De fapt, ce înțelegem prin schimbare? Să spunem că ne referim la ceva concret și simplu, cum ar fi schimbarea rutinelor de viață sau măcar a unor mici obiceiuri – ceea ce mâncăm, activitatea fizică sau rutina de skincare. Mulți dintre noi au fie comportamente în exces, pe care ar vrea să le reducă – mâncat nesănătos, consum de alcool, uitat cu orele la TV și/sau comportamente în deficit, pe care ar vrea să le facă mai des – exercițiu fizic, citit, socializat, etc. Dacă ne este destul de clar ce ar trebui să facem pentru o viață mai lungă și mai bună în viitor, de ce ne este atât de greu să ne schimbăm obiceiurile? Parte din răspuns vine tocmai din ce înseamnă acest cuvânt  – obicei. Este ceva ce facem des, aproape automat, fără să ne gândim prea mult înainte și care nu mai presupune foarte multă muncă de convingere sau de lămurire; este ceva la care nu neapărat ne gândim prea mult înainte să îl facem, cum ar fi faptul că ne spălăm pe dinți dimineața sau că luăm telefonul în mână la prima oră. O schimbare de rutină presupune așadar să te oprești conștient din ceea ce faci de obicei și să faci în schimb altceva, de regulă ceva ce presupune efort și care oferă puțină plăcere pe termen scurt. Dacă îmi propun, de exemplu, să ies la alergat dimineața în contextul în care nu fac asta aproape niciodată, e chiar mai greu decât pare, pentru că trebuie să îmi inhib rutinele de dimineață (dormit mai mult, stat pe telefon) și să le înlocuiesc cu un comportament necaracteristic mie și mult mai greu de făcut. Puși în fața deciziei de dimineață, cu ochii bulbucați de somn, unii dintre noi își vor lua echipamentul și vor ieși la alergat așa cum și-au propus și o vor face și mâine și poimâine și pentru tot restul zilelor lor. Alții își vor lua echipamentul și vor ieși o zi, două zile, o săptâmână, după care o vor lăsa baltă, raționalizând decizia în moduri bine cunoscute (nu am timp de fapt, e prea frig, mai bine caut alt tip de mișcare). În fine, alții vor abandona din prima, zicând că vor începe de luni, de la primăvară, sau de când se vor muta la casă. La întrebarea ce îi diferențiază pe primii de ceilalți, mulți am fi tentați să răspundem că voința, primii au mai multă voință decât ceilalți. Este însă așa?

Ce este voința?

De la început aș spune că în psihologie se folosesc în locul voinței alte concepte mai clar definite, ca auto-control sau auto-reglare comportamentală, pentru că ceea ce vrem să surprindem este tocmai capacitatea cuiva de a-și controla comportamentul – adică a-l alinia cu scopurile hotărâte pe termen lung. Ca o scurtă paranteză, de ce tot vorbim de scopuri pe termen lung? De regulă pentru că sunt mai greu de urmat, fiind abstracte și ipotetice; cele pe termen scurt sunt chiar în fața noastră, au consecințe imediate – știu că prăjitura e bună și că voi simți gust bun dacă o voi mânca. Dacă sună telefonul cu ceva urgent, te ridici imediat din pat dimineața, fără să o gândești prea mult. A urma un scop pe termen lung înseamnă însă a lua decizii fără nici o însemnătate pentru moment, dar care, adunate, vor duce la un rezultat probabil mai bun pe viitor; dacă înlocuiesc gustarea hipercalorică cu un măr, pe moment (termen scurt) nu voi vedea nici o schimbare în bine, ba dimpotrivă, voi fi frustrată; pe termen lung însă, dacă continui obiceiului este posibil să văd schimbări pozitive, cum ar fi scăderea colesterolului. Deci, să spunem că ce înțelegem prin voință este capacitatea de a-ți coordona comportamentul în acord cu scopurile pe care ți le propui pe termen lung.

De ce unii dintre noi pot să își controleze mai bine comportamentul decât alții?

Povestea începe de când suntem mici; de la vârsta preșcolară există diferențe între copii în ceea ce privește capacitatea de amânare a recompensei – capacitatea de a-ți inhiba impulsurile pentru a obține câștiguri ulterioare mai mari. După cum au descoperit Walter Mischel și colegii săi, capacitatea noastră de a amâna gratificarea este un bun predictor al adaptării sociale ulterioare. O probă pentru testarea amânării recompensei presupune a lăsa un copil singur într-o cameră cu o recompensă mică, cum ar fi o prăjitură și un clopoțel. Apoi, cercetătorii îi spun copilului că, dacă poate aștepta 15 minute, poate primi o recompensă și mai mare, cum ar fi două prăjituri. Dacă nu poate aștepta atât de mult, poate suna din clopoțel pentru a chema experimentatorul. Copiii au mai multe opțiuni: să aștepte cu răbdare, să sune din clopoțel și să sacrifice recompensa mare, sau să renunțe la orice precauție și să bage direct prăjitura în gură. Capacitatea copiilor de a aștepta pentru recompensa mai mare la vârsta de patru ani prezice o capacitate superioară de a face față frustrării în adolescență, probabil pentru că gestionarea situațiilor dificile depinde de capacitatea de a ne inhiba reacțiile negative la stres. Și nu, nu depinde doar de educație, oricât am vrea să ne batem cu pumnul în piept dacă avem copii răbdători și calmi. Capacitatea de amânare a recompensei, precum și trăsăturile de personalitate asociate de mai târziu, cum ar fi conștiinciozitatea sau auto-controlul, auto-disciplina, au o puternică bază temperamentală, reflecând mai degrabă diferențe înnăscute, transmisibile genetic. Cu alte cuvinte, de mici ne vine mai ușor unora să punem pe hold dorințele imediate pentru recompense ulterioare mai mari. Mai multe informații despre eritabilitatea autocontrolului (măsura în care diferențele în auto-control pot fi atribuite factorilor genetici) aici https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0149763418307905.

Persoanele care au un nivel ridicat de auto-control ca trăsătură de personalitate nu își exercită mai des „voința”, nu se chinuie mai tare; dimpotrivă, le vine mai ușor să ignore stimulii irelevanți sau tentațiile de moment pentru a-și urmări scopurile. Sunt mai puțin distrași de obstacolele care pot interfera cu planurile lor. Eu mă ridic anevoie din pat, mă târăsc spre echipamentul de alergat și în tot acest timp trebuie să inhib de 50 de ori pe minut impulsul de a mă pune înapoi în pat și să mă lupt cu tot atâtea gânduri ca lasă pe mâine, nu are rost, who cares. Cineva care are auto-control ridicat ca trăsătură din start nu se luptă atât cu impulsurile și gândurile sabotoare; nu neapărat că e ușor ce face, dar chiar definiția conceptului, a trăsăturii de auto-control asta prespune, că îți este mai ușor să treci peste distractori https://www.theatlantic.com/health/archive/2022/01/self-control-habit-new-years-resolutions/621200/?utm_campaign=the-atlantic&utm_content=true-anthem&utm_medium=social&utm_source=facebook&fbclid=IwAR1s56qTyR56hxYjszAZbwCZ-AJbRNdtLgOpCZH1a-ecwIAp9jX6wB1ooGk

De asemenea, persoanele cu auto-control ridicat își fac viața mai ușoară și nu mai grea luând decizii care să favorizeze implementarea comportamentelor dorite. De exemplu, aleg din start să cumpere alimente mai sănătoase, nu își exercită puterea voinței în fața cutiei cu bomboane. Astfel, a evita tentația înainte ca ea să apară este o strategie mai de succes decât a te abține odată ce o ai în față. De exemplu, persoanele conștiincioase (ca trăsătură de personalitate) sunt mai rar infidele față de parteneri și pentru că evită contextele în care ar putea fi tentați. Poate nu e o idee bună să îl cunosc mai bine pe noul coleg care mi se pare atrăgător (dacă am deja o altă relație pe care vreau să o păstrez) și atunci aleg să nu fug după el când iese la cafea. Cu siguranță asta este mai ușor decât să te smulgi din brațele lui odată îndrăgostită https://www.cambridge.org/core/journals/behavioral-and-brain-sciences/article/abs/willpower-is-overrated/A226C68E100477F27D0099221F814E25.

Pot să îmi îmbunătățesc auto-controlul?

Răspunsul scurt ar fi că nu prea mult; ca orice trăsătură de personalitate, nivelul de auto-control (sau popular voință) este stabil, deși putem învăța să facem schimbări comportamentale mici, contextuale, care să ne ducă în direcția dorită. Răspunsul lung ar fi că mda, sunt programe de training al auto-controlului care antrenează tocmai capacitatea de a inhiba răspunsurile dominante și a le înlocui cu un răspuns programat, dar rezultatele studiilor arată efecte foarte mici, https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/28846503/. De asemenea, Roy Baumeister, un cunoscut cercetător din domeniul psihologiei personalității susține că auto-controlul este o capacitate ce poate fi antrenată, ca un mușchi – putem avea mai mult auto-control dacă ne antrenăm, de exemplu, încercând să mâncăm cu mâna stângă în loc de dreapta (deci putem încerca). Tot el susține însă că auto-controlul este o resursă limitată și că odată ce ne angajăm în activități ce presupun mult auto-control (ex. decizii dificile la job), capacitatea de a ne controla comportamentul scade și devenim mai impulsivi, fenomen numit ego-depletion (posibil pe fondul scăderii nivelului de glucoză de care are nevoie creierul pentru activități intense). Cercetări recente nu au reușit însă să pună în evidență acest fenomen de ego depletion, devenit între timp un concept controversat, https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/29591537/. De asemenea, nu mâncați zahăr dacă vreți să aveți un auto-control mai bun 😊, deși metabolismul glucozei are un rol în auto-control, este relevant să menținem un nivel constant pe parcursul zilei, nu să avem sugar rushes https://www.apa.org/monitor/apr07/lowglucose. Bine, oricum rolul glucozei în menținerea auto-controlului este neclar și mai redus decât se credea inițial https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/27485134/.

De ce ținem strâns de conceptul de voință?

Pentru că este un concept cu rădăcini adânci în religie și morală; deși felul în care îl înțelegem în mod normal nu exprimă o realitate psihologică. De exemplu, avem nevoie de el atunci când vrem să ne plasăm într-o postură de superioritate față de alții (eu am și tu nu ai auto-control/voință, sigur că sunt mai bun decât tine), ceea ce sigur, este o tendință naturală. A fi judgmental ne vine ca o mănușă nouă ca oameni, iar bârfa pe seama lipsei de voință a unuia sau a altuia este una din activitățile noastre preferate. Să nu ne mințim însă că este o virtute. Avem nevoie de conceptul de voință și atunci când vrem să justificăm de ce nu ne apucăm de proiectul mult amânat; uneori e adevărat că din această cauză, alteori însă, nu ne apucăm pentru că de fapt știm că merge și așa, că nu trebuie neapărat făcut sau că poate fi lăsat pe ultima clipă.

Și atunci ce putem face pentru a ne schimba comportamentul?

Deși este neclar dacă metodele de îmbunătățire a auto-controlului funcționează sistematic, nici măcar cei care le propun nu susțin altceva decât exercițiu metodic. Cu alte cuvinte, nu este o cale direcă, o revelație pe care ar trebui să o ai pentru a avea mai multă voință, spre frustrarea multor persoane care exact asta ar căuta la un psiholog. „Aș vrea să îmi schimb stilul de viață doar că nu am voință” se traduce psihologic în „nu îmi doresc să îmi schimb stilul de viață, dar știu că asta ar fi bine pentru sănătatea mea și aș vrea fac mai multe pentru sănătatea mea, doar că îmi este foarte greu să îmi stăpânesc impulsurile de moment”. Odată formulată problema așa, înțelegem că 1. Este normal că tânjim după lucruri comode și nesănătoase și nu trebuie să ne canalizăm eforturile spre a ne „dori” altceva, 2. Dacă avem scopul de a fi sănătoși, va trebui să facem lucruri care nu ne plac și e normal să nu ne placă, 3. Sigur că este greu să ne stăpânim impulsurile de moment, e normal să fie greu, nu e vina noastră că ne e greu și 4. Trebuie să facem mai ușoare alegerile sănătoase. De exemplu, este mai ușor să fii productiv într-un birou cu oameni care lucrează din greu decât singur sau înconjurat de colegi care stau de vorbă. Este mai ușor să mergi la sport dacă ai o programare ce necesită efort pentru a o anula decât să te bazezi că vei merge tu din proprie inițiativă. Este mai ușor să gătești legume dacă le ai în primul rând în frigider. Există metode de a ne schimba comportamentul – este un întreg curent în psihologie, behaviorismul, care exact cu asta se ocupă – însă schimbarea se face atent, pas cu pas (enervant de pas cu pas), prin analiza atentă a comportamentelor noastre, nu prin vreo detonare a forțelor „voinței”. Nu există soluție unică, aplicabilă pentru toți. Cum să fac ceea ce îmi propun să fac este o întrebare generică la care un răspuns generic ne va lăsa nemulțumiți și cinici (eh, lasă-mă cu astea). Motivele pentru care nu facem ceea ce ne propunem sunt diverse de la om la om și de la situație la situație. Ce anume mă împiedică acum să fac ceea ce îmi propun? Îmi trece prin minte gândul că viața trebuie să fie ușoară și că eu ar trebui să am tot ce vreau și atunci mi-e și mai greu să amân o recompensă? Este faptul că m-am criticat până la epuizare și am ajuns trist și gol pe interior, astfel încât am nevoie să beau sau să mânănc ceva? Este faptul că respectivul comportament nu e suficient de sus în lista priorităților, eu fiind, de exemplu, o persoană care mai degrabă știe să facă lucruri pentru alții decât pentru sine? Este pentru că ceea ce îmi propun realmente nu se poate face? Sau e prea abstract, prea greu de definit, sau e ceva ce nu ține de mine?

Mecanismele care stau la baza indisciplinei sau lipsei de control pot fi diverse și trebuie analizate de la caz la caz, la asta ar trebui să ne ajute un psiholog 😊 Un exemplu grăitor poate fi următorul: un mecanism care susține episoadele de mâncat necontrolat este restricția cognitivă – reguli foarte stricte legate de ce e voie să mâncăm și ce nu, pe fondul unor standarde foarte ridicate legate de formă, greutate și control alimentar. Pornind de la ideea că mâncarea este limitată, la numite alimente nu e voie, nu trebuie, ajung să mă gândesc foarte mult la asta, să țin o dietă strictă și să am senzația de pierdere a controlului atunci când, inevitabil, scap în tentație. Problema nu este lipsa de control, ci exagerarea lui; dacă știi că există opțiunea, poate fi mai ușor să te abții decât dacă te gândești că nu trebuie și atunci este ultima oară când mănânci. Asta nu înseamnă că toate problemele de consum alimentar au la bază acest mecanism; alteori este vorba mai degrabă de toleranță scăzută la frustrare sau dependențe alimentare, sau simplul fapt că nu mă interesează ce mănânc. Așa cum nu există soluție unică pentru controlul alimentar, nu este pentru nici un fel de control. Nu putem scăpa de analize nuanțate în speranța că puterea voinței ne va salva de noi înșine.

Sărbătorile de iarnă au o semnificație aparte, cu atât mai mult dacă suntem religioși, dar și dacă nu suntem. Prin tradiție, am asociat sărbătoarea Crăciunului cu timp petrecut cu familia și prietenii, cadouri, brad împodobit și decorațiuni încântătoare, abundență și mese îmbelșugate, gesturi de caritate, momente de bilanț. Este o sărbătoare a luminii, a bucuriei și a veșnicei copilării, motiv pentru care întotdeauna am iubit Crăciunul și perioada de anticipare, de dinaintea lui. Și cu toate astea, este greu, pentru unii mai greu decât pentru alții, pentru că luminile festive ne prind în momente diferite și tocmai asocierile formate (cu familie, iubire, cadouri) pot juca împotriva noastră. Să luăm imaginea idilică prezentă în reclame, filme și social media – familia fericită în jurul bradului sau la masă, veselă, împărțind cadouri, arătând cu toții impecabil. Uitându-ne la această imagine, câți ar putea spune că se regăsesc? Unii se regăsesc cu siguranță – poate sunt norocoși, îndrăgostiți, poate au copii frumoși, familii întregi și prieteni buni. Poate și ei plătesc un preț, al nopților nedormite, al alergăturii după cadouri, trezit cu noaptea în cap pentru pregătiri (că masa cea frumoasă nu se face singură), stres și vorbit la telefon cu orele, mâncat și băut prea mult. Aș spune că aici ar fi o problemă de exces – sunt prea multe, prea de toate, într-un timp prea scurt. Ușor nu are cum să fie, dar gândurile mele se îndreaptă mai mult spre cei care se uită la imaginea aceea și suspină, cu resemnare sau furie, pentru că au pierdut-o, nu o au, n-au avut-o niciodată sau nu o vor mai avea vreodată. Aici ar fi vorba de deficit, too little too late. Sărbătorile ascut simțurile. Dacă am pierdut pe cineva drag, Crăciunul înfige cuțite în rana încă neînchisă, știind că niciodată nu vom mai sta împreună la acea masă. Sau poate sunt departe de casă și de ai mei, ceea ce e ok în rest, dar mda, închizi un video call și îți vezi de treabă și înghiți în sec. Sau poate nu am avut niciodată imaginea idilică a sărbătorilor, fiind săraci, sau bolnavi, sau din familii dure și destrămate. Sau poate suntem single și așteptăm cu groază momentul în care se va băga lumea de la masă în viața noastră privată ca și cum ar fi cel mai natural lucru (da tu când, da de ce nu, vezi că trece timpul). Sau poate partenerul ne enervează și trebuie să zâmbim forțat under the mistletoe. Sau poate suntem bătrâni și singuri și nu prea mai are cine să mai vină la masă. Sau orice alt motiv. Long story short, pierderile și suferințele există pe tot parcursul anului, dar ne pot lovi mai tare de Crăciun pentru că avem asocierile și așteptările de care spuneam.

Tot în legătură cu asocierile sărbătorilor de iarnă, presiunea emoțiilor pozitive e mai mare acum, transmisă direct sau indirect. Parcă toată lumea e fericită și se așteaptă ca și tu să fii fericit. Și nu e doar despre ce așteptări au ceilalți, noi înșine punem presiune pe noi să vedem, măcar acum, partea plină a paharului. Emoțiile pozitive și fericirea nu sunt un scop în sine, ci un rezultat al clipelor de împlinire; când o căutăm cu lumânarea, fericirea parcă se sperie și devine timidă, de frică să nu ne înșele așteptările. Ce putem face? Să savurăm momentele frumoase chiar dacă nu sunt tot ce ne-am dorit – o cină cu prietenii, un film lângă brad, o colindă cu iz de copilărie, un cadou surpriză, un mesaj de la cineva drag.  Să avem grijă de noi și compasiune în momentele de suferință, când imaginea idilică ori nu se întrevede, ori pare doar atât – o imagine pe sticlă. Să recunoaștem că toate evenimentele intense vin cu emoții amestecate, să nu ne speriem de lacrimi, furie și teamă, toate reacții firești în fața atâtor stimuli cu potențial de stres. Aș zice că nu doar de Sărbători să fim buni cu noi și cu ceilalți, ci în fiecare zi, doar că acum avem această nevoie mai stringent. Să nu ne grăbim, să facem lucrurile în ritmul nostru. Să ne odihnim, pentru că poate măcar în aceste zile, nu avem nici o problemă de rezolvat, nici un e-mail urgent de răspuns. Sau poate avem, unii dintre noi lucrează și încă din greu. Sărbătorile nu sunt pentru toți la fel și nici reacțiile și nici sfaturile nu pot fi toate la fel. Nu am nimic de spus pentru toată lumea, poate doar atât: Sărbători cu liniște și bucurie, după cum se poate și după cum le definește fiecare!

-Oamenii mereu au trăit cu visul nemuririi, însă pentru foarte multă vreme a fost doar o fantasmă, un ideal râvnit de generație după generație, în zadar. E și greu pentru noi, cei de azi, să ne proiectăm în această lume din trecut în care timpul trăit era atât de scurt. Realmente, întreaga existentă era marcată de periodicitate, acum ești tânăr, acum la vârsta maturității, acum ești bătrân. Excelent ai surprins în cartea ta această trecere a vârstelor, incredibil de autentic pentru un amuritor care, dacă presupun corect, nu cunoaște de fapt pe nimeni care a murit.

Alma părea că aprobă sfioasă avanșa de complimente ale moderatorei. Își ridică ochii cu surprindere ca și când ar fi ascultat cu interes, dar își înfipse pe ascuns unghiile în carne. Avea un moment de ezitare în care nu știa ce să corecteze mai întâi, afirmația cu amuritorii sau faptul că ea nu a cunoscut pe nimeni care a murit. În primul rând, își zise în gând, nu s-a dovedit că putem fi amuritori. Serul Viv și diversele lui variante făceau ca îmbătrânirea să fie foarte, foarte lentă, insesizabilă în decursul a zeci de ani, dar se producea. Apoi, nu exista aderență perfectă – politica de cartel a firmelor producătoare, grevele, sistările de stocuri, câteodată și indisciplina oamenilor limitau concluziile științifice la care se putea ajunge. Și cum adică, oamenii nu mai mor și din alte cauze? Cum adică n-a cunoscut ea pe nimeni care să fi murit? L-a cunoscut pe el, pe Max, care a căzut de pe stânci în munții Anzi, în urmă cu 25 de ani. Cum adică pe nimeni, măi, new blood ce ești. Ca să o pedepsească prin vinovăție, s-a hotărât să-i spună:

-Ba da, am cunoscut pe cineva care a murit. A căzut de pe stânci în timpul unei escalade, era tatăl fiicei mele și iubirea mea. Cartea i-am dedicat-o lui.

-Oh, Alma, ce rău îmi pare! Nu am cuvinte, câtă emoție! New boods reacționau dramatic când vorbeau despre moarte doar că nu îi atingea în profunzime, ca și ecourile unui îndepărtat război. Pierderea lui a fost o sursă de inspirație pentru tine?

-Cine, Max? Da, sigur, proiectul de fapt îl începusem înainte să îl cunosc dar am tras foarte mult de timp, chiar și pentru standardele noastre 😊 Mi se pare amuzant că înainte oamenii considerau o amânare de un an-doi ca fiind lungă. Și da…ce am trăit cu el și după el a dat nota personală care m-a inspirat.

-Mulțumim din suflet, Alma Maier, vă recomand tuturor să citiți „Vreme trece”, o carte incredibilă. Felicitări!

Cu zâmbetul pe buze, Alma ieși din turnul media și se îndreptă spre mașină. Încă nu-i venea să creadă că era al ei bolidul acesta, mulțumesc, carte, cine zice că lumea a pierdut plăcerea cititului. Se tot vaită intelectualii de sute de ani și uite că…

-Hey, Alma, ce faci? Așa bine merg vânzările? Îl auzi din spatele ei pe Nik, prietenul ei de-o viață. Era pe bicicletă mai nou, de când era iarași student. Ce să și facă, bogat, supracalificat, old blood.

-N-ai văzut încă mașina mea? Uite, hai să-ți arăt. Am și economisit 50 de ani pentru ea. Literally. Mă lasă să o și conduc, hihi.

-E superbă, mă bucur pentru tine, ți se potrivește, așa glam. Ce faci, ai fost la radio?

-Da, tocmai am ieșit. Mă grăbesc puțin la cabinet dar ne vedem în weekend?

-Tu și cabinetul tău, ai cea mai longevivă meserie. Ah vai, am angoase existențiale, cu cine să mă mai mărit, care să mai fie valorile mele în acest secol, cât poți să te droghezi ca să nu interfereze cu serul.

-Nu e deloc longevivă, ai uitat? Eram jurnalist înainte. Înainte de Max. O altă viață.

Te-am văzut de departe cum vorbeai aprins cu tipa de la recepție, tu cu casca ta de motociclist în mână. Mă enervaseși groaznic mai devreme, în întâlnirea cu echipa de la Travel Watch. Ritmul natural de viață, bla bla, cică ce e așa greșit să omori animale pentru carne, auzi…ce barbarie. Mi te imaginam în tări sărace făcând pe misionarul, pe antropologul, ba nuuu, pe smeritul, mult prea-respectuosul vestic care se înclină în fața tuturor rudimentelor de cultură ancestrală, care se vaită pe bloguri că lumea a pierdut nu știu ce suflu vital, nu știu ce joie de vivre. New bood, încă în etapa de rebeliune în care te lauzi că tu nu vei lua serul. Haha, stai să-ți apară primele riduri și se termină curajul, așa fac toți copiii de bani gata. Și totuși mă uitam la tine obsesiv, îți citeam ochii și buzele de la distanță, mă uitam la mâinile tale care din nu știu ce motiv mi s-au părut incredibil de frumoase. Ți-ai trecut mâna prin păr, părul tău arămiu, catifelat și te-ai uitat spre mine rânjind fără perdea. Ai plecat spre lift, am urmărit cum apeși butonul, cum intri degajat și îți scoți telefonul din buzunar. Total irațional și fără nici un sens, am luat-o pe scări să te ajung din urmă. De ce? N-aș ști să-ți spun și oricât m-aș fi străduit să scornonesc o întrebare pentru tine sau un motiv plauzibil, n-am avut așa ceva. Am alergat în stradă după tine și m-am uitat fix în ochii tăi, fără să zic nimic. Ai zâmbit nedumerit dar mi-ai zis până la urmă „vii cu mine?” Cu tine pe motor, cu tine în junglă, cu tine acasă? Merg unde vrei tu. Acum și de fiecare dată când mă vei chema.

-Ce face Clara?

-Azi are prima programare pentru ser. Nu-mi vine să cred că are deja 25 de ani. Avem emoții mari pentru petrecerea de maturitate. Am investit o grămadă, am luat credit, dar va ieși de milioane, abia aștept!

-Perfect, sărbătorim sâmbătă!

Alma porni motorul și se îndreptă distrasă spre cabinetul de psihoterapie. Adevărul cam semăna cu ce spusese Nik despre angoasele existențiale, clienta era o tipă plictisită de viața ei mult prea lungă. Tema secolului, how to find meaning când parcă nu se mai termină. Începi o carieră, ești stresat, apoi entuziasmat, apoi provocat, apoi rutinat, apoi epuizat și atunci te întrebi dacă mai poți cu asta și până când. Încă o sută de ani? Încă două? Alma zîmbi la gândul că pe vremea în care oamenii trăiau pe ciclul natural, exista un lucru numit pensionare. Evident că o societate în care tehnic toți sunt tineri trebuie să renunțe la sistemul de pensionare, lucrezi până te împușcă găștile din nord, sau te lovește o mașină. Sau cazi de pe stânci. Cei bogați, ca Nik, își mai luau câte un an sabatic, începeau altă facultate, altă meserie, se relocau, intrau în politică dar ceilalți nu, rămâneau destul de rezistenți la schimbare. Criza vârstei de mijloc era un subiect de top în jurnalele științifice, destul de greu de explicat într-o societate teoretic veșnic tânără. Însă oamenii găsiseră iar metode să se clasifice: erau old bloods, cei care fuseseră suficient de bogați pe vremea în care se descoperiseră variantele incipiente ale serului – fusese inițial considerat un produs semi-cosmetic, nu previziona nimeni ce implicații uriașe va avea. Când a devenit clar, prețurile au crescut exorbitant și doar cei bogați și l-au permis. L-au luat în etapa vieții în care se aflau, unii pe la 40 de ani, așa, ca Nik, alții mai în vârstă. Oricine mai bătrân de 30 de ani era, evident, old blood. Mai erau new bloods, puținii copii cărora li se permitea să se mai nască, cei natural tineri, încă neatinși de ser. Era comun ca bărbații old blood să caute fete new blood, era un actor faimos pentru că își părăsea partenerele de îndată ce intrau pe ser. Și mai erau restul, intermediarii, ca Alma, tineri și nu prea, obligați de asigurările de sănătate să intre pe ser de la 25 de ani. Cum spuneam, tineri și nu prea. Și mai erau dizidenții, cei care se opuneau serului pe motive ecologice, comunitățile ultra-religioase, țările sărace unde populația avea doar un acces sporadic sau aveau doar cei bogați, ceaa ce alimentase lupta dintre grupări și clanuri pentru că, după cum nu se gândiseră să limiteze dreptul la reproducere, erau familii cu sute de membri, de nu mai știau ce fel de rude sunt între ei. O lume complicată, cum altfel o pot face oamenii.

Old blood, new blood

Clara porni devreme cu bicicleta, să aibă timp de o plimbare lungă pe malul râului înainte de programare. Vorbise toată dimineața cu grupul de la școală, într-un final urma să fie absolvirea, prima generație cu 18 ani de școală obligatorie. Înainte erau doar 15 și ce bine era. În cazul lor se schimbase legea după modelul francez, cineva avusese ideea fantastică să le prelungească școlarizarea, să facă materii ce înainte se învățau doar la facultate, să devină ei cea mai bine educată generație din toate timpurile. Psihologii avertizaseră că e posibil ca toată această cunoaștere să se piardă în timp și că mai bine ar fi, ziceau unii, ca în loc să înghesuie toate cunoștințele în liceu, să se repete școala din când în când, odată la 50 de ani de exemplu, să se împrospăteze informațiile. Dar nu, nu avea nimeni de gând să voteze o asemenea lege, politicienii, la fel ca toată lumea, numai chef de școală n-ar mai fi avut. Generația Clarei avea foarte puțini membri, la un oraș de un milion de locuitori erau doar 70. Se înăsprise legea reproducerii cândva înainte să se nască ei, așa că…Pe ea o preocupa în mod deosebit ce va face după absolvire. Facultate, desigur, cum îi sugerase Alma, dar care? Alma fusese jurnalist și apoi psiholog, asta în nici un caz nu era o opțiune. Clara avea oroare de cărțile de psihologie cu care se chinuise mama ei ca să treacă peste moartea lui Max. Tatăl mitic pe care ea nu îl cunoscuse niciodată. Nu că făcuse Alma vreun altar sau vreo obsesie, dar îi povestea de multe ori despre el, îi arătase toate articolele pe care le scrisese el în anii de jurnalism, pozele pe care le făcuse pe te miri unde. Tatăl ei fusese new blood, ca și ea. Îi moștenise ochii și culoarea părului, temperamentul întrucâtva și pasiunea pentru fotografie, însă Clara nu avea de gând să își piardă vremea pe coclauri, căutând experiențe nostalgice, ar fi făcut ceva de impact, măcar la prima facultate. Medicină? Drept? Economie? Sau poate ceva pretențios, ca istorie sau literatură? „Incredibil cum am ajuns aici, să nu știu nici măcar în mare ce vreau să fac, după 18 ani de școală”, oftă Clara dând negativist din cap. Am fost eleva perfectă, nu pot rămâne așa în continuare? De ce trebuie să ne hotărâm? Bine că ai timp să greșești, având forever 25 de ani că altfel…oare cum erau oamenii înainte împăcați cu alegerile lor? Îi sună telefonul chiar când ajunse în dreptul clinicii.

-Hey, Clara, ce faci mireasă? Era Dalia, prietena ei cea mai bună.

-Mireasa vieții, ce-ți veni? Acum am prima programare și apoi merg să mai probez odată rochia. Tu?

-Auzi, pot să te rog să îl inviți și pe Felix? Avem o chestie 😊

-Nuuuu, Felix? E așa old blood, pe bune?

-Nu e chiar așa, cred că e mai tânăr ca maică-ta.

-Nu poate fi. Felix e de la începuturi, el n-a învățat istoria din cărți, el a trăit-o pe viu, haha.

-Mătrăgună ce ești! Mie îmi place. Hai, pot să-l chem?

-Da, cum să nu, va avea companie, Nik și Dalme, prietenii mamei, old bloods din cele mai vechi timpuri, deschizătorii de drumu…a închis, râse Clara. Îi plăcea să o tachineze pe Dalia când venea vorba de pasiunea ei pentru old bloods. Își legă bicicleta de suport, trase aer în piept și intră în clinică.

„Chiar crezi că traseul e sigur, așa, noi doi singuri pe drumuri de țară? Vom fi jefuiți!” „Și dacă? Ne avem unul pentru altul și asta e tot ce contează”, replică Max la mișto. „Vai cât de iubesc acum de nu mai pot”. „Relaxează-te, hai…gândește-te că ești la mall unde îți cumpăr tot ce vrei. Plase peste plase, toate pentru iubita mea curajoasă”. „Dacă trecem de orezăria asta îmi cumperi pantofii vieții mele”. „Te ador”.

Vreme trece

Pe drum dinspre cabinet, Alma se oprise la un magazin să cumpere șampanie. Sigur, urma petrecerea de sâmbătă, dar în seara asta vor sărbători doar ele două. Scumpa ei fiică împlinea 25 de ani. 25 de ani frumoși și lipsiți de griji, protejați de mama, șiruri de bunici, unchi și mătuși, Nik și Dalme. Pentru toți fusese fetița răsfățată, mult așteptatul privilegiu, speranța sângelui tânăr, moștenirea radiosului Max. În primii ani de utilizare a serului, nu fusese limitat dreptul reproductiv pentru că nu se știa exact cât poate serul să prelungească viața oamenilor. Cam în acea vreme se născuse Alma. Când a devenit evident cât de departe ajung efectele serului, dezbaterile politice și religioase în jurul limitării dreptului de procreere au sfâșiat până la sânge societățile civilizate. În pragul războiului civil, uniunea nord-atlantică a decis fără drept de apel că da, trebuie făcut ceea ce trebuie făcut. Liderul care a făcut posibilă această lege a fost asasinat de grupările ultra-conservatoare, dar nimeni n-a mai dat înapoi. Deja oamenii trăiau cu zeci de ani mai mult și și-au dat seama că e nesustenabil să se înmulțească fără să mai moară. Așa că dreptul de reproducere se obținea, dacă se obținea, după zeci de ani de la depunerea aplicației, exista o listă de așteptare, autoritățile calculau numărul de licențe în funcție de numărul de morți dintr-un anumit district per perioadă de timp. Decizia Almei venise pe când călărea munți cu Max, undeva prin Argentina.

-Mi-a venit decizia, Max, trebuie să iei serul. Auzi? Trebuie să iei serul. Te rog, te-am așteptat 100 de ani!

Te-am așteptat 100 de ani, cea mai frumoasă replică pe care i-o poți spune unui iubit, sigur că Max acceptase. Și apoi plecase într-o expediție în Anzi, unde s-a rupt o coardă de protecție așa, random. Amuritori pe naiba. Intrând în casă, Alma găsi ușa deschisă. Mirată se grăbi înăuntru și o strigă pe Clara. Nici un răspuns. Auzea suspine venind din dormitor și pe când ajunse la ușă o văzu la Clara plângând ghemuită pe podea. Se uită la ea întrebător și Clara îi răspunse cu ceva ce nici un părinte nu era pregătit să audă:

-Sunt imună la ser…Nu am receptori de nu știu ce…Clara se înneca în lacrimi. Mama, asta înseamnă că…

-Nu, nu, nu se poate, Alma se repezi la ea și îi luă capul în brațe. Împietrise, ca atunci, într-o noapte de decembrie când a trezit-o un telefon ce anuța inexorabilul.  

Nu pot să cred că mi se întâmplă mie. M-am trezit în dimineața aceea de noiembrie învelită în pături moi și mi s-a părut frig. Până te-am văzut stând la fereastră, doar în prosop, cu nelipsita ta cafea în mână. Te-ai uitat la mine și mi-ai zâmbit, acel zâmbet plin, de copil senin, om înțelept și amant nestatornic. Diavolul se juca în zâmbetul tău, străine. „Bună dimineața”, mi-ai spus. „Bună dimineața. Ai fost la alergat cum te-ai lăudat?” „Neh, așa bine dormeai pe mine că mi-a fost frică să te mișc. Ca un îngeraș”.

Chemarea de departe

-Cum îți merge, copile? Nik se așeză încet pe brațul fololiului, lângă Clara și o atinse pe mână. Clara se uită la el un pic pierdută și ridică din umeri. Prezența lui calmă, de figură paternă, îi făcea bine, ca o pauză binemeritată de la spaima pe care i-o întreținea Alma.

-Mă descurc, încerc să fiu curajoasă. Plânsese câteva zile de când aflase vestea și apoi se liniștise, de dragul Almei pe de-o parte și din cauza faptul că nu se întâmplase concret pentru ea nimic, pe de altă parte. Era natural tânără și pentru ea îmbătrânirea și moartea, deși un spectru sumbru, erau lucruri abstracte, despre care auzise sau citise în cărți, dar nu suferințe acute. Avem capacitate limitată de imaginație pentru evenimente pe termen lung.

Alma însă era într-o stare continuă de agitație, problemele de somn de care suferise periodic de-a lungul anilor o lăsau epuizată și iritabilă, avea permanent un nod în gât și un ghimpe în stomac. Studia literatura, căutase păreri alternative, disecase firul în patru cu Nik și Dalme, cu părinții ei, cu părinții lui Max cu care ținea încă legătura. Devenise clar că serul nu funcționa pentru toată lumea, era o genă recesivă care conținea o mutație, o insensibilitate la acid. Se lucra la variante doar că, fiind atât de puține persoane afectate, miza companiilor producătoare nu era atât de mare și progresele erau lente. Deși nu trecuse nici măcar o zi în care să nu se fi gândit la Max, imaginea lui o bântuia acum cu fervoare.

„Azi nu vreau să mergem nicăieri, hai să stăm acasă”. Te uitai la mine abătut, brațele îți atârnau dezarmate pe lângă corp și ochii tăi atât de vii abia se mai țineau deschiși. O melanolie molipsitoare trecea prin noi ca printr-un fir electric și simțeam că mă închid în mine, sub un munte de tăcere. Ce să fac? Tu ești cel ce mă ridică, tu ești cel ce mă trezește la viață, în fiecare zi într-o nouă aventură. Eu sunt cea fragilă, eu sunt cea vulnerabilă, nu tu, iubitule. „Vrei să te las în pace, Max?” „Nu pleca”. „Vrei să te iau în brațe?” „Nu știu, doar stai cu mine. Forever”.

Alma aduse ceai și ciocolată caldă pe masa din living. Lividă ca o statuie, se străduia să nu se dezmembreze de durere de față cu Clara și musafirii lor.

-Alma, hai să bem un vin mai bine decât leșinăturile astea, zise Dalme, hai să alegem unul. Este un magazin aproape unde au vin natural, din struguri adică.

-Da, de ce nu, până la urmă. Vreți nu? Nik și Clara dădeau din cap că da, daaa, hai să uităm un pic de toate astea și să ne prefacem că suntem tineri și în viață, așa cum și suntem de fapt.

Alma și Dalme porniră spre magazin și îndată ce ajunseră afară, Alma rupse tăcerea.

-Nu am spus încă nimănui, dar eu nu mai am de gând să mai iau serul.

-Cum adică să nu îl mai iei? Nu te duci la programare?

-Am ratat deja una. Am zis că nu pot să ajung pentru că nu știu ce, luna viitoare văd eu ce zic.

-Știi că după trei luni îți sistează asigurarea, nu?

-Știu, vă mulțumim pentru un vot progresist, replică Alma cu ironie. Dalme, după o viață foarte lungă petrecută în administrație în slujba cetățenilor, era în sfârșit în parlament și putea fi tachinată în legătură cu toate lucrurile care nu mergeau bine. Nu știu ce vom face, cred că ne vom muta de aici. Îți dai seama că nu am de ales, nu? Lacrimile amenințau din nou. Nu pot…să îmi văd copilul îmbătrânind în timp ce eu rămân la fel. Nu pot s-o las să…nici nu pot să spun. Plângea acum viguros, tremurând din toate încheieturile.

-Draga mea…termină cu prostiile, vom găsi o soluție. Chiar acum aveam de gând să-ți spun, de asta am vrut să ieșim. Este un program la Denver, care exact cu astfel de cazuri se ocupă. Există un tratament, doar că este încă experimental și nu este pe piață. Dar eu pot face să obținem un loc pentru Clara. Îl mai știi pe Julien? Fostul meu, dar cred ca și al tău la un moment dat.

-N-a fost, a fost o chestie doar o dată sau de două ori. Ce-i cu el?

-E la Ministerul Sănătații, am vorbit cu el, i-am spus că este vorba despre tine și te va ajuta.

-Serios? Îl sun atunci. Mă și mărit cu el dacă trebuie, sau orice altceva ar vrea de la mine. Pentru Clara…nu știi ce ușurată mă simt că am un răgaz. Dacă ai ști cum au fost zilele astea pentru mine… Orice speranță e bună, mulțumesc din suflet!

Două săptămâni mai târziu, Clara posta senină imagini din Denver, de parcă nu știa la ce s-a dus. O fi pentru a-și induce colegii în eroare? Se gândea Alma în timp ce ea se agita în jurul oglinzii, încercând să vadă dacă i-a apărut vreun rid. Nu că i-ar fi păsat, doar că își făcuse loc o curiozitate – oare cum ar fi? Oare cum i-ar sta mai bătrână? Doi-trei ani în decada 20-30 nu se văd foarte tare, dacă se rezolvă problema Clarei nici nu va ajunge să vadă. Oare cum e să știi că ai timp limitat, că sunt unele lucruri pe care nu mai poți să le faci? Ea se putea gândi să își schimbe din nou cariera dacă avea energie și interes, sau putea să se îmbrace ca un new blood și nimeni n-ar fi observat diferența, dar dacă problema Clarei nu se rezolvă? Temeri ancestrale, frici bazale îi bântuiau în continuare visele, doar că spaima inițială lăsase locul unor preocupări mult mai practice și unor scenarii distopice. Câțiva ani nu va fi evident pentru nici una din ele. Își va pierde asigurarea, noroc că nu și Clara, nefiind vina ei, pe ea statul o ierta. Alți câțiva ani vor trece drept old bloods, însă se temea de consecințe. Cei care luaseră serul la bătrânețe erau de multe ori depresivi, că erau singurii oameni bătrâni și încă bătrâni de foartă multă vreme. Unii și-au luat zilele de disperare. Ca să se integreze mai bine, ar trebui să se mute în comunitățile conservatoare? Ele două? No way. Ar trebui să plece în altă țară, unde oameni ce trăiau pe circuitul natural conviețuiau cu ceilalți? Dar unde?

Este o uitare de sine, nu îți pot explica exact. Când ești acolo sus, rupt de oboseală și intoxicat de hipoxie, după ce înduri frig și efort și ajungi într-un loc neatins de nimeni. Mă rog, atins cu siguranță, dar zic așa, ca feeling. E o senzație de libertate care nu se compară cu nimic. Și de putere, ca și cum ai cucerit tocmai tu, atunci, Everestul. Să știi, Alma, că după o asemenea aventură, savurezi altfel orice gură de mâncare, orice baie caldă, orice sărut de la iubită.

Cuvintele aceastea ale lui Max îi răsunau constant în minte în ultimele zile și nici măcar nu își amintea dacă fuseseră reale sau erau o plăsmuire a ei – dacă și-ar fi justificat Max pasiunea pentru munte, ceea ce probabil nici nu o făcuse, ce-ar fi spus? Dacă l-ar fi auzit vreodată vorbind așa, probabil l-ar fi sufocat cu propriile cuvinte, i-ar fi pus piedică înainte să se urce în acel avion blestemat spre Santiago. Obsesia lui pentru înălțimi l-a omorât și le-a lăsat pe ele singure, mereu tânjind după ceva mai mult. Oare cum ar fi fost viața lor dacă trăia? Avea scenarii în care ei doi râdeau îndrăgostiți ca-n prima zi, hârjonindu-se sub pături. Scenarii în care el se distanța, sau ea se distanța și își petreceau vremea separat. Sau într-un divorț zgomotos. Sau divorțați, dar încă prieteni sau (și) amanți. Ce-ar fi să mergem și noi, Clara? Să mergem în munți, să uităm de noi, până când stâncile ne vor înghiți ca și pe tata? Gândul munților îndepărtați o liniștea într-un mod ciudat, ca o chemare de departe. Ca o chemare a lui Max, simplă și caldă.  Cum poți să creezi sens când amintirile sunt multe și viitorul nesigur? Când viața care se prefigurează nu mai seamănă deloc cu ce ai sperat și așteptat? Telefonul o trezi din reverie.

-Alo, Clara, iubita, spune-mi, ce ți-au zis?

-Mi-au dat un tratament, probabil va funcționa dar nu se știe 100%. Se va vedea cam peste un an, se calculează un indice de îmbătrânire și nu e evident decât atunci. Dar sunt optimiști și așa încerc să fiu și eu. Clara suna entuzismată, fusese cea mai bună veste auzită în ultima vreme. Alma ar fi vrut mai mult decât „probabil”.

Până la urmă, gândi ea, sigur, nici da, nici ba. Era de așteptat. Viața unui muritor, că până una-alta, asta erau ele acum, e chiar și mai plină de incertitudini. Speri și nu de tot, ești fericit și nu prea, în tensiune dar încă în priză, pe marginea prăpastiei, dar bine ancorat în frânghii. De ce să fie simplu când poate să fie complicat? Din toate aceste frământări, rămase la suprafață ideea nebună, promisiunea secundelor de libertate și putere, chemarea lui Max.

-Ce zici dragă, dacă mergem noi două în munții Anzi? Să vedem lumea de sus, să savurăm mai îndelung o prăjitură la sosire?

Cum e când auzi:  studiile confirmă că persoanele single se simt mai singure (lonely) decât cele în relații și raportează niveluri mai scăzute ale stării de bine, niveluri mai ridicate de anxietate și depresie, tulburări asociate consumului de substanțe și probleme de sănătate fizică? Sunt date reale, consistente, care confirmă aceste relații și deși, desigur, este vorba de raportări statistice, nu neapărat valabile pentru fiecare individ în parte, nu m-am putut abține să nu mă întreb: de ce? Prima „explicație” care mi-a venit în minte, prima și cea mai veche, instinctivă și rapace a fost următoarea: sunt moduri firești, naturale de a-ți trăi viața și moduri aberante; pentru oameni modul normal este viața de cuplu, asta au făcut oamenii de mii de ani și este o experiență universală; fără să le spună nimeni, oamenii din diverse culturi au ales să se iubească/procreeze în cuplu (as opposed to freestyle să zicem 😊). Restul, cei care rămân pe dinafară nu au acces la viața completă, le lipsește ceva esențial. Sună familiar? În funcție de cât suntem de conservatori punem da diferite accente valorilor „naturale”, astfel încât să excludă de la masa normalității mai multe sau mai puține persoane. Deci, revenind, prima explicație, larg acceptată social, este că viața de cuplu este cheia către eternal bliss – nu e o garanție, desigur, dar fără asta nu se poate și atunci evident că cine nu are parte de ea suferă. În același timp, este o asumpție foarte problematică pentru că ne spune că: a fi single este greșit, nefericirea eternă te așteaptă dacă you „end up”/ sfârșești singur și că este ceva în neregulă cu tine dacă ești single.

A doua explicație pentru suferința mai frecventă a persoanelor single a venit din studii (ex acesta https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC8892065/#!po=96.2500) și se leagă de suportul social. Deși persoanele single au în general relații familiale și de prietenie mai consistente decât ceilalți, percep un nivel mai scăzut de suport social și emoțional – cred că au mai puține persoane pe care se pot baza, mai ales în caz de nevoie, suferință și vulnerabilitate. Când ești într-o relație, primul gând atunci când se întâmplă ceva este să îi spui partenerului, în ideea în care îți va oferi o formă de suport, în funcție de ce ai tu nevoie și ce poate el/ea să dea. Când ești singur, te gândești dacă merită spus și cui, pe cine să încarci cu problema asta și cine te poate ajuta, nu mai bine aștepți să vezi dacă trece de la sine? Și până trece de la sine, un moment de singurătate se infiltrează nepoftit. Faptul că de fiecare dată când ai ceva de spus trebuie să pui mâna pe telefon sau să dezbați tu cu tine (în loc să spui pur și simplu ce te macină) contribuie la sentimentul de singurătate/izolare și la nefericire, iar datele de cercetare au arătat acest rol mediator al suportului social. De ce au persoanele singure suport social mai scăzut? Este pentru că au în general probleme în a lega relații apropiate (intimacy issues)? Sau pentru că nu am normalizat suficient ideea suportului social extins, accentul fiind încă prea mult pe familie pentru lumea destul de dezrădăcinată (nu zic peiorativ, ci la propriu, că oamenii trăiesc mai departe de locul natal și de alte rude, departe de „rădăcină”) în care trăim? Cu alte cuvinte, nu știm cui să cerem ajutor și ei (ei prieteni, familie) nu prea știu când și cum să ni-l ofere. Nu știm de la cine este legitim să cerem ajutor și cine ne-ar ajuta din inimă, în lipsa obligațiilor familiale. Deci, un fel de a vedea lucrurile este că nu este o problemă cu oamenii single care inerent, inevitabil îi face să fie și singuri (lonely) în general, ci că nu sunt clare granițele rolurilor sociale  – ce ne putem permite și la ce ne putem aștepta de la oameni care nu se sunt parteneri de viață (sau rude). Este adevărat că unele persoane mai greu adaptabile, cum sunt cei cu tulburări de personalitate sau spectru autist, de exemplu, au și o mai mare probabilitate de a fi single, dar reciproc nu este valabil – faptul că nu ai un partener nu dovedește niște lipsuri anume, diferite de ale persoanelor în relații. Cum ar putea să fie, când în ziua de azi numărul persoanelor adulte single este egal sau în unele țări chiar îl depășește pe cel al persoanelor într-o relație? https://www.un.org/development/desa/pd/data/household-size-and-composition

 

O a treia explicație se leagă de discriminarea persoanelor single, singlism cum se mai numește. Hai să ne uităm la câteva afirmații: “este pur și simplu natural ca oamenii să se căsătorească”, „oamenii care nu se căsătoresc sunt incompleți”, „cineva care nu se căsătoreștie nu poate fi pe deplin împlinit”, „oamenii single sunt disperați să aibă o relație”, „oamenii singuri se simt singuri”,” oamenii single au un comportament sexual promiscuu”, „oamenii sunt single pentru că sunt imaturi”, „oamenii sunt single pentru că sunt iresponsabili”, „oamenii sunt single pentru că le e teamă de intimitate”. Poate sună ca adevărul adevărat, dar de fapt sunt itemi dintr-o scală, Negative Stereotyping of Single Persons Scale https://journals.sagepub.com/doi/10.1177/1049731508329402, o scală care măsoară stereotipurile negative despre persoane single, împărțite în trei categorii: eternal bliss versus viața single nașpa, „consecințele” vieții single și „cauzele” pentru care ești single. Un studiu pe care deja l-am menționat https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC8892065/#!po=98.7500 arată, de exemplu, că și discriminarea percepută de persoanele single este o cauză (un mediator) pentru care aceștia resimt un nivel mai scăzut al stării de bine. Am auzit, inclusiv de când am blogul, că așa ceva nu există și că mi se pare. Nu mi se pare, e real. Discriminarea socială ia diverse forme, nu neapărat agresive și directe, ci mai degrabă subtile și pasive: de exemplu, deși vorbesc prietenos cu tine la job, nu socializează cu tine în exterior; nu ești invitat la petreceri și interacțiuni cu alte cupluri; oamenii te privesc cu compătimire sau fac remarci binevoitoare dar care sunt percepute ca intruzive – de ce ești singur/ă, lasă că vine și vremea ta. Pentru că teoria fericirii conjugale este atât de răspândită, ajung și persoanele single să interiorizeze aceste prejudecăți și uneori să nici nu le perceapă ca discriminare sau să se auto-discrimineze (ex. ce să caut acolo că sunt numai cupluri – și???). Multe ar fi de spus despre felurile în care sunt discriminate persoanele singure: de exemplu, femeile mai mult ca bărbații, dar după o vârstă (care e într-adevăr mai mare la bărbați ca la femei) toată lumea; cei care sunt singuri în mod voluntar față de cei cărora li s-a întâmplat (ex. persoanele niciodată căsătorite sau divorțate sunt disciminate mai mult ca cele văduve) cei care sunt single de multă vreme față de cei care traversează o perioadă. https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0022103119303737

Mai mult, ce e poate particular pentru singlehood este disciminarea percepută din partea familiei și prietenilor, care nu vor să-ți facă rău dar îți întăresc și mai mult ideile fluturate cu lejeritate de societate – că este ceva profund greșit în a fi single și că așa ceva trebuie evitat cu orice preț. De la clasicul „când vii și tu acasă cu o fată/un băiat”, la „nu înțeleg cum cineva ca tine poate fi single” (nu, nu e un compliment) la „lasă că va veni și vremea ta, cunosc pe cineva care la 40 de ani…” ajungi să simți (dacă nu cumva reușești și tu odată în “tabăra câștigătoare”) că viața ta nu e suficientă și că tu ești incomplet, un proiect eșuat sau un late bloomer, că fără a ajunge la această încununare apoteotică a mariajului tot ce ai făcut nu va fi destul. Și că poate ești grozav, dar ești defect. Nu este de mirare că te simți adesea singur într-o societate care îți arată constant că ești pe drumul greșit pentru simplul motiv că nu e drumul parcurs de toată lumea. Culmea, faptul că a fi single nu este o identitate bine conturată (ca în cazul minorităților, să zicem) și că granițele dintre single și non-single sunt permeabile (adică poți să treci dintr-o categorie în cealaltă și majoritatea oamenilor o fac, back and forth) înseamnă că vei fi expus la și mai multă presiune – nu îți dorești destul, nu faci ce trebuie etc. Ca un joc de imaginație, cum ar suna în sens invers cele trei întrebări aruncate mai sus? Ar veni „tu de ce ești cu cineva, nu ți-e bine singur?’; „cum de ești într-o relație” sau „lasă că probabil te vei despărți, statistic vorbind sunt șanse, cunosc un cuplu care…” Nu ajută pe nimeni, nu?

Deci, da, sunt mai multe momentele de singurătate și nefericire (statistic vorbind 😊) dacă nu ești într-o relație stabilă, dar nu această stare de fapt este singura sau principala cauză, ci societatea încă marcată de primatul fericirii conjugale, cu așteptările și prejudecățile pe care le creează, în ciuda faptului că demografia se schimbă. În ceea ce mă privește, nu reprezint eu culmea progresului social, ba dimpotrivă, am în mine un nucleu conservator feroce. Are poate și acum primul cuvânt, nu însă și ultimul. Din tot felul de dezbateri pe care le am cu mine am înțeles un lucru (mă rog, mai multe, dar sună așa mai ferm, mai de motivational speaker dacă zici că doar unul): că până la urmă, e important să fii propriul tău aliat și să îi convingi și pe cei dragi ție să vadă lucrurile mai nuanțat. Start a little fire from within and hope the rest will follow.

 

P.S. Pentru inspirație recomand această carte (pe care nu citit-o pe toată, dar până unde am ajuns a fost inspiratională 😊 https://www.amazon.com/Single-Revolution-Dont-match-Light-ebook/dp/B09HZ1TBX7

-Nu am cuvinte, nu mai știu ce să spun…credeam că suntem bulletproof, înțelegi? Ce fac eu acum, de ce mi se întâmplă mie așa ceva? I-am văzut în parcare la frate-său, deci nu…și cumnată-mea nu mi-a zis nimic, dar nimic! De nu-mi vine s-o iau de gât și pe asta, că doar cine i-a fost alături când Jimi își făcea avansuri cu barmanița, cine, cine?

Și continua zilnic, de două ori pe zi litania Mirabelei, pe care de două săptămâni o părăsise Marin pentru o colegă de birou. Ei erau împreună dintotdeauna, mai exact din clasa a noua, erau căsătoriți de 15 ani și aveau doi copii de școală. Nu îi forțase nimeni să rămână împreună, sub ochii lor s-au format și s-au despărțit zeci de cupluri și ei erau bulletproof. Nu le lipsiseră nici provocările, ea făcuse facultatea la Cluj, de acolo o cunoșteam eu, el rămăsese acasă. El fusese plecat la stagii în străinătate. Fuseseră amândoi plecați în Anglia, apoi se întorseseră acasă. Se iubeau, se înțelegeau, nu se certau. Evident că focul pasiunii se dusese încă de pe la 20 de ani dar relația devenise profundă și frumoasă, genul de relație în care nu mai poți să îți imaginezi viața fără celălalt. Primul și singurul cu care…tot. Noi fuseserăm prietene bune pentru multă vreme, apoi distanța și stilulul de viață ne-au îndepărtat. Credeam că Mirabela renunțase la prietenia cu mine din momentul în care și-a dat seama că nu va reuși să mă cupleze cu nici unul din prietenii lui Marin. Și i-a luat niște ani să-și dea seama de gravitatea situației pentru că tentative avusesem cu vreo trei. În fine, acum începuse din nou să mă caute, evenimentele din viața ei precipitându-se grav. Aparent fără nici o explicație, Marin îi spusese într-o zi că are o relație cu o colegă, că vrea să vadă dacă are potențial, că era de multă vreme nefericit și că pleacă de acasă. Mirabela nu avea cum să își revină din șoc, nici nu îi trecuse prin cap. Văzuse multe drame în jur, dar rămăseseseră toate la nivelul de lucruri care se întâmplă altora, doamne ferește kind of stuff. Nimerise bine din prima și păstrase cu grație ce-i al ei, așa îi plăcea să spună. Șocul de acum o îndreptase către mine, nu știu dacă pentru prietenie sau pentru psihologie, eu încercam să îi ofer din amândouă pe cât de bine puteam. Tiradele furioase și întrebările retorice pe care și le punea acum Mirabela se învârteau în jurul următoarelor teme:

• De ce a plecat Marin, de câtă vreme e cu aia și de ce nu i-a spus nimic despre faptul că ar fi nefericit.
• Cine din anturaj știa și de ce nu i-au spus și ei, aici era inclusă toată lumea, de la părinții lui, fratele și cumnata, colegii de la birou care știau, prietenii de pahar care cu siguranță știau, etc.
• Cine e aia, de fapt știa cine e, dar ce era frapant era de ce aia, din moment ce nu era (în opinia Mirabelei) nici frumoasă, nici deșteaptă, nici măcar mai tânără nu era.

Fiind așa de proaspătă rana nu prea aveam cum s-o ajut, decât să ascult, să validez ce simte, să normalizez fără să pun paie pe foc. Dacă scotoceam după vreo teorie psihologică care să explice ce se întâmpla – și cu mare greutate făceam acest lucru din moment ce într-adevăr, comportamentul lui Marin nu cădea într-un tipar clasic – mi-o întorcea că la ei nu se potrivește pentru că el e așa și pe dincolo. Mă obișnuisem cu mesajele, screen-shoturile, pozele făcute pe furiș, telefoanele de consiliere, știam că se va liniști curând, firea ei fiind mai degrabă senină și calmă. Simțeam, de ce să nu recunosc, satisfacție uneori, nu la modul că să moară și capra vecinului ci așa, ca reacție la toate atitudinile superioare pe care mi le servise în acești ani fără să vrea. “Cel mai important lucru este familia”, „cariera nu contează nici pe departe la fel de mult”, „mi-am dat seama ce contează în relație”, „sigur că trebuie să lași de la tine”, „într-o relație trebuie să știi să faci compromisuri”. Perfect de acord, ceea ce nu vedea fata noastră era însă că nu, nu virtutea ei în arta compromisului și revelațiile despre sensul vieții au ținut-o fericit încurcată cu Marin, ci invers. Au avut noroc unul cu altul începând de la o vârstă la care de regulă începe ghinionul –  în adolescență. S-au găsit într-un mod rarisim, s-au modelat unul după celălalt, au crescut împreună și culmea că în aceeași direcție. Relația era strânsă și (deci) compromisurile ușoare. Compromisurile lor erau dacă să stea la vilă sau la hotel când merg în vacanță, dacă să mai facă seară de pizza din moment ce ieri au mâncat oricum, din greșeală. Nu lucruri importante, nu au stat împreună „din compromis”, tocmai de aceea erau bulletproof. Așa că să mă lase cu teoriile că…îi spun și eu ceva teorii evoluționiste cum că oamenii sunt făcuți pentru monogamie serială – adică în serie, adică cu mai mulți. Că la un moment dat te saturi de aceeași persoană pur și simplu, fără să aibă vreo vină, că dacă nu pleca el poate plecai tu, că asta e, we’re nothing but mammals. Ah, de fapt i-am spus în cuvinte ceva mai frumoase dar n-a funcționat că a revenit la verbiaj – ce a zis el nu știu când, ce i-a promis, cum că bunicii ei au fost împreună fericiți timp de 70 de ani. 

Roadtrip

-Ce zici, M, m-am tot gândit…ce-ar fi să-l întrebi tu ce are? Despre tine are o părere foarte bună.

Nuu, dimpotrivă, am devenit ciudata care nu își găsește pe nimeni. Mi se pare că nu știe unde să mă plaseze și atunci are dificultăți în a comunica natural. Nu-i spun asta Mirabelei, ci altceva, la fel de adevărat.

-Nu ar vorbi cu mine sincer. În cel mai bun caz ar spune doar ce vrea să auzi tu. De fapt, pot să exemplific – că nu știe nici el exact, că acum se simte ca la a doua tinerețe și vrea să-și trăiască această șansă sau ceva de genul. Probabil, mă gândesc eu, nici nu știe să comunice adevăruri dureroase, din moment ce n-a fost pus niciodată în situații similare.

-Ai dreptate, nu ar ajuta la nimic. Am încercat să vorbesc cu frate-său și cu Mina dar nimic, ei nu știu, că să am răbdare, să vedem ce va fi. Tot eu să am răbdare? Ce fac eu cu doi copii? Ce le spun copiilor? Când îl sun pe el e de nerecunoscut, zice să nu-l mai deranjez dacă nu e vorba de copii…Începe să plângă în acel moment, perfect de înțeles. A crescut gazonul și eu nu știu cum să fac cu mașina aia, el se ocupa. L-aș chema pe tata dar încă nu le-am spus, ce să le spun? Nu mai știu ce minciuni să scornesc că tot sper că nu e adevărat, că dacă le spun și apare spășit a doua zi? Ce mă fac că…casa, rata, copiii, ea de fapt arată mai bine și ca aia și ca el ca bărbat, tinerețea ei închinată lui, cum a renunțat la doctorat, încrederea pe care a avut-o, cum a stat ea lângă el când etc etc.

Simt că nu mai pot și că fără să vreau, îmi pierd temporar interesul. În aceste momente știu că nu are nevoie de input din partea mea, vrea doar să se ventileze. Pe de altă parte, îmi trece chiar atunci prin cap, în concediu fiind, gândul de a merge la mare spontan. Ezit să conduc singură mașina pe distanțe lungi, mai ales în România, legea junglei, dar dacă tot am timp și chef, întreb.

-Auzi, nu ziceai că sunt copiii în tabără săptămâna asta?

-Ba da, am mai scăpat o săptămână fără să le zic nimic, că Marin nici măcar atâta nu a făcut, să brodeze o explicație pentru copii și m-a lăsat pe mine cu toate dar când se întorc din tabără ceva trebuie să le spun…

-Ce-ar fi să mergem la mare?

-Cu cine?

-Noi două, mergem cu mașina mea. Ea nu avea carnet, la ce i-a trebuit dacă a avut mereu bărbat. Funny, nici eu nu m-aș fi obosit în locul ei, pentru nu îl luasem la 18 ani, ci pe la 32 (văzând că nu se leagă vreo relație serioasă cu unul care are mașină :). Glumesc, majoritatea femeilor au și una și alta.

-Așa, noi două, de nebune?

-Da.

-Ok, hai să mergem.

Și chiar am plecat, mă gândeam când o așteptam să vină cu bagajele, la ce mai avem de fapt de vorbit noi două. Subiectul Marin era inepuizabil, dar altceva? Despre viața mea aș avea audiență pentru a spune și altceva înafară de faptul că nu s-a mai întâmplat nimic romantic? Despre societate, viitor, alte angoase existențiale vom vorbi? Vom mai face mișto așa random de tot felul de lucruri, cum făceam în studenție? Mai avem cunoștințe comune pe care să le bârfim, subiecte de dezbătut, filme de văzut? Rezervare făcusem în Vamă, destinație pe care am ocolit-o în adolescență din prudență dar pe care o căutam acum pentru că era liberă și lejeră. Experiență la condus drumuri lungi nu aveam dar măcar Mirabela avea experiență vastă de copilot, știa exact cum să mă îndrume și insista să fac exact ce zicea GPS-ul, că doar cu Marin de multe ori se rătăciseră pentru că știa el mai bine. Eu am oroare de drumuri mici și străduțe, singura mea pretenție asta era, să mergem pe unde o ia toată lumea. Cam primele două ore discuțiile noastre au continuat pe subiectul evident, se supuneau analizei (mele?) ultimele mesaje pe care și le scriseseră, ieri seara. De fapt, reieșea că ea i-a scris că merge la mare la distracție, în Vamă, dorind să îl facă gelos iar el comentase ceva de genul „ok, numai să mergi după copii în tabără”. Apoi se certaseră că de ea și de ce nu el, apoi el i-a dat cu seen la următoarele zece mesaje și cam asta a fost.

-Oare se întoarce? Știu că nu știi, ai mai zis. Dar dacă se întoarce, să-l mai primesc? Dacă se întoarce doar pentru că își dă seama că îi e dor de copii, de casă, de familie, eu să-l primesc? Că dacă de mine nu-i mai place…

-Nu știu Mira, hai să vedem când ajungem acolo. Depinde ce ai simți și tu, dacă îți mai place și ție de el, să zic așa.

-Mie da, adică de cine era înainte, de cine știam eu că este îmi plăcea. Ce văd acum nu cunosc. Vezi că după pod ții dreapta, ai grijă să te încadrezi că aici odată am ratat intrarea pe autostradă și ne-am dus naibii prin bălării.

De la benzinărie își cumpără două perechi de ochelari de soare, că de ani de zile face sacrificii și strânge banii, le cumpără numai la copii etc. Începe deja etapa de supracompensare? Nu e too soon? În aceeași notă, următoarea întrebare mă uimește.

-Auzi, dar cu site-urile astea de dating cum e? Eu nici măcar nu știu cum arată.

-Nu mai sunt site-uri, sunt aplicații 😊 Vorbește serios, să îi fac un tutorial? Că doar eu le știu cam pe toate. Tinder cred că e în continuare dominant pe piață, deși l-a ajuns și la noi reputația de aplicație de sex. Bumble e ok, îi crește baza de utilizatori, numai că tipa trebuie să scrie prima. Pare o idee bună dar nu e, că pune presiune pe noi și mda, feminismul cere sacrificii dar nu toate merită onorate. Happn îi sugerez ei, ușor de utilizat, nivel destul de decent, îți arată cu cine te-ai intersectat aproximativ în ultimele zile. Numai bun la mare dacă asta vrea să facă.

-Eu am poze numai cu copiii, cu proiectele lor de la școală, la o nuntă haha. Nu mă știu eu cu astea dar nu cred că-i ok.

-Pune ce poze vrei tu 🙂 Eu am poze super mișto și mneah… Scoate bărbatul și copiii și sarmalele de la nuntă, în rest e ok orice. Și self-urile din baie, în ciuda a ce se spune, ca femeie, dacă porți ceva decoltat și stai așa, mai lasciv, e ok. Dimpotrivă, un profil lucrat e un hint pentru stay away, după cum mi-a și zis un tip.

-Stai că îmi fac acum o poză, nemachiată dar în fine, am maieu decoltat. Să scriu că am copii?

-Care e scopul pentru care folosești aplicația? Eu zic să nu scrii nimic.

Probabil scopul ei era un lucru ce nu piere ca importanță, cred eu, niciodată. Să vadă că încă merge, că încă mai e atractivă și frumoasă. E foarte ciudat cum observi, odată cu vârsta, că devii din ce în ce mai puțin vizibilă pentru bărbați. Într-un fel răsufli ușurată când treci pe lângă grupuri de băiețași pe stradă, când eram in my 20s traversam instinctiv pe partea cealaltă. În alte feluri, observi că băieții de la cafenele ți se adresează cu dumneavoastră. În fine, ce odată era luat for granted, acum îți oferă un boost de energie și încredere. Așa că să stea Mirabela pe aplicații, rău n-are cum să-i facă. Mă rog, dacă nu se întâlnește nediscriminativ cu tot felul de oameni.

Flirtul matur

Nu e cu nimic mai bun decât cel tânăr doar că are loc la maturitate? Aș argumenta că nuu, sigur e mai responsabil, mai respectuos, mai asumat. De exemplu, în flirtul matur, un bărbat nu încearcă să ducă cât de repede discuția către așternut, ca să folosesc așa, un eufemism cu rezonanță demodată, ci așteaptă până când în mod natural lucrurile se desfășoară ca atare (dacă și numai dacă) și atunci propune, fără a face mare caz, “mergem la mine?” Sau…? Distanța dintre inițierea flirtului și prima aluzie la sex este iar, proporțională cu vârsta și maturitatea, sau cel puțin, la asta te-ai aștepta, doar că intervin și alți factori cum ar fi cantitatea de alcool consumată, disperarea și tipul de chimie – e ceva mișto în discuția asta sau potențialul e strict carnal? Uitându-mă acum la Mirabela cum dă swipe pe happn sorbind dintr-un cocktail comandat precoce, la 11 dimineața pe plajă, mă întreb cum e ea de fapt în lumea datingului. De regulă, până la vârstele noastre (inserați orice cifră, că nu spun), o femeie a avut două-trei relații serioase și una-două-trei tentative eșuate (fără să număram de obicei și perioada de liceu). Mirabela însă a fost cu același tip din clasa a noua până acum, fără întreruperi și, din câte știu eu, fără infidelități. Așa că, deși acest pattern o califică presupun eu, pentru atașament securizant, de fapt nu pot ști sigur. Ce tip de bărbați îi plac, de cine e atrasă? Probabil așteaptă și ea să descopere, nu că i-ar fi trecut treaba cu Marin, aia e mai de cursă lungă, ci așa, că vrea și ea să fie iresponsabilă într-un final, măcar câte puțin.

-Merg să-mi iau un frappe, m-a plesnit în cap chestia asta. Se ridică, își ia o rochie de plajă pe ea și pleacă la barul din apropiere.

Ok, e momentul să deschid cartea pe care mi-au adus-o, poate măcar la mare reușesc să citesc și eu. Nu de alta, dar dacă mă întreabă cineva la camera ascunsă care e ultima carte citită? Să nu scormonesc prin memorie, că acum citesc cărțile ca pe filme, văzut, plăcut, delete că nici nu mai știu după o săptămână cum se numea, cine a scris-o și despre ce era. Așadar, îmi iau o carte cu adevărat deosebită, de Jose Saramago. Autorul nu prea pune punct și nici linii de dialog, dar cartea este scrisă într-un mod foarte captivant, nu îți vine s-o lași deși solicită foarte mult atenția. Îmi iese un calup bun de citit neîntrerupt și Mirabela tot nu s-a întors de la bar. Mă uit la ceas și mi se confirmă că într-adevăr a trecut și timpul, n-a fost doar lectura minuțioasă și attention span-ul meu prăjit. Fac câțiva pași către bar și oh…o văd, a băut deja jumătate din frappe doar că stă de vorbă cu un tip și pare că flirtează. Zâmbesc amintindu-mi secvențe din prima tinerețe, când Mirabela era cea mai cuminte, având prieten acasă, dar de flirtat flirta la greu. Nici nu știam dacă știa, dacă își dădea seama. Asigurată în relație, flirta cu încântare cu cine îi venea la îndemână, avea discuții băiețești, că doar crescuse împreună cu Marin, ieșea pe hol în prosop și când aveam musafiri, nevinovată floare. Îmi amintesc un episod în care dezbăteam într-un club drama cuiva, o tipă pe care o înșelase prietenul cu prietena ei cea mai bună, îți dai seama??? Și Marin a vrut să facă un fel de remake și m-a luat în brațe aruncând priviri cu substrat și eu ca să play along, i-am făcut cu ochiul. Mirabela s-a repezit spre un prieten comun și cel puțin în memoria mea așa a fost, că l-a tras de curea și l-a pupat pe buze. Așa erau ei, se jucau, știindu-se în siguranță. Eu n-am simțit niciodată că am libertatea asta, nu când am fost singură cel puțin. Dacă îndrăznesc prea mult și tipul se simte inconfortabil, dacă nu știe el să se oprească și nu mai scap, dacă râde lumea de mine. Așa că…nu vreau să zic că nu flirtam, doar că atunci când se întâmpla o făceam din instinct, incontrolabil, mă trezeam cu câte un tip relaționând într-un anume fel fără să pot pune frână. Păcat, că poate fi o armă, nu doar un bumerang.

-Să vezi, zice Mirabela încântată, am vorbit cu un tip la bar, e și el cu un prieten la mare. Sunt din București băieții, lucrează în IT, ne vedem diseară cu ei. Nu te strâmba, e fain și prietenul lui.

-I-ai zis ceva?

-Ceva ceva, dar nu tot, hihi.

De unde atâta șmecherie pe ea, ce-o fi omis, soțul sau copiii? Probabil nici tipul de la bar nu era pornit pe aflarea adevărului.

-Cu ce se mai îmbracă femeile la club? Mă întreabă Mirabela (ca și cum aș fi eu guru ieșitului în oraș).

-Eu am niște look-uri de Vamă dar aici chiar că te poți îmbrăca cu ce vrei. Nu contează dacă e o rochiță cuminte, blugi rupți sau costum de baie, e despre vibe. Dar ne machiem, nu?

-Daaaa, hai să căutăm trenduri pe TikTok. Să ne distrăm ca în facultate! De fapt tu te distrezi și acuma hihi.

-Da, mai mișto ca-n facultate, am mai mulți bani și mai multă încredere 😉

Păi să nu bag și eu bățul prin gard scoțând în evidență beneficiile vieții single la câte strâmbe am primit eu de la ea de-a lungul anilor? Ah, acum câțiva ani ne-am văzut și povesteam de o vacanță pe care o organizau ei în grup și era cum că una dintre prietenele ei nu mai venea, că rămăsese singură între timp. “Și de ce să nu vină?” „Păi noi restul mergem cu bărbații.” „Și??” Probabil dându-și seama de răspunsul greșit, a scos-o cu „dacă vine și ea trebuie să mergem cu două mașini”. Well, there you have it, valoarea prieteniei.

Un gest fictiv de bunătate

Am ajuns la clubul de pe plajă la miezul nopții, și-a amintit Mirabela că așa mergeam noi la club în facultate, pe la 12-1. Adevărul e că mda, dacă mergi mai repede e cam pustiu. După un drink redevenise Mirabela adolescenta, parcă clubărea on a weekly basis, perfect natural. Mai demult mi se părea că femeile mature care ies în oraș are trying too hard cumva, dansează aritmic, țipă prea tare, ca și cum ar înghesui într-o noapte toată distracția de-o vară. Poate că așa făceam și noi, noroc că în Vamă sunt locuri unde nu ești cel mai în vârstă de pe acolo, marea trezește fiara din orice om pierdut demult în meandrele concretului (sic). Itiștii Mirabelei erau prezenți, păreau chiar ok, amabili dar nu anxioși, prezentabili, de vârsta noastră, aproximativ, mas o (mai degrabă) menos cinci ani dar decent oricum. Îmi vine în minte o glumă pe care o am cu o prietenă din viața reală, cum că „zi-i câți ani ani și te lasă în pace” haha dar nu merge de fiecare dată, uneori chiar îi intrigă, dar să nu deviem. De la început probabil au vorbit băieții între ei că tipul cu tricou albastru s-a plasat lângă Mirabela și au început o conversație animată, ba chiar s-au oprit din dansat. Celălalt, să zicem băiatul cu tricou alb s-a uitat în jur o vreme, apoi, gândindu-se că totuși sunt cea mai naturală opțiune, s-a gândit apoi să mi-o și spună.

-Hei, se pare că am rămas noi doi.

-Nu e obligatoriu, zic eu.

-Știu, dar e plăcerea mea 😊 Bem un shot?

-Nu e niciodată o idee bună 😊.

-Nu e. Hai să mergem.

Probabil nu sunt evidente inflexiunile vocii mele din text, dar acesta a fost un flirt. Neprogramat, natural, genul care mă face să mă gândesc că sigur mi-a luat-o radarul înainte și a dat peste un bad boy. Mergem la bar, acolo coadă lungă, timp să facem cunoștință, să ne facem CV-ul și să facem schimb de rețete de mâncare. Tipul îmi povestește o întâmplare amuzantă de la cazarea lor, că au primit din greșeală camera cu pat matrimonial în loc de twin beds și nu le-a schimbat-o nimeni. Cinste lui, încă n-am auzit și “tu… singurică la mare, la soare, pe nisipul fierbinte?” Bem două shoturi, dacă tot am stat jumătate de oră la coadă și ne luăm și câte un drink, să nu mai venim. Când ajungem la masa ce să vezi…Mirabela se sărută pasional cu băiatul cu tricou albastru. Așa mult am lipsit sau e grăbită Mirabela să i-o plătească lui Marin?

-Nu e despre Marin, serios! Zice ea entuzismată. Tipul ăsta e chiar fain! Vreau să merg cu el acasă, rămâi tu cu Darius (tipul cu tricou alb), nu?

-Vrei să pleci acum?

-Mai stau un pic.

Devin dintr-o dată serioasă și preocupată, că nu știu ce să fac cu Mirabela care mai dansează, mai ia o înghițitură din drink, se mai pupă cu Nick (băiatul cu tricou albastru). Știu știu, nu e treaba mea, e femeie adultă, perfect capabilă să ia propriile decizii, care are tot dreptul să facă ce vrea, doar că e beată și vulnerabilă și e prietena mea. Nimeni nu mi-ar putea reproșa dacă mi-aș vedea și eu de treabă cu Darius, cum de fapt aș vrea în loc să mă chinui cu Mirabela. De data asta e diferit, ceva mă termină la ea cum pare să se bage așa casually într-un one night stand. Că ea nu știe ce presupune și nici eu nu știu ce presupune pentru ea, dacă un fragment de amintire de la mare ce o va face să zâmbească sau un gol staniu în întuneric ce așteaptă a doua zi pentru că, oricât de minunat, nici un bărbat nu excelează în comunicarea de după. Oare care ar fi pentru ea? Pot fi ambele în succesiune, happy happy joy joy și apoi căderea lui Icar, eu le-am trăit dar nu cred că și ea. Când îi împărtășesc aceste considerații lui Darius, îmi zice:

-Îți dai seama cum ar suna dacă eu îți spuneam povestea asta în revers, dacă să îl las pe Nick să facă sex cu prietena ta? Nu era absurd?

-Depinde, nu știu, Nick e așa mai player, genul care marchează și șutează sau e mai sensibil? Că la Mirabela e neclar.

Mă uit pierdută înpre mare și mă joc cu părul, așa cum fac când sunt stresată și gândesc cu voce tare.

-Cred că ar trebui să o iau, să o duc la masă undeva și să-i dau să bea apă, să-și mai revină și apoi să decidă. Dar de fapt e clar că vrea să meargă, nu pot să bag frica-n ea aiurea. Până la urmă e adult, sigur a luat considerare problema singurătății de a doua zi, de fapt ce vorbesc. Că dacă am porni de la nivelul de bază obișnuit am zice că mda, o va afecta. Dar ea trece acum printr-o dramă, ce face Nick a doua zi nu are de fapt nici o importanță, deci să facă ce vrea. Nu?

Darius se uită și el pierdut în zare, pare că se gândește la ceva. Apoi își îndreaptă privirea spre mine și zâmbește scurt.

-Știi ce? Noi suntem aici și mâine, ziceai că și voi. Hai că vorbesc cu Nick să mergem noi doi acasă și văd ei mâine, ok? Cum e aia, regula celor 24 de ore, dacă și mâine îl mai vrei, ia-l?

-Merci, îi zâmbesc ușurată. Am o secundă să mă bucur înainte să mă atace noul val de gânduri, că nu e bine nici așa, ce drept avem noi să…etc și în secunda aceea contemplez gestul de bunătate pe care tocmai l-am primit de la el. Sunt așa de puține gesturi de bunătate de la oameni străini încât atunci când la primești simți un mix de emoții – fericirea de a-l fi primit și tristețea de a nu-l fi primit mai des. Nu e doar că ți-ai uitat portofelul și persoana de lângă tine te-a strigat, nu a fost doar un tip care te-a lăsat în fața lui să comanzi, sau cineva care ți-a zâmbit aleatoriu, a fost cineva care a făcut un efort ca să îmi ofere mie, o străină, un pic de pace interioară. Și a fost, desigur, ficțiune :).

Da, cu pasiune. Visez în culori, în dialog, în scenarii de film. Visez cu oameni existenți și cu oameni imaginari. Visez versiuni ale persoanei mele în culori vibrante, dansând și gândind liber, visez cu prinți și prințese, visez călătorii cu iahtul, visez cai verzi pe pereți. De mic copil așa am făcut și dacă mi-a plăcut să citesc și dacă mi-a plăcut istoria, a fost ca să găsesc noi drumuri către visare. Când mergeam la pădure undeva, căutam locuri întortocheate și umbroase, cu mușchi, ferigi și ciupercuțe, cratere mici și mușuroaie, ce invitau la scenarii de povești. Pe alocuri, la munte, îmi atrăgeau atenția micile cascade pe care le formează pietrele pe cursul râurilor. Uneori aveau forme elaborate, erau acoperite cu verdeață sau apa forma un mic lac interior printre pietre. Acolo îmi imaginam că stau zânele pădurii, creaturi cu vieți complicate de telenovelă și nu mă lăsam până ce nu duceam la capăt câte un scenariu. Păpușile mele au trăit un serial, inspirat de ce știam atunci, ca o saga de familie (gen Dallas), erau Linda, Lidia, Catherine cu soții lor Richard, Albert și Robin, copiii lor pe care nu mai știu cum îi chema, aveau și servitori, păpuși cu iz local, nu Barbie originale (pentru cine nu știe, la începutul anilor 90 erau pe piață păpuși marca Barbie by Mattel, cele “originale” – extrem de scumpe pe atunci și diverse imitații mai accesibile dar care nu aveau „ce trebuie”). Culmea era că nici nu trebuia să mă joc cu ele de fiecare dată – adică regia; partea cea mai savuroasă era în capul meu – scenariul. Credeam că visarea cu ochii cu deschiși e un obicei copilăresc, însă m-a urmărit și a căpătat proporții gigantice în adolescență (nu e de mirare), apoi s-a mai liniștit dar a continuat și la vârsta adultă.

Și dacă m-am crezut singură în visare, n-a fost adevărat; fenomenul daydreaming sau mind wandering e foarte comun, de fapt se pare că mintea când nu doarme cam asta face 40% din timp. Poate nu spune saga familiei DeLoures în detaliu de fiecare dată, uneori sunt doar gânduri întâmplătoare sau mici fantezii de succes, îngrijorări sau scenarii de viitor, dar mintea nu stă niciodată pe loc, este mereu într-o stare de activare by default. Curioasă din fire, am vrut să arunc o privire la ce ne spune literatura științifică sau măcar The New York Times despre visarea cu ochii deschiși, despre costurile și beneficiile ei (https://www.nytimes.com/2021/04/10/at-home/daydreaming.html).

Gândirea  – ceea ce face mintea noastră conștient  (suprafața, vârful icebergului), se întâmplă cu referire la stimuli externi (stimulus-dependent) sau poate fi auto-generată. Visarea cu ochii deschiși face parte din această categorie a gândirii auto-generate, deși aș argumenta că se inspiră masiv din stimulii externi. Citind pe subiect, am fost surprinsă să aflu că de cele mai multe ori fenomenul visării cu ochii deschiși are o conotație negativă, fiind asociat cu lipsa de concentrare, ruminația și depresia, lipsa controlului atențional/inhibitor și într-adevăr, prea mult e prea mult. Se pare că și angajarea în fantezii de putere și succes se asociază cu lipsă de energie și acțiune – cu alte cuvinte dacă deja te-ai gândit, e ca și cum ai fi trăit și atunci de ce să mai faci eforturi 😊 Basically, dacă petreci mult timp în visare implicit petreci mai puțin timp facând ceva productiv sau acționând. Pe de altă parte, am aflat și că visarea cu ochii deschiși este asociată cu creativitatea, rezolvarea de probleme, deschiderea la experiențe și empatia, ceea ce o califică drept fenomen mental pozitiv. În general însă, deși oamenii intuitiv spun că abia așteaptă să nu facă nimic, se pare că atunci când nu fac nimic și mintea rătăcește singură, de regulă o ia spre negativ (îngrijorări, ruminații furioase) și experiența de a fi singur cu gândurile tale este percepută ca atare. Nu și pentru mine, unele din cele mai frumoase momente din viața mea au fost petrecute în mintea mea (sic) și aș argumenta că și atunci când realitatea îmi oferă stimulare, cea mai bună parte vine tot din interior, atunci când malaxorul poveștilor o întoarce pe toate părțile. Dar eu sunt un introvertit prin excelență, welcome to the club dacă și tu ești. Dacă nu, puțin probabil să citești acest text, dar dacă totuși îl citești din curiozitate, să știi, dragă extravertit mult invidiat, că noi de aceea nu vorbim mult, că ne împiedicăm în amalgamul de idei care ne trec prin minte înainte să deschidem gura. Foarte time consuming.

Revenind la problema de fond care era beneficiul visării cu ochii deschiși, dincolo de logica valabilă pentru orice –  too much of a good thing is a bad thing, se pare că sunt trei mari tipuri de daydreaming, cu consecințe diferite: 1) positive constructive daydreaming, 2) guity dysphoric daydreaming și 3) loss of attentional control. Eu excelez la toate trei 😊

În primul sens, cel pozitiv, visarea, imaginația și fantezia sunt văzute ca ingrediente importante ale vieții emoționale sănătoase. Nu vă dați ochii peste cap, că și voi sunteți oameni mari care se uită la povești cu regate imaginare și dragoni. Într-un fel, e ca și cum ai avea un program de streaming la purtător. Ne umple momentele de plictiseală, contribuie la rezolvare de probleme și creativitate tocmai pentru că oferă script-uri/scenarii diferite posibile și poate genera emoții pozitive. Dacă am un scenariu anticipatoriu despre o ieșire în oraș, fără să vreau planific dinainte ținute, teme de discuție, glumițe. Foarte puține își vor găsi corespondentul în realitate, însă într-un context mai aplicativ, ca la job, de exemplu (unde am avut în imaginar nenumărate conversații pe teme de interes cu tot felul de persoane), e foarte probabil să te ajute. Și apoi, e ca și cum ai trăi evenimente pozitive în mod repetat, presupunând că la asta alegi să te gândești, la evenimente și scenarii pozitive. De exemplu, mie îmi place să scriu povești. Când îmi vine câte o idee, zile în șir repet dialoguri în minte, multe dintre ele uitate până la momentul în care pun povestea pe hârtie. Ce cred că îmi oferă însă este tonul sau spiritul poveștii, știu despre ce vreau să fie chiar dacă conținutul iese singur din adâncuri atunci când stau efectiv cu laptopul în brațe. Când călătoresc, savurez la maxim momentele gândindu-mă la ce voi posta, ce voi scrie, cum voi vorbi despre locul respectiv și ce amintiri îmi vor rămâne. Ce să zic, eu personal nu le am pe astea cu trăitul în prezent.

În al doilea sens, visarea poate fi rea și disforică mai ales pentru că, atunci când mintea o ia pe lângă, să zicem așa, o ia natural spre negativ. Și eu mă surprind ruminând la diverse lipsuri personale, introspecții critice și scenarii negative, că doar mintea odată pornită într-o direcție, merge pe pilot automat. De exemplu, știți memele acelea cu un creier care îi tot dă filme bietei ființe care vrea să adoarmă? Așa face și mintea mea; înainte să adoarmă, începe și catastrofează toate sarcinile ce urmează a fi făcute (vai, trebuie să trimit un e-mail, dacă uit, trebuie să fac nu știu ce slide-uri, dacă nu mă trezesc de dimineață), recapitulează toate lucrurile pe care le-am făcut greșit și anticipează consecințele lor (ex. am jignit pe cineva și se va întoarce împotriva mea, am avut o reacție de furie necontrolată și voi plăti și cum voi plăti) și se mai gândește cu spaimă la lipsa de sens în viață, la moarte și boli, război și în principiu, la tot ce poate să meargă rău. O cunosc, mintea trebuie lăsată să își facă numărul – bine ar fi să nu și-l facă noaptea, când fricile se ascut, dar ce să-i fac, că atunci vrea. Ce se recomandă pentru revelațiile astea nocturne – mindfulness și difuzie cognitivă – exerciții prin care încerci să îți tratezi gândurile ca pe niște gânduri (nu ca pe realități) și emoțiile generate ca pe stări trecătoare dar în principiu inofensive. Ajută și dacă scazi nivelul de activare înainte de culcare – de exemplu, dacă stingi lumina când te mai uiți la un episod de ceva. În alte cazuri, daydreaming poate accentua stările depresive, fiind asociată cu ruminația – gândirea negativă repetitivă și cu focalizarea spre sine. Adică își aduce mintea aminte de eșecurile personale și începe să brodeze pe subiectul defectelor, neajunsurilor, greșelilor din trecut – aceste narațiuni au un efect depresogen, spre tristețe și pasivitate. Și aici zic că da, este și asta o parte a vieții și este și asta o perspectivă – până la urmă, sunt multe lucruri de criticat la fiecare dintre noi și putem întoarce ițele la nesfârșit dar ce folos are? Când mă cuprind gândurile acestea merge câteodată distragerea atenției, iar alteori ce ziceam mai sus, să le las mintea să își facă numărul, la un moment dat mă trezesc că mă gândesc la cu totul altceva (viața e fără sens, am îmbătrânit, sunt o ființă slabă de înger etc….oare cum se face returul la pantofi, de ce am comandat pantofi de pe internet, da de ce nu mai vine o ploaie că iar e cald).

În fine, în cel de-al treilea sens, putem privi visarea cu ochii deschiși ca pe o scăpare a atenției, ca atunci când încerci să scrii sau să citești ceva și mintea o ia pe lângă în mod involuntar și merge spre nicăieri, nu neapărat spre lucruri plăcute sau negative ci pur și simplu așa, spre orice altceva decât spre sarcina pe care o ai de făcut. Don’t I know…cred că mulți ne-am întrebat dacă avem sau nu ADHD văzând că nu ne putem concentra la ce avem de făcut. Se întâmplă mai ales când suntem obosiți, când ce facem e plictisitor și când suntem demotivați și daa, e enervant tare. Ce poți să faci este să revii din nou și din nou cu atenția la ce vrei să faci fără să te enervezi pe mintea care a luat-o pe alături și să îți împarți activitățile în unități mici, cărora li se întrevede sfârșitul.

În toate sensurile descrise mai sus, oamenii diferă între ei în ceea ce privește propensiunea spre visare. De multe ori mi-am dorit să am mai puțină, că doar concret nu m-a ajutat la foarte multe. Însă vine întrebarea – dacă nu ai mai visa, la ce ar ajuta să trăiești? Ar fi suficientă experiența imediată? Dacă nu ai mai țese ițe imaginare și potențiale, ai savura realmente momentul prezent? Nu sunt sigură, e un debate în ce măsură mindfulness-ul de exemplu, care ar fi opusul visării cu ochii deschiși, te face fericit în sens plenar, mai degrabă fiind asociat cu relaxare și calm. Și oricum, capul din nori nu-l poți scoate decât cu mari eforturi dacă locul lui preferat e acolo 😊

Why Daydreaming Isn’t a Waste of Time

https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/fnhum.2014.00131/full https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3779797/

Vă place să călătoriți singuri? Pentru mine a fost un acquired taste, am ezitat, am încercat, a ajuns să-mi placă. Și deși în continuare prefer să am companie, când călătoresc singură savurez experiența în alte moduri. Când am fost singură la Paris am oscilat între încântare și tristețe, nu știu în ce  măsură este un oraș romantic pentru că așa este sau avem asocierea formată din filme, dar mie așa mi s-a părut. În prima seară acolo aveam rezervată o croazieră pe Sena și a fost un pic ciudat să stau singură la masă. Nu știu de ce, pentru că singură la masă am fost de multe ori în tot felul de locuri; în Oradea, orașul natal doar nu îndrăznesc, în rest nu am rezerve. După aceea însă (revenind la episodul din Paris) am ieșit pe punte și am văzut de aproape Turnul Eiffel și muzeul d’Orsay și m-am mirat ca Google Maps îmi arată poduri și nume de străzi pe care le știam din cărți. Stând să mă gândesc, am fost de mai multe ori singură dacă număr și conferințele – pentru mine sunt formatul ideal, că ești singur când vrei dar nu tot timpul, mai povestești, mai socializezi, ieși cu colegii. Deci, fără mari pretenții, m-am gândit să scriu un mic ghid foarte personal de călătorit singur/ă. Eu sunt mai mult city girl, prefer orașele și peisajele urbane, îmi place istoria, îmi place să fac poze și să încerc gusturi noi. Îmi place și natura, dacă se poate vizita într-un mod organizat – rucsacul în spate pe cărări de munte unde te atacă câinii de la stână – not for me 😊. Deci, ce sfaturi aș da de mi le-ar cere cineva 😊

1. Pentru a vizita un oraș mare, pe care doriți foarte mult să îl vedeți, mergeți singuri cel puțin odată. Zic asta pentru că dacă mergi cu cineva, compania primează – minunat, dar apar discuții, să mergem aici, să mergem dincolo, eu plec acasă, mi-e sete, eu aici nu mai intru etc. Totul ok, că doar mergi pentru companie și experiențe împărtășite. Dar daca chiar vrei să vezi un loc, singur ai libertatea de construi planuri, de a exagera cu mersul, de a înghesui mai multe obiective într-o zi.
2. Nu înghesuiți prea multe obiective într-o zi (right, like that ever works) și opriți-vă la cafea – e un mod frumos prin care aleg să am grijă de mine când sunt obosită.
3. Citiți înainte cât de mult, e cu totul altfel. Eu mă plictisesc dacă caut pe net, dar m-a prins o carte de călătorii despre Lisabona. Și cărți de beletristică, dacă cauți pe Google books set in… găsești și atunci plimbările au cu totul alt farmec, te poți îndrăgosti de un loc înainte să îl vezi.
4. Luați tururi ghidate, este incomparabilă experiența față de varianta clasică în care te plimbi numai așa de capul tău. Nu zic de cunoscători, poate pentru ei e diferit, dar eu țin minte ce zic ghizii și îmi formez o imagine de ansamblu asupra locului respectiv. Se străduiesc să facă lucrurile interesante, spun povești despre oraș, știu suficientă istorie (pentru mine, pasionatul care nu știe nimic 😊), îți dau și sfaturi și în plus, grupurile oferă companie, ajută pentru sentimentul de singurătate care mai apare. Eu mi le iau de pe GetYourGuide.
5. Tot în aceeași idee, faceți rezervări la restaurante – e un confort psihologic să știu că am undeva de ajuns la o anumită oră, că am o structură. Eu știu că sunt și oameni mai spontani dar…săriți cu parașuta dacă vreți, dar nu vă puneți spontan să mâncați la tourist traps, multe am servit și eu și e păcat de calorii. Varianta cu selecția de pe Tripadvisor nu merge la mine, de multe ori restaurantele primele clasate sunt în total altă parte decât unde sunt eu sau vreau să fie cu terasă, sau vreau să fie un loc drăguț. Opțiunea restaurants near me arată clasificarea restaurantelor din apropiere dar mie nu mi-a plăcut că îmi dă prea multe opțiuni. Până la urmă în Lisabona am găsit o terasă care mi-a inspirat încredere, am verificat-o și a fost ok.
6. Vizitați doar muzeele care sunt reprezentative locului sau deosebite – căutați-le și pe ele înainte pe net. Ajută dacă știi de dinainte câteva exponate pe care vrei să le vezi, să știi mai exact ce cauți. Nu vizitați mumiile egiptene decât dacă știți ceva despre subiect și vă pasionează (asta e chestie de-a mea, că mă plictisesc – dar sunt convinsă că de-aia, că nu am avut un tur ghidat să-mi descifreze simplu chestiile alea cu regatul vechi și nou). Un muzeu mare te rupe, deci pauze dese, cafele și acceptarea faptului că nu poate fi vizitat tot.
7. Mergeți la cine și cafele – am mai zis? Adică, eu nu cumpăr nimic înafară de magneți, dar în schimb mănânc în oraș – mai ales dacă mergi solo – ce altceva să faci. Nimănui nu-i pasă, oricât ai fi de solo, nu ești nici primul, nici ultimul.
8. Poartă haine frumoase, machiază-te. Pentru mine contează să mă simt bine, să știu că voi avea poze frumoase, să mă trezesc cu rutina de dimineață. De multe ori îmi fac ținutele de acasă dar le mai improvizez și pe parcurs, pun cu două-trei în plus față de câte aș avea nevoie – pentru că mi-e lene să probez acasă, e singurul motiv.
9. Fă poze multe. Când ești într-un loc cu mai multă lume și vrei să rogi pe cineva să îți facă o poză, alege dacă poți pe cineva din generația z (tineri de 20 și ceva de ani) – ei înțeleg natural că o poză nu înseamnă o poză (adică una singură vai mama ei) ci vreo 10, din diferite unghiuri, ca să poți selecta. Eu ador să vânez cadre și culori contrastante, combinații inedite, mă chinuie talentul ca să găsesc un pahar pe o masă în lumina potrivită, flori colorate care ies de sub ziduri de piatră, detalii pe la geamuri.
10. Postează  – din vanitate, dar nu numai. Solo fiind, ai nevoie de companie, chiar și așa – oamenii mai lasă comentarii, îți mai scriu pe chat, poate sunt cunoscuți tot pe acolo și vă puteți vedea. Și nu în ultimul rând, așa rămâne vie amintirea. De multe ori mă uit pe contul meu de Instagram și poveștile postate devin încet încet, modul în care îmi amintesc locul unde am fost. Nu de alta, dar eu mă gândesc foarte mult la lucrurile pe care le postez și cum să fac și ce să scriu și atunci amintirile respective ocupă mai mult spațiu în memorie.
11. Poșetă mică, purtată cross-body, cu mâna pe ea tot timpul 😊
12. Și poate ceea ce ar fi trebui să fie începutul – dați locului o șansă – nu trebuie să fie despre așteptări înșelate, despre cum ar fi putut fi, despre cât de fericiți sunt alții de la masa vecină. Sunt într-un loc frumos, cu istorii și povești, sunt norocoasă să fiu acolo, sunt aici și doar aici.  Oare care să fie următoarea destinație?

„Salut! Eu sunt Furia și am venit să-ți distrug ziua. Te pândesc în încordare și sar…uite, odată cu mașina asta care ți-a tăiat calea. Pe mine nu mă poți controla”. Așa zice ea, dar eu cunosc multe moduri prin care să o controlez. Nu toate cele mai sănătoase; de exemplu, un mod foarte „bun” este ca înainte de a intra într-o situație sau relație sau interacțiune să îți setezi zero așteptări și să renunți din start la drepturile tale sau la ce o fi în general important pentru tine. Știu că mă întâlnesc cu niște oameni care cred X și eu cred Y, din toate puterile dacă mă conving că nu contează ce cred eu, nu am de ce să mă enervez. O ideea bună câteodată, dar nu întotdeuna și nu în general. În majoritatea cazurilor, nu ai totuși de ce să te predai fără luptă.

De ce mi se pare interesantă emoția de furie?

Pentru că se vede peste tot și totuși ne scapă printre degete. Este peste tot – o vedem pe stradă, la magazin, ajunge să formezi un număr de la relații cu clienții și deja o simți anticipând. Fiind o emoție de putere, oamenii nu se feresc așa de mult să o afișeze – o fi însă biasarea mea, că văd furie peste tot 😊 experiența este una internă, însă expresia ei ține mult de cultură și expectanțe de gen. Felul în care am fost socializați cu emoțiile ne face să inhibăm respectiv să trăim cu lejeritate mai degrabă anumite emoții decât altele. Am fost învățați că e ok să trăim emoții de putere, cum este furia și să inhibăm emoțiile vulnerabile, ca frica, sau invers? Interesant este însă că și dacă am fost învățați să le inhibăm pe toate, furia trimfă și răsare – suntem sau nu conștienți că o trăim, pentru ceilalți este absolut evident. Cu toate că este peste tot și cu toate că izbucnirile ei intense se asociază de multe ori cu comportamente agresive, uneori cu consecințe devastatoare, furia nu are o categorie proprie de diagnostic, la fel ca celelalte emoții negative. Avem tulburări afective și de anxietate, însă un anger disorder abia recent am avut și și acesta pentru o variație a manifestării (tulburarea explozivă intermitentă). Avem afectul furios drept criteriu de diagnostic (printre altele) în cazul mai multor tulburări, ca tulburarea bipolară, tulburarea de anxietate generalizată sau tulburarea de personalitate borderline, dar nu avem o clasă de tulburări dedicate furiei; probabil de aceea a rămas mai puțin studiată în context clinic în comparație cu vedetele – anxietatea și depresia. Reacția de furie patologică însă există și este foarte comună și de sine stătătoare, dar și în depresie și tulburări de anxietate. Interesant, sunt date care arată că persoanele cu tulburare de panică au și anger attacks frecvente.

Ce este și nu este furia?

Furia poate fi definită ca o emoție cu valență negativă (se simte neplăcut), cu nivel crescut de activare fiziologică și tendințe de apropiere/acțiune; când ești furios tendința comportamentală este de a confrunta persoana sau situația care te-a provocat –  fizic, verbal, în gând. Furia poate duce la comportamente agresive dar nu întotdeauna; exprimată într-un mod potrivit, asertiv am spune, poate duce la schimbări importante și prosociale. Sunt și persoane care își supra-controlează furia, fapt care duce la afect negativ prelungit și care poate favoriza, paradoxal, izbucnirile disproporționate față de situație (cam ca ale mele în trafic). Emoția de furie/anger este una dintre emoțiile de bază, cu manifestări distincte (de ale altor emoții negative) începând din a doua jumătate a primului an de viață. Este o reacție naturală, de regulă la situații de frustrare – când un scop al meu este subminat, când între ceea ce vreau și ce primesc se interpune un obstacol pe care sigur că trebuie să îl dau la o parte. Furia ne dă energie să dăm obstacolul la o parte și avem nevoie de ea. Dacă nu era destul de evident, sunt studii care arată că furia exprimată este un motivator important al complianței celorlalți – dacă interlocutorul este furios, e mai probabil să îi fac pe plac. Sigur, dacă îl percep într-o poziție de superioritate/avantaj, că dacă nu, îl ia mama dracului 😊, că el devine obstacol și îmi declanșează mie furia. Avem nevoie să ne enervăm pentru a fi suficient de motivați să pornim un conflict și uneori, de conflict este nevoie pentru a schimba starea de fapt. În acest sens, furia este văzută și ca o emoție morală; nu ne enervăm doar când noi suntem lezați, ci și atunci când sunt lezate drepturile altora. Deși nu ajută nimănui dacă urli scăpat de sub control, afectul furios te motivează să te implici, să intervii, să lupți. Măsura lucrurilor este dată de frecvență, intensitate și adecvare la context. Prea puțin? Te calcă în picioare. Prea mult? Te mănâncă în interior. În contexte nepotrivite? Te ia mama dracului 😊.

Ca în cazul oricărei alte emoții, avem un continuum între iritare, enervare și ceea ce numim un anger attack – izbucnire foarte intensă și de scurtă durată, asociată de multe ori cu comportamente agresive (asta neînsemnând că agresivitatea se datorează exclusiv furiei sau că ar fi o scuză). De asemenea, facem diferența între stările de enervare/furie și trăsăturile de personalitate care predispun la trăirea ei frecventă. Ca factor general ar fi aici neuroticismul – tendința de a reacționa cu afect negativ la stres – dar și factori mai specifici cum ar fi ostilitatea, furia ca trăsătură, suspiciozitatea. Niveluri ridicate ale acestor trăsături ne predispun la a trăi stări de furie mai frecvent și mai intens. De exemplu, dacă avem tendința de a citi intenții necurate în comportamentul celorlalți, sigur că suntem mai predispuși la momente de furie.

Când devine furia o problemă?

Când e prea frecventă, prea intensă sau inadecvată la context/ disproporționată față de gravitatea provocării, precum și atunci când este evitată cu orice preț sau suprimată. Trăsăturile de personalitate asociate furiei, în special ostilitatea, au consecințe care se extind și la nivelul sănătății fizice, fiind factori independenți de risc pentru bolile cardio-vasculare. Dominanța afectului furios ne afectează direct calitatea vieții – fiind vorba de afecte negative intense și indirect – prin faptul că ne aruncă în situații conflictuale, în care fie pierdem (și de aici și mai multă furie), fie câștigăm (pe termen scurt, că pe termen lung riscăm să rămânem singuri, fără suport social, atunci când ceilalți se satură să umble pe vârfuri în preajma noastră). În plus, de cealaltă parte a străzii, fiind o emoție negativă, generează și comportamente de evitare – ca să evităm furia, ne ferim de situațiile în care știm că ar putea apărea – un proiect stufos, un coleg antipatic, o discuție aprinsă în familie. Nimic rău cu asta, doar că și așa, evitarea exagerată ne îndepărtează de oameni și oportunități. În acest sens și reglarea deficitară e emoției de furie și supra-reglarea ei ne pot cauza probleme. Dacă în ceea ce privește lipsa de reglare este evident de ce, în ceea ce privește supra-controlul efectele sunt mai subtile. Efortul de a nu simți furie este asociat cu izbucniri necontrolate, formându-se un efect de oală sub presiune prin mai multe mecanisme: supresia furiei crește afectul negativ și atunci mai mult afect negativ devine mai greu de controlat decât mai puțin; efortul de supra-reglare subminează procesul de luare de decizii și ia din resursele cognitive; efortul de supra-reglare duce la comportamente inautentice care îi îndepărtează pe ceilalți.

Ce putem face?

Un prim pas al reglării emoționale eficiente este conștientizarea emoției; cu toții ne dăm seama când trăim un afect neplăcut, dar de care? Aici ne putem concentra pe ce simțim în corp – furia se simte în piept, merge cu o senzație de căldură și de expansiune (simți că explodezi) – și pe ce gândim. Când suntem furioși avem șiruri de gânduri negative îndreptate de regulă împotriva altor persoane, gânduri de răzbunare și de pedeapsă. Dincolo de conștientizarea emoției în sine, este important să ne dăm seama și dacă este o reacție patologică sau adecvată situației. Aici mi se pare mai greu, aș putea scrie cuvinte goale despre ce și cum, dar nu e deloc un lucru ușor. Oamenii care au probleme de anger management își percep furia ca justificată chiar în situații în care neprovocat sau disproporționat îi rănesc pe ceilalți. Oamenii care supra-reglează furia o percep ce nepotrivită și în situații în care se justifică. Cu alte cuvinte, unii trebuie să învețe să se enerveze mai puțin, alții trebuie să învețe să se enerveze mai des. Ce ne poate ajuta este să ne întrebăm cum ar arăta reacția noastră din afară sau la o altă persoană – dacă te-ai uita la un film, cum ți s-ar părea?

Mai departe, cum facem să schimbăm problema furiei? Aici ghidurile de anger management ne indică mai multe strategii, pliate pe modelul A(activating events)B(beliefs)C(consequences) din psihoterapia cognitiv-comportamentală. La nivelul situațiilor activatoare, învățăm să ne identificăm triggerii și să decidem dacă 1. Să îi evităm cu totul, 2. Să îi lăsăm să treacă (ex. cineva s-a pus la rând în fața mea – până la urma unde e tragedia) sau 3. Să acționăm asertiv (să ne apărăm drepturile fără a depăși limita bunului simț). La nivel de convingeri, știm că persoanele furioase au moduri mai inflexibile de a privi lumea, că de multe ori judecă în termeni de totul sau nimic, pretind că lucrurile TREBUIE să fie într-un anumit fel, îl judecă aspru pe ceilalți – dacă avem un astfel de stil cognitiv este bine să știm că sunt mai multe feluri de a vedea lumea și mai multe fațete ale realității. Merită să ne întrebăm ce ne supără de fapt, care ar fi niște explicații alternative pentru felul în care se comportă oamenii (dincolo de faptul că sunt niște gândaci care nu știu 😊 și care ar fi un mod mai relaxat de a privi situațiile. Până la urmă, nu trebuie să ne luăm prea în serios. În fine, la nivel de consecințe emoționale și comportamentale, se pare că în furie un element important pentru calmare este relaxarea fiziologică. Emoțiile intense produc un efect de highjacking asupra proceselor de gândire și auto-control – expresii ca „văd negru în fața ochilor” redau perfect senzația; de aceea se recomandă exerciții de respirație (inspirăm și expirăm rar timp de câteva minute) și de relaxare (furia se acumulează în anumite zone, ca în maxilare sau în pumni – relaxăm tocmai acele zone). Nu în ultimul rând, evadarea din situație poate fi o soluție care ne apără de noi înșine – o putem face fizic, plecând sau dacă nu, mental prin distragere sau grounding (a ne concentra pe obiectele concrete din jur).

Este furia un substitut pentru altceva?

Vedem de multe explicații ale furiei ca efect al altor emoții, cum ar fi anxietatea sau tristețea, sau ca expresii ale nefericirii existențiale, ale traumelor din trecut sau ale lipsei de iubire. Așa să fie? Nu întotdeauna. De multe ori furia este exact ce este – o reacția emoțională asociată frustrării iar problemele de furie apar pe fondul unor trăsături predispozante combinate cu abilități reduse de reglare emoțională. Cu alte cuvinte, vreau ceea ce vreau și te distrug dacă nu îmi dai și nici nu mă pot controla. Emoțiile negative merg însă de multe ori împreună și, după cum am văzut, se asociază des cu stări de anxietate și deprimare. De asemenea, să nu uităm că răspunsul organismului la pericol este cel de tip flight or fight, pe care noi de regulă îl asimilăm stărilor de anxietate. Există însă și componenta de fight. Dacă cineva ar vrea să mă închidă cu forța într-o cușcă, prima reacție ar fi să fug și să scap (frică). Dacă nu aș reuși, aș începe să urlu, să scutur gratiile și să îmi atac agresorul (furie). Sau deodată ambele, I should research this in more depth.  Also, emoțiile vulnerabile (ca frica sau tristețea) în mod evident mă pun într-o postură vulnerabilă din care simt nevoia să mă apăr (și apare furia ce emoție secundară, de apărare). Deci da, uneori furia apare pe fond vulnerabil. Last but not least, au persoanele furioase nevoie de iubire? Toți avem nevoie de iubire, so they say. Persoanele mereu furioase poate că au parte de mai puțină tocmai datorită faptului că generează frică în ceilalți. Sau, dacă sunt de cealaltă parte, care evită furia, nu generează destulă „frică” în ceilalți – și aceștia nu sunt motivați să le îndeplinească nevoile. Până la urmă, e o emoție, servește la mai mulți stăpâni.

Keep calm and talk to your anger 🙂

Resurse

https://www.apa.org/topics/anger/recognize (sinteză a lui Howard Kassinove)

Cassiello-Robbins, C., & Barlow, D. H. (2016). Anger: The unrecognized emotion in emotional disorders. Clinical Psychology: Science and Practice, 23(1), 66–85. https://doi.org/10.1111/cpsp.12139

Roberton, T., Daffern, M., & Bucks, R. S. (2012). Emotion regulation and aggression. Aggression and Violent Behavior, 17(1), 72–82. https://doi.org/10.1016/j.avb.2011.09.006

Urmărită de mică de spectrul doamnei Havisham din Marile Speranțe sau de disperarea Auricăi din Enigma Otiliei care suspina la fereastră după ofițeri, am vrut să pornesc de undeva în a căuta și schița care ar fi imaginea femeii single în societate, de ce este atât de neagră această perspectivă încât bagă sperieții și-n fetițe. Nu trebuie să fi citit Marile Speranțe sau Enigma Otiliei ca să avem în minte imaginea haotică și demnă de milă a fetei bătrâne, cum de altfel, nu trebuie să știm istoria ca ea să ne influențeze. Poate credeți că aceste idei sunt depășite și că nu mai există discriminare împotriva persoanelor single, că nu mai este o stigmă și că toată lumea recunoaște că există mai multe moduri legitime de a-ți trăi viața intimă. Oamenii resimt diferit, știu că sunt tipe single care nici măcar nu se gândesc la asta ca la o posibilă identitate (mai bine, desigur, dar nu e ca si cum poți controla) pe când altele sunt terorizate de idee. În fine, dacă simți, e acolo și ca să preiau ceea ce am învățat de curând a fi o maximă feministă, personal is political, dacă ești constant rănit, înseamnă că e ceva în societate, nu (doar) în interior care te vulnerabilizează. Bella DePaulo a consacrat termenul de singlism pentru a se referi la discriminarea socială a persoanelor singure – în societățile centrate pe căsnicie (cum este SUA dar și România), persoanele singure sunt discriminate direct (ex. prin luarea în calcul a statutului marital când vine vorba de decizii medicale – ex. transplant) sau indirect, prin lipsa măsurilor de sprijin sau prin lipsa lor aproape totală din discursul politic (parcă nimeni n-are chiar vrea să lupte politic pentru mame singure, dă prost față de oamenii respectabili). Unii contestă termenul în logica de „hai mai lasă-mă cu discriminările tale, sunt probleme reale în lume”. Sigur că nu este o formă atât de agresivă și imediată de discriminare – nu ești arestat aiurea pentru că treceai și tu pe-acolo, nu ești dat afară, nu se uită lumea dubios la tine pe stradă, discriminarea e mai subtilă și se manifestă prin excludere socială în primul rând – politic nimeni nu-ți vorbește, social prietenii cuplați te lasă pe dinafară, devii greu de plasat la o masă și greu de plasat într-o categorie mentală (ce-o mai fi și cu omul ăsta). Oare faptul că primul impuls când văd pe cineva cunoscut pe care n-am văzut de mult este să mă ascund pentru a mă feri de întrebări nedorite, rostite (ex. ești căsătorită) sau mai ales, nerostite (de ce, ce e în neregulă cu tine), este vina mea sau (și) a societății? Sau că sunt mai puțin inclusă în cercuri sociale, asta mi se pare sau se întâmplă? Cred că femeile single știu ce vreau să zic. N-o fi intenționat, n-o fi cu răutate, n-o fi nici măcar conștientizat, dar e acolo. Și mai rău decât că e în capul altora e că e și în capul nostru și mă întrebam de unde. De unde imaginea negativă a femeii singure și de unde calitățile ei particulare – nebună, nevrotică, acritură?

Imaginea femeii singure în spațiul public

Femeia singură, în spațiul public, nu prea există. Serios, I googled it, în România mai deloc, m-am bazat în ce am scris pe surse externe, uimită fiind totuși de cât de asemănătoare sunt stereotipurile între culturi. Nu prea există în lumina reflectoarelor, nu e nimeni single, nu se vorbește despre asta, deși sunt tot mai multe femei singure, încă la noi proporția nu a devenit “îngrijorătoare”. Dar stereotipul există; ca de obicei, mentalitățile au rămas în urma societății. Practic, am rămas cu aceleași explicații pe care le-am fi folosit și acum o sută de ani, când era atât de rău să fii singură încât femeile erau extrem de motivate să nu fie. Cele care rămâneau nealese nici de cei mai puțin dezirabili pretendenți aveau cu siguranță, mari defecte  -urâțenie, lene, caracter necinstit. Egoismul și imaturitatea au apărut și ele pe tapet, ca un cadou al psihanalizei clasice (ex. ca fapt divers: știți cât de influentă a fost teoria neconfirmată a lui Freud despre incapacitatea unor femei de a avea orgasm prin penetrare, aceasta fiind forma matură, sănătoasă, spre deosebire de forma infantilă, regresivă a orgasmului clitoridian?) și ale mentalităților privind menirea adevărată a femeii – a fi soție și mamă  – dacă nu ești asta însemnând că nu ai atins treapta superioară de devenire, rămânând blocată la nivel de „fețiță”. Sau îmbâtrânind prematur, înconjurată de pisici (crazy cat lady, alt stereotip universal).

În căutările mele asupra imaginii femeii single m-am împiedicat de feminism, de care mă ferisem multă vreme într-o logică post-feministă (nu știam că așa se și numește, nu știu de ce nu știam). Acum că avem drepturi egale și nu de ieri de azi ci de zeci de ani, feminismul mi se părea că acum e așa, despre dreptul de a purta sau nu culoarea roz. Ce am înțeles eu este că la început a fost despre a demonstra că roz este o culoare la fel de respectabilă ca albastru și că ar trebui să aibă, printre altele, drept de vot. Apoi, a fost despre cum culoarea roz de fapt constrânge poziția femeii în societate și că ar trebui să purtăm mai mult albastru sau să îi obligăm pe bărbați să poarte roz, depinde de curent. În fine, în postfeminism (una dintre accepțiunile termenului) zic că este libera mea alegere să port roz și să mă lase toți în pace să mă joc cu păpușile mele, pentru că sunt ale mele și vreau să le îmbrac în roz și voi să purtați albastru și gri și negru, cotoroanțelor care sunteți (cele din „second-wave” feminism). În acest sens, pot să mă întorc la roluri esențial feminine (soție și mamă) fără să simt că am pierdut ceva din drepturile câștigate de mișcările feministe pentru că acum pot face asta din propria alegere – sau, mai brusc spus, (1) este ok să fiu subordonată bărbatului/patriarhatului pentru că așa îmi place mie și așa am ales, sau, poziția ceva mai periculoasă, că (2) așa este până la urmă în „legea firii” și (3) așa ar trebui să faci și tu. Ideea că împlinirea adevărată, plenară, sinceră a femeii rezidă până la urmă, indiferent de ceea ce spune ea, în familie și copil, că toate celelalte căi sunt minciuni este extrem de răspândită în post-feminism și extrem de puțin contestată. Contești? Ești în negare. De altfel, un cinic mi-ar putea reproșa și mie că „nu ți-a mers pe drumul “natural”/ calea măritișului, vrei acum să faci pe feminista”? Ce să zic, guilty as charged dar mă gândesc eu, nu așa a fost în general? Dacă toate femeile ar fi fost măritate cu prince charming ar fi fost la fel de „radicale”? Doar că în realitate nu au fost, multe au fost bătute și arse, închise în mănăstiri, forțate chiar și de prinți (sau mai ales) să aibă copil după copil, ca să nu mai spun măritate cu forța cu bărbați de vârsta bunicului fără să aibă nici un mecanism social prin care să se poată opune, de unde și determinarea de a construi astfel de mecanisme. Deci, revenind la ideea inițială legată de imaginea femeii single și produsele culturale care o promovează, am încercat să desprind câteva idei mergând pe firul roșu al Antheei Taylor, autoarei unei cărți incredibil de informative și entertaining, Single Women In Popular Culture.

Imaginea femeii single în seriale și filme, chick-lit –  un exemplu pozitiv?

Care e cea mai scary femeie single din literatură și filme? Miss Havisham, Alex Forrester (Glenn Close) din Fatal Attraction? Ambele instabile mental, cel mai probabil o cauză și un efect al faptului că sunt singure (sic). Dar nu despre ele vreau să vorbesc; mult mai interesante mi se par reprezentările ambivalent-pozitive ale femeii single in the city, mai aproape de sufletul meu.

Generația mea a crescut cu Sex and the City, Ally McBeal și Bridget Jones, azi considerate încă simboluri culturale ale post-feminismului și ale vieții de femeie single. Eu eram Charlotte. Nu erau aceste femei mai single decât altele (aveau relații mai mult sau mai puțin serioase), era însă un accent de discurs pe acest topic care lipsise până atunci din societate. Complexitățile, problemele, dar și avantajele vieții de femeie single erau aduse la rampă și puteam vedea libertatea, eleganța dar și vulnerabilitatea – toate absolut firești. În Sex and the City vine vorba de multe ori despre prejudecățile de care se lovesc femeile single și despre angoasele inerente (ex. Miranda are stări anxioase după ce își cumpără singură un apartament pentru că agentul imobiliar îi spusese că fosta proprietară, femeie singură bătrână, cu pisici? a murit și n-au găsit-o decât după o săptămână), dar și despre sex și dreptul tău ca femeie, ca om, de a-l face cu cine vrei și când vrei, despre hedonism, modă, independență și prietenie – sisterhood. Poate mă trezesc melancolică și suspinând după Mr. Big, dar apoi ies să mă văd cu fetele la un restaurant șic și pe drum îmi cumpăr o pereche de pantofi, iar mă apoi mă sună cineva de la o revistă cool să colaboreze cu mine, iar seara mergem la un club pentru că una din fete a obținut o invitație pentru toate. Personajele au o viață împlinită, frumoasă, chiar dacă nu perfectă și oferă ca model traiectorii în care multe femei se pot proiecta –  dacă sunt albe, educate, bogate, heterosexuale și tinere 😊 (evident, serialul și-a încasat-o pe toate aceste motive). All in all, Sex and the City a normalizat viața de femeie single și a propus-o ca alternativă dezirabilă – limitată însă de condiția socială (e ok să fii single dacă ai bani mulți și haine fancy) și limitată în timp. At the end of the day, înafară de Samantha, toate se mărită, confirmând ideea că adevărata fericire rezidă, cum unde, în căsnicie.

Despre Bridget Jones (cartea și filmul), Anthea Taylor are o analiză complexă pe care mi-e frică să nu o stric folosind propriile mele cuvinte. Ca s-o scurtăm, Bridget este o femeie single foarte îngrijorată de faptul că e single, nesigură pe ea și pe corpul ei, îndrăgostită unilateral de șeful ei și care până la urmă este salvată de la această viață tristă de un bărbat de succes, tandru și răbdător, un lord în adevăratul sens (la propriu și la figurat) al cuvântului. Din nou, este normal să fii singură și să ai anxietăți, dar până la urmă sacul își găsește peticul. Cum ar fi arătat însă filmele dacă protagonistele single ar fi rămas single? Pentru că așa, normalizează viața single și nu prea, din moment ce toate sfârșesc în căminul conjugal, nu? Ally McBeal nu se mărită la final dar află că este mamă din greșeală și își găsește împlinirea prin acest alt rol natural al femeii, dacă nu prin celălalt (scrie în carte, eu cred ca am pierdut șirul la un moment dat și nu îmi amintesc deloc). Ca să explic mai bine: chiar și produsele culturale care prezintă o imagine pozitivă a femeii single au curajul de a merge doar până la un anumit punct – este frumos și legitim să fii singură, dar numai pentru o fereastră de timp, apoi trebuie să te măriți ca să fii fericită. În realitate, zic eu, dacă începi curajos, termină curajos sau măcar în coadă de pește. Eu nu mi-am încheiat nici una din povestirile mele cu happy end, mi s-ar fi părut ipocrit (zise ea cu mândrie).

Psihologie și self-help – sau cum că oricum e vina ta

În literatura de self-help adresată femeilor singure (imensă, piața este înfloritoare), se remarcă trei mai perspective dar noi probabil suntem mai familiare doar cu primele două. Prima categorie este ceea ce îmi place să numesc literatura de  junglă și savană. Bărbații sunt prădători, de aceea trebuie să te comporți ca o pradă – ce înseamnă asta depinde de ce carte citești, dar are de a face cu a fi pasivă (lasă-i pe ei să vină la tine, nu lua tu inițiativa), inaccesibilă (să creadă că merită să te urmărească ca pe un trofeu) dar și submisivă când trebuie (să râzi la glumele lui, să nu vorbești prea mult despre carieră ca să nu-l intimidezi). Să nu fi însă prea cuminte, că ești prea angelică și atunci nu te dorește sexual. Dar nici prea dezinhibată, pentru că atunci nu vrea să te ia de nevastă. Eu am fost mereu feminină și gender-conforming, asta nu merge clar 😊. Dacă ar fi să dau și eu un sfat de junglă și savană, ce aș recomanda ar fi să înveți mai degrabă să îi scuipi în farfurie – după cum ne învață un serial la modă, noua plăcere vinovată a tuturor (ghiciți care), ca să câștigi burlacul sezonului, trebuie să te cerți cu el pe fiecare subiect și să pară că nu îl respecți câtuși de puțin. Atunci acesta va fi intrigat de caracterul puternic atât de neobișnuit la o femeie încât va ceda pentru că îi va stârni instinctele naturale de competitor-prădător. Iată deci cum teoria instinctelor primitive poate fi folosită pentru a argumenta cam orice preferință a bărbatului și ce anume faci greșit. Nici un efort nu e prea mare și nici o transformare prea radicală pentru a revendica premiul cel mare – un bărbat. Dacă nu reușești să devii competitivă în savană (i.e., să îți crești your mate value), atunci o a doua cale este să settle for the good enough (parafrazând o carte celebră pe această temă). Perspectiva de a rămâne singură este atât de sumbră încât trebuie să ne scădem standardele, să uităm de idealurile romantice și să ne plictisim pentru tot restul vieții alături de oricine până la urmă. Perfect de acord că marile compromisuri ajută la formarea unor relații – duc însă la fericire?

A doua categorie identificată de Antheea Taylor este cea a literaturii de schimbare interioară – focus on yourself kind of thing. Din nou, ca femei singure, suntem puse la muncă, doar că acum trebuie să lucrăm la relația cu propria persoană, să învățăm să ne iubim pe noi înșine, să avem încredere în noi, să ne construim o viață minunată bucurându-ne de privilegiile vieții single care ne oferă libertatea de a ne dezvolta personal și de a investi în cea mai prețioasă resursă interioară: noi. Premiul cel mare este și aici, desigur, un bărbat. Odată ce avem o viață fabuloasă, bărbatul dorit va fi atras natural și ne vom completa într-o uniune a spiritelor libere și împlinite, formând un întreg…o las baltă pentru că ok, stabilitatea o fi atrasă de stabilitate și fericirea de fericire însă ne dăm seama cât de mult cerem de la noi? Că încercând să ne dezvoltăm personal până la sânge intrăm într-un double bind, într-o capcană în care dacă nu ne-am cuplat înseamnă că nu am muncit destul de mult cu noi, măsura succesului în această muncă de auto-dezvoltare fiind, până la urmă, inelul de logodnă? Dacă viața ta single e cu adevărat minunată, ce-ți mai trebuie?

În fine, mai este o a treia categorie de cărți pe care o recomand, care propun viața single ca o alternativă viabilă și deloc de condamnat sau de evitat, mai degrabă o alegere la fel de naturală ca viața de cuplu în contextul contemporan, în care cu toții avem drepturi și pretenții și nici obligații matrimoniale nu mai sunt. E de mirare că din ce în ce mai mulți oameni aleg să nu intre în relații pe termen lung într-o societate care pune mai mult accent pe fericirea individuală și în care ai posibilitatea financiară, ca femeie, să fii singură? De mirare n-o fi, dar este de plâns? Aici mulți spun că da, că am pierdut legătura cu valorile naturale , însă când a existat această epocă binecuvântată în care familii fericite viețuiau pe tot pământul? Adică, în ceea ce mă privește, viața single nu e ideală, nu e ce mi-am dorit și nici n-am depus vreun jurământ să rămân așa. Însă pot să îmi închipui și încă văd în jurul meu n alternative mult mai rele. Din această serie de cărți care normalizează viața single și oferă alternative în acest sens, eu vreau să citesc How We Live Now: Redefining Home and Family in the 21st Century, de Bella DePaulo și Going Solo: The Extraordinary Rise and Surprising Appeal of Living Alone de Eric Klinenberg.

Ca o concluzie, imaginea femeii single, inițial pendulând între amenințare și ridicol, undeva la granița nebuniei, a devenit mai acceptabilă și legitimă, după cum se reflectă și în multe produse culturale. Totuși, pare să rămână condiționată de vârstă (este ok să fii singură în decada 20-30, chiar și puțin după aceea), de orientarea spre carieră (este ok să fii singură dacă urmărești scopuri ambițioase, că altfel n-are rost) și de statutul social (este ok să fii singură dacă ai bani și o viață mondenă). Eu cred că relațiile sunt importante, însă nu doar cele de cuplu, ci și cele de familie în sens larg, de prietenie. Este perfect normal să îți dorești o relație, să te îndrăgostești, să iubești, să ai propria ta familie nucleară. Nu este însă singura traiectorie posibilă, nu este o garanție și nici unicul drum spre fericire. Dacă acum pare greu, este (și) pentru că sunt bariere sociale, limite invizibile care constrâng forma relațiilor interumane, percepții prejudecate pentru care suntem cu toții responsabili. Have a happy life, single or not 🙂

P.S. Stereotipurile negative legate de a fi single nu se limitează la femei; și bărbații single sunt judecați. De exemplu, termenul „burlac” a dobândit abia recent conotații pozitive, de dandy, la origine însemna lucrător cu ziua, un fel de dezrădăcinat, vagabond. Și burlacii sunt acceptabili doar în anumite condiții, mai precis când au o carieră de succes și au bani. Este însă o altă luptă 😊

Resurse:

Cartea de care spuneam, Single Women in Popular Culture de Anthea Taylor

Despre marginalizarea persoanelor single în România, printre foarte puținele materiale ca lumea pe care le-am găsit

Despre „holtei” și „fete bătrâne” sau persistența unui stigmat social mai puțin (re)cunoscut

Despre feminism in a nutshel, dintr-o carte cu poze

Despre singlism, de Bella DePaulo

https://www.goodreads.com/book/show/66086.Singled_Out

Despre invizibilitatea femeilor single

The single woman is a force in society—and a ghost in our culture

A table for one – o carte scrisă în contextul Israelului, unde stereotipurile sunt mult mai dure. Mai rău ca la noi, aș crede

https://www.manchesteropenhive.com/view/9781526116352/9781526116352.00004.xml

Singles in the City – o istorie a oamenilor single din Evul Mediu până în Epoca Modernă – nu am găsit-o in full, dar sunt super curioasă

https://link.springer.com/chapter/10.1057/9781137406408_1

„Femeia învinge totul, apoi plânge”, spune un citat din Grigore Vieru. Sau invers, dar important e să înving. Plânsul e pentru că victoria a fost grea, istovitoare și poate pentru că nici nu se simte măcar ca o victorie, ci ca un armistițiu. Cu Ella am știut mereu că va fi așa, mica mea mare victorie, iubind-o până la stele dar întrebându-mă mereu dacă am dreptul să o am. Mă gândesc de multe ori că alte femei nu-și pun problema legitimității. A competenței da – poate nu mă pricep la a fi mamă, nu sunt pregătită, a dorinței – vreau sau nu să am un copil, a posibilităților – nu îmi permit, dar a dreptului? Am visat în viața asta de câteva ori că am un copil (mă refer în sens propriu, vis în somn, nu fantezii) dar niciodată cu un tată. Ba nu se punea problema (adică în vis nu venea vorba), ba era necunoscut – odată am visat că erau mai mulți potențiali și nu știam care din ei este 😊.  Cum în viața reală vedeam eu că nu se prefigurează un viitor de familie în curând (au fost prea puțini ani, sunt convinsă că dacă aș fi avut încă 100 aș fi reușit până la urmă), mi-a încolțit în minte ideea de a avea un copil singură, prin inseminare artificială. A fost o idee care a germinat cândva în anii primei tinereți, în eventualitatea că, în cel mai rău caz, etc. Mă gândeam că totuși nu aș îndrăzni pentru că ce-i va scrie copilului în buletin? Apoi, cândva după 35-36 de ani mi-am dat seama că decizia asta nebună nu mai poate fi îndelung amânată. Cum am prostul obicei de-i ține pe toți în capul meu, auzeam constant: ar trebui să o lași baltă, ar trebui să te concentrezi pe a găsi un bărbat, nu ești în stare, vei fi nefericită, ar trebui să o faci, ai dreptul la fel de mult ca altcineva, copilul tău va avea totul, copilul tău va fi bullied, ești o indaptată. Argumentul cu numele din buletin a picat primul, cel cu inadaptata și ciudata care nu are drepturi a picat ultimul. De fapt nu a picat, l-am împins și l-am lovit, l-am implorat, l-am convins, i-am întors spatele, l-am acceptat. Acum mă lasă în pace, mai are câte o zi în care atacă împreună cu rudele lui: ce am numit eu „pseudopsihologia familiei” (care îți explică că tot ce greșit cu copilul tău e din vina ta, aici în speță în primul rând pentru că nu are tată) și „buna-cuviință socială” (care îmi spune că nu merit să fiu acceptată în societate din același motiv). De obicei vin însoțite de scenarii catastrofice despre viitorul Ellei  – de exemplu că se apucă de droguri în adolescență și asta va fi din cauză că nu are un tată. Sau despre cum ar trebui să îi spun și când. Deocamdată știe că nu are tată, m-a întrebat destul de natural de ce nu are, că așa au alți copii și i-am răspuns tot destul de natural ceva ce exersasem de multe ori în gând: unii copii au doi părinți, tu ai numai unul. A părut mulțumită, dar va veni momentul când va înțelege cum stă treaba și când îi voi spune poate va rămâne marcată pe veci, va crește cu un complex că e diferită, poate mă va urî că nu am fost în stare de mai mult. Poate se va atașa nediscrimivativ de bărbați, cum scriu cărțile de psihologie că este  riscul la fetele crescute fără tată, poate se va teme de ei, poate va avea probleme grave de disciplină, poate va moșteni de la acest Ralph sau cum l-o fi chemând trăsături ciudate. Griji își face orice părinte, eu cu siguranță mi-aș fi făcut, așa am fost din totdeauna, a worrier. Doar că la mine se adaugă prostia asta, că e vina mea și e pentru că nu are tată. Însă nu e ca și cum nu am știut de la început că mă vor bântui gândurile acestea, doar am luat decizia printre cele mai negre scenarii. Până la urmă, la sfârșitul tuturor lucrurilor, argumentul care a dat de pământ cu toate celelalte, singurul lucru care contează a fost că indiferent cum vine pe lume, nu e ca și cum nu merită să existe. Lumina ochilor mei.

              Nu mă gândeam însă la aceste considerații atunci, când mergeam să o iau pe Ella de la grădiniță într-o vineri de iarnă târzie și moale. Eram fericită pentru că fusesem la sală și la coafor, bona lipsea așa că am fost nevoită să îmi iau liber, să pot sta cu Ella. Și în general pentru că micuța devenise o companie mai plăcută, avea acum cinci ani și parcă viața revenise la un ritm pe care îl puteam prevedea; puteam, spre exemplu să îi spun „mama răspunde la un e-mail și vine” și mi se răspundea „ok” – sigur că nu tot timpul, dar nu mă mai puteam plânge. Era un copil mai activ decât fusesem eu, mai energică, mai hotărâtă, zile fripte îmi făcuse în her terrible twos, mă bucuram însă că poate îi va fi mai bine în viitor, dacă nu stă să se gândească la cele o mie de implicații și ramificații înainte de a face orice. Îmi semăna destul de bine fizic, de la tatăl biologic nu părea să fi obținut mare lucru, plătisem bani serioși în plus ca să îi pot vedea poza înainte și nu părea. Poate mai bine.

Ajunsesem mai repede la grădiniță și ca oamenii normali, mi-am scos telefonul și am intrat pe social media în loc să intru în vorbă cu alte două mame – e drept, erau cele mai enervante, care aveau o logică pentru absolut orice cumpără la copil, să fie fără zahăr, să fie bio-eco, marca X, marca Y,anti-vaxers, culmea. Între timp apare un SUV care parchează ca un nesimțit pe trotuar, pornește avariile și stă. E Mike, playerul de la grădiniță. Eu știu pentru că îl bârfisem cu educatoarea în urmă cu câteva zile, divorțat, așa mai bad boy cu tatuaje, ceva în industria evenimentelor, cu bani, distant dar destul de politicos, ce să mai…a catch pentru orice femeie. Ai crede că poate fi cu oricine dar el are un punct slab: se numește Casian, are cinci ani și e cel mai rău copil din grupă, genul care fură jucăriile, trage de păr și încă face crize. Au custodie comună, deci nu ai cum să te faci că nu există…îmi vine să râd. Mike probabil că îl pune la jocuri video să scape de el în timp ce ascultă trance în căști, cu volum maxim și se face că lucrează. De obicei nici nu iese din mașină până în ultimul moment, dar acum dă să intre în curte, le vede pe cele două bloggerițe (nu știu dacă au blog dar ar trebui, la câte sfaturi au de dat) și face repede cale întoarsă, se sprijină de mașină și își aprinde o țigară. Cum să zic, încetasem de multă vreme să mă uit după bărbați, mai ales după genul acesta, îmi tot spuneam că dacă ar fi să iasă ceva, sigur va fi cu un om serios, la locul lui, nu cu DJs din ăștia trecuți bine de 40. Scăpasem cu mulți ani în urmă de teroarea pe care o aveam când cunoșteam câte un bărbat în contexte ambigue, că fie nu mă vrea, fie nu îl vreau eu și toată vinovăția care urma după aceea, monologul interior cum că nu știu să apreciez ce este important în viață. Așa că în nici un caz nu aveam imboldul de a flirta, genul lui nu fusesem nici la 25 de ani, nici el al meu probabil, nu mai avea rost. Și totuși eram machiată, coafată și absolut în mod inutil, m-am dus spre el: hey!

-Salut, ce faci?

-Bine, îi zic, o aștept pe Ella (e evident, ce…?)

-Frumoasă zi, zice. Nici el nu pare mai inspirat în conversație. Mă uit la mașina lui și văd deasupra portskiul. Îmi aduce aminte de cât m-am chinuit să ajung cu Ella la schi în acest sezon și câte scuze mi-am găsit ca până la urmă să nu se întâmple: e prea multă lume, e prea frig weekendul ăsta, acum e însă prea cald, e ceață, n-am găsit monitor, am de lucru, e ziua unui copil de la grădi, e răcită, eu sunt răcită și cam astea au fost toate ocaziile. Adevărul e că îmi era groază să merg singură cu ea, să trag de ea de pe telescaun, să trag de ea pe pârtie, să caut să-i dau să mănânce, alți prieteni cu copii nu mergeau la schi. Îl întreb:

-Mergeți la schi?

-Da, mergem în fiecare weekend, la câtă energie are Casi altfel nu-l pot stăpâni.

-Super! Mi-am tot propus să merg cu Ella dar n-am apucat. Anul trecut am fost odată dar…

-Haideți cu noi, îmi taie vorba. Serios, măcar așa apucăm și noi să dăm o tură, ne sacrificăm pe rând. Îmi zâmbește frumos, ca un inocent, pare băiat cuminte fix acum. Mă ia prin surprindere oferta lui, mie nu prea mi s-au întâmplat în ultimii zeci de ani lucruri de acest gen (în cei 100 pe care i-am trăit înainte poate că), să primesc ceva de-a gata de la un tip fără efort.

-Serios? Nu vă deranjăm?

-Nu măi, cum…I need adult conversation, de data asta se uită un pic mai puțin cuminte. Și mai bine, mă gândesc eu, dacă nu are intenții total platonice.

-Ok, atunci venim, merci de invitație. Va trebui să mă trezesc la noapte să îmi termin treaba și mă întreb cu îngrijorare dacă Mike are vreun minim control asupra bestiuței, dar nu putem rata ocazia. Am așteptat-o vreo 25 de ani.

Viața văzută din vitrină

-Hai să mergem, stai să verific dacă am luat tot. Niciodată nu iau tot, degeaba, dar măcar ce scrie pe listă.

-Mami, nu vreau să vină și Casian.

-Poți să-l înveți Fazan, băieții sunt mai cuminți când sunt singuri. Sper, îmi spun în minte. Ce-i să-i zic, că poate peste vreo 20 de ani îi va fi simpatic? Că el o fi cum fi, dar tăică-său e …diferit?

Pe drum spre munte a fost liniște primele zece minute, apoi Ella a încercat într-adevăr să îl învețe Fazan dar jocul a degenerat în niște strâmbături și pocituri de cuvinte licențioase. Când eu, când Mike ne mai întorceam capul și mai spuneam ceva (terminați, vă rog frumos, gata, plecăm acasă, etc) dar până la urmă, am lăsat-o baltă și ne-am bucurat că măcar putem vorbi de ale noastre. Începusem să îi povestesc lui Mike despre planurile mele de a merge cu Ella la Electric Castle, o făcusem aproape în fiecare an de când se născuse, desigur, în total alte condiții decât înainte.

-Pe când începeau să vină prietenii mei, noi plecam, haha. Dar îi place maxim, îi fac și ei ținută de festival, ne mai plimbăm pe acolo, mai dansăm.

-Eu m-am cam săturat dar in my defense, e jobul meu, am fost la toate câte există, nici să vreau să nu mă duc, trebuie, răspunde el. Dar a fost o fază mai demult, soră-mea are un copil făcut la 23 de ani, nepotu-meu e acum la facultate, incredibil. În fine, eram la ceva festival, nu mai știu care, ne-am dat-o rău în noaptea aia, alcooale, liniuțe, îmi spune coborând vocea, să nu audă copiii din spate. Și urma să vină dimineață și soră-mea cu copilul, avea cam patru ani pe atunci. Au venit, noi nici măcar nu ne puteam trezi. Ca prin vis îmi amintesc că ăsta micu trăgea de mine și eu nu puteam să-mi deschid ochii. Soră-mea râdea și îi zicea: lasă-l pe unchiu, nu se simte bine, a răcit, haha. Râdem amândoi dar Mike devine un pic serios. Așa mi-a rămas faza asta în minte, fața dezorientată a lui Raul, cât de prost m-am simțit că m-a văzut copilul în halul ăla, că nu a putut înțelege ce-i cu mine. Așa că sunt foarte atent cu Casian, să nu mă vadă beat sau ceva, nici nu fumez în fața lui. Admirabil, mă gândesc eu.

Câteva ore mai târziu, stăteam liniștită și savuram un vin fiert, am băut cam jumătate, apoi m-am gândit că e prea mult, nu mai aveam antrenament. Eram foarte mulțumită, Ella se descurcase cu schiurile destul de bine, nu avea frică, Mike mi-a spus că îi preia el pe amândoi, Casian era mai avansat, așa că eu mă puteam bucura de zi. Am făcut-o cu entuziasm și precipitare, ca Cenușăreasa cu clipele de libertate numărate dar și cu multe reminiscențe din trecut, din vremea când eram doar eu și nu aveam grija nimănui. O altă viață. Acum îi așteptam să vină, îmi făcusem turele și constatasem că am obosit. Probabil că eram cu mintea-n altă parte, cum sunt de multe ori, că nu i-am văzut decât când s-au apropiat toți trei de mine. Casian venea în față iar Mike o căra pe Ella în brațe, ea plângea cu mâinile în jurul gâtului lui, agățată ca o maimuțică. Mi-a sărit inima din piept dar mi-am repetat repede “nu te panica”, era ca o mantră pe care o învățasem de demult, să nu sperii copilul cu reacțiile mele, e copil, mai cade. Într-adevăr, Mike era liniștit, a zâmbit și m-am calmat și eu.

-A căzut chiar aici la baza pârtiei, s-a speriat un pic dar n-a fost nimic. Nu-i așa, prințesă? Cine-i cea mai curajoasă? O dă jos, îi scoate schiurile, o ciupește de obraz și o trimite la mine, deja pare că i-a trecut. Te descurci cu ei o oră? M-aș duce să dau o tură.

-Sigur, zic eu, mergem să mâncăm ceva.

Intru imediat în modul de mamă, îi iau de mână, îi întreb de câteva ori dacă vor la baie, apoi mergem în restaurant, le iau șnitel cu cartofi prăjiți. Îmi făcusem eu ceva griji că nu mă descurc cu amândoi, dar simțeam că îi datorez asta lui Mike, după ce se sacrificare jumătate de zi. Și dacă mi se urcă în cap, tot va fi cumva. Par însă un pic epuizați, din fericire, nu fac decât să se plesnească cu cartofii prăjiți. Ar trebui să îi opresc, mai stau încă treizeci de secunde și intervin, ca măsură disperată la dau telefonul. Adică lui Casi, că Ella a mea pare să vrea să vină un pic la mine în brațe. Vine și o iau, o sărut pe frunte, o întreb dacă o mai doare ceva, zice că nu. Parcă mi se umezesc un pic ochii când mă gândesc la cum s-a agățat de Mike, dar încerc să nu citesc prea mult în asta, era speriată și altfel, e în general un copil lipicios. Mă rog, doar cu cine vrea ea. Exact ca maică-sa. Când am plecat spre casă seara am avut un sentiment de pace și liniște și poate puțină (sau poate un pic mai multă) vanitate. Mi se părea că atragem priviri admirative, că lumea ne vedea ca pe o familie, că eu aveam în acest moment, din vitrină privind, viața pe care o dorisem întotdeauna. Ne-am și făcut un selfie la final, toți patru. Mă voi gândi de mâine dacă asta merge undeva sau nu, dacă are rost să mă gândesc, dacă va mai urma o data viitoare. Bucură-te de prezent dacă e cu bucurie.

Săptămâna următoare ne-am întâlnit din nou, ideea a fost să vină ei la noi și să facem pizza. Ca să se ocupe copiii cu ceva, că altfel sigur comandam.  Mike părea însă destul de precipitat, mi-a spus că are o treabă urgentă și l-a lăsat doar pe Casian. Wait, is this what I signed up for? Adică, ca să știu, o pot lasa și pe eu pe Ella la tine? Nu că aș face-o, dar întreb, mi-am zis în minte. Copiii nu aveau chef să facă pizza, erau în dormitor și se jucau de-a pandemia (tu stai în carantină, ba tu stai în carantină, etc). Probabil restricțiile lui Casian erau prea dure, că Ella a început să plângă. M-am dus să văd ce are, n-am înțeles, i-am luat de acolo, i-am obligat să frământe în aluat, apoi n-au mai vrut, le-am dat plastilină, apoi am făcut lego, apoi am zis să citim ceva, Casian nu avea răbdare, am aprins televizorul la desene, apoi am pus pe youtube muzică de dans pentru copii apoi, desigur, last resort, telefonul. Era deja trecut de opt și Mike nici un semn. Nu știam ce să fac, să încerc să-i pun la somn pe amândoi? Îl sun, mesaj, nimic. Îmi trece prin minte gândul că voi rămâne blocată cu amândoi copiii pentru totdeauna, că a pățit ceva, mă gândesc dacă să o sun pe maică-sa, sigur am numărul ei pe undeva. O cunosc de la grădi, sper să nu afle niciodată că…stai, evident, știe, că doar i-a spus copilul. Dau să îi scriu dar nu vreau totuși să-i stric ploile lui Mike, nu știu ce fel de relații sunt între ei. Îi întreb retoric dacă vor să se culce, evident că nu.

-Hai să stăm în pat până vine Mike, citim o poveste, stăm chill. Ne schimbăm în pijama numai ca să stăm mai comod, încep eu o pledoarie. Culmea, funcționează, mă gândesc eu că e destul de cuminte Casian că nu mă cunoaște, nu își permite încă, am noroc în seara asta. Adorm și eu cu copiii, pe la miezul nopții mă duc buimacă să deschid când mă anunță Mike că e la ușă. Deschid și îl văd în prag, cu un zâmbet spășit și o sticlă de vin în mână. Scuze, șoptește. Întind mâna după el și îl atrag înăuntru, el nu așteaptă alte invitații. Știam eu că nu e pur platonic.

Despre a fi sau a nu fi în același loc

-O iau eu, numai să suni să-i anunți.

-Ok, super, merci mult! Nici nu știu cum s-o iau pe asta, Mike s-a oferit să mi-o aducă pe Ella de la dans, deși nu-l avea la el pe Casian. Știam că suntem doar așa, o chestie hibridă care funcționează din două în două săptămâni, când are și el copil. În rest era mai mult plecat, pe bune, nu doar în scuzele către mine, verificasem informația in extenso. Mi se păruse inițial că Ella lua venirile și plecările lor ca pe ceva firesc, nu făcea deosebire între Mike și alți prieteni de-ai mei, mi se părea că îl pune în aceeași categorie. Până când m-a întrebat într-o zi din senin: dacă e război, plecăm cu mașina lui Mike? Am făcut ochii mari apoi i-am spus că nu, plecăm cu mașina noastră. De altfel, asta nu mai puteam să-i spun, nu aveam idee dacă eram pe lista lui de priorități, nici nu știu dacă treceam în fața fostei, în nici un caz în fața soră-sii. De unde o scosese însă? Lăsând la o parte de unde știa ea că în război se pleacă, speram să nu înțeleagă ce-i ăla oricum, de ce se gândise la el? Speram că din cauza mașinii și nu a persoanei, că vrea să aibă mai mult loc și nu că ar vrea să plece cu el. Nu de alta, dar e prea devreme să se raporteze la el așa, oare ar trebui să intervin? Așa că am tresărit plăcut surprinsă când s-a dus după ea, mă gândeam, cu o senzație de deja vu că poate de data asta am ales corect, că nu ar avea nici un motiv să se apropie de ea dacă nu ar vrea să rămână cu noi.

-Auzi, întreabă el râzând, unde mergi ca bărbat cu o fetiță la baie? La bărbați sau la femei? Nu mi-am pus problema.

-Nu știu să fie o regulă, a fost nevoie?

-Da, am dus-o la bărbați până la urmă, nu era nimeni oricum. Am întrebat-o pe ea înainte că unde să mergem și știi ce mi-a zis? Cică tu ești adultul 😊.

-Eu am învățat-o, acum zice asta de fiecare dată când nu știu ceva sau mă încurc. Odată îmi sărise țandăra un pic și când mi-a dat replica, i-am răspuns: ba tu! Tu ești adultul! Ba nu, tu ești 😊!

-E super doamnă, ce vrei. Față de Casi…Cred că Dora îl crește după metoda “copilului nu trebuie să-i spui nu sau că nu e voie”, ceva teorii. Și când mă enervez îmi tot zice să fiu pozitiv, îți dai seama, copilul. Aaaa, să vezi asta mică, își amintește râzând. Mi-a tăiat unul calea și am frânat brusc, zice Ella din spate …și repetă o înjurătură de birjar, pe care nu ar avea de unde să o știe ea. Las în jos o privire vinovată, multe știe de la mine copilul ăsta, noroc că în public poți da vina pe grădiniță.

-Ok, eu plec, ne vedem în weekend! Pa, îngeraș.

Dau să mă topesc la zâmbetul lui, până îmi dau seama că de fapt vorbea cu Ella. Corect, ea merită apelativul clar mai mult ca mine. Genul acesta de conversații relaxate, lejeritatea lui, ușurința cu care vorbea despre orice, privirile cu subînțeles, zâmbetul lui mi-au reactivat amintiri despre ce știam eu că e genul meu. Mă rog, genul tuturor. Bărbații aceștia, care găsesc echilibrul perfect între cald și rece, care au încredere în ei fără să fie duri sau mitocani, obraznici dar nu nesimțiți, cam da, plac tuturor femeilor. Un fel de Nino Sarratore, de care îmi adusesem iar aminte odată cu un nou sezon din “Prietena mea genială”. Doar că majoritatea nu îi iau în serios, ca și cum ar fi prea frumoși pentru a fi adevărați și atunci nu le pasă. Un flirt, o conversație, o noapte și cam atât. Mie îmi pasă, nu din alt motiv, dar am prins o ofertă minunată pentru vacanța de vară, în Italia și Mike e nehotărât (cum altfel) și eu mă întreb cum să îl presez fără să pară că-l presez.  Cum naiba am ajuns „aici” (iar)? De fapt am ajuns sau nu, că asta-i întrebarea. “Aici” însemna spațiul acela mental în care eram blocată în nesiguranță, când nu era clar dacă sunt dorită sau nu și nu puteam întreba pentru că atunci păream și mai nesigură etc. Un spațiu care îmi era familiar din prima tinerețe, în care eu m-aș fi lăsat prinsă oricând, dar nu vroiam să intre și Ella cu mine și în care nu știam dacă am ajuns sau e o proiecție de-a mea. Măsura lucrurilor e greu de judecat atunci când știi că felul tău de a vedea lucrurile nu e tocmai corect și că trebuie să acționezi contraintuitiv, poate ca atunci când tragi cu arcul și trebuie să ajustezi poziția în funcție de vânt, să îndrepți săgeata mai la stânga sau mai la dreapta față de unde ar fi direcția evidentă.

După episodul cu adusul Ellei acasă, lucrurile s-au mai răcit din partea lui, confirmându-mi când și când că da, am ajuns “acolo”. L-am sunat într-o sâmbătă să-l întreb dacă vrea să mergem la ceva fermă de animale cu copiii și mi-a zis că nu are nici un chef, dar că îl pot lua și pe Casian dacă vreau. Nu voiam dar spre surprinderea mea Ella a zis că vrea să îl luam, așa că am făcut-o și pe asta. Oribilă zi, s-au certat ca chiorii, își doreau compania unuia altuia când nu se vedeau dar față în față abia îi puteam ține să nu se bată. Am încercat să le explic consecințele a ceea ce făceau, să le distrag atenția cu altceva, să le propun jocuri de cuvinte, să le fac poze cu filtre amuzante, dar tot găseau ceva de la care să se certe (ieși din poză, vreau eu, ba e rândul meu). Le-am zis de vreo trei ori că îi las acolo și că nu îi mai aduc nicăieri împreună, am căutat pe Google what to do when your child is out of control și la sfârșitul zilei m-a sunat Mike să-mi spună să nu îl duc la el, ci la Dora, el avea o treabă. Destul de amabilă, Dora m-a invitat la o cafea și ardeam de curiozitate să intru, dar gândul că mai trebuie să stea copiii ăștia împreună încă o oră m-a epuizat prea tare și am plecat. M-am gândit și la asta, că așa cum Ella era la pachet cu mine, Casian era la pachet cu Mike. Când am ajuns acasă, am plâns un pic gândindu-mă la asta, apoi m-am simțit vinovată, că până la urmă e doar un copil. A doua zi am acceptat cu bucurie să ieșim din nou, de data asta toți patru. Știind parcă, copiii erau mai potoliți, la un moment dat au făcut schimb de felii de pizza. Mike însă părea iarași absent, i-am menționat în treacăt de invitația unei prietene de a merge cu ea și cu familia în Italia, la Bari, în speranța că zice ceva să mergem noi împreună. Când colo “eu zic să mergi, foarte fain la Bari, am fost acum câțiva ani cu Dora”. După fiecare asemenea întâlnire mergeam acasă și credeam că e gata, aveam deja textul pregătit pentru Ella, pe care instinctiv încercam să o țin departe de Mike fără a fi sigură că asta e calea de urmat. Ok dacă ieșim toți patru, dar momentul acela în care i-a adormit în brațe la desene nu trebuie să se mai repete, cum să introduci în viața unui copil un element atât de incert și imprevizibil? Pe de altă parte, cum să nu o faci când asta e realitatea în care te învârți, când știi că imprevizibilitatea e rea, dar absența și mai rea?

The game changer

Cu toate acestea în minte mă trezesc în patul lui devreme într-o dimineață, încă doarme. Suntem doar noi doi, fără copii, e încă întuneric afară și mă mir că m-am trezit, eu nu fac așa ceva. Am însă un nod în gât și o senzație stranie în stomac, anxietate combinată cu un presentiment că ceva rău urmează să se întâmple. Cred ca e echivalentul unui atac de panică, nu cred că eu pot face unul veritabil pentru că nu îmi simt corpul cu atât de multă finețe, dar capul îmi vâjâie.  Nu mi-a străină senzația, frici au fost multe, dar acum știu că asta e despre Mike. Un șir de ruminații și scenarii începe să mi se desfășoare prin minte, într-un fel aș vrea să mă desprind de ele, în alt fel mă gândesc că poate îmi spun ceva important. Cu Mike nu e greu să fiu anxioasă, ba chiar deloc, i-am citit semnalele amestecate chiar de când am fost împreună la schi, o zi sună, o zi nu, mă face să mă simt importantă, apoi nu, îmi caută compania, apoi nu, mă dorește, apoi nu, radarul meu probabil n-a greșit nici acum. Mă plictisesc poveștile astea, îmi aud propria voce auto-critică. Din când în când vine, când vine vorba de bărbați însoțită de ce am numit eu „corul pragmatistelor” (știu, știu că nu e un cuvânt). Acesta este format din vocile tuturor femeilor serioase și se remarcă printr-o viziune pragmatică asupra vieții și a iubirii mai ales. Gen: ești fraieră dacă …nu trebuie să accepți (sau trebuie, depinde de ce anume), lasă-l și caută-ți altul (ca și cum e la fel de bine cu oricare, ce te interesează), asta îți trebuie ție la vârsta ta, fumuri, cum îți așterni așa dormi, dacă nu ai fost în stare să îți găsești…Mi le imaginez ca pe niște gospodine care își șterg mâinile de șorț, nervoase și grăbite, cu ochelari și priviri acre, oricând gata să îți țină o morală, să îți spună că tu n-ai înțeles despre ce e vorba în viață, să dea din cap a pagubă când te văd că nu ești în rând cu lumea. Don’t get wrong, în fiecare dintre noi e o pragmatistă, multe sunt momentele în care ne uităm la alegerile noastre sau ale altora cu severitate și dăm verdictul dur, că dacă ai pățit-o, o meriți. În acest moment, aud că în loc să îmi găsesc un bărbat serios, umblu după cai verzi pe pereți cu Mike și asta nu va duce nicăieri, voi suferi și eu și copilul meu și că ar trebui să îmi iau catrafusele (exact cu acest cuvânt) și să plec înainte să-i mai mușc odată tatuajul de pe umăr. Back to reality, ope there goes gravity, cum zice un vers al lui Eminem. Sau aș putea să stau și să aștept să se trezească, să ghicesc dacă e aici sau în altă parte, să mă dea afară din priviri în timp ce îmi spune de ce nu mai stau, să mă întreb cum ar zice pragmatista din mine, ca o proastă, dacă mergem împreună în concediu sau nu. Niciodată nu e momentul potrivit să întreb, nu se știe, vom vedea, de ce să definim lucrurile, nu mai bine le lăsăm în coadă de pește. Dincolo de orice pragmatisme, nici romantice nu mai sunt ezitările. Nu pentru mine, oh, eu aș putea să scriu o carte despre ele, pragmatistele ar zice că mie chiar îmi plac dramele. Dar Ellei nu, ei nu îi plac, pe ea nu vreau s-o aud întrebându-se dacă vine sau nu Mike în seara asta, dacă vine la ziua ei, dacă mergem în vacanță. O văd cu ochii minții așa mică, cum stă și se uită pe geam, întrebându-se unde e și dacă vine. Nu știu dacă o văd pe ea sau mă văd pe mine, sau dacă am luat o decizie, sau dacă ar trebui să o iau și care să fie. Deocamdată trebuie să știe însă că nu depindem de el, de ei, că suntem ok cu noi. She’s my game changer până la urmă.

Chiar în acel moment intru pe chat și îi răspund Selinei că da, mergem la vară cu ea și cu familia ei. E ok, între mine și Mike putem face să meargă, doar că nu chiar acum, nu în acest moment, nu cu Ella prinsă la mijloc. N-a zis nimic, dar prezența lui mi-a transmist atâtea stări în noaptea asta încât am amețit. La toate zgomotele din mintea mea și luptele și îndoielile, răspund cum n-am mai făcut-o până acum, îmi iau avânt, sar pe el și îl sărut pe gât, apoi o zbughesc afară înainte să deschidă bine ochii. Să nu vii acum după mine, Mike, să nu câștige pragmatista care spune că „nu te vrea până nu pleci”, să îți fie de mine un dor real, dacă există așa ceva, să mă găsești acolo unde știi, unde te așteptăm cu brațele deschise, sau să mă lași în pace, să ne lași, pe mine și pe ea.