întinzi un pic.

Habar nu am care e camera mea, mă întreb dacă chiar mai am o cameră aici sau e una comună pentru toate fostele. Intru în una din ele și nu știu ce să fac, ce fac eu aici până la urmă? Nu știu pe cine cunosc și pe cine nu, nu vreau pe nimeni de aici înafară de Mira. Vreau să îi scriu influencerului să vină să mă ia dar văd că postează din drum spre mare. Grozav băiat. O văd pe Mira pe fereastră, cred că se sărută cu micul diplomat într-un colț de grădină și simt nevoia să intervin, să o avertizez că în cel mai bun caz băiatul ăsta va pleca atașat la vreo ambasadă și pe ea o va uita și că în cel mai rău caz o va uita chiar mâine, fără să plece nicăieri. Dar poate Mira e genul care îi lasă ea cu ochii în soare sau poate e genul echilibrat, care se bucură de moment fără să-și facă planuri. Oricum, aleg, evident, să nu “intervin”. Mi-e dor de fosta mea viață, de părți din ea, cel puțin; de liniște, de ai mei, de jobul meu la care mă pricep (în orice caz mai bine decât la nutriție). Aș fi vrut să fi nimerit într-o perioadă mai senină, pare că am avut câțiva ani frumoși cu Doru sau măcar câteva momente pe care le-am postat. Aș fi vrut s-o țin în brațe pe Mira bebeluș. Mă duc s-o caut, măcar atât să smulg din această viață frumoasă, o îmbrățișare, un sărut, un selfie cu ea. Dacă rămân aici, o iau cu mine, nu mă interesează ce crize face Ostafin, e aproape majoră acum. Mai pot încerca ceva cu Doru dar mi-e teamă că tot ce-a fost între noi A FOST. În trecut adică. Dacă plec voi ști cum e să fii perfectă, de câte ori o poți da în bară chiar și așa și voi putea spune cu sinceritate ce e frumusețea. Frumusețea e atunci când ești văzută și dorită fără să încerci foarte tare și atunci vei avea mai multe opțiuni și va conta mai puțin dacă nu ai încredere în tine, superbă fiind. Și vei iubi și vei fi iubită mai des, dacă nu mai tare, cel puțin cât ești încă tânără. Cam, atât, nu găsesc nimic mai profund de spus. Dar am vrut să văd cum e.

Dacă tu nu mă vrei, eu te vreau

Dacă tu nu mă vrei, eu te vreau și dacă tu nu mă iubești pe mine, eu te iubesc pe tine. În această parafrazare după Alexandru Lăpușneanu regăsim esența iubirii neîmpărtășite, un chin cu multe fețe și valențe. Este primul crush din preadolescență, iubirea curtenească a cavalerilor, versul cântecelor de sirenă, abnegația de a renunța la tine,  frica pe care o trezești în celălalt. Dacă este sau nu iubire, psihologii să ne judece 😊 Eu am trăit asta, am gândit și am făcut lucruri pe care nu le credeam posibile, cu atât mai puțin demne de persoana mea pentru că o parte din mine chiar credea că a întâlnit iubirea vieții mele. Rațiunea însă nu m-a părăsit niciodată, chiar dacă i-am mai dat câte un șut, sau am amețit-o în feluri dibace, „în numele iubirii”. Rațiunea, în cazul meu impregnată cu ani de psihologie, m-a ținut, sper eu, dincolo de linia mai mult sau mai puțin fină care desparte insistența de obsesie și rugămințile de amenințări. Mă gândesc câteodată la m-aș fi făcut fără psihologie și cred că așa incompletă și relativistă cum e in matters of the heart (adică lucrurile stau așa, dar și invers, depinde din ce perspectivă privești, este totul foarte complex), m-a ferit de dezastre, pe cât s-a putut. Am vrut demult să scriu despre iubirea neîmpărtăștită dar n-am știut cum, fiind un subiect…sensibil și în același timp foarte greu de sumarizat, de redus la esențial. Nici acum nu știu prea bine să scriu despre asta dar încerc, în ideea că sigur este cineva acolo care trece acum prin așa ceva. Aș începe prin a recomanda o carte, Unrequited: Women and Romantic Obsession de Lisa Phillips, face o trecere a subiectului prin literatură, istorie, feminism, psihologie și neurobiologie. Apoi, aș discuta (cu timiditate) despre neurobiologie, diagnostice potențiale, frumusețea de a alerga după cai verzi pe pereți și modalități a ne ancora în realitate.

  1. Ce e iubirea până la urmă?

De fapt, avem trei concepte: atracția sexuală, infatuarea/iubirea pasională și atașamentul. De regulă, cuplurile progresează prin aceste faze dar nu întotdeauna. Simplu spus, cele trei tipuri de „iubire” rulează pe circuite diferite din creier și sunt determinate (să spunem așa, fără a intra în asumpții deterministe gen biologia determină mintea și/sau invers) de acțiunea unor neurotransmițători diferiți. Iubirea pasională (sau starea de îndrăgostire) e condusă de circuitul dopaminei și activează zone din creier responsabile de procesarea recompensei, de aceea se spune că acționează ca un drog. Ești high când o primești și intri în „sevraj” când nu. Latura obsesivă a tinerelor iubiri (nu te poți gândi la altceva) ar fi dată de nivelul scăzut de serotonină, întâlnit și în tulburarea obsesiv-compulsivă. În cuplurile normale, faza super intensă de la început este treptat înlocuită de atașament, dat de oxitocină (the cuddle hormone) și vasopresină; psihologic asta se simte ca apropiere, căldură, intimitate iar partea bună este că ține pe termen lung. Pentru că ceea ce numim iubire îmbracă forme diferite, ajungem de multe ori să ne certăm pe definiții – când iubești e așa, ba nu, e altfel. Când iubești ești ca pe ace, copleșit de frica existențială de a-l pierde pe celălalt. Ba nu, când iubești e ca și cum în sfârșit ai ajuns acasă. Nu toate cuplurile ajung însă în faza de atașament, după cum nu toți trec prin faza iubirii pasionale. Deși este o experiență foarte comună, îndrăgostirea nu e la fel pentru toți. De ce unii „se îndrăgostesc” mai tare ca alții? O teorie este că au pur și simplu o mai mare sensibilitate la recompensă, circuitele dopaminei luminează mai tare, dacă îmi pot permite o exprimare plastică.

  • Iubirea obsesivă/ limerence – de unde știi că ai așa ceva?

Adele, fiica lui Victor Hugo, a avut mai mulți pretendenți pe care i-a refuzat, inclusiv un soldat britanic pe nume Albert Pinson. În ceea ce-l privește pe Albert, Adele s-a răzgândit și a încercat să îl recâștige dar acesta a refuzat-o. Ea nu s-a resemnat cu soarta ci a încercat timp de aproape 10 ani să îl aducă înapoi. S-a dus după el la Halifax, în Canada, unde fusese încartiruit, apoi în Barbados, i-a scris sute de scrisori în care își declara iubirea, l-a urmărit nopțile îmbrăcată în haine masculine (pentru ce făcea era periculos pentru o femeie), dar fără rezultat. Într-un final, s-a întors acasă și a fost internată într-un spital de psihiatrie, suferind de schizofrenie.

Cazul lui Adele este unul extrem, dar pasiunile obsesive și comportamentele de urmărire sunt destul de comune, chiar și în cazuri în care nici nu cunoști atât de bine persoana de referință (sau poate tocmai de aceea 😊). De fapt, ca să te îndrăgostești nu ai nici măcar nevoie de un partener, ci doar de un obiect (al pasiunii tale). Dacă „obiectul” nu îți răspunde la sentimente, atunci rămâi numai tu cu dependența ta de ceva indisponibil. Dacă într-o dependență de substanțe cravingul poate fi temporar temperat prin consum, aici de regulă nu. Psihologic, este o stare foarte dureroasă (și neurobiologic, se activează zone responsabile de procesarea durerii) pe care încerci măcar să o întrerupi prin contacte mai mult sau mai puțin reale cu obiectul. Nu-i acolo? Nici o problemă, îl cauți. Nu-l găsești? Nici o problemă, insiști sau o lași baltă dar te adâncești într-o fantezie care te readuce mental aproape de el. A tânji după obiect este normal, asta se întâmplă de multe ori după despărțiri și tot felul de decepții. Este însă o limită a normalului, o intensitate a trăirii și un punct de cotitură dincolo de care dependența devine distructivă? Unii cercetători spun că da, că este o variantă de iubire obsesivă (limerence) care ar semăna cu o tulburare obsesiv-compulsivă, unii spunând că ar trebui inclusă și în DSM (Manualul de diagnostic si statistică a tulburărilor mentale). Simptomele sunt: gândire obsesivă (gânduri intruzive – care apar din senin, legate de persoana iubită), preocupare excesivă față de persoana iubită (ex. „revizuirea” mesajelor, repetarea în gând a unor conversații ipotetice) în detrimentul altor activități importante, stări de panică, craving intens, durere „de inimă frântă” (în zona pieptului). Limerence poate exista și în cadrul unei relații și se deosebește de iubirea pasională normală prin caracterul obsesiv prelungit și care nu cedează în timp. Astfel, persoana nu trece la faza de atașament calm, rămânând consumată de dubii (mă iubește?), frici și gelozie. Alteori, limerence poate apărea și în absența unei relații, dar n-aș echivala orice iubire neîmpărtășită cu limerence, chiar dacă granița este fină. Distincția stă în proporții 🙂

Asta a avut Adele, limerence? Tot ce se poate, dar să ținem minte că a avut și o boală mintală mult mai gravă (schizofrenie), deci nu știm exact ce explică ce.

  • De ce naiba facem asta?

Adele trebuie să fi știut pe undeva că ceea ce face este distructiv și lipsit de logică. Gândindu-ne la ea, ne vin în minte tot felul de caracterizări: nebună, obsedată, infantilă. Dar dacă facem un exercițiu de imaginație și ne închipuim că bravul căpitan se oprește într-o clipă pe-nserat la frământarile Adelei, se uită în ochii ei și vede acolo un noian de iubire adevărată de care se lasă sedus? N-ar schimba asta toată povestea și frământările ei obsedate ar deveni „o luptă pentru iubire”? Lăcrimăm la asemenea povești sentimentale în timp ce în viața de zi cu zi ne racordăm la o viziune practică și pragmatică asupra vieții de cuplu. Să vină ei după tine, dă-l naibii că toți sunt la fel (trebuie să găsești doar unul care să stea, vai mama lui), nu fugi după ideal, settle for the good enough. Ca și cum ne mulțumim cu puțin și dacă vrem să visăm, deschidem televizorul. Iubirea neîmpărtășită este o goană după stele, un refuz al resemnării, o alegere deplină, o încercare de a ne completa. Infuzând un pic de realitate în fantezie, sigur că Albert nu va fi impresionat, poate exasperat sau îngrozit de atâta insistență mai degrabă. Nu, stalking nu e niciodată o idee bună, a te agăța de cineva nu e niciodată cu folos. Dar motivele pot fi frumoase 😊

În cartea ei, Lisa vorbește despre iubirea neîmpărtășită și ca despre o afirmare a dreptului femeii de a alege și nu doar de a aștepta să fie aleasă și ca despre o puternică forță creatoare – ce să faci cu atâta energie neconsumată? Artă…și e ceva cu iubirea asta și creația. Și eu aveam mai multe idei pe atunci, când eram consumată de limerence-ul meu. Să  nu uităm însă că iubirea asta e despre mine, despre tine, despre obiectul iubirii noastre însă nu prea. Ce o distinge de o iubire veritabilă (asta ar fi atașament, nu?) este de fapt lipsa de preocupare pentru binele obiectului, îl vrem numai pentru noi, însă nu ne pasă cu adevărat, sau cel puțin nu ne pasă ca atunci când suntem atașați de cineva. Este o iubire narcisistă (sigur, toate iubirile sunt un pic narcisiste, cel puțin în faza pasională) și uneori această orbire față de binele și alegerile celuilalt pot duce din păcate la comportamente periculoase. Lisa aduce un argument bun când spune că atunci când tu ca femeie te angajezi în comportamente mai mult sau mai puțin subtile de stalking, să te gândești cum ar arăta dacă ți-ar face asta ție un bărbat. Ți-ar fi frică? Oprește-te cu orice cost.

  • Putem face ceva (sau doar să așteptăm să treacă)?

În ciuda și în același timp datorită faptului că nu e consumată, iubirea neîmpărtășită poate dura ani de zile. Obiectul rămâne veșnit tânăr, neîntinat de rutina zilnică și de plictiselile vieții casnice. Poate persista și dacă cunoaștem pe altcineva și se acutizează în momente de singurătate și vulnerabilitate. Putem face ceva ca să treacă? Sunt studii care arată ceva ce intuitiv știm și noi, că intensitatea sentimentelor de iubire față de cineva poate să scadă dacă ne gândim la scenarii negative cu acea persoană, după cum și invers, scenariile mentale pozitive o pot crește. Deci fantezia după comandant sau visarea cu ochii deschiși întrețin focul invizibil. Pe de altă parte, nici nu ne putem abține să nu ne gândim. Ce poate să meargă ar fi însă ca de fiecare dată când avem o fantezie pozitivă (ex. își dă seama că în sfârșit…) să o dublăm cu una negativă, mai realistă (ex. te va părăsi din nou). Și dacă tot e să ne gândim la limerence ca la o obsesie, hai să o tratăm ca pe o obsesie până la capăt. Cu obsesiile mergi la terapie, unde înveți că nu trebuie să crezi fiecare gând și fiecare impuls pe care îl ai, că poți face diferența între gânduri obsesive și gânduri raționale, că poți trăi cu obsesia ta fără să o sugrumi, dar și fără să o hrănești. Șiii… de știut că dacă treci prin așa ceva, nu ești singură. Nu e chiar genul de problemă despre care să postăm pe Insta, nu? Dar asta nu înseamnă cu nu se ascunde în minți și vieți cât se poate de normale.

Resurse

https://www.byrdie.com/love-at-first-sight-science

https://www.huffingtonpost.com.au/2017/11/16/can-you-be-addicted-to-love-we-take-a-look-at-limerence_a_23268811/

https://www.medicalnewstoday.com/articles/what-does-love-do-to-our-brains#Where-in-the-brain-is-love?

https://www.goodreads.com/book/show/22206638-unrequited

Sunt single și vreau un copil…ce fac?

Am vrut de mult să scriu un articol despre metodele prin care femeile single pot să aibă un copil. De data asta m-am informat și am verificat mai mult decât am creat 😊 Sigur că nu spun tot ce se poate spune, dar m-am străduit ca ceea ce spun să fie adevărat. De asemenea, nu am pretins ambiția de a răspunde la două întrebări fundamentale pe care sigur ni le punem din nou și din nou (toate cele care ne-am gândit la a avea singure un copil) și anume: 1. Ar trebui să am un copil dacă sunt singură – am motivațiile corecte sau sunt doar egoistă, mi-ar îmbogăți viața sau mi-ar distruge-o? și 2. Sunt în stare – am abilități, ajutor și resurse? Mi-a dat fiori reci acest articol chiar dacă prezintă un caz fericit, este despre punctul 2: https://www.vice.com/ro/article/3azwg5/mama-singura-la-28-de-ani-in-romania. Răspunsul meu personal la care două întrebări este că nu știu, dar, ca să fim drepți, cred că puține femei știu sigur 😊 Nu este o problemă pe care să o ridici in your 20’s, poate nici măcar până după 35 de ani, dar se apropie un orizont în care o decizie improbabilă se apropie de “acum ori niciodată”. Așadar, presupunem că ajungem aici și decidem pentru „acum”, ce facem efectiv? Pentru că, desigur, poți să crești singură un copil, dar chiar singură nu-l poți concepe. Aș clasifica metodele în două categorii, după mine, esențiale: cu un tată pe care îl cunoști/poate fi prezent în viața copilului sau …nu.

A.Cu un tată pe care îl cunoști/poate fi prezent în viața copilului – îl știi, probabil te și atrage, copilul va ști cine e, există posibilitatea ca tatăl să se implice activ sau măcar financiar. Pentru asta văd două moduri:

  1. Metoda pe care o știe toată lumea

Sigur că este primul lucru care ne trece prin minte, n-ar trebui să fie atât de greu să rămâi însărcinată, nu? Ei bine, când nu ești într-o relație și sexul e (mai mult sau mai puțin) sporadic, când ai și trecut de maximul fertilității (după 35 de ani), când trebuie să decizi cu cine accepți să faci sex neprotejat în ideea că poate-poate, nu mai e simplu deloc. Foarte unreliable, trebuie să se întâmple multe „accidente” ca să iasă. Are șanse mai mari dacă cunoști un tip care și-ar dori un copil, dar nu și o relație, caz în care am vorbi mai mult despre…

2. Co-parenting – a concepe și crește un copil împreună cu cineva chiar dacă nu sunteți într-o relație. Mie mi se pare metoda ideală, concurată doar de o familie frumoasă (nu tradițională neapărat, ci cu adevărat frumoasă). Seamănă cu ceea ce se întâmplă în cuplurile divorțate care au copii, însă la modul ideal fără așteptări și răni emoționale. În statele vestice există și site-uri și aplicații (gen Tinder) prin care poți cunoaște potențiali co-parents. Ai un profil în care completezi informații esențiale despre tine, ce crezi tu că te reprezintă, poți să pui și poză de profil. Exemple sunt coparents.com sau Modamily, ambele din UK. Ideea e că dacă cei doi părinți se decid, optează apoi pentru ce fel de relație vor să aibă și cum vor să conceapă copilul – natural sau prin inseminare. Unii decid să formeze cupluri, alții nu. Teoretic, ar trebui să fie simplu, dar nu e. Faptul că nu ar trebui să existe așteptări, nu înseamnă că nu vor exista; dacă unul din voi insistă să aveți o relație și celălalt nu vrea? Și nu numai, pot izbucni conflicte și bătălii de custodie ca între oricare doi oameni, așa că ar fi foarte bine să cunoști îndeaproape persoana înainte și să NU alegi pe aceleași criterii (poate) problematice pentru care alegi bărbații de care ești atrasă. Până la urmă, tatăl va fi mereu prezent în viața ta, cu tot ce derivă de aici. În plus, e un concept nou peste tot, cred că are nevoie de un timp pe care noi nu-l avem să se stabilizeze. Oare cât timp a luat până când online datingul a devenit mainstream? Pentru mai multe informații recomand acest articol https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2020/oct/31/i-wanted-to-meet-a-mate-and-have-a-baby-without-wasting-time-the-rise-of-platonic-co-parenting?CMP=fb_gu&utm_medium=Social&utm_source=Facebook&fbclid=IwAR3CmRNHKRALI5zPGb61wDUCEX35Ul46c7kxChFggDa4xs_Pl5xE5SYALn8#Echobox=1607351027

Aș zice că făcut bine, co-parentingul poate fi o variantă cu adevărat bună, dincolo de compromis: copilul are ambii părinți, un model masculin, ai avea și tu timp liber și un ajutor pe care te poți baza. Recunosc, aș înclina spre metoda asta dacă n-ar fi atât de greu de pus în practică. Din păcate, depindem și aici de un bărbat care să vrea și pe care să-l vrem noi ca tată al copilului nostru. Ori poate că aș fi și aici puțin mai selectivă 😊

B. Cu un tată pe care nu-l cunoști/nu va fi prezent în viața copilului – copilul nu va avea un tată. Dezavantaj din n motive: ești doar tu, la bine și la greu și asta va fi copleșitor, nu va avea un model masculin (deși poți cunoaște după aceea pe cineva, nu e așa totul sau nimic), își va pune întrebări și poate va fi bullied (bine, poate fi și dacă vine dintr-o familie, să nu exagerăm cu asta). Avantaj: nu depinzi de nimeni și chiar poți s-o faci singură.

3. Inseminarea artificială cu donator anonim – dacă sună complicat, este pentru că așa și este 😊

Procedura standard constă în injectarea intrauterină sau intravaginală de spermă în perioada de ovulație pe ciclul natural, dacă nu există probleme de fertilitate, sau în urma unei proceduri de stimulare ovariană (înțeleg că procedura este mai blândă decât în cazul pregătirii pentru fertilizare in vitro, se poate și auto-administra).  Procedura este legală în România iar costurile variază în funcție de clinică (am găsit prețuri între 1000 și 2800 de lei) și pachetul de donare pentru care optezi.  Șansele de reușită sunt între 10-12 % per procedură de inseminare (ceea ce înseamnă că, cel mai probabil, vei avea nevoie de mai multe probe de spermă), dar ele cresc dacă se optează pentru fertilizarea in vitro (care presupune prelevarea de ovule și crearea mai multor embrioni, astfel încât se pot face încercări repetate pornind de la aceeași probă de spermă).

Este însă nevoie de o evaluare medicală atentă a mamei în ceea ce privește prezența ovulației, a infecțiilor, a patologiei inflamatorii cumulative, a permeabilității trompelor uterine etc., astfel încât să fie selectată opțiunea optimă pentru fiecare pacientă, ne spune doamna doctor Liana Antal, conferențiar universitar la Universitatea din Oradea și director al centrului Calla (http://calla.ro), centru specializat în proceduri de reproducere asistată.  De asemenea, ne spune doamna doctor, este nevoie ca înainte de importul fiecărei probe de spermă să se obțină o autorizație din partea Autorității Naționale de Transplant, iar aplicația este înaintată de către clinica de fertilizare pentru care optezi, tot în baza unei evaluări medicale.

Partea cu donatorii este un lucru interesant 😊 Există bănci europene de spermă (nu există bănci românești, nu este încă reglementat), una dintre cele mai cunoscute fiind Cryos https://www.cryosinternational.com/en-gb/dk-shop/private/. Recomand site-ul lor din toată inima, este foarte informativ și bine făcut și pe mine m-a lămurit în legătură cu toate întrebările pe care le am pentru moment. Cryos este o companie daneză, așa că dacă vrei șanse la un copilaș blond…M-a mirat faptul că selecția donatorilor este foarte riguroasă, doar 5-10% dintre aplicanți ajung în final să doneze, pentru sunt excluși cei cu boli cu genetice transmisibile, infecțioase sau cu transmitere sexuală sau cu probleme de sănătate mentală. Poți să îți faci gratuit un cont și să te uiți la profile, chiar și din curiozitate. Acestea includ de regulă poze cu donatorii în copilărie, precum și evaluări psihologice (inteligență emoțională, personalitate). Inclusiv informații despre bunici și mostre de scris de mână, la ce ar folosi și asta. Contra unui cost suplimentar, poți opta să vezi și profile de donatori cu poze de adult. Există și varianta de id release, asta însemnând că donatorul și-a dat acordul să fie contactat de copilul lui la vârsta majoratului. Costul pentru trimiterea probei este în jur de 1000 de Euro, în funcție de tipul de probă de care ai nevoie. Deci costurile sunt destul de mari, mai ales că nu te poți aștepta să iasă din prima; cu mențiunea că ele scad dacă se optează pentru fertilizare in vitro, care prespune conservarea mai multor embrioni din aceeași probă. Ce mi s-a părut interesant este că, până acum câțiva ani, se putea livra kitul de inseminare și acasă și erau tutoriale despre cum să faci singură inseminarea. Acum livrarea acasă nu mai este permisă, deci nu poți să comanzi singură de pe site, ci doar prin intermediul clinicii de fertilizare (și în baza autorizației de transplant emise anterior).  

În fine, ca o statistică interesantă prezentată de compania Cryos, femeile singure care vor să aibă un copil reprezintă astăzi 50% din clientela lor, în condițiile în care în 2000 reprezentau doar 10%. Verificați și rubrica lor Single mother by choice, acolo sunt sfaturi, informații, resurse și mituri demontate. Unul care mi-a rămas: nu ești mai egoistă decât alți părinți care își doresc un copil.

Is this it? Nu știu, are toate avantajele și dezavantajele care derivă din faptul că ai un copil doar al tău, plus un avantaj dpdv genetic față de metodele naturale. Mai demult când mă gândeam la asta, e drept că mă preocupa așa, la modul teoretic, ce va zice lumea (nu de bine, asta-i clar) și ce va scrie în certificatul de naștere și în buletin. Acum nu.

Pentru mai multe informații și mai ales pentru informații personalizate, trebuie să vă adresați unei clinici de specialitate, eu am vrut doar să ofer o perspectivă de ansamblu. Nu în ultimul rând, după cum mi-a atras atenția și d-na conf. dr. Antal, alegerea unei proceduri de inseminare artificială sau FIV (cu sau fără partener) presupune și costuri psihologice – trebuie să ne pregătim pentru eventuale dezamăgiri, șansele de reușită per procedură singulară fiind destul de mici. Eu le văd ca pe repetate căderi în gol, întrucât e greu de tot să nu speri atunci când speri din toată inima. Tocmai de aceea, multe clinici oferă și consiliere psihologică.

4. Inseminarea (artificială) cu donator cunoscut – ar însemna mai mult sau mai puțin metodele de mai sus, doar că de data asta apelând la un bărbat pe care îl cunoști, nu la unul anonim. Coparents.com, de exemplu și sunt convinsă că și alte site-uri oferă și această posibilitate, de a cunoaște un potențial donator. Până la urmă nu metoda de concepție este definitorie aici, ci calitatea de donator a bărbatului; la o adică, ar putea fi și sex sau altă metodă home made atâta vreme cât amândoi ați consimți la calitatea lui (strict) de donator. Nu m-am lămurit însă asupra cadrului legal (dacă știți, let me know); eu dacă aș fi tip aș fi reticent din mai multe motive, unul important acela că n-aș ști dacă, fiind copilul meu biologic, mama ar putea sau nu pretinde dpdv legal să îmi îndeplinesc obligațiile de tată. La fel îți poți pune problema și invers, dacă cineva pe care nu îl vrei în viața ta se hotărăște că vrea să intre, ce faci? Din nou, fiind copilul lui biologic, poate pretinde.  Ar fi și multe conversații ciudate până ai găsi pe cineva în care să ai încredere dar nu sunt total împotriva metodei – ai un avantaj măcar subiectiv în faptul că știi persoana și unul obiectiv (și deloc de neglijat) prin faptul că nu mai trebuie să plătești probele de la banca de spermă.

5. Adopția – aici chiar n-ai putea fi acuzată de egoism, ci dimpotrivă, ai face un lucru indiscutabil bun, salvând o viață. Persoanele singure pot să adopte copii, informații despre cum se face am găsit aici  http://andpdca.gov.ro/w/intrebari-si-raspunsuri-pentru-adoptatori/. Prima dată, trebuie să obții atestatul de persoană aptă să adopte, în urma analizei unui dosar și în urma unui proces de evaluare socială și psihologică și cursuri de parenting. Odată ce obții acest atestat (în maximum 90 de zile de la depunerea dosarului, dar perioada poate să fie și mai scurtă), ești inclus pe o listă de așteptare. Nu îți poți alege copilul; citez de pe site “Procedura adopției este guvernată de principiul identificării celei mai potrivite familii pentru un copil adoptabil şi nu se centrează pe căutarea unui copil pentru o familie. În consecinţă, pentru fiecare copil adoptabil aflat în evidenţa R.N.A. specialiştii Direcţiei Generale de Protecţie a Copilului şi Asistenţă Socială vor selecta acel adoptator/familie adoptatoare care răspunde în cea mai mare masură nevoilor copilului”. Vei fi mai greu selectată dacă ești persoană singură? Ei bine, nu, selecția se face pe baza criteriilor stabilite pe parcursul evaluării (ex. stare de sănătate, număr de copii), iar la criterii egale, au prioritate persoanele cu vechime mai mare în obținerea atestării de adopție. În acest sens, sunt foarte multe cazuri de adopții reușite atât de femei cât și de bărbați singuri, după cum menționează și doamna Daciana Matica, șef birou Adopții în cadrul DGASPC Bihor, căreia îi mulțumesc pentru ajutorul acordat în redactarea acestei secțiuni.

Odată ce ești selectată, ți se prezintă dosarul unui copil, inclusiv cu poze, iar dacă refuzi, trebuie să oferi o motivare în scris. Mi se strânge inima numai la gândul că aș fi în stare să spun nu unui copil. Dacă accepți, urmează o altă serie de ședințe de potrivire practică – vizite la copil, până când instanța aprobă cererea de încuviințare a adopției. Informații mai multe despre pași găsim aici http://www.copii.ro/activitate/adoptie/adoptie-nationala/. Un caz aparte este cel al copiilor  greu adoptabili, clasificați ca atare dacă nu a fost fost găsită o familie timp de cel puțin 9 luni de la declararea adoptabilității (de exemplu, copii mai mari de 3 ani, potențial cu probleme de sănătate sau dizabilități, sau care au frați). Aici procedura poate fi inițiată de persoana care dorește să adopte alegând profilul copilului dintr-o bază de date.

Long story short, știu că sunt rețineri și le am și eu dar, spre deosebire de celelalte metode, nu are treaba cu vreun prag biologic, deci timp de gândire mai este.

6. Congelarea de ovule – asta dacă nu știi, dar vrei să mai tragi de timp

Procedura presupune extragerea de ovule în vederea folosirii lor la o dată ulterioară când s-ar putea să nu mai putem concepe natural. Ideal, prelevarea ovulelor ar trebui să se facă înainte de 35 de ani și în mod sigur înainte de 40. Procedura presupune în primă fază un tratament de stimulare ovariană similar cu ce se face ca pregătire pentru fertilizare in vitro (FIV), iar extragerea se face sub anestezie. Când ovulul se dorește a fi folosit, se decongelează (procesul se numește devitrificare) și se fertilizează printr-o tehnică numită ICSI (Injectare Intracitoplasmica de Spermatozoizi). Șansele de obținere a unei sarcini sunt de 4-12% pe ovocit congelat, medicii încercând să obțină în prima fază cam 10-15 ovule (dacă este posibil). Embrionul este apoi introdus în uter prin FIV. Am găsit majoritatea informațiilor aici https://www.reginamaria.ro/articole-medicale/crioconservarea-ovocitelor-sansa-de-avea-copii-viitor. Merită să optez pentru această procedură dacă am deja peste 35 de ani? Adică, este calitatea ovulelor mele suficient de bună pentru a merita să le conserv, sau mai bine I jump and go for it direct acum? Răspunsul variază de la persoană la persoană și cu siguranță avem nevoie de o evaluare medicală pentru a putea lua o decizie informată.

Too soon? Probabil mai multe ne întrebăm: cum a ajuns fata din oglindă care își face selfiuri pe snapchat să se gândească la astfel de opțiuni? Când „la un moment dat” a ajuns aici, după colț? Personal, aș vrea ca indiferent de decizie, aceasta să fie a mea și nu a timpului, să nu mă las, consumată de amăgirea lui „la un moment dat”. Decizia aceasta este, cred, pentru multe dintre noi, cea mai grea din cele pe care le vom lua vreodată.  E și normal să ajungi la concluzii diferite, uneori chiar în aceeași zi și n-aș vrea să grăbesc pe nimeni; este posibil pentru oricare dintre noi să formăm o relație și să avem (sau nu) un copil, chiar și bine după 40 de ani. A aștepta, cu asumarea faptului că s-ar putea să nu se întâmple, este și ea o decizie la fel de bună. Ce am vrut însă prin acest articol este ca atunci când spunem „poate voi face inseminare”, „poate voi adopta”, „poate voi face un copil din întâmplare”, să știm concret ce spunem.

Poza de adrenalină

Dacă sunteți în această sală, înseamnă că sunteți disperați.” Se aud râsete din public. Oare e stand up comedy? „Serios”, continuă speakerul, “femeile sunt toată viața preocupate de dezvoltare personală, noi numai dacă nu reușim să agățăm. Deci, e clar de ce sunteți aici, dar sunteți în locul potrivit pentru că eu știu cum să vă ajut pe fiecare dintre voi. Fiecare e ratat în felul lui. Glumesc, evident.” Râsete din nou. E un tip oarecare, dar destul de șic, parcă îl știu de undeva. Clipul continuă cu niște informații generale despre ce anume face un bărbat dezirabil, chestiile obișnuite: fizicul atrăgător e mai mult un bonus, dar contează vârsta (anii în plus, nu în minus, ca la noi), statutul social dar și bunătatea, umorul, curajul sau muzica bună. Pe de altă parte, fiecare om este unic și special și de aceea trebuie să soliciți o evaluare personalizată, care să determine magnitudinea dezastrului în ceea ce te privește și care să îți propună soluții personalizate care pot varia de la nu juca în altă ligă la …n-o mai teroriza pe tipa pe care ai cunoscut-o acum doi ani într-un bar, că nu-ți va răspunde.

Tindarella

Îmi văd de ale mele și clipul îmi iese total din minte, până când îmi aduc aminte de unde îl știu pe tip: e un fost coleg de liceu cu care îmi amintesc că am dansat la banchet, dar nu știam cum îl cheamă. Știu acum, din cauza clipului, este Vladimir D. Mai mult doar așa, ca fapt divers, îi dau add pe Facebook și îmi acceptă cererea. În mod normal, ca în cazul miilor de prieteni virtuali pe care îi am, n-ar fi trebuit să vorbim niciodată, add, accept și gata. Doar că Vladimir mi-a scris, mi-a spus că are pentru mine o propunere profesională „indecentă” și m-a chemat la o cafea. Am vorbit o vreme, mi-a spus că mi-a citit blogul și crede că sunt persoana potrivită pentru noua lui idee de afacere: vrea să deschidă un serviciu care să creeze profiluri Tinder de succes, doar că el vrea să meargă un pas mai departe, în sensul în care să asigure și servicii de consiliere psihologică, fotografi, recuzită, chiar și deplasări înafara orașului pentru poze la munte sau la piscină, în alte orașe etc. În acest fel, spune el, ne asigurăm că oamenii pornesc cu dreptul măcar, că sunt observați și că au șanse să fie matched. Un fel de Hitch.

-Dar, intervin eu, îți dai seama că nu asta e esența problemei, nu? Nu e greu să mergi la un date, problema e ce se întâmplă după aceea, astfel încât nu se leagă nimic.

Da, sigur că îmi dau seama, dar noi avem un business. Și chiar cred că poate ajuta. Nu vom face diferența pentru toți, ajunge s-o facem pentru câțiva.

Daaa….am spus eu ce era de spus ca să-mi liniștesc conștiința, dar adevărul e că-mi place la nebunie. Stabilim de la început ce roluri are fiecare. Vladimir și încă doi prieteni de-ai lui, Marius, un fotograf și Tudor, care nu pare să aibă o meserie specifică, dar e blogger de profesie, se ocupă de „șmecheria” profilului, cum să arate tipul, cum să se îmbrace în poze, unde să fie pozele, ce să scrie, ce linkuri să-și pună, etc. Teoretic asta nu e treaba mea la început dar devine, pentru că mă amestec de fiecare dată. De exemplu, îmi arată Vladimir unul dintre primele profiluri pe care le-au făcut ei și zic nuuu, dar cum l-ați lăsat să apară în poze cu sandale? Serios?? Nu știi gluma aia că există multe metode contraceptive dar nici una la fel de eficientă ca sandale cu șosete :)))?” Sunt atât de pretențioasă încât devin unitatea de cenzură. Merg atât de departe încât îi întreb pe cei cu care eu mă potrivesc pe Tinder cum și-au ales pozele, la ce s-au gândit, de ce au scris ce au scris. Rolul meu de fapt (cel puțin inițial, că apoi s-au amestecat și restul) era să îmi dau seama, analizând conversații trecute și incidente, istoricul de relații, care este problema de fond, ce greșește. Și apoi, aici vine frumusețea ideii noastre, nu trebuia să reparăm (deși to be fair, recomandam psihoterapie unde era cazul), ci să mascăm. Pachetul premium al serviciilor noastre presupunea ca Tudor (bloggerul versat) și Anabela (o completare a echipei, o influencer care mergea la party-uri și se îmbrăca frumos, dar avea si mult fler) să intre în direct cu tipul care avea nevoie de ajutor și să-i spună când să scrie și ce.

Una dintre primele dileme a fost dacă să marketăm diferit persoanele care vor doar sex sau doar relații, adică dacă ar trebui să arate profilurile diferit. La noi, spre deosebire de alte țări (unde este mai mult canalizat pe aventuri), Tinder, având cea mai mare bază de utilizatori, este folosit în toate scopurile. Mă opun vehement, profilurile ar trebui să arate la fel și apoi lucrurile se discută. Ce am face, cum am diferenția pozele de soț de pozele de …sex? Poze de la nunți, acasă în familie, cu cățelul, gătind sunt poze de soț în timp ce poze de la party-uri, cu jeanși rupți și cu țigara sunt poze de bad boy? Atât mesajul gen „caut relație serioasă” cât și „vreau doar sex” pot da fiori potențialei perechi și o fac să swipe left. Ca să nu mă lungesc în explicații, spun doar atât: dacă aș ieși cu cineva care în mod ferm transmite mesajul de relație serioasă, m-aș aștepta să mă duc la un interviu la care să fie evaluată măsura în care semăn cu mă-sa și nu vreau să știu, indiferent de concluzie.

A doua dilemă era dacă să extindem serviciile și la femei, am ajuns repede la concluzia că da. Și aici e aici, dacă în acest caz măcar ar trebui să marketăm diferit profilurile de prietenă pe termen lung/„soție” (poze în haine frumoase, la petreceri sau în natură, pe străduțe medievale eventual și cu gașca de fete) versus altceva (în principiu același lucru doar cu mai puține haine). Eu și Anabela am spus nu, faceți asta și noi plecăm. Adică cum, să te astepți ca pe Tinder să te aleagă cineva pe bază de virtute? Bitter lesson pentru cine nu știe, bărbații niciodată nu aleg așa.

Poza de adrenalină

Una dintre cele mai atrăgătoare trăsături atât la bărbați cât și la femei este curajul, îndrăzneala. Cel mai bine poți să surprinzi această trăsătură în poze prin participarea la activități de sport extrem (sau mă rog, mai mult decât faptul că mergi la sală). Pentru un tip, o poză de la sală este ok, prea multe însă….eh, arată un orizont destul de limitat, așa că e nevoie de poze la schi, cu bicicleta pe teren accidentat sau cățărându-te pe stânci. Așa că organizăm o sesiune de photo shooting în Cheile Turzii, axată pe escaladă. M-am gândit eu la asta, că este o soluție economică, îi ducem pe toți acolo, programați pe ore, pentru poza de adrenalină. Primul tip care vine, J, chiar face asta în timpul liber dar de obicei merge singur și nu are pe cineva care să îi facă poze. Doar că e nașpa îmbrăcat, are niște pantaloni scurți oribili. La asta nu ne-am gândit, să facem dinainte un ghid pentru cum te îmbraci la munte, trebuie să pară că nu-ți pasă, dar nici să…Instructorul pe care l-am angajat are din fericire o pereche în plus. În fine, nimerim niște cadre fabuloase, J chiar se pricepe. Trecem apoi la poze de grup, noi eram gașca de prieteni cool cu care venise la munte. Următorul, S, nu se pricepe, se teme și arată ca o pisică agățată în perdea. Ok, poze de escaladă nu facem, dar Marius, fotograful, îi face câteva poze de jos, ca și cum s-ar pregăti de escaladă și de sus, ca și cum ar fi terminat. Măcar s-a îmbrăcat decent, în negru.

– Dar dacă ies cu o tipă și mă întreabă de chestia asta, ce zic? Legitimă întrebare, se vede că e un overthinker.

– Că nu e hobby-ul tău, dar că ai încercat odată, nu trebuie să minți sau să fii altceva. Ideea e ca tipa să te vadă. Frumos răspuns, Vladi.

Varianta pentru femei am organizat-o la un adventure park, până și eu mi-am făcut niște poze ca și cum m-aș fi dat pe tiroliană. Cireașa de pe tort a fost însă un tip care de fapt venise să-și facă niște poze în costum în natură (de ce, nu știu, nu fusese ideea mea). Rămăsese un motor recuzită de la alt client și Marius a avut ideea să combine. Tipul (care niciodată nu condusese o motocicletă) stătea cu casca în mână sprijinit cumva de șa, uitându-se în jos și în spatele lui soarele apunea superb. Nu avea prea multă logică poza asta, dar era atât de frumoasă încât a trecut de cenzură. Ne-a și scris tipul câte matches a avut.

It’a all about the money

Sau nu, depinde de target audience. Dacă vrei femei intelectuale, ajută să ai bani, dar nu trebuie să îi afișezi ostentativ, că atunci intri în altă categorie. Statutul poate fi transmis mai subtil prin profesie și poze sugestive, dacă profesia te ajută, normal. Dacă ai un job nașpa, trebuie găsit un eufemism prin care să nu fie evident cu ce te ocupi (gen security în loc de agent de pază). Printre primii clienți care ne-au scris a fost R, medic chirurg, 30 și ceva de ani, care arăta destul de ok. Ne-am uitat nedumeriți unii la alții; în acest caz, meseria face jumătate, fizicul ajută mai degrabă decât încurcă…deci înseamnă că foarte tare greșește ceva dacă nu-i iese. Și profilul lui era acceptabil de la început. S-au mai dus băieții să îi facă niște poze la spital, să se facă că e în timpul operației, am mai pus niște muzici sofisticate de pe Spotify și încă ceva poze în costum (nu era genul de poze de grup, era ursuz rău, deci am optat pentru un profil „dark”). În rest nu prea am avut ce-i face, părea din discuțiile cu noi un narcisist fragil și un pic cu note autiste, deci i-am împachetat frumos profilul și ….good luck.

Un subiect de dezbateri aprinse între noi a fost mașina din fundal (scumpă, evident), dacă da sau nu. Eu am fost clar anti, mi se părea că s-a ajuns într-un punct în care chiar și fetele care sunt atrase în mod normal de așa ceva încep să-și pună semne de întrebare. S-a ajuns până la urmă la o soluție de compromis, să apară mașina, dar numai dacă poate fi acolo ca din întâmplare. Picnicurile cu mașina pe fundal n-au fost o idee bună, oricum făceai, era evident. O altă idee au fost pozele din interior, nu atât selfi-uri cât poze făcute tipului în timp ce conduce, preferabil râzând și cu ochelari de soare. Marius se chinuia ore întregi să ia un cadru ok, majoritatea erau crispați și ieșeau cu niște zâmbete de parcă ar fi dansat pe muzica unei bormașini. Până la urmă, tot apusul de soare ne-a salvat. Apus de soare, peisaj, mașina de lux, tipul sprijinit de capotă dar cu spatele la fotograf.

Apropo de statut oarecum, îmi zice Vladimir:

– Auzi, M, m-am uitat pe profilul tău. Scoate aia cu profesia, pune ceva mai general, gen consilier. Nimeni nu vrea să iasă cu o tipă psiholog și profă pe deasupra.

-Pe bune? Toate colegele mele au prieten sau soț.

– De pe Tinder? Touché. Și ai poze foarte faine, dar ce-i cu șubele alea, treci la profilul de vară.

Și știu că asta nu-mi va spune, dar, ca să am succes, ar trebui să scad vreo 10 ani la vârstă. Este cea mai puternică corelație în ceea ce privește atractivitatea femeilor în online, între vârstă și numărul de likes.

Și unde te duce drumul?

Și se întâlnesc doi oameni cu profile cosmetizate, la o întâlnire consiliată, o cină într-un local șic, îmbrăcăminte casual cu ceva machiaj. Ce își vor spune după primele zece replici învățate? De cele mai multe ori, unul va face ghosting (când aparent inexplicabil, după o conversație sau întâlnire, cineva dispare pur și simplu, nu mai scrie, nu mai răspunde la mesaje). De și mai multe ori, nu vor ajunge nici măcar să se întâlnească pentru că nu-și vor putea susține imaginile prin cuvinte și replici de flirt. Dar poate că e așa cum ne scrie una din clientele noastre, G.

Pendulăm între a fi noi înșine și a încerca să fim altcineva. Societatea, prietenii, lumea ne transmit aceste mesaje contradictorii mereu. Fii așa, fă așa dar fii tu însăți. Investim bani și energie în auto-acceptare, dar și în transformare și pare că așa ne sabotăm toate eforturile. Nici acum nu știu dacă ce faceți voi e bine și dacă mă va ajuta pe mine cu ceva. Vreau să cred că e cum spuneți, că nu trebuie să ai succes total, ci că ajunge doar ca un mic truc să deschidă mintea cuiva astfel încât acea persoană să vrea să te vadă cu adevărat”.

Trucurile există, pe unii ne prind mai bine decât pe alții. Unii nu trebuie să „trișeze”, sunt prin natura lor mai extroverți și viața lor socială curge mai lin. Ce facem însă restul, suntem obligați la resemnare? Sigur că trebuie să ne acceptăm și să avem compasiune față de propria persoană, dar putem visa și la puțină strălucire? Putem și noi folosi trucurile altora sau sunt doar o capcană? Ce ziceți?

P.S. Sigur, povestea este o ficțiune

Virusul „te iubesc”

E o dimineață cam lungă, după o seară în oraș, mă foiesc pe toate părțile încercând să adorm din nou, doar că un gest reflex pe care îl avem cu toții în zilele noastre mă oprește. Iau telefonul în mână și înlemnesc, am un mesaj de la Fred: „te iubesc, hai la mine acum”. Ceeee? Fred era my crush de ani de zile, îl iubeam larg în lumina zilei și el știa și nu-i păsa. Urmăream evenimentele la care dă attend, să apar și eu pe acolo. Ne întâlneam, el era mereu politicos și zâmbitor, nu dădea semne că prezența meu îl obosește. Norocol meu e că am avut frână, știi, frâna aia de care zice lumea să scapi, fly away, be yourself kind of stuff, inhibița comportamentală, frâna aia care mă țintuia în școală la baschet în marginea careului. Astfel încât cred că Fred niciodată n-a știut CÂT de mult îl vreau, deși știa, evident, că îl plac, că doar i-am spus-o și el și-a lăsat jenat, capul în pământ. Nu mai vorbisem cu el de vreo cinci luni, eram într-o fază în care îmi interzisesem pur și simplu să îl mai caut. Mesajul mi-a amețit mintea, nu mai simțisem așa ceva de ani buni. M-am ridiat din pat și mi-am făcut o cafea dar n-am băut multă, de frică să nu-mi sară la propriu inima din piept, cu infuzia de adrenalină pe care o primisem. Amânam să vorbesc cu el ca să mă bucur pe deplin că am câștigat finala. Îmi imaginam eu cum și-a dat el seama în sfârșit că eu sunt regina, cum i-a fost dor de mine dar s-a abținut, s-a străduit să stea deoparte pentru că n-a fost sigur de ce simte, dar acum n-a mai putut și…stop it, there it is, povestea pe care o spun mulți dar n-a trăit-o nimeni. Tremurând, îl sun. Răspunde.

Hey, ce mai faci? Nu ne-am mai auzit de mult, zice el. Sincer, mă așteptam la mai mult după ACEL mesaj.

– Fred, am primit mesajul tău 🙂 Vrei să ne întâlnim?

– Ce mesaj?

Închid telefonul. Nuuuu, așa ceva nu mi se poate întâmpla, nici măcar mie, e prea ca o secvență dintr-un film în care cel mai popular băiat invită la bal o fată mai urâțică doar ca să râdă de reacția ei când îi aruncă un tort în față. Mi-a trimis mie mesajul destinat altcuiva, evident și neatenția lui, lipsa de delicatețe mă înfurie atât de tare încât dau reply la mesajul lui cu textul „du-te dracului”. Așa va ști că a greșit destinatarul. Mă sună înapoi:

– M, ce ai? De ce să mă duc dracului?

Îi răspund în lacrimi:

– Mi-ai trimis un mesaj cu „te iubesc”, Fred. Evident că nu mie ai vrut să mi-l trimiți și acum mă simt oribil și că am crezut că tu…

– Nu am trimis nici un mesaj nimănui, despre ce vorbești?

– Lasă, e ok, înțeleg, ești amabil, nu trebuie să…

Măi, n-am trimis nimic, dă-mi o poză cu ecranul. Cum naiba? Pare să rămână mască, nu mai zice nimic câteva secunde. Chiar nu am trimis eu, nici ție nici altcuiva….nu pricep.

– Ai fost cu cineva azi-noapte?

– Nope…

Încheiem cumva conversația asta ciudată și eu mă simt sleită de puteri de parcă aș fi alergat maratonul. Putea fi și mai rău. Dau aiurea scroll pe facebook și văd o știre, cică sunt probleme tehnice cu aplicația de messenger, mai mulți oameni au primit mesajul „te iubesc” și variații ca „hai la mine acum” de la oameni care nu au trimis. Mă interesează povestea în mod deosebit și vreau să o documentez, așa că postez pe pagina mea profesională ce mi s-a întâmplat (mă rog, în linii mari) și rog oamenii să îmi scrie dacă li s-a întâmplat și lor, apoi eu îi sun. Vorbește și Fred cu prietenii lui, mai am un set de povești. În două zile se adună cam cincizeci. Apoi caut și relatări pe net, se pare că fenomenul este internațional. Este efectiv, un virus global care spune „te iubesc”. Pandemie de iubire 🙂 Trimite la întâmplare însă? Nu, și aici e frumusețea virusului. A fost dezactivat repede, după trei zile, timp în care a distrus viața multor oameni și a construit-o pe a câtorva. Ce făcea este că urmărea pe pagina cui intri cel mai des, pe cine you stalk, cum ar veni și îi trimitea persoanei respective mesajul. Ei Fred, dragule, ce făceai tu la mine pe pagină, e de bine sau de rău 🙂 ? Și am adunat aici cele mai interesante experiențe.

Carina (16 ani) „a trimis” acest mesaj profului de mate, pe care avea un mic crush. El nu i-a răspuns pe mess, ci a abordat-o a doua zi la școală cu un discurs despre seriozitate, respect și glume deplasate. Ei i s-au umplut ochii de lacrimi, ea era, biata, cea mai cuminte din clasă. Când s-a aflat de faza cu virusul, proful și-a cerut scuze și ea a roșit pentru că aflase pe ce bază ataca virusul și cu siguranță știa și el.

Mario (30 ani) este avocat și „a trimis” acest mesaj clientului părții adverse dintr-un proces, un om politic perfid și cam mafiot, despre care încerca să afle mizerii. Algoritmul nu era perfect, nu știa tot timpul motivele pentru care stalkuiești. Clientul părții adverse i-a răspuns: „domnule avocat, dacă mă iubiți cu adevărat, aveți grijă ce spuneți despre mine în instanță.”

Amelia (40 ani) „a trimis” acest mesaj fostului soț, Șerban, pe care îl părăsise acum patru ani pentru actualul. Șerban nu își revenise deloc și se luptase multă vreme cu o cruntă depresie. În ultima vreme cunoscuse o tipă și se simțea din nou iubit, mergeau în călătorii împreună și planificau o nuntă. Asta făcea Amelia la el pe pagină, îi urmărea pozele și se bucura că în sfârșit, a scăpat de povara vinovăției de a-l fi împins pe Șerban în prăpastie. Șerban însă, văzând mesajul, a apărut imediat la ușa lor cu valiza în mână. Amelia și soțul ei s-au enervat în primă fază, apoi l-au consolat și l-au trimis înapoi la prietena lui spunându-i că e absolut normal să rămâi îndrăgostit de cineva care te-a rănit și că asta nu te împiedică să ai o relație sănătoasă cu altcineva. Mă rog…au făcut și ei ce-au putut.

Dorian (28 ani) „a trimis” acest mesaj actualei sale prietene, Maria, pe care o bănuia că îl înșală. Intra la ea pe pagină să numere like-urile pe care le are de la alți bărbați și dacă cumva are like-uri și de la noul ei coleg de muncă, care îi fusese lui coleg de clasă și pe care îl urâse toată viața. Doar că s-a trezit cu Maria la el la birou, care l-a luat de mână, l-a dus în baie, și-a scos rochia și i-a desfăcut pantalonii. Așa că și-au consumat iubirea și i-au trecut și lui dubiile paranoide.

Lisa (33 ani) „a trimis” acest mesaj unui tip cu care tocmai ieșise la cea mai dezastroasă întâlnire din viața ei. Tipul era un fanfaron, se lăuda cu averea, relațiile lui, banii, îi explica cum că așa e în viață, nu trebuie să ai încredere în nimeni, că toți vor să te facă. Femeile profită cel mai mult, toate sunt după bani. Și ca să elimine riscul de a deveni o pradă financiară, a lăsat-o pe ea să plătească. Ea se distra de postările lui, care erau toate selfiuri din mașină sau lângă mașină, sau ridica pumnul să i se vadă ceasul. Tocmai râdea cu o colegă de birou când s-a trezit cu un mesaj de la faimosul acesta: „înțeleg că ți-am căzut cu tronc, păpușe…unde ești că acuma vin la tine…”

Vali (55 ani) „a trimis” acest mesaj noii lui angajate care avea 25 de ani și era foarte atrăgătoare. Fata s-a speriat și a doua zi și-a dat demisia, fără să vrea să îi ofere lui Vali vreo explicație. Când s-a aflat de faza cu virusul, a revenit asupra deciziei, dar a rămas rezervată cu el, știind, din nou, pe ce bază funcționează algoritmul.

Selena (23 ani) „a trimis” acest mesaj unei colege de facultate pe care era invidioasă pentru că avea notele cele mai bune și arăta și bine. O stalkuia cu invidie, sperând să vadă ceva greșit și chiar găsise, o poză în care miss academica era de-a dreptul dezbrăcată. Mare i-a fost mirarea când a primit mai târziu un mesaj de la ea, dacă vrea să iasă în oraș. „N-am știut chestia asta despre tine”, spune miss academica. „Ce?” „Asta…” și o sărută în văzul tuturor. Selena îi răspunde la sărut și se întreabă cum de miss academica și-a dat seama.

Și dacă nu s-ar fi aflat? Dacă am fi rămas cu toții uluiți de un mesaj de dragoste pe care l-am primit sau l-am trimis? Dacă s-ar fi repetat? Cum ar fi viața într-o lume în care te trezești iubit din senin și arunci tu însuți cu cele două cuvinte? Rea minte trebuie să fi avut cine s-a gândit la așa virus. Și totuși, pentru puținii norocoși, a oferit ocazia vieții lor. Nu știi nici tu întotdeauna pe cine poți iubi și cine te iubește. Cum spune o piesă de la Direcția 5, „Dacă-ai ști despre mine tot ce simt pentru tine…”

 

P.S. Știu că cine a ajuns până la capăt cu povestea se gândește…cine ar fi destinatarul mesajelor mele? Care ar fi dezastrul cel mai dezastru?