Mereu am crezut că feminismul și implicit, lucrările care îl promovează, ar fi „de partea” femeilor, că le-ar considera mai bune, mai responsabile, mai de încredere decât bărbații. Și într-adevăr, sunt curente feministe care asta spun și eu știu nu pentru că am citit astfel de lucrări, ci pentru că la mine au ajuns indirect aceste mesaje (ex. lumea ar fi mai bună dacă ar fi condusă de femei). Am citit însă recent o lucrare fundamentală pentru feminism, Al doilea sex, de Simone de Beauvoir, în care autoarea nu pare să aibă o părere prea bună despre femei, deși le susține, indiscutabil, drepturile. Este o lucrare de referință, care își găsește locul în orice rezumat despre feminism, oricât de succint și este considerată încă relevantă astăzi, deși a apărut în 1949. Mi-a plăcut? Nu știu să răspund, dar, pentru că și mie mi se pare relevantă, n-am vrut să o las să treacă fără să zic și eu ceva, altfel se pierde în negura uitării, pe lângă toate celelalte cărți citite noaptea cu belushul.

 Simone de Beauvoir este filozof de formație, a fost iubirea de o viață a lui J. P Sartre și a fost autoarea mai multor romane (printre care și Toți oamenii sunt muritori, care este foarte, foarte bun), eseuri filozofice și memorii. Al doilea sex a apărut în 1949 și trebuie privită în context – evident că realitatea de astăzi nu mai are cum să se suprapună peste realitatea mijlocului de secol XX și psihologia a evoluat de atunci. De ce este cartea plină de psihanaliză și de ce ia autoarea în serios (chiar daca nu este de acord cu toate) concepte cum ar fi invidia față de penis? Pentru că nu prea erau alte explicații, psihologia ca știință, mai ales în domentul social, fiind încă la început. Apropo, invidia față de penis este un concept psihanalitic consacrat (dar care nu a fost demonstrat știinfic în niciun fel), se referă la faptul că fetițele devin invidioase pe băieți în momentul în care descoperă că aceștia au penis (ooooo) și asta se reverberează de-a lungul vieții lor, asumându-și o poziție subordonată. Ca o paranteză, faptul că psihanaliza este dominată de bărbați este un understatment. De exemplu, știați că femeia „clitoridiană” este considerată mai puțin matură emoțional pentru că, spre deosebire de femeia „vaginală”, nu se poate bucura, din nou, de preamăritul penis? Credeți că are această cugetare o altă bază înafară de gândirea unui bărbat căruia i s-a părut inadmisibil ca femeia să ajungă la orgasm fără el? So, un pic dincolo de psihanaliză, cu ce am rămas din această carte?

Femeia este privită de către bărbat drept celălalt, de aici tendința naturală a de domina a celui mai puternic asupra celuilalt, mai slab. Nu a fost mereu așa, cultura s-a transformat în timp în patriarhat pentru că bărbații își riscau mai mult viața în lupte și la vânătoare, astfel încât cel care își risca viața era mai prețuit decât cea care o dădea (adică femeia). „Omul se ridică deasupra animalului nu dând viață, ci riscându-și viața; de aceea, umanitatea conferă superioritate nu sexului care dă viață, ci celui care ucide” (pp. 107). Cu cât societățile sau colectivitățile au evoluat, cu atât inegalitățile de gen au devenit mai pregnante. Cu alte cuvinte, cu cât bărbații aveam mai multe oportunități de carieră, cu atât femeile aveau mai puține. Bărbații erau asociați cu transcendența – progresul, creșterea, devenirea – pentru că inventau lucruri, călătoreau, luptau, făceau și desfăceau, iar femeile cu imanența – stabilitate, familiaritate, cămin, baza vieții de zi cu zi. Și oricât ai zice că cele două roluri sunt complementare, adevărul e că unul e plictisitor, mai limitat, mai puțin decât celălalt. Până la un punct, lumea chiar a fost constuită de bărbați – universitățile, literatura, arta, știința, filozofia, toate au fost construite de bărbați și femeile nu au ținut pasul. Nici nu ar fi avut cum, lipsite total de oportunitățile de a studia, de a munci (înafară de munci agricole și mizere, gen servitoare). Au existat întotdeauna femei deștepte, femei culte, dar au fost puține pentru că nimeni nu prea investea în instruirea lor, ele fiind crescute pentru a deveni soții și mame.

Simone de Beauvoir merge mai departe cu argumentarea și spune că și atunci când au ocazia de a studia, femeile se auto-limitează din cauză că nu are nimeni mari așteptări de la ele. Devin prea indulgente cu sine, fie consideră că le este de ajuns o performanță mediocră din moment ce oricum, ele sunt printre puținele femei din domeniul lor și asta e o performanță în sine (ex. singura femeie în poziția de inginer, avocat, medic din cutare firmă, oraș, țară), fie își conservă energia pentru rolul primordial, care rămâne cel de soție și mamă. Cred că aici a nimerit-o, băieții nu cresc cu viziunea, cu scopul de a deveni soți și tați, nu caută să se definească prin asta, în timp ce fetițele, de mici copile, se proiectează automat în aceste roluri. Blocate în rolurile de soție și mamă, femeile ajung să sublimeze muncile casnice și să le ducă la rang de artă. Curățenia trebuie să fie perfectă, după niște reguli stricte, hainele trebuie călcate la dungă, podeaua trebuie să lucească, praful trebuie să lipsească cu desăvârșire. Nu este o muncă care să aibă un scop, în câteva ore se strică treaba și trebuie să o iei de la capăt, cu o răbdare de Sisif. Mie mi se pare incorect să spui că preocuparea excesivă a unor femei pentru curățenie este neapărat un vestigiu patriarhal, din moment ce 1. Poate fi expresia unui trăsături de personalitate prezente și în alte sfere, cum ar fi perfecționismul sau 2. Sunt și bărbați care manifestă aceleași obsesii, să zicem așa. Nu pot să spun însă că nu am observat tendința femeilor de a-și face viața casnică mai grea decât ar trebui. Ne-am fi gândit, de exemplu, că, față de mamele și bunicile noastre, ne-ar putea fi mai ușor să ne creștem copiii – avem scutece, lapte praf, mașină de spălat, sterilizator de biberoane, informație de îndemână. Și totuși, pe listă apar noi taskuri; cu cât avem mai mult timp teoretic liber, cu atât crește presiunea de a-l oferi exclusiv copilului (sau casei). Și în acest moment, este un mom guilt care planează asupra mea în timp ce scriu aceste rânduri cu copilul alături, în baby nest. Poate ar trebui să petrec acest timp cu micuța în brațe, dar eu stau și scriu rânduri nenecesare. A petrece o grămadă de timp cu copilul îi aduce acestuia cu siguranță plăcere, însă merită să ne amintim din când în când că nu este the natural way, the usual way și că dimpotrivă, este un lux dobândit recent. Mamele noastre aveau concediu de maternitate trei luni, ca să nu mergem mai departe. Întorcându-mă la Simone de Beauvoir, ea spune, mai mult sau puțin că, în absența unor preocupări de substanță, femeile intră în competiție unele cu altele pe criterii fără fond, cum ar fi curățenia casei, eleganța hainelor, calitatea mâncării, mai nou aș adăuga investiția în timpul petrecut cu copilul. Femeile se laudă cu chinurile nașterii, cu timpul sacrificat preparând toate mâncărurile în casă, cu banii cheltuiți pe produse premium, cu zecile de cărți de parenting citite. Simone de Beauvoir le consideră preocupări frivole, marginale, care irosesc inteligența și talentul; în timp ce bărbatul muncește în mod eficient și productiv, socializează cu colegi, are discuții de substanță, femeia este prinsă în munci plictisitoare, nesfârșite, fără valoare. Sigur, dihotomie valabilă doar pentru clasele sociale superioare, clasele de jos se ocupau la vremea aceea cu aceleași munci repetitive, abrutizante, femei și bărbați deopotrivă (femeile aveau porție dublă de muncă nașpa – și la fabrică sau pe câmp, și acasă). Ca psiholog, aș spune că autoarea a avut un bias, în sensul că a supraestimat împlinirea în meserie de care s-ar fi bucurat bărbații  – cred că foarte puțini trăiesc un sentiment constant de împlinire și emulație la locul de muncă, chiar dacă vorbim de profesii intelectuale, de creație sau de prestigiu; la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, entuziasmul se transformă în rutină și locul de muncă devine un loc unde să pleci și de unde să vii, de unde să iei un salariu, un stres de care vrei să scapi. Nimeni nu se bucură de nimic pe deplin, fie că este casă, fie că este profesie și de niciun om, fie că este partener, copil, prieten și așa mai departe. Avem ups and downs, momente mai bune și mai proaste în toate domeniile și nu mi se pare adevărat că singura împlinire reală a unui om, bărbat sau femeie, se poate realiza doar prin profesie sau doar prin familie. Cum ne spun studiile despre fericire, dacă o cauți fuge de tine (adică tocmai procesul de a căuta fericire este sursa nefericirii, pentru că îți creează un standard prea înalt la care să îți raportezi experiențele).

Deci, într-un fel pesimist, suntem cu toții condamnați la neîmplinire, însă acest lucru nu este ceva rău, ci un dat al existenței cu care trebuie să facem pace. Astfel, faptul că ai o profesie de top nu îți garantează împlinirea; însă, într-adevăr, îți oferă mai multe șanse. Simone de Beauvoir este destul de categorică când afirmă că singura cale spre eliberea femeilor este egalitatea în toate și că femeile ar trebui să aspire la același realizări ca și bărbații. Unii pot contra-argumenta cu „nu putem rămâne diferite (adică legate de casă) și totuși egale”? Este o capcană, ar spune ea. Bărbații au inventat tot felul de termeni prin care să idealizeze femeia: instinct matern, etern feminim, elogiul mamei, al Fecioarei, sugerând că domeniile de maximă împlinire, de sublimă excelență, sunt maternitatea, abnegația, misterul, eleganța, frumusețea. Nu știința, nu politica. Este o problemă faptul că ne definim implicit, din copilărie, ca viitoare soții și mame? Ne menajăm prea mult eforturile intelectuale având ambiții mici, locale? Și dacă da, este asta o problemă? De ce să năzuim spre cariere de succes când putem avea o carieră de semi-succes dar și o familie? Este cu siguranță o limitare pentru baza de selecție – dacă, să spunem, se alege un geniu dintr-o mie de oameni, cu cât ai mai multe mii, cu atât ai mai multe genii. Dintr-o mie de femei ambițioase, răsare un geniu, dar sunt încă mai multe mii de bărbați ambițioși, în concluzie mai multe șanse să vină geniile de acolo. Este însă și o limitare în plan personal? Ați simțit ca femei că v-ați autolimitat opțiunile, că v-ați cruțat eforturile, că ați năzuit la mai puțin pentru că sunteți femei și lumea se așteaptă la altceva (adică la mai puțin)? Am rămas și acum, la 70 de ani după ce a fost scrisă această carte, Al Doilea Sex?

Și am făcut-o și pe asta…aștept, într-una din ultimele mele dimineți fără gândăcelul meu și încerc să mă pregătesc mental pentru senzația copleșitoare de e deveni părinte. Înțeleg că nu se poate, că nu ai cum să anticipezi cât e de greu la început și cum vei suspina după momentele dulci de pierdere a vremii cu care ai fost obișnuită. Până nu demult căutai metode de combatere a procrastinării, ia de-aici una…mică, cu multe nevoi pe care nu știe să și le semnaleze și care nu doarme cu logică. Și se adăugă și lipsa de experiență, ca în orice domeniu, la început știi mai puține și faci greșeli de începător, te stresezi din orice, urmărești fiecare respirație, îți vin în minte flash-uri cu toate relele care se pot întâmpla. Iar instinctul matern care ți se servește în conversații când îți exprimi îngrijorarea…păi, în lipsa unei cercetări riguroase (pe care nu voi avea timp să o fac prea curând probabil), redau ce zice ChatGTP: Conceptul de instinct matern, sau abilitatea maternă înnăscută şi naturală care ajută femeile să aibă grijă de copiii lor, este un subiect de dezbatere între experți. În timp ce unii cred că este o fenomen real, alții susţin că este un stereotip care pune așteptări nerealiste asupra femeilor și poate ignora rolul factorilor sociali și culturali în modelarea comportamentului parental. Cu alte cuvinte, ar trebui să știi ca mamă exact ce să faci pentru că ai instinct matern. Eu nu am chef de polemici, sper că este un fenomen real și că kicks in 😊

Nimic nou până aici, toate mamele și tații cu care am vorbit știu ce zic. Ce e poate diferit la mine e faptul că mă are doar pe mine ca părinte, micuța mea a venit pe lume în urma unei proceduri de fertilizare in vitro cu donator. M-am documentat eu de mai demult despre metodele posibile de a avea un copil singură, am scris atunci și un articol https://singlestories.blog/2021/01/18/sunt-single-si-vreau-un-copil-ce-fac/ și până la urmă am ales-o pe aceasta. Mi-am asumat de la început că voi fi single mother, voi da tot ce pot mai bine și sper să fim fericite. Nu am de gând să îi ascund adevărul, să mă simt vinovată sau să tac în jurul subiectului pentru că știu că singura variantă bună pentru ea și pentru mine este să fiu complet unapologetic. Motivul pentru care am vrut un copil este același pentru care și celelalte femei și-au dorit, nimic mai nobil sau mai puțin nobil în asta. Nu a fost prima opțiune a mea în viață dar nici ultima, mă pot gândi la situații mai rele, blocată în relații nepotrivite sau cu vreun tată aventurier. Nu a fost ușor nici să îmi asum această decizie, nici să vorbesc despre ea pentru că eu am oroare de scandal și toată viața am trăit (și trăiesc încă) cu frica de părerea celorlalți și de gura lumii. N-am scăpat de frică dar mi-am făcut curaj 😊

Aș vrea să știe și alte femei singure care își doresc copii, bineînțeles, că această opțiune există și că sunt femei care au ales-o deja, chiar dacă nu e primul lucru la care s-au gândit atunci când și-au proiectat ideea de familie. Cryos, una dintre cele mai mari bănci de spermă și de ovule din Europa, la care am apelat și eu, spune că 50 % din clientela lor este reprezentată acum de femei singure care vor să aibă un copil – termenul este single mother by choice. Ei oferă sfaturi și ghiduri în acest sens pe care le găsiți aici https://www.cryosinternational.com/en-gb/dk-shop/private/about-sperm/why-use-a-sperm-donor/single-mother-by-choice/

Mie mi se pare cea mai naturală experiență pentru că am trecut eu prin ea, însă din întrebările pe care le-am primit, mi-am dat seama că ce știu eu nu știe toată lumea, așa că pentru persoanele interesate, rezum pe scurt experiența mea și unele concluzii la care am ajuns pe parcursul procesului, ca pentru a schița un posibil traseu, deși desigur, experiența poate fi diferită de la femeie la femeie.

1. Nu a fost o decizie ușoară. De când am început să mă gândesc serios la această opțiune până când am decis ferm că da, mi-a luat cam un an sau doi de întrebări și frici chinuitoare și serios, mă gândeam și mă răzgândeam în fiecare zi. O parte erau grijile pe care și le fac viitoarele mame în general (să fie sănătos, să mă descurc), o parte erau grijile pe care și le fac mamele anxioase în special (dacă se întâmplă…you name it) și la mine, cireașa de pe tort, ce fac eu singură cu un copil și cum va suferi, ce îi va scrie în certificatul de naștere, ce va zice lumea etc. Până la urmă procesul s-a consumat și am luat decizia, moment din care mi-a fost considerabil mai ușor. Nu m-am mai uitat în urmă și nu am regretat. Nu cred că ceva mă putea scuti însă de procesul lung și anevoios de decizie, nefiind, cum am spus, prima mea opțiune.  Ce a înclinat balanța a fost faptul că dacă nu o fac acum, șansele să devin mamă în viitor se transformă în loterie și nu, nu voiam să fiu în același punct dar cu 10 ani în plus. În probleme de fertilitate feminină, age is not just a number. Deci, vrei sau nu să ai copii, sau îți este indiferent? Dacă răspunsul este da, vreau din tot sufletul, nu lăsa la voia sorții și fă ceva.
2. Ești single mom, dar nu poți să faci totul singură sau e foarte, foarte greu. Nu știu ce făceam fără mama și dacă pe durata sarcinii nu m-am simțit niciodată singură, având ghemotocul în burtică (care își face simțită prezența destul de devreme), poate acum spre final m-aș fi simțit. Și ajutor practic… cum se spune, it takes a village to raise a child și nici una din prietenele mele cu copii n-a spus că “e ușor” sau că „e mai ușor decât credeam” haha. Deci, ca mamă singură, încearcă să îți asiguri surse de ajutor, familie, prietene, ajutor plătit, toate în cantități cât mai mari. Nu vei putea merge la cumpărături o vreme, nu vei putea găti, nu vei putea face curat sau dacă te trezești cu toate pe cap, crește mult riscul de depresie post-partum.
3. Metoda fertilizării in vitro cu donator este scumpă. Atât proba pe care o cumperi cât și tratamentele pe care trebuie să le faci în vederea prelevării de ovule, procedurile, tratamentul de menținere a sarcinii. Cât? Aș zice optimist 6000 de Euro, so get ready. La care desigur, se adaugă cheltuielile femeilor însărcinate (ecografii, teste, naștere). Partea bună ar fi că nu trebuie plătiți banii toți deodată, cheltuielile se întind cam pe parcursul unui an.
4. Nu este o procedură simplă. Cine a făcut FIV (fertilizare in vitro) știe. Nu mi s-a părut nici foarte grea, dar sunt mulți pași și durează. Procedura poate avea mai mulți sau mai puțini pași în funcție de clinică, posibilele probleme de sănătate preexistente ale viitoarei mame sau complicațiile apărute, etc. de aceea primul pas trebuie să fie o vizită la o clinică de specialitate. Doar ca idee, pașii la mine (și repet, pot fi diferiți) au fost: 1. analize inițiale (scumpe) pentru determinarea rezervei ovariane și a altor parametri de interes, 2.  cererea pentru autorizația de import a probei de la Agenția Națională de Transplant – acest pas nu e deloc complicat, deși sună ca un dosar cu șină, de fapt e doar o cerere (în România nu este reglementat legal statutul de donator și atunci trebuie să imporți, clinica unde am fost eu, Calla din Oradea www.calla.ro , lucrează cu Cryos, o bancă de spermă și ovule din Danemarca), 3. Alegerea unui donator – pe site-ul cryosinternational.com, informațiile sunt destul de amănunțite despre donator, ai date despre istoricul medical, educațional, familie, screening pentru anumite boli, personalitate (well, inteligență emoțională, folosesc EQ-Test R, ca sa nu overthink nu, nu am căutat informații psihometrice despre test, m-am gândit că dacă găsesc ceva ce nu îmi convine, atunci ce fac?), eu am plătit în plus și pentru a avea acces la poze de adult pentru by default îți arată doar poze cu donatorii copii (oricum, costă undeva la 3000 de euro doar proba cu transport, poze), 4. Tratament de stimulare ovariană în vederea prelevării de ovule – sunt injecții micuțe, not great, not terrible, se fac zilnic, timp de 2 săptămâni, timp în care trebuie să mergi destul de des la controale pentru a vedea dacă tratamentul funcționează; tratamentul poate fi parțial decontat. 5. Prelevarea de ovule – procedură chirugicală, sub anestezie ușoară, 6. Formarea embrionilor – asta nu te mai implică pe tine, fiind munca medicului embriolog – pot rezulta mai mulți zigoți dar nu toți rezistă până la 5 zile, moment în care se congelează pentru a rămâne în stadiul de blastocist până la implantare.  Cei viabili se pot și testa genetic preimplantare (se preia o probă, se trimite în străinătate), mai costă și asta câteva sute de euro, 7. Tratament de pregătire în vederea implantării cu progesteron și altele timp de 3 săptămâni parcă (în acest timp embrionii se mențin congelați în stadiul de blastocist), 8. Embriotransferul – aceasta este chiar o procedură simplă, non-invazivă; sarcina se confirmă într-o săptămână. 9. Tratament de menținere a sarcinii cu progesteron și estrogen, dozele se mai răresc în timp.
5. Succesul nu este garantat, șansele de reușită per procedură FIV sunt de 30 % (posibil mai mari la femeile care optează pentru FIV decât la cuplurile cu probleme de infertilitate care apelează de obicei la FIV), deci nu neapărat iese din prima. Eu am avut norocul să nu am probleme de concepție (poate pitici pe creier, dar aceia nu se pun) și am avut o singură încercare. Dar nu este deloc garantat și știind asta, m-am pregătit psihologic pentru două cicluri de FIV, urmând să reanalizez situația dacă nu iese.
6. Last but not least, odată pornită pe acest drum, nu are rost să te ascunzi. Sigur, nu trebuie să menționezi oamenilor random de pe stradă că acest copil nu are tată pentru că este conceput cu donator, dar oamenilor cu care intri în contact mai des, spune-le-o. Eu, care sunt anxioasă social și îmi pasă ce zice lumea, nu pot spune că nu, am tras aer în piept deja de multe ori și am repetat “este sarcină cu donator”. N-am găsit altă frază mai elegantă 😊 Ce și-a zis fiecare în gând e treaba lui, dar în față încă nu m-a jignit nimeni și dacă o face, voi sări ca o leoaică apărându-și puiul.

Deci, ce ziceți? Vă bate gândul? Nu militez pentru această metodă și nu vreau să conving pe nimeni, am vrut doar să spun că este o posibilitate care merită luată în considerare. Vrei să fii single mother by choice? Foarte bine, este dreptul tău, la fel cum orice femeie are dreptul de a avea sau nu copii, cu cine își dorește. Și încă un lucru – oamenii pot să judece dar nu aveți frici, prietenii și toți cei care țin la voi vor rămâne aproape 😊

De fapt, ce înțelegem prin schimbare? Să spunem că ne referim la ceva concret și simplu, cum ar fi schimbarea rutinelor de viață sau măcar a unor mici obiceiuri – ceea ce mâncăm, activitatea fizică sau rutina de skincare. Mulți dintre noi au fie comportamente în exces, pe care ar vrea să le reducă – mâncat nesănătos, consum de alcool, uitat cu orele la TV și/sau comportamente în deficit, pe care ar vrea să le facă mai des – exercițiu fizic, citit, socializat, etc. Dacă ne este destul de clar ce ar trebui să facem pentru o viață mai lungă și mai bună în viitor, de ce ne este atât de greu să ne schimbăm obiceiurile? Parte din răspuns vine tocmai din ce înseamnă acest cuvânt  – obicei. Este ceva ce facem des, aproape automat, fără să ne gândim prea mult înainte și care nu mai presupune foarte multă muncă de convingere sau de lămurire; este ceva la care nu neapărat ne gândim prea mult înainte să îl facem, cum ar fi faptul că ne spălăm pe dinți dimineața sau că luăm telefonul în mână la prima oră. O schimbare de rutină presupune așadar să te oprești conștient din ceea ce faci de obicei și să faci în schimb altceva, de regulă ceva ce presupune efort și care oferă puțină plăcere pe termen scurt. Dacă îmi propun, de exemplu, să ies la alergat dimineața în contextul în care nu fac asta aproape niciodată, e chiar mai greu decât pare, pentru că trebuie să îmi inhib rutinele de dimineață (dormit mai mult, stat pe telefon) și să le înlocuiesc cu un comportament necaracteristic mie și mult mai greu de făcut. Puși în fața deciziei de dimineață, cu ochii bulbucați de somn, unii dintre noi își vor lua echipamentul și vor ieși la alergat așa cum și-au propus și o vor face și mâine și poimâine și pentru tot restul zilelor lor. Alții își vor lua echipamentul și vor ieși o zi, două zile, o săptâmână, după care o vor lăsa baltă, raționalizând decizia în moduri bine cunoscute (nu am timp de fapt, e prea frig, mai bine caut alt tip de mișcare). În fine, alții vor abandona din prima, zicând că vor începe de luni, de la primăvară, sau de când se vor muta la casă. La întrebarea ce îi diferențiază pe primii de ceilalți, mulți am fi tentați să răspundem că voința, primii au mai multă voință decât ceilalți. Este însă așa?

Ce este voința?

De la început aș spune că în psihologie se folosesc în locul voinței alte concepte mai clar definite, ca auto-control sau auto-reglare comportamentală, pentru că ceea ce vrem să surprindem este tocmai capacitatea cuiva de a-și controla comportamentul – adică a-l alinia cu scopurile hotărâte pe termen lung. Ca o scurtă paranteză, de ce tot vorbim de scopuri pe termen lung? De regulă pentru că sunt mai greu de urmat, fiind abstracte și ipotetice; cele pe termen scurt sunt chiar în fața noastră, au consecințe imediate – știu că prăjitura e bună și că voi simți gust bun dacă o voi mânca. Dacă sună telefonul cu ceva urgent, te ridici imediat din pat dimineața, fără să o gândești prea mult. A urma un scop pe termen lung înseamnă însă a lua decizii fără nici o însemnătate pentru moment, dar care, adunate, vor duce la un rezultat probabil mai bun pe viitor; dacă înlocuiesc gustarea hipercalorică cu un măr, pe moment (termen scurt) nu voi vedea nici o schimbare în bine, ba dimpotrivă, voi fi frustrată; pe termen lung însă, dacă continui obiceiului este posibil să văd schimbări pozitive, cum ar fi scăderea colesterolului. Deci, să spunem că ce înțelegem prin voință este capacitatea de a-ți coordona comportamentul în acord cu scopurile pe care ți le propui pe termen lung.

De ce unii dintre noi pot să își controleze mai bine comportamentul decât alții?

Povestea începe de când suntem mici; de la vârsta preșcolară există diferențe între copii în ceea ce privește capacitatea de amânare a recompensei – capacitatea de a-ți inhiba impulsurile pentru a obține câștiguri ulterioare mai mari. După cum au descoperit Walter Mischel și colegii săi, capacitatea noastră de a amâna gratificarea este un bun predictor al adaptării sociale ulterioare. O probă pentru testarea amânării recompensei presupune a lăsa un copil singur într-o cameră cu o recompensă mică, cum ar fi o prăjitură și un clopoțel. Apoi, cercetătorii îi spun copilului că, dacă poate aștepta 15 minute, poate primi o recompensă și mai mare, cum ar fi două prăjituri. Dacă nu poate aștepta atât de mult, poate suna din clopoțel pentru a chema experimentatorul. Copiii au mai multe opțiuni: să aștepte cu răbdare, să sune din clopoțel și să sacrifice recompensa mare, sau să renunțe la orice precauție și să bage direct prăjitura în gură. Capacitatea copiilor de a aștepta pentru recompensa mai mare la vârsta de patru ani prezice o capacitate superioară de a face față frustrării în adolescență, probabil pentru că gestionarea situațiilor dificile depinde de capacitatea de a ne inhiba reacțiile negative la stres. Și nu, nu depinde doar de educație, oricât am vrea să ne batem cu pumnul în piept dacă avem copii răbdători și calmi. Capacitatea de amânare a recompensei, precum și trăsăturile de personalitate asociate de mai târziu, cum ar fi conștiinciozitatea sau auto-controlul, auto-disciplina, au o puternică bază temperamentală, reflecând mai degrabă diferențe înnăscute, transmisibile genetic. Cu alte cuvinte, de mici ne vine mai ușor unora să punem pe hold dorințele imediate pentru recompense ulterioare mai mari. Mai multe informații despre eritabilitatea autocontrolului (măsura în care diferențele în auto-control pot fi atribuite factorilor genetici) aici https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0149763418307905.

Persoanele care au un nivel ridicat de auto-control ca trăsătură de personalitate nu își exercită mai des „voința”, nu se chinuie mai tare; dimpotrivă, le vine mai ușor să ignore stimulii irelevanți sau tentațiile de moment pentru a-și urmări scopurile. Sunt mai puțin distrași de obstacolele care pot interfera cu planurile lor. Eu mă ridic anevoie din pat, mă târăsc spre echipamentul de alergat și în tot acest timp trebuie să inhib de 50 de ori pe minut impulsul de a mă pune înapoi în pat și să mă lupt cu tot atâtea gânduri ca lasă pe mâine, nu are rost, who cares. Cineva care are auto-control ridicat ca trăsătură din start nu se luptă atât cu impulsurile și gândurile sabotoare; nu neapărat că e ușor ce face, dar chiar definiția conceptului, a trăsăturii de auto-control asta prespune, că îți este mai ușor să treci peste distractori https://www.theatlantic.com/health/archive/2022/01/self-control-habit-new-years-resolutions/621200/?utm_campaign=the-atlantic&utm_content=true-anthem&utm_medium=social&utm_source=facebook&fbclid=IwAR1s56qTyR56hxYjszAZbwCZ-AJbRNdtLgOpCZH1a-ecwIAp9jX6wB1ooGk

De asemenea, persoanele cu auto-control ridicat își fac viața mai ușoară și nu mai grea luând decizii care să favorizeze implementarea comportamentelor dorite. De exemplu, aleg din start să cumpere alimente mai sănătoase, nu își exercită puterea voinței în fața cutiei cu bomboane. Astfel, a evita tentația înainte ca ea să apară este o strategie mai de succes decât a te abține odată ce o ai în față. De exemplu, persoanele conștiincioase (ca trăsătură de personalitate) sunt mai rar infidele față de parteneri și pentru că evită contextele în care ar putea fi tentați. Poate nu e o idee bună să îl cunosc mai bine pe noul coleg care mi se pare atrăgător (dacă am deja o altă relație pe care vreau să o păstrez) și atunci aleg să nu fug după el când iese la cafea. Cu siguranță asta este mai ușor decât să te smulgi din brațele lui odată îndrăgostită https://www.cambridge.org/core/journals/behavioral-and-brain-sciences/article/abs/willpower-is-overrated/A226C68E100477F27D0099221F814E25.

Pot să îmi îmbunătățesc auto-controlul?

Răspunsul scurt ar fi că nu prea mult; ca orice trăsătură de personalitate, nivelul de auto-control (sau popular voință) este stabil, deși putem învăța să facem schimbări comportamentale mici, contextuale, care să ne ducă în direcția dorită. Răspunsul lung ar fi că mda, sunt programe de training al auto-controlului care antrenează tocmai capacitatea de a inhiba răspunsurile dominante și a le înlocui cu un răspuns programat, dar rezultatele studiilor arată efecte foarte mici, https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/28846503/. De asemenea, Roy Baumeister, un cunoscut cercetător din domeniul psihologiei personalității susține că auto-controlul este o capacitate ce poate fi antrenată, ca un mușchi – putem avea mai mult auto-control dacă ne antrenăm, de exemplu, încercând să mâncăm cu mâna stângă în loc de dreapta (deci putem încerca). Tot el susține însă că auto-controlul este o resursă limitată și că odată ce ne angajăm în activități ce presupun mult auto-control (ex. decizii dificile la job), capacitatea de a ne controla comportamentul scade și devenim mai impulsivi, fenomen numit ego-depletion (posibil pe fondul scăderii nivelului de glucoză de care are nevoie creierul pentru activități intense). Cercetări recente nu au reușit însă să pună în evidență acest fenomen de ego depletion, devenit între timp un concept controversat, https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/29591537/. De asemenea, nu mâncați zahăr dacă vreți să aveți un auto-control mai bun 😊, deși metabolismul glucozei are un rol în auto-control, este relevant să menținem un nivel constant pe parcursul zilei, nu să avem sugar rushes https://www.apa.org/monitor/apr07/lowglucose. Bine, oricum rolul glucozei în menținerea auto-controlului este neclar și mai redus decât se credea inițial https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/27485134/.

De ce ținem strâns de conceptul de voință?

Pentru că este un concept cu rădăcini adânci în religie și morală; deși felul în care îl înțelegem în mod normal nu exprimă o realitate psihologică. De exemplu, avem nevoie de el atunci când vrem să ne plasăm într-o postură de superioritate față de alții (eu am și tu nu ai auto-control/voință, sigur că sunt mai bun decât tine), ceea ce sigur, este o tendință naturală. A fi judgmental ne vine ca o mănușă nouă ca oameni, iar bârfa pe seama lipsei de voință a unuia sau a altuia este una din activitățile noastre preferate. Să nu ne mințim însă că este o virtute. Avem nevoie de conceptul de voință și atunci când vrem să justificăm de ce nu ne apucăm de proiectul mult amânat; uneori e adevărat că din această cauză, alteori însă, nu ne apucăm pentru că de fapt știm că merge și așa, că nu trebuie neapărat făcut sau că poate fi lăsat pe ultima clipă.

Și atunci ce putem face pentru a ne schimba comportamentul?

Deși este neclar dacă metodele de îmbunătățire a auto-controlului funcționează sistematic, nici măcar cei care le propun nu susțin altceva decât exercițiu metodic. Cu alte cuvinte, nu este o cale direcă, o revelație pe care ar trebui să o ai pentru a avea mai multă voință, spre frustrarea multor persoane care exact asta ar căuta la un psiholog. „Aș vrea să îmi schimb stilul de viață doar că nu am voință” se traduce psihologic în „nu îmi doresc să îmi schimb stilul de viață, dar știu că asta ar fi bine pentru sănătatea mea și aș vrea fac mai multe pentru sănătatea mea, doar că îmi este foarte greu să îmi stăpânesc impulsurile de moment”. Odată formulată problema așa, înțelegem că 1. Este normal că tânjim după lucruri comode și nesănătoase și nu trebuie să ne canalizăm eforturile spre a ne „dori” altceva, 2. Dacă avem scopul de a fi sănătoși, va trebui să facem lucruri care nu ne plac și e normal să nu ne placă, 3. Sigur că este greu să ne stăpânim impulsurile de moment, e normal să fie greu, nu e vina noastră că ne e greu și 4. Trebuie să facem mai ușoare alegerile sănătoase. De exemplu, este mai ușor să fii productiv într-un birou cu oameni care lucrează din greu decât singur sau înconjurat de colegi care stau de vorbă. Este mai ușor să mergi la sport dacă ai o programare ce necesită efort pentru a o anula decât să te bazezi că vei merge tu din proprie inițiativă. Este mai ușor să gătești legume dacă le ai în primul rând în frigider. Există metode de a ne schimba comportamentul – este un întreg curent în psihologie, behaviorismul, care exact cu asta se ocupă – însă schimbarea se face atent, pas cu pas (enervant de pas cu pas), prin analiza atentă a comportamentelor noastre, nu prin vreo detonare a forțelor „voinței”. Nu există soluție unică, aplicabilă pentru toți. Cum să fac ceea ce îmi propun să fac este o întrebare generică la care un răspuns generic ne va lăsa nemulțumiți și cinici (eh, lasă-mă cu astea). Motivele pentru care nu facem ceea ce ne propunem sunt diverse de la om la om și de la situație la situație. Ce anume mă împiedică acum să fac ceea ce îmi propun? Îmi trece prin minte gândul că viața trebuie să fie ușoară și că eu ar trebui să am tot ce vreau și atunci mi-e și mai greu să amân o recompensă? Este faptul că m-am criticat până la epuizare și am ajuns trist și gol pe interior, astfel încât am nevoie să beau sau să mânănc ceva? Este faptul că respectivul comportament nu e suficient de sus în lista priorităților, eu fiind, de exemplu, o persoană care mai degrabă știe să facă lucruri pentru alții decât pentru sine? Este pentru că ceea ce îmi propun realmente nu se poate face? Sau e prea abstract, prea greu de definit, sau e ceva ce nu ține de mine?

Mecanismele care stau la baza indisciplinei sau lipsei de control pot fi diverse și trebuie analizate de la caz la caz, la asta ar trebui să ne ajute un psiholog 😊 Un exemplu grăitor poate fi următorul: un mecanism care susține episoadele de mâncat necontrolat este restricția cognitivă – reguli foarte stricte legate de ce e voie să mâncăm și ce nu, pe fondul unor standarde foarte ridicate legate de formă, greutate și control alimentar. Pornind de la ideea că mâncarea este limitată, la numite alimente nu e voie, nu trebuie, ajung să mă gândesc foarte mult la asta, să țin o dietă strictă și să am senzația de pierdere a controlului atunci când, inevitabil, scap în tentație. Problema nu este lipsa de control, ci exagerarea lui; dacă știi că există opțiunea, poate fi mai ușor să te abții decât dacă te gândești că nu trebuie și atunci este ultima oară când mănânci. Asta nu înseamnă că toate problemele de consum alimentar au la bază acest mecanism; alteori este vorba mai degrabă de toleranță scăzută la frustrare sau dependențe alimentare, sau simplul fapt că nu mă interesează ce mănânc. Așa cum nu există soluție unică pentru controlul alimentar, nu este pentru nici un fel de control. Nu putem scăpa de analize nuanțate în speranța că puterea voinței ne va salva de noi înșine.

Sărbătorile de iarnă au o semnificație aparte, cu atât mai mult dacă suntem religioși, dar și dacă nu suntem. Prin tradiție, am asociat sărbătoarea Crăciunului cu timp petrecut cu familia și prietenii, cadouri, brad împodobit și decorațiuni încântătoare, abundență și mese îmbelșugate, gesturi de caritate, momente de bilanț. Este o sărbătoare a luminii, a bucuriei și a veșnicei copilării, motiv pentru care întotdeauna am iubit Crăciunul și perioada de anticipare, de dinaintea lui. Și cu toate astea, este greu, pentru unii mai greu decât pentru alții, pentru că luminile festive ne prind în momente diferite și tocmai asocierile formate (cu familie, iubire, cadouri) pot juca împotriva noastră. Să luăm imaginea idilică prezentă în reclame, filme și social media – familia fericită în jurul bradului sau la masă, veselă, împărțind cadouri, arătând cu toții impecabil. Uitându-ne la această imagine, câți ar putea spune că se regăsesc? Unii se regăsesc cu siguranță – poate sunt norocoși, îndrăgostiți, poate au copii frumoși, familii întregi și prieteni buni. Poate și ei plătesc un preț, al nopților nedormite, al alergăturii după cadouri, trezit cu noaptea în cap pentru pregătiri (că masa cea frumoasă nu se face singură), stres și vorbit la telefon cu orele, mâncat și băut prea mult. Aș spune că aici ar fi o problemă de exces – sunt prea multe, prea de toate, într-un timp prea scurt. Ușor nu are cum să fie, dar gândurile mele se îndreaptă mai mult spre cei care se uită la imaginea aceea și suspină, cu resemnare sau furie, pentru că au pierdut-o, nu o au, n-au avut-o niciodată sau nu o vor mai avea vreodată. Aici ar fi vorba de deficit, too little too late. Sărbătorile ascut simțurile. Dacă am pierdut pe cineva drag, Crăciunul înfige cuțite în rana încă neînchisă, știind că niciodată nu vom mai sta împreună la acea masă. Sau poate sunt departe de casă și de ai mei, ceea ce e ok în rest, dar mda, închizi un video call și îți vezi de treabă și înghiți în sec. Sau poate nu am avut niciodată imaginea idilică a sărbătorilor, fiind săraci, sau bolnavi, sau din familii dure și destrămate. Sau poate suntem single și așteptăm cu groază momentul în care se va băga lumea de la masă în viața noastră privată ca și cum ar fi cel mai natural lucru (da tu când, da de ce nu, vezi că trece timpul). Sau poate partenerul ne enervează și trebuie să zâmbim forțat under the mistletoe. Sau poate suntem bătrâni și singuri și nu prea mai are cine să mai vină la masă. Sau orice alt motiv. Long story short, pierderile și suferințele există pe tot parcursul anului, dar ne pot lovi mai tare de Crăciun pentru că avem asocierile și așteptările de care spuneam.

Tot în legătură cu asocierile sărbătorilor de iarnă, presiunea emoțiilor pozitive e mai mare acum, transmisă direct sau indirect. Parcă toată lumea e fericită și se așteaptă ca și tu să fii fericit. Și nu e doar despre ce așteptări au ceilalți, noi înșine punem presiune pe noi să vedem, măcar acum, partea plină a paharului. Emoțiile pozitive și fericirea nu sunt un scop în sine, ci un rezultat al clipelor de împlinire; când o căutăm cu lumânarea, fericirea parcă se sperie și devine timidă, de frică să nu ne înșele așteptările. Ce putem face? Să savurăm momentele frumoase chiar dacă nu sunt tot ce ne-am dorit – o cină cu prietenii, un film lângă brad, o colindă cu iz de copilărie, un cadou surpriză, un mesaj de la cineva drag.  Să avem grijă de noi și compasiune în momentele de suferință, când imaginea idilică ori nu se întrevede, ori pare doar atât – o imagine pe sticlă. Să recunoaștem că toate evenimentele intense vin cu emoții amestecate, să nu ne speriem de lacrimi, furie și teamă, toate reacții firești în fața atâtor stimuli cu potențial de stres. Aș zice că nu doar de Sărbători să fim buni cu noi și cu ceilalți, ci în fiecare zi, doar că acum avem această nevoie mai stringent. Să nu ne grăbim, să facem lucrurile în ritmul nostru. Să ne odihnim, pentru că poate măcar în aceste zile, nu avem nici o problemă de rezolvat, nici un e-mail urgent de răspuns. Sau poate avem, unii dintre noi lucrează și încă din greu. Sărbătorile nu sunt pentru toți la fel și nici reacțiile și nici sfaturile nu pot fi toate la fel. Nu am nimic de spus pentru toată lumea, poate doar atât: Sărbători cu liniște și bucurie, după cum se poate și după cum le definește fiecare!

-Oamenii mereu au trăit cu visul nemuririi, însă pentru foarte multă vreme a fost doar o fantasmă, un ideal râvnit de generație după generație, în zadar. E și greu pentru noi, cei de azi, să ne proiectăm în această lume din trecut în care timpul trăit era atât de scurt. Realmente, întreaga existentă era marcată de periodicitate, acum ești tânăr, acum la vârsta maturității, acum ești bătrân. Excelent ai surprins în cartea ta această trecere a vârstelor, incredibil de autentic pentru un amuritor care, dacă presupun corect, nu cunoaște de fapt pe nimeni care a murit.

Alma părea că aprobă sfioasă avanșa de complimente ale moderatorei. Își ridică ochii cu surprindere ca și când ar fi ascultat cu interes, dar își înfipse pe ascuns unghiile în carne. Avea un moment de ezitare în care nu știa ce să corecteze mai întâi, afirmația cu amuritorii sau faptul că ea nu a cunoscut pe nimeni care a murit. În primul rând, își zise în gând, nu s-a dovedit că putem fi amuritori. Serul Viv și diversele lui variante făceau ca îmbătrânirea să fie foarte, foarte lentă, insesizabilă în decursul a zeci de ani, dar se producea. Apoi, nu exista aderență perfectă – politica de cartel a firmelor producătoare, grevele, sistările de stocuri, câteodată și indisciplina oamenilor limitau concluziile științifice la care se putea ajunge. Și cum adică, oamenii nu mai mor și din alte cauze? Cum adică n-a cunoscut ea pe nimeni care să fi murit? L-a cunoscut pe el, pe Max, care a căzut de pe stânci în munții Anzi, în urmă cu 25 de ani. Cum adică pe nimeni, măi, new blood ce ești. Ca să o pedepsească prin vinovăție, s-a hotărât să-i spună:

-Ba da, am cunoscut pe cineva care a murit. A căzut de pe stânci în timpul unei escalade, era tatăl fiicei mele și iubirea mea. Cartea i-am dedicat-o lui.

-Oh, Alma, ce rău îmi pare! Nu am cuvinte, câtă emoție! New boods reacționau dramatic când vorbeau despre moarte doar că nu îi atingea în profunzime, ca și ecourile unui îndepărtat război. Pierderea lui a fost o sursă de inspirație pentru tine?

-Cine, Max? Da, sigur, proiectul de fapt îl începusem înainte să îl cunosc dar am tras foarte mult de timp, chiar și pentru standardele noastre 😊 Mi se pare amuzant că înainte oamenii considerau o amânare de un an-doi ca fiind lungă. Și da…ce am trăit cu el și după el a dat nota personală care m-a inspirat.

-Mulțumim din suflet, Alma Maier, vă recomand tuturor să citiți „Vreme trece”, o carte incredibilă. Felicitări!

Cu zâmbetul pe buze, Alma ieși din turnul media și se îndreptă spre mașină. Încă nu-i venea să creadă că era al ei bolidul acesta, mulțumesc, carte, cine zice că lumea a pierdut plăcerea cititului. Se tot vaită intelectualii de sute de ani și uite că…

-Hey, Alma, ce faci? Așa bine merg vânzările? Îl auzi din spatele ei pe Nik, prietenul ei de-o viață. Era pe bicicletă mai nou, de când era iarași student. Ce să și facă, bogat, supracalificat, old blood.

-N-ai văzut încă mașina mea? Uite, hai să-ți arăt. Am și economisit 50 de ani pentru ea. Literally. Mă lasă să o și conduc, hihi.

-E superbă, mă bucur pentru tine, ți se potrivește, așa glam. Ce faci, ai fost la radio?

-Da, tocmai am ieșit. Mă grăbesc puțin la cabinet dar ne vedem în weekend?

-Tu și cabinetul tău, ai cea mai longevivă meserie. Ah vai, am angoase existențiale, cu cine să mă mai mărit, care să mai fie valorile mele în acest secol, cât poți să te droghezi ca să nu interfereze cu serul.

-Nu e deloc longevivă, ai uitat? Eram jurnalist înainte. Înainte de Max. O altă viață.

Te-am văzut de departe cum vorbeai aprins cu tipa de la recepție, tu cu casca ta de motociclist în mână. Mă enervaseși groaznic mai devreme, în întâlnirea cu echipa de la Travel Watch. Ritmul natural de viață, bla bla, cică ce e așa greșit să omori animale pentru carne, auzi…ce barbarie. Mi te imaginam în tări sărace făcând pe misionarul, pe antropologul, ba nuuu, pe smeritul, mult prea-respectuosul vestic care se înclină în fața tuturor rudimentelor de cultură ancestrală, care se vaită pe bloguri că lumea a pierdut nu știu ce suflu vital, nu știu ce joie de vivre. New bood, încă în etapa de rebeliune în care te lauzi că tu nu vei lua serul. Haha, stai să-ți apară primele riduri și se termină curajul, așa fac toți copiii de bani gata. Și totuși mă uitam la tine obsesiv, îți citeam ochii și buzele de la distanță, mă uitam la mâinile tale care din nu știu ce motiv mi s-au părut incredibil de frumoase. Ți-ai trecut mâna prin păr, părul tău arămiu, catifelat și te-ai uitat spre mine rânjind fără perdea. Ai plecat spre lift, am urmărit cum apeși butonul, cum intri degajat și îți scoți telefonul din buzunar. Total irațional și fără nici un sens, am luat-o pe scări să te ajung din urmă. De ce? N-aș ști să-ți spun și oricât m-aș fi străduit să scornonesc o întrebare pentru tine sau un motiv plauzibil, n-am avut așa ceva. Am alergat în stradă după tine și m-am uitat fix în ochii tăi, fără să zic nimic. Ai zâmbit nedumerit dar mi-ai zis până la urmă „vii cu mine?” Cu tine pe motor, cu tine în junglă, cu tine acasă? Merg unde vrei tu. Acum și de fiecare dată când mă vei chema.

-Ce face Clara?

-Azi are prima programare pentru ser. Nu-mi vine să cred că are deja 25 de ani. Avem emoții mari pentru petrecerea de maturitate. Am investit o grămadă, am luat credit, dar va ieși de milioane, abia aștept!

-Perfect, sărbătorim sâmbătă!

Alma porni motorul și se îndreptă distrasă spre cabinetul de psihoterapie. Adevărul cam semăna cu ce spusese Nik despre angoasele existențiale, clienta era o tipă plictisită de viața ei mult prea lungă. Tema secolului, how to find meaning când parcă nu se mai termină. Începi o carieră, ești stresat, apoi entuziasmat, apoi provocat, apoi rutinat, apoi epuizat și atunci te întrebi dacă mai poți cu asta și până când. Încă o sută de ani? Încă două? Alma zîmbi la gândul că pe vremea în care oamenii trăiau pe ciclul natural, exista un lucru numit pensionare. Evident că o societate în care tehnic toți sunt tineri trebuie să renunțe la sistemul de pensionare, lucrezi până te împușcă găștile din nord, sau te lovește o mașină. Sau cazi de pe stânci. Cei bogați, ca Nik, își mai luau câte un an sabatic, începeau altă facultate, altă meserie, se relocau, intrau în politică dar ceilalți nu, rămâneau destul de rezistenți la schimbare. Criza vârstei de mijloc era un subiect de top în jurnalele științifice, destul de greu de explicat într-o societate teoretic veșnic tânără. Însă oamenii găsiseră iar metode să se clasifice: erau old bloods, cei care fuseseră suficient de bogați pe vremea în care se descoperiseră variantele incipiente ale serului – fusese inițial considerat un produs semi-cosmetic, nu previziona nimeni ce implicații uriașe va avea. Când a devenit clar, prețurile au crescut exorbitant și doar cei bogați și l-au permis. L-au luat în etapa vieții în care se aflau, unii pe la 40 de ani, așa, ca Nik, alții mai în vârstă. Oricine mai bătrân de 30 de ani era, evident, old blood. Mai erau new bloods, puținii copii cărora li se permitea să se mai nască, cei natural tineri, încă neatinși de ser. Era comun ca bărbații old blood să caute fete new blood, era un actor faimos pentru că își părăsea partenerele de îndată ce intrau pe ser. Și mai erau restul, intermediarii, ca Alma, tineri și nu prea, obligați de asigurările de sănătate să intre pe ser de la 25 de ani. Cum spuneam, tineri și nu prea. Și mai erau dizidenții, cei care se opuneau serului pe motive ecologice, comunitățile ultra-religioase, țările sărace unde populația avea doar un acces sporadic sau aveau doar cei bogați, ceaa ce alimentase lupta dintre grupări și clanuri pentru că, după cum nu se gândiseră să limiteze dreptul la reproducere, erau familii cu sute de membri, de nu mai știau ce fel de rude sunt între ei. O lume complicată, cum altfel o pot face oamenii.

Old blood, new blood

Clara porni devreme cu bicicleta, să aibă timp de o plimbare lungă pe malul râului înainte de programare. Vorbise toată dimineața cu grupul de la școală, într-un final urma să fie absolvirea, prima generație cu 18 ani de școală obligatorie. Înainte erau doar 15 și ce bine era. În cazul lor se schimbase legea după modelul francez, cineva avusese ideea fantastică să le prelungească școlarizarea, să facă materii ce înainte se învățau doar la facultate, să devină ei cea mai bine educată generație din toate timpurile. Psihologii avertizaseră că e posibil ca toată această cunoaștere să se piardă în timp și că mai bine ar fi, ziceau unii, ca în loc să înghesuie toate cunoștințele în liceu, să se repete școala din când în când, odată la 50 de ani de exemplu, să se împrospăteze informațiile. Dar nu, nu avea nimeni de gând să voteze o asemenea lege, politicienii, la fel ca toată lumea, numai chef de școală n-ar mai fi avut. Generația Clarei avea foarte puțini membri, la un oraș de un milion de locuitori erau doar 70. Se înăsprise legea reproducerii cândva înainte să se nască ei, așa că…Pe ea o preocupa în mod deosebit ce va face după absolvire. Facultate, desigur, cum îi sugerase Alma, dar care? Alma fusese jurnalist și apoi psiholog, asta în nici un caz nu era o opțiune. Clara avea oroare de cărțile de psihologie cu care se chinuise mama ei ca să treacă peste moartea lui Max. Tatăl mitic pe care ea nu îl cunoscuse niciodată. Nu că făcuse Alma vreun altar sau vreo obsesie, dar îi povestea de multe ori despre el, îi arătase toate articolele pe care le scrisese el în anii de jurnalism, pozele pe care le făcuse pe te miri unde. Tatăl ei fusese new blood, ca și ea. Îi moștenise ochii și culoarea părului, temperamentul întrucâtva și pasiunea pentru fotografie, însă Clara nu avea de gând să își piardă vremea pe coclauri, căutând experiențe nostalgice, ar fi făcut ceva de impact, măcar la prima facultate. Medicină? Drept? Economie? Sau poate ceva pretențios, ca istorie sau literatură? „Incredibil cum am ajuns aici, să nu știu nici măcar în mare ce vreau să fac, după 18 ani de școală”, oftă Clara dând negativist din cap. Am fost eleva perfectă, nu pot rămâne așa în continuare? De ce trebuie să ne hotărâm? Bine că ai timp să greșești, având forever 25 de ani că altfel…oare cum erau oamenii înainte împăcați cu alegerile lor? Îi sună telefonul chiar când ajunse în dreptul clinicii.

-Hey, Clara, ce faci mireasă? Era Dalia, prietena ei cea mai bună.

-Mireasa vieții, ce-ți veni? Acum am prima programare și apoi merg să mai probez odată rochia. Tu?

-Auzi, pot să te rog să îl inviți și pe Felix? Avem o chestie 😊

-Nuuuu, Felix? E așa old blood, pe bune?

-Nu e chiar așa, cred că e mai tânăr ca maică-ta.

-Nu poate fi. Felix e de la începuturi, el n-a învățat istoria din cărți, el a trăit-o pe viu, haha.

-Mătrăgună ce ești! Mie îmi place. Hai, pot să-l chem?

-Da, cum să nu, va avea companie, Nik și Dalme, prietenii mamei, old bloods din cele mai vechi timpuri, deschizătorii de drumu…a închis, râse Clara. Îi plăcea să o tachineze pe Dalia când venea vorba de pasiunea ei pentru old bloods. Își legă bicicleta de suport, trase aer în piept și intră în clinică.

„Chiar crezi că traseul e sigur, așa, noi doi singuri pe drumuri de țară? Vom fi jefuiți!” „Și dacă? Ne avem unul pentru altul și asta e tot ce contează”, replică Max la mișto. „Vai cât de iubesc acum de nu mai pot”. „Relaxează-te, hai…gândește-te că ești la mall unde îți cumpăr tot ce vrei. Plase peste plase, toate pentru iubita mea curajoasă”. „Dacă trecem de orezăria asta îmi cumperi pantofii vieții mele”. „Te ador”.

Vreme trece

Pe drum dinspre cabinet, Alma se oprise la un magazin să cumpere șampanie. Sigur, urma petrecerea de sâmbătă, dar în seara asta vor sărbători doar ele două. Scumpa ei fiică împlinea 25 de ani. 25 de ani frumoși și lipsiți de griji, protejați de mama, șiruri de bunici, unchi și mătuși, Nik și Dalme. Pentru toți fusese fetița răsfățată, mult așteptatul privilegiu, speranța sângelui tânăr, moștenirea radiosului Max. În primii ani de utilizare a serului, nu fusese limitat dreptul reproductiv pentru că nu se știa exact cât poate serul să prelungească viața oamenilor. Cam în acea vreme se născuse Alma. Când a devenit evident cât de departe ajung efectele serului, dezbaterile politice și religioase în jurul limitării dreptului de procreere au sfâșiat până la sânge societățile civilizate. În pragul războiului civil, uniunea nord-atlantică a decis fără drept de apel că da, trebuie făcut ceea ce trebuie făcut. Liderul care a făcut posibilă această lege a fost asasinat de grupările ultra-conservatoare, dar nimeni n-a mai dat înapoi. Deja oamenii trăiau cu zeci de ani mai mult și și-au dat seama că e nesustenabil să se înmulțească fără să mai moară. Așa că dreptul de reproducere se obținea, dacă se obținea, după zeci de ani de la depunerea aplicației, exista o listă de așteptare, autoritățile calculau numărul de licențe în funcție de numărul de morți dintr-un anumit district per perioadă de timp. Decizia Almei venise pe când călărea munți cu Max, undeva prin Argentina.

-Mi-a venit decizia, Max, trebuie să iei serul. Auzi? Trebuie să iei serul. Te rog, te-am așteptat 100 de ani!

Te-am așteptat 100 de ani, cea mai frumoasă replică pe care i-o poți spune unui iubit, sigur că Max acceptase. Și apoi plecase într-o expediție în Anzi, unde s-a rupt o coardă de protecție așa, random. Amuritori pe naiba. Intrând în casă, Alma găsi ușa deschisă. Mirată se grăbi înăuntru și o strigă pe Clara. Nici un răspuns. Auzea suspine venind din dormitor și pe când ajunse la ușă o văzu la Clara plângând ghemuită pe podea. Se uită la ea întrebător și Clara îi răspunse cu ceva ce nici un părinte nu era pregătit să audă:

-Sunt imună la ser…Nu am receptori de nu știu ce…Clara se înneca în lacrimi. Mama, asta înseamnă că…

-Nu, nu, nu se poate, Alma se repezi la ea și îi luă capul în brațe. Împietrise, ca atunci, într-o noapte de decembrie când a trezit-o un telefon ce anuța inexorabilul.  

Nu pot să cred că mi se întâmplă mie. M-am trezit în dimineața aceea de noiembrie învelită în pături moi și mi s-a părut frig. Până te-am văzut stând la fereastră, doar în prosop, cu nelipsita ta cafea în mână. Te-ai uitat la mine și mi-ai zâmbit, acel zâmbet plin, de copil senin, om înțelept și amant nestatornic. Diavolul se juca în zâmbetul tău, străine. „Bună dimineața”, mi-ai spus. „Bună dimineața. Ai fost la alergat cum te-ai lăudat?” „Neh, așa bine dormeai pe mine că mi-a fost frică să te mișc. Ca un îngeraș”.

Chemarea de departe

-Cum îți merge, copile? Nik se așeză încet pe brațul fololiului, lângă Clara și o atinse pe mână. Clara se uită la el un pic pierdută și ridică din umeri. Prezența lui calmă, de figură paternă, îi făcea bine, ca o pauză binemeritată de la spaima pe care i-o întreținea Alma.

-Mă descurc, încerc să fiu curajoasă. Plânsese câteva zile de când aflase vestea și apoi se liniștise, de dragul Almei pe de-o parte și din cauza faptul că nu se întâmplase concret pentru ea nimic, pe de altă parte. Era natural tânără și pentru ea îmbătrânirea și moartea, deși un spectru sumbru, erau lucruri abstracte, despre care auzise sau citise în cărți, dar nu suferințe acute. Avem capacitate limitată de imaginație pentru evenimente pe termen lung.

Alma însă era într-o stare continuă de agitație, problemele de somn de care suferise periodic de-a lungul anilor o lăsau epuizată și iritabilă, avea permanent un nod în gât și un ghimpe în stomac. Studia literatura, căutase păreri alternative, disecase firul în patru cu Nik și Dalme, cu părinții ei, cu părinții lui Max cu care ținea încă legătura. Devenise clar că serul nu funcționa pentru toată lumea, era o genă recesivă care conținea o mutație, o insensibilitate la acid. Se lucra la variante doar că, fiind atât de puține persoane afectate, miza companiilor producătoare nu era atât de mare și progresele erau lente. Deși nu trecuse nici măcar o zi în care să nu se fi gândit la Max, imaginea lui o bântuia acum cu fervoare.

„Azi nu vreau să mergem nicăieri, hai să stăm acasă”. Te uitai la mine abătut, brațele îți atârnau dezarmate pe lângă corp și ochii tăi atât de vii abia se mai țineau deschiși. O melanolie molipsitoare trecea prin noi ca printr-un fir electric și simțeam că mă închid în mine, sub un munte de tăcere. Ce să fac? Tu ești cel ce mă ridică, tu ești cel ce mă trezește la viață, în fiecare zi într-o nouă aventură. Eu sunt cea fragilă, eu sunt cea vulnerabilă, nu tu, iubitule. „Vrei să te las în pace, Max?” „Nu pleca”. „Vrei să te iau în brațe?” „Nu știu, doar stai cu mine. Forever”.

Alma aduse ceai și ciocolată caldă pe masa din living. Lividă ca o statuie, se străduia să nu se dezmembreze de durere de față cu Clara și musafirii lor.

-Alma, hai să bem un vin mai bine decât leșinăturile astea, zise Dalme, hai să alegem unul. Este un magazin aproape unde au vin natural, din struguri adică.

-Da, de ce nu, până la urmă. Vreți nu? Nik și Clara dădeau din cap că da, daaa, hai să uităm un pic de toate astea și să ne prefacem că suntem tineri și în viață, așa cum și suntem de fapt.

Alma și Dalme porniră spre magazin și îndată ce ajunseră afară, Alma rupse tăcerea.

-Nu am spus încă nimănui, dar eu nu mai am de gând să mai iau serul.

-Cum adică să nu îl mai iei? Nu te duci la programare?

-Am ratat deja una. Am zis că nu pot să ajung pentru că nu știu ce, luna viitoare văd eu ce zic.

-Știi că după trei luni îți sistează asigurarea, nu?

-Știu, vă mulțumim pentru un vot progresist, replică Alma cu ironie. Dalme, după o viață foarte lungă petrecută în administrație în slujba cetățenilor, era în sfârșit în parlament și putea fi tachinată în legătură cu toate lucrurile care nu mergeau bine. Nu știu ce vom face, cred că ne vom muta de aici. Îți dai seama că nu am de ales, nu? Lacrimile amenințau din nou. Nu pot…să îmi văd copilul îmbătrânind în timp ce eu rămân la fel. Nu pot s-o las să…nici nu pot să spun. Plângea acum viguros, tremurând din toate încheieturile.

-Draga mea…termină cu prostiile, vom găsi o soluție. Chiar acum aveam de gând să-ți spun, de asta am vrut să ieșim. Este un program la Denver, care exact cu astfel de cazuri se ocupă. Există un tratament, doar că este încă experimental și nu este pe piață. Dar eu pot face să obținem un loc pentru Clara. Îl mai știi pe Julien? Fostul meu, dar cred ca și al tău la un moment dat.

-N-a fost, a fost o chestie doar o dată sau de două ori. Ce-i cu el?

-E la Ministerul Sănătații, am vorbit cu el, i-am spus că este vorba despre tine și te va ajuta.

-Serios? Îl sun atunci. Mă și mărit cu el dacă trebuie, sau orice altceva ar vrea de la mine. Pentru Clara…nu știi ce ușurată mă simt că am un răgaz. Dacă ai ști cum au fost zilele astea pentru mine… Orice speranță e bună, mulțumesc din suflet!

Două săptămâni mai târziu, Clara posta senină imagini din Denver, de parcă nu știa la ce s-a dus. O fi pentru a-și induce colegii în eroare? Se gândea Alma în timp ce ea se agita în jurul oglinzii, încercând să vadă dacă i-a apărut vreun rid. Nu că i-ar fi păsat, doar că își făcuse loc o curiozitate – oare cum ar fi? Oare cum i-ar sta mai bătrână? Doi-trei ani în decada 20-30 nu se văd foarte tare, dacă se rezolvă problema Clarei nici nu va ajunge să vadă. Oare cum e să știi că ai timp limitat, că sunt unele lucruri pe care nu mai poți să le faci? Ea se putea gândi să își schimbe din nou cariera dacă avea energie și interes, sau putea să se îmbrace ca un new blood și nimeni n-ar fi observat diferența, dar dacă problema Clarei nu se rezolvă? Temeri ancestrale, frici bazale îi bântuiau în continuare visele, doar că spaima inițială lăsase locul unor preocupări mult mai practice și unor scenarii distopice. Câțiva ani nu va fi evident pentru nici una din ele. Își va pierde asigurarea, noroc că nu și Clara, nefiind vina ei, pe ea statul o ierta. Alți câțiva ani vor trece drept old bloods, însă se temea de consecințe. Cei care luaseră serul la bătrânețe erau de multe ori depresivi, că erau singurii oameni bătrâni și încă bătrâni de foartă multă vreme. Unii și-au luat zilele de disperare. Ca să se integreze mai bine, ar trebui să se mute în comunitățile conservatoare? Ele două? No way. Ar trebui să plece în altă țară, unde oameni ce trăiau pe circuitul natural conviețuiau cu ceilalți? Dar unde?

Este o uitare de sine, nu îți pot explica exact. Când ești acolo sus, rupt de oboseală și intoxicat de hipoxie, după ce înduri frig și efort și ajungi într-un loc neatins de nimeni. Mă rog, atins cu siguranță, dar zic așa, ca feeling. E o senzație de libertate care nu se compară cu nimic. Și de putere, ca și cum ai cucerit tocmai tu, atunci, Everestul. Să știi, Alma, că după o asemenea aventură, savurezi altfel orice gură de mâncare, orice baie caldă, orice sărut de la iubită.

Cuvintele aceastea ale lui Max îi răsunau constant în minte în ultimele zile și nici măcar nu își amintea dacă fuseseră reale sau erau o plăsmuire a ei – dacă și-ar fi justificat Max pasiunea pentru munte, ceea ce probabil nici nu o făcuse, ce-ar fi spus? Dacă l-ar fi auzit vreodată vorbind așa, probabil l-ar fi sufocat cu propriile cuvinte, i-ar fi pus piedică înainte să se urce în acel avion blestemat spre Santiago. Obsesia lui pentru înălțimi l-a omorât și le-a lăsat pe ele singure, mereu tânjind după ceva mai mult. Oare cum ar fi fost viața lor dacă trăia? Avea scenarii în care ei doi râdeau îndrăgostiți ca-n prima zi, hârjonindu-se sub pături. Scenarii în care el se distanța, sau ea se distanța și își petreceau vremea separat. Sau într-un divorț zgomotos. Sau divorțați, dar încă prieteni sau (și) amanți. Ce-ar fi să mergem și noi, Clara? Să mergem în munți, să uităm de noi, până când stâncile ne vor înghiți ca și pe tata? Gândul munților îndepărtați o liniștea într-un mod ciudat, ca o chemare de departe. Ca o chemare a lui Max, simplă și caldă.  Cum poți să creezi sens când amintirile sunt multe și viitorul nesigur? Când viața care se prefigurează nu mai seamănă deloc cu ce ai sperat și așteptat? Telefonul o trezi din reverie.

-Alo, Clara, iubita, spune-mi, ce ți-au zis?

-Mi-au dat un tratament, probabil va funcționa dar nu se știe 100%. Se va vedea cam peste un an, se calculează un indice de îmbătrânire și nu e evident decât atunci. Dar sunt optimiști și așa încerc să fiu și eu. Clara suna entuzismată, fusese cea mai bună veste auzită în ultima vreme. Alma ar fi vrut mai mult decât „probabil”.

Până la urmă, gândi ea, sigur, nici da, nici ba. Era de așteptat. Viața unui muritor, că până una-alta, asta erau ele acum, e chiar și mai plină de incertitudini. Speri și nu de tot, ești fericit și nu prea, în tensiune dar încă în priză, pe marginea prăpastiei, dar bine ancorat în frânghii. De ce să fie simplu când poate să fie complicat? Din toate aceste frământări, rămase la suprafață ideea nebună, promisiunea secundelor de libertate și putere, chemarea lui Max.

-Ce zici dragă, dacă mergem noi două în munții Anzi? Să vedem lumea de sus, să savurăm mai îndelung o prăjitură la sosire?

Cum e când auzi:  studiile confirmă că persoanele single se simt mai singure (lonely) decât cele în relații și raportează niveluri mai scăzute ale stării de bine, niveluri mai ridicate de anxietate și depresie, tulburări asociate consumului de substanțe și probleme de sănătate fizică? Sunt date reale, consistente, care confirmă aceste relații și deși, desigur, este vorba de raportări statistice, nu neapărat valabile pentru fiecare individ în parte, nu m-am putut abține să nu mă întreb: de ce? Prima „explicație” care mi-a venit în minte, prima și cea mai veche, instinctivă și rapace a fost următoarea: sunt moduri firești, naturale de a-ți trăi viața și moduri aberante; pentru oameni modul normal este viața de cuplu, asta au făcut oamenii de mii de ani și este o experiență universală; fără să le spună nimeni, oamenii din diverse culturi au ales să se iubească/procreeze în cuplu (as opposed to freestyle să zicem 😊). Restul, cei care rămân pe dinafară nu au acces la viața completă, le lipsește ceva esențial. Sună familiar? În funcție de cât suntem de conservatori punem da diferite accente valorilor „naturale”, astfel încât să excludă de la masa normalității mai multe sau mai puține persoane. Deci, revenind, prima explicație, larg acceptată social, este că viața de cuplu este cheia către eternal bliss – nu e o garanție, desigur, dar fără asta nu se poate și atunci evident că cine nu are parte de ea suferă. În același timp, este o asumpție foarte problematică pentru că ne spune că: a fi single este greșit, nefericirea eternă te așteaptă dacă you „end up”/ sfârșești singur și că este ceva în neregulă cu tine dacă ești single.

A doua explicație pentru suferința mai frecventă a persoanelor single a venit din studii (ex acesta https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC8892065/#!po=96.2500) și se leagă de suportul social. Deși persoanele single au în general relații familiale și de prietenie mai consistente decât ceilalți, percep un nivel mai scăzut de suport social și emoțional – cred că au mai puține persoane pe care se pot baza, mai ales în caz de nevoie, suferință și vulnerabilitate. Când ești într-o relație, primul gând atunci când se întâmplă ceva este să îi spui partenerului, în ideea în care îți va oferi o formă de suport, în funcție de ce ai tu nevoie și ce poate el/ea să dea. Când ești singur, te gândești dacă merită spus și cui, pe cine să încarci cu problema asta și cine te poate ajuta, nu mai bine aștepți să vezi dacă trece de la sine? Și până trece de la sine, un moment de singurătate se infiltrează nepoftit. Faptul că de fiecare dată când ai ceva de spus trebuie să pui mâna pe telefon sau să dezbați tu cu tine (în loc să spui pur și simplu ce te macină) contribuie la sentimentul de singurătate/izolare și la nefericire, iar datele de cercetare au arătat acest rol mediator al suportului social. De ce au persoanele singure suport social mai scăzut? Este pentru că au în general probleme în a lega relații apropiate (intimacy issues)? Sau pentru că nu am normalizat suficient ideea suportului social extins, accentul fiind încă prea mult pe familie pentru lumea destul de dezrădăcinată (nu zic peiorativ, ci la propriu, că oamenii trăiesc mai departe de locul natal și de alte rude, departe de „rădăcină”) în care trăim? Cu alte cuvinte, nu știm cui să cerem ajutor și ei (ei prieteni, familie) nu prea știu când și cum să ni-l ofere. Nu știm de la cine este legitim să cerem ajutor și cine ne-ar ajuta din inimă, în lipsa obligațiilor familiale. Deci, un fel de a vedea lucrurile este că nu este o problemă cu oamenii single care inerent, inevitabil îi face să fie și singuri (lonely) în general, ci că nu sunt clare granițele rolurilor sociale  – ce ne putem permite și la ce ne putem aștepta de la oameni care nu se sunt parteneri de viață (sau rude). Este adevărat că unele persoane mai greu adaptabile, cum sunt cei cu tulburări de personalitate sau spectru autist, de exemplu, au și o mai mare probabilitate de a fi single, dar reciproc nu este valabil – faptul că nu ai un partener nu dovedește niște lipsuri anume, diferite de ale persoanelor în relații. Cum ar putea să fie, când în ziua de azi numărul persoanelor adulte single este egal sau în unele țări chiar îl depășește pe cel al persoanelor într-o relație? https://www.un.org/development/desa/pd/data/household-size-and-composition

 

O a treia explicație se leagă de discriminarea persoanelor single, singlism cum se mai numește. Hai să ne uităm la câteva afirmații: “este pur și simplu natural ca oamenii să se căsătorească”, „oamenii care nu se căsătoresc sunt incompleți”, „cineva care nu se căsătoreștie nu poate fi pe deplin împlinit”, „oamenii single sunt disperați să aibă o relație”, „oamenii singuri se simt singuri”,” oamenii single au un comportament sexual promiscuu”, „oamenii sunt single pentru că sunt imaturi”, „oamenii sunt single pentru că sunt iresponsabili”, „oamenii sunt single pentru că le e teamă de intimitate”. Poate sună ca adevărul adevărat, dar de fapt sunt itemi dintr-o scală, Negative Stereotyping of Single Persons Scale https://journals.sagepub.com/doi/10.1177/1049731508329402, o scală care măsoară stereotipurile negative despre persoane single, împărțite în trei categorii: eternal bliss versus viața single nașpa, „consecințele” vieții single și „cauzele” pentru care ești single. Un studiu pe care deja l-am menționat https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC8892065/#!po=98.7500 arată, de exemplu, că și discriminarea percepută de persoanele single este o cauză (un mediator) pentru care aceștia resimt un nivel mai scăzut al stării de bine. Am auzit, inclusiv de când am blogul, că așa ceva nu există și că mi se pare. Nu mi se pare, e real. Discriminarea socială ia diverse forme, nu neapărat agresive și directe, ci mai degrabă subtile și pasive: de exemplu, deși vorbesc prietenos cu tine la job, nu socializează cu tine în exterior; nu ești invitat la petreceri și interacțiuni cu alte cupluri; oamenii te privesc cu compătimire sau fac remarci binevoitoare dar care sunt percepute ca intruzive – de ce ești singur/ă, lasă că vine și vremea ta. Pentru că teoria fericirii conjugale este atât de răspândită, ajung și persoanele single să interiorizeze aceste prejudecăți și uneori să nici nu le perceapă ca discriminare sau să se auto-discrimineze (ex. ce să caut acolo că sunt numai cupluri – și???). Multe ar fi de spus despre felurile în care sunt discriminate persoanele singure: de exemplu, femeile mai mult ca bărbații, dar după o vârstă (care e într-adevăr mai mare la bărbați ca la femei) toată lumea; cei care sunt singuri în mod voluntar față de cei cărora li s-a întâmplat (ex. persoanele niciodată căsătorite sau divorțate sunt disciminate mai mult ca cele văduve) cei care sunt single de multă vreme față de cei care traversează o perioadă. https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0022103119303737

Mai mult, ce e poate particular pentru singlehood este disciminarea percepută din partea familiei și prietenilor, care nu vor să-ți facă rău dar îți întăresc și mai mult ideile fluturate cu lejeritate de societate – că este ceva profund greșit în a fi single și că așa ceva trebuie evitat cu orice preț. De la clasicul „când vii și tu acasă cu o fată/un băiat”, la „nu înțeleg cum cineva ca tine poate fi single” (nu, nu e un compliment) la „lasă că va veni și vremea ta, cunosc pe cineva care la 40 de ani…” ajungi să simți (dacă nu cumva reușești și tu odată în “tabăra câștigătoare”) că viața ta nu e suficientă și că tu ești incomplet, un proiect eșuat sau un late bloomer, că fără a ajunge la această încununare apoteotică a mariajului tot ce ai făcut nu va fi destul. Și că poate ești grozav, dar ești defect. Nu este de mirare că te simți adesea singur într-o societate care îți arată constant că ești pe drumul greșit pentru simplul motiv că nu e drumul parcurs de toată lumea. Culmea, faptul că a fi single nu este o identitate bine conturată (ca în cazul minorităților, să zicem) și că granițele dintre single și non-single sunt permeabile (adică poți să treci dintr-o categorie în cealaltă și majoritatea oamenilor o fac, back and forth) înseamnă că vei fi expus la și mai multă presiune – nu îți dorești destul, nu faci ce trebuie etc. Ca un joc de imaginație, cum ar suna în sens invers cele trei întrebări aruncate mai sus? Ar veni „tu de ce ești cu cineva, nu ți-e bine singur?’; „cum de ești într-o relație” sau „lasă că probabil te vei despărți, statistic vorbind sunt șanse, cunosc un cuplu care…” Nu ajută pe nimeni, nu?

Deci, da, sunt mai multe momentele de singurătate și nefericire (statistic vorbind 😊) dacă nu ești într-o relație stabilă, dar nu această stare de fapt este singura sau principala cauză, ci societatea încă marcată de primatul fericirii conjugale, cu așteptările și prejudecățile pe care le creează, în ciuda faptului că demografia se schimbă. În ceea ce mă privește, nu reprezint eu culmea progresului social, ba dimpotrivă, am în mine un nucleu conservator feroce. Are poate și acum primul cuvânt, nu însă și ultimul. Din tot felul de dezbateri pe care le am cu mine am înțeles un lucru (mă rog, mai multe, dar sună așa mai ferm, mai de motivational speaker dacă zici că doar unul): că până la urmă, e important să fii propriul tău aliat și să îi convingi și pe cei dragi ție să vadă lucrurile mai nuanțat. Start a little fire from within and hope the rest will follow.

 

P.S. Pentru inspirație recomand această carte (pe care nu citit-o pe toată, dar până unde am ajuns a fost inspiratională 😊 https://www.amazon.com/Single-Revolution-Dont-match-Light-ebook/dp/B09HZ1TBX7

-Nu am cuvinte, nu mai știu ce să spun…credeam că suntem bulletproof, înțelegi? Ce fac eu acum, de ce mi se întâmplă mie așa ceva? I-am văzut în parcare la frate-său, deci nu…și cumnată-mea nu mi-a zis nimic, dar nimic! De nu-mi vine s-o iau de gât și pe asta, că doar cine i-a fost alături când Jimi își făcea avansuri cu barmanița, cine, cine?

Și continua zilnic, de două ori pe zi litania Mirabelei, pe care de două săptămâni o părăsise Marin pentru o colegă de birou. Ei erau împreună dintotdeauna, mai exact din clasa a noua, erau căsătoriți de 15 ani și aveau doi copii de școală. Nu îi forțase nimeni să rămână împreună, sub ochii lor s-au format și s-au despărțit zeci de cupluri și ei erau bulletproof. Nu le lipsiseră nici provocările, ea făcuse facultatea la Cluj, de acolo o cunoșteam eu, el rămăsese acasă. El fusese plecat la stagii în străinătate. Fuseseră amândoi plecați în Anglia, apoi se întorseseră acasă. Se iubeau, se înțelegeau, nu se certau. Evident că focul pasiunii se dusese încă de pe la 20 de ani dar relația devenise profundă și frumoasă, genul de relație în care nu mai poți să îți imaginezi viața fără celălalt. Primul și singurul cu care…tot. Noi fuseserăm prietene bune pentru multă vreme, apoi distanța și stilulul de viață ne-au îndepărtat. Credeam că Mirabela renunțase la prietenia cu mine din momentul în care și-a dat seama că nu va reuși să mă cupleze cu nici unul din prietenii lui Marin. Și i-a luat niște ani să-și dea seama de gravitatea situației pentru că tentative avusesem cu vreo trei. În fine, acum începuse din nou să mă caute, evenimentele din viața ei precipitându-se grav. Aparent fără nici o explicație, Marin îi spusese într-o zi că are o relație cu o colegă, că vrea să vadă dacă are potențial, că era de multă vreme nefericit și că pleacă de acasă. Mirabela nu avea cum să își revină din șoc, nici nu îi trecuse prin cap. Văzuse multe drame în jur, dar rămăseseseră toate la nivelul de lucruri care se întâmplă altora, doamne ferește kind of stuff. Nimerise bine din prima și păstrase cu grație ce-i al ei, așa îi plăcea să spună. Șocul de acum o îndreptase către mine, nu știu dacă pentru prietenie sau pentru psihologie, eu încercam să îi ofer din amândouă pe cât de bine puteam. Tiradele furioase și întrebările retorice pe care și le punea acum Mirabela se învârteau în jurul următoarelor teme:

• De ce a plecat Marin, de câtă vreme e cu aia și de ce nu i-a spus nimic despre faptul că ar fi nefericit.
• Cine din anturaj știa și de ce nu i-au spus și ei, aici era inclusă toată lumea, de la părinții lui, fratele și cumnata, colegii de la birou care știau, prietenii de pahar care cu siguranță știau, etc.
• Cine e aia, de fapt știa cine e, dar ce era frapant era de ce aia, din moment ce nu era (în opinia Mirabelei) nici frumoasă, nici deșteaptă, nici măcar mai tânără nu era.

Fiind așa de proaspătă rana nu prea aveam cum s-o ajut, decât să ascult, să validez ce simte, să normalizez fără să pun paie pe foc. Dacă scotoceam după vreo teorie psihologică care să explice ce se întâmpla – și cu mare greutate făceam acest lucru din moment ce într-adevăr, comportamentul lui Marin nu cădea într-un tipar clasic – mi-o întorcea că la ei nu se potrivește pentru că el e așa și pe dincolo. Mă obișnuisem cu mesajele, screen-shoturile, pozele făcute pe furiș, telefoanele de consiliere, știam că se va liniști curând, firea ei fiind mai degrabă senină și calmă. Simțeam, de ce să nu recunosc, satisfacție uneori, nu la modul că să moară și capra vecinului ci așa, ca reacție la toate atitudinile superioare pe care mi le servise în acești ani fără să vrea. “Cel mai important lucru este familia”, „cariera nu contează nici pe departe la fel de mult”, „mi-am dat seama ce contează în relație”, „sigur că trebuie să lași de la tine”, „într-o relație trebuie să știi să faci compromisuri”. Perfect de acord, ceea ce nu vedea fata noastră era însă că nu, nu virtutea ei în arta compromisului și revelațiile despre sensul vieții au ținut-o fericit încurcată cu Marin, ci invers. Au avut noroc unul cu altul începând de la o vârstă la care de regulă începe ghinionul –  în adolescență. S-au găsit într-un mod rarisim, s-au modelat unul după celălalt, au crescut împreună și culmea că în aceeași direcție. Relația era strânsă și (deci) compromisurile ușoare. Compromisurile lor erau dacă să stea la vilă sau la hotel când merg în vacanță, dacă să mai facă seară de pizza din moment ce ieri au mâncat oricum, din greșeală. Nu lucruri importante, nu au stat împreună „din compromis”, tocmai de aceea erau bulletproof. Așa că să mă lase cu teoriile că…îi spun și eu ceva teorii evoluționiste cum că oamenii sunt făcuți pentru monogamie serială – adică în serie, adică cu mai mulți. Că la un moment dat te saturi de aceeași persoană pur și simplu, fără să aibă vreo vină, că dacă nu pleca el poate plecai tu, că asta e, we’re nothing but mammals. Ah, de fapt i-am spus în cuvinte ceva mai frumoase dar n-a funcționat că a revenit la verbiaj – ce a zis el nu știu când, ce i-a promis, cum că bunicii ei au fost împreună fericiți timp de 70 de ani. 

Roadtrip

-Ce zici, M, m-am tot gândit…ce-ar fi să-l întrebi tu ce are? Despre tine are o părere foarte bună.

Nuu, dimpotrivă, am devenit ciudata care nu își găsește pe nimeni. Mi se pare că nu știe unde să mă plaseze și atunci are dificultăți în a comunica natural. Nu-i spun asta Mirabelei, ci altceva, la fel de adevărat.

-Nu ar vorbi cu mine sincer. În cel mai bun caz ar spune doar ce vrea să auzi tu. De fapt, pot să exemplific – că nu știe nici el exact, că acum se simte ca la a doua tinerețe și vrea să-și trăiască această șansă sau ceva de genul. Probabil, mă gândesc eu, nici nu știe să comunice adevăruri dureroase, din moment ce n-a fost pus niciodată în situații similare.

-Ai dreptate, nu ar ajuta la nimic. Am încercat să vorbesc cu frate-său și cu Mina dar nimic, ei nu știu, că să am răbdare, să vedem ce va fi. Tot eu să am răbdare? Ce fac eu cu doi copii? Ce le spun copiilor? Când îl sun pe el e de nerecunoscut, zice să nu-l mai deranjez dacă nu e vorba de copii…Începe să plângă în acel moment, perfect de înțeles. A crescut gazonul și eu nu știu cum să fac cu mașina aia, el se ocupa. L-aș chema pe tata dar încă nu le-am spus, ce să le spun? Nu mai știu ce minciuni să scornesc că tot sper că nu e adevărat, că dacă le spun și apare spășit a doua zi? Ce mă fac că…casa, rata, copiii, ea de fapt arată mai bine și ca aia și ca el ca bărbat, tinerețea ei închinată lui, cum a renunțat la doctorat, încrederea pe care a avut-o, cum a stat ea lângă el când etc etc.

Simt că nu mai pot și că fără să vreau, îmi pierd temporar interesul. În aceste momente știu că nu are nevoie de input din partea mea, vrea doar să se ventileze. Pe de altă parte, îmi trece chiar atunci prin cap, în concediu fiind, gândul de a merge la mare spontan. Ezit să conduc singură mașina pe distanțe lungi, mai ales în România, legea junglei, dar dacă tot am timp și chef, întreb.

-Auzi, nu ziceai că sunt copiii în tabără săptămâna asta?

-Ba da, am mai scăpat o săptămână fără să le zic nimic, că Marin nici măcar atâta nu a făcut, să brodeze o explicație pentru copii și m-a lăsat pe mine cu toate dar când se întorc din tabără ceva trebuie să le spun…

-Ce-ar fi să mergem la mare?

-Cu cine?

-Noi două, mergem cu mașina mea. Ea nu avea carnet, la ce i-a trebuit dacă a avut mereu bărbat. Funny, nici eu nu m-aș fi obosit în locul ei, pentru nu îl luasem la 18 ani, ci pe la 32 (văzând că nu se leagă vreo relație serioasă cu unul care are mașină :). Glumesc, majoritatea femeilor au și una și alta.

-Așa, noi două, de nebune?

-Da.

-Ok, hai să mergem.

Și chiar am plecat, mă gândeam când o așteptam să vină cu bagajele, la ce mai avem de fapt de vorbit noi două. Subiectul Marin era inepuizabil, dar altceva? Despre viața mea aș avea audiență pentru a spune și altceva înafară de faptul că nu s-a mai întâmplat nimic romantic? Despre societate, viitor, alte angoase existențiale vom vorbi? Vom mai face mișto așa random de tot felul de lucruri, cum făceam în studenție? Mai avem cunoștințe comune pe care să le bârfim, subiecte de dezbătut, filme de văzut? Rezervare făcusem în Vamă, destinație pe care am ocolit-o în adolescență din prudență dar pe care o căutam acum pentru că era liberă și lejeră. Experiență la condus drumuri lungi nu aveam dar măcar Mirabela avea experiență vastă de copilot, știa exact cum să mă îndrume și insista să fac exact ce zicea GPS-ul, că doar cu Marin de multe ori se rătăciseră pentru că știa el mai bine. Eu am oroare de drumuri mici și străduțe, singura mea pretenție asta era, să mergem pe unde o ia toată lumea. Cam primele două ore discuțiile noastre au continuat pe subiectul evident, se supuneau analizei (mele?) ultimele mesaje pe care și le scriseseră, ieri seara. De fapt, reieșea că ea i-a scris că merge la mare la distracție, în Vamă, dorind să îl facă gelos iar el comentase ceva de genul „ok, numai să mergi după copii în tabără”. Apoi se certaseră că de ea și de ce nu el, apoi el i-a dat cu seen la următoarele zece mesaje și cam asta a fost.

-Oare se întoarce? Știu că nu știi, ai mai zis. Dar dacă se întoarce, să-l mai primesc? Dacă se întoarce doar pentru că își dă seama că îi e dor de copii, de casă, de familie, eu să-l primesc? Că dacă de mine nu-i mai place…

-Nu știu Mira, hai să vedem când ajungem acolo. Depinde ce ai simți și tu, dacă îți mai place și ție de el, să zic așa.

-Mie da, adică de cine era înainte, de cine știam eu că este îmi plăcea. Ce văd acum nu cunosc. Vezi că după pod ții dreapta, ai grijă să te încadrezi că aici odată am ratat intrarea pe autostradă și ne-am dus naibii prin bălării.

De la benzinărie își cumpără două perechi de ochelari de soare, că de ani de zile face sacrificii și strânge banii, le cumpără numai la copii etc. Începe deja etapa de supracompensare? Nu e too soon? În aceeași notă, următoarea întrebare mă uimește.

-Auzi, dar cu site-urile astea de dating cum e? Eu nici măcar nu știu cum arată.

-Nu mai sunt site-uri, sunt aplicații 😊 Vorbește serios, să îi fac un tutorial? Că doar eu le știu cam pe toate. Tinder cred că e în continuare dominant pe piață, deși l-a ajuns și la noi reputația de aplicație de sex. Bumble e ok, îi crește baza de utilizatori, numai că tipa trebuie să scrie prima. Pare o idee bună dar nu e, că pune presiune pe noi și mda, feminismul cere sacrificii dar nu toate merită onorate. Happn îi sugerez ei, ușor de utilizat, nivel destul de decent, îți arată cu cine te-ai intersectat aproximativ în ultimele zile. Numai bun la mare dacă asta vrea să facă.

-Eu am poze numai cu copiii, cu proiectele lor de la școală, la o nuntă haha. Nu mă știu eu cu astea dar nu cred că-i ok.

-Pune ce poze vrei tu 🙂 Eu am poze super mișto și mneah… Scoate bărbatul și copiii și sarmalele de la nuntă, în rest e ok orice. Și self-urile din baie, în ciuda a ce se spune, ca femeie, dacă porți ceva decoltat și stai așa, mai lasciv, e ok. Dimpotrivă, un profil lucrat e un hint pentru stay away, după cum mi-a și zis un tip.

-Stai că îmi fac acum o poză, nemachiată dar în fine, am maieu decoltat. Să scriu că am copii?

-Care e scopul pentru care folosești aplicația? Eu zic să nu scrii nimic.

Probabil scopul ei era un lucru ce nu piere ca importanță, cred eu, niciodată. Să vadă că încă merge, că încă mai e atractivă și frumoasă. E foarte ciudat cum observi, odată cu vârsta, că devii din ce în ce mai puțin vizibilă pentru bărbați. Într-un fel răsufli ușurată când treci pe lângă grupuri de băiețași pe stradă, când eram in my 20s traversam instinctiv pe partea cealaltă. În alte feluri, observi că băieții de la cafenele ți se adresează cu dumneavoastră. În fine, ce odată era luat for granted, acum îți oferă un boost de energie și încredere. Așa că să stea Mirabela pe aplicații, rău n-are cum să-i facă. Mă rog, dacă nu se întâlnește nediscriminativ cu tot felul de oameni.

Flirtul matur

Nu e cu nimic mai bun decât cel tânăr doar că are loc la maturitate? Aș argumenta că nuu, sigur e mai responsabil, mai respectuos, mai asumat. De exemplu, în flirtul matur, un bărbat nu încearcă să ducă cât de repede discuția către așternut, ca să folosesc așa, un eufemism cu rezonanță demodată, ci așteaptă până când în mod natural lucrurile se desfășoară ca atare (dacă și numai dacă) și atunci propune, fără a face mare caz, “mergem la mine?” Sau…? Distanța dintre inițierea flirtului și prima aluzie la sex este iar, proporțională cu vârsta și maturitatea, sau cel puțin, la asta te-ai aștepta, doar că intervin și alți factori cum ar fi cantitatea de alcool consumată, disperarea și tipul de chimie – e ceva mișto în discuția asta sau potențialul e strict carnal? Uitându-mă acum la Mirabela cum dă swipe pe happn sorbind dintr-un cocktail comandat precoce, la 11 dimineața pe plajă, mă întreb cum e ea de fapt în lumea datingului. De regulă, până la vârstele noastre (inserați orice cifră, că nu spun), o femeie a avut două-trei relații serioase și una-două-trei tentative eșuate (fără să număram de obicei și perioada de liceu). Mirabela însă a fost cu același tip din clasa a noua până acum, fără întreruperi și, din câte știu eu, fără infidelități. Așa că, deși acest pattern o califică presupun eu, pentru atașament securizant, de fapt nu pot ști sigur. Ce tip de bărbați îi plac, de cine e atrasă? Probabil așteaptă și ea să descopere, nu că i-ar fi trecut treaba cu Marin, aia e mai de cursă lungă, ci așa, că vrea și ea să fie iresponsabilă într-un final, măcar câte puțin.

-Merg să-mi iau un frappe, m-a plesnit în cap chestia asta. Se ridică, își ia o rochie de plajă pe ea și pleacă la barul din apropiere.

Ok, e momentul să deschid cartea pe care mi-au adus-o, poate măcar la mare reușesc să citesc și eu. Nu de alta, dar dacă mă întreabă cineva la camera ascunsă care e ultima carte citită? Să nu scormonesc prin memorie, că acum citesc cărțile ca pe filme, văzut, plăcut, delete că nici nu mai știu după o săptămână cum se numea, cine a scris-o și despre ce era. Așadar, îmi iau o carte cu adevărat deosebită, de Jose Saramago. Autorul nu prea pune punct și nici linii de dialog, dar cartea este scrisă într-un mod foarte captivant, nu îți vine s-o lași deși solicită foarte mult atenția. Îmi iese un calup bun de citit neîntrerupt și Mirabela tot nu s-a întors de la bar. Mă uit la ceas și mi se confirmă că într-adevăr a trecut și timpul, n-a fost doar lectura minuțioasă și attention span-ul meu prăjit. Fac câțiva pași către bar și oh…o văd, a băut deja jumătate din frappe doar că stă de vorbă cu un tip și pare că flirtează. Zâmbesc amintindu-mi secvențe din prima tinerețe, când Mirabela era cea mai cuminte, având prieten acasă, dar de flirtat flirta la greu. Nici nu știam dacă știa, dacă își dădea seama. Asigurată în relație, flirta cu încântare cu cine îi venea la îndemână, avea discuții băiețești, că doar crescuse împreună cu Marin, ieșea pe hol în prosop și când aveam musafiri, nevinovată floare. Îmi amintesc un episod în care dezbăteam într-un club drama cuiva, o tipă pe care o înșelase prietenul cu prietena ei cea mai bună, îți dai seama??? Și Marin a vrut să facă un fel de remake și m-a luat în brațe aruncând priviri cu substrat și eu ca să play along, i-am făcut cu ochiul. Mirabela s-a repezit spre un prieten comun și cel puțin în memoria mea așa a fost, că l-a tras de curea și l-a pupat pe buze. Așa erau ei, se jucau, știindu-se în siguranță. Eu n-am simțit niciodată că am libertatea asta, nu când am fost singură cel puțin. Dacă îndrăznesc prea mult și tipul se simte inconfortabil, dacă nu știe el să se oprească și nu mai scap, dacă râde lumea de mine. Așa că…nu vreau să zic că nu flirtam, doar că atunci când se întâmpla o făceam din instinct, incontrolabil, mă trezeam cu câte un tip relaționând într-un anume fel fără să pot pune frână. Păcat, că poate fi o armă, nu doar un bumerang.

-Să vezi, zice Mirabela încântată, am vorbit cu un tip la bar, e și el cu un prieten la mare. Sunt din București băieții, lucrează în IT, ne vedem diseară cu ei. Nu te strâmba, e fain și prietenul lui.

-I-ai zis ceva?

-Ceva ceva, dar nu tot, hihi.

De unde atâta șmecherie pe ea, ce-o fi omis, soțul sau copiii? Probabil nici tipul de la bar nu era pornit pe aflarea adevărului.

-Cu ce se mai îmbracă femeile la club? Mă întreabă Mirabela (ca și cum aș fi eu guru ieșitului în oraș).

-Eu am niște look-uri de Vamă dar aici chiar că te poți îmbrăca cu ce vrei. Nu contează dacă e o rochiță cuminte, blugi rupți sau costum de baie, e despre vibe. Dar ne machiem, nu?

-Daaaa, hai să căutăm trenduri pe TikTok. Să ne distrăm ca în facultate! De fapt tu te distrezi și acuma hihi.

-Da, mai mișto ca-n facultate, am mai mulți bani și mai multă încredere 😉

Păi să nu bag și eu bățul prin gard scoțând în evidență beneficiile vieții single la câte strâmbe am primit eu de la ea de-a lungul anilor? Ah, acum câțiva ani ne-am văzut și povesteam de o vacanță pe care o organizau ei în grup și era cum că una dintre prietenele ei nu mai venea, că rămăsese singură între timp. “Și de ce să nu vină?” „Păi noi restul mergem cu bărbații.” „Și??” Probabil dându-și seama de răspunsul greșit, a scos-o cu „dacă vine și ea trebuie să mergem cu două mașini”. Well, there you have it, valoarea prieteniei.

Un gest fictiv de bunătate

Am ajuns la clubul de pe plajă la miezul nopții, și-a amintit Mirabela că așa mergeam noi la club în facultate, pe la 12-1. Adevărul e că mda, dacă mergi mai repede e cam pustiu. După un drink redevenise Mirabela adolescenta, parcă clubărea on a weekly basis, perfect natural. Mai demult mi se părea că femeile mature care ies în oraș are trying too hard cumva, dansează aritmic, țipă prea tare, ca și cum ar înghesui într-o noapte toată distracția de-o vară. Poate că așa făceam și noi, noroc că în Vamă sunt locuri unde nu ești cel mai în vârstă de pe acolo, marea trezește fiara din orice om pierdut demult în meandrele concretului (sic). Itiștii Mirabelei erau prezenți, păreau chiar ok, amabili dar nu anxioși, prezentabili, de vârsta noastră, aproximativ, mas o (mai degrabă) menos cinci ani dar decent oricum. Îmi vine în minte o glumă pe care o am cu o prietenă din viața reală, cum că „zi-i câți ani ani și te lasă în pace” haha dar nu merge de fiecare dată, uneori chiar îi intrigă, dar să nu deviem. De la început probabil au vorbit băieții între ei că tipul cu tricou albastru s-a plasat lângă Mirabela și au început o conversație animată, ba chiar s-au oprit din dansat. Celălalt, să zicem băiatul cu tricou alb s-a uitat în jur o vreme, apoi, gândindu-se că totuși sunt cea mai naturală opțiune, s-a gândit apoi să mi-o și spună.

-Hei, se pare că am rămas noi doi.

-Nu e obligatoriu, zic eu.

-Știu, dar e plăcerea mea 😊 Bem un shot?

-Nu e niciodată o idee bună 😊.

-Nu e. Hai să mergem.

Probabil nu sunt evidente inflexiunile vocii mele din text, dar acesta a fost un flirt. Neprogramat, natural, genul care mă face să mă gândesc că sigur mi-a luat-o radarul înainte și a dat peste un bad boy. Mergem la bar, acolo coadă lungă, timp să facem cunoștință, să ne facem CV-ul și să facem schimb de rețete de mâncare. Tipul îmi povestește o întâmplare amuzantă de la cazarea lor, că au primit din greșeală camera cu pat matrimonial în loc de twin beds și nu le-a schimbat-o nimeni. Cinste lui, încă n-am auzit și “tu… singurică la mare, la soare, pe nisipul fierbinte?” Bem două shoturi, dacă tot am stat jumătate de oră la coadă și ne luăm și câte un drink, să nu mai venim. Când ajungem la masa ce să vezi…Mirabela se sărută pasional cu băiatul cu tricou albastru. Așa mult am lipsit sau e grăbită Mirabela să i-o plătească lui Marin?

-Nu e despre Marin, serios! Zice ea entuzismată. Tipul ăsta e chiar fain! Vreau să merg cu el acasă, rămâi tu cu Darius (tipul cu tricou alb), nu?

-Vrei să pleci acum?

-Mai stau un pic.

Devin dintr-o dată serioasă și preocupată, că nu știu ce să fac cu Mirabela care mai dansează, mai ia o înghițitură din drink, se mai pupă cu Nick (băiatul cu tricou albastru). Știu știu, nu e treaba mea, e femeie adultă, perfect capabilă să ia propriile decizii, care are tot dreptul să facă ce vrea, doar că e beată și vulnerabilă și e prietena mea. Nimeni nu mi-ar putea reproșa dacă mi-aș vedea și eu de treabă cu Darius, cum de fapt aș vrea în loc să mă chinui cu Mirabela. De data asta e diferit, ceva mă termină la ea cum pare să se bage așa casually într-un one night stand. Că ea nu știe ce presupune și nici eu nu știu ce presupune pentru ea, dacă un fragment de amintire de la mare ce o va face să zâmbească sau un gol staniu în întuneric ce așteaptă a doua zi pentru că, oricât de minunat, nici un bărbat nu excelează în comunicarea de după. Oare care ar fi pentru ea? Pot fi ambele în succesiune, happy happy joy joy și apoi căderea lui Icar, eu le-am trăit dar nu cred că și ea. Când îi împărtășesc aceste considerații lui Darius, îmi zice:

-Îți dai seama cum ar suna dacă eu îți spuneam povestea asta în revers, dacă să îl las pe Nick să facă sex cu prietena ta? Nu era absurd?

-Depinde, nu știu, Nick e așa mai player, genul care marchează și șutează sau e mai sensibil? Că la Mirabela e neclar.

Mă uit pierdută înpre mare și mă joc cu părul, așa cum fac când sunt stresată și gândesc cu voce tare.

-Cred că ar trebui să o iau, să o duc la masă undeva și să-i dau să bea apă, să-și mai revină și apoi să decidă. Dar de fapt e clar că vrea să meargă, nu pot să bag frica-n ea aiurea. Până la urmă e adult, sigur a luat considerare problema singurătății de a doua zi, de fapt ce vorbesc. Că dacă am porni de la nivelul de bază obișnuit am zice că mda, o va afecta. Dar ea trece acum printr-o dramă, ce face Nick a doua zi nu are de fapt nici o importanță, deci să facă ce vrea. Nu?

Darius se uită și el pierdut în zare, pare că se gândește la ceva. Apoi își îndreaptă privirea spre mine și zâmbește scurt.

-Știi ce? Noi suntem aici și mâine, ziceai că și voi. Hai că vorbesc cu Nick să mergem noi doi acasă și văd ei mâine, ok? Cum e aia, regula celor 24 de ore, dacă și mâine îl mai vrei, ia-l?

-Merci, îi zâmbesc ușurată. Am o secundă să mă bucur înainte să mă atace noul val de gânduri, că nu e bine nici așa, ce drept avem noi să…etc și în secunda aceea contemplez gestul de bunătate pe care tocmai l-am primit de la el. Sunt așa de puține gesturi de bunătate de la oameni străini încât atunci când la primești simți un mix de emoții – fericirea de a-l fi primit și tristețea de a nu-l fi primit mai des. Nu e doar că ți-ai uitat portofelul și persoana de lângă tine te-a strigat, nu a fost doar un tip care te-a lăsat în fața lui să comanzi, sau cineva care ți-a zâmbit aleatoriu, a fost cineva care a făcut un efort ca să îmi ofere mie, o străină, un pic de pace interioară. Și a fost, desigur, ficțiune :).

Da, cu pasiune. Visez în culori, în dialog, în scenarii de film. Visez cu oameni existenți și cu oameni imaginari. Visez versiuni ale persoanei mele în culori vibrante, dansând și gândind liber, visez cu prinți și prințese, visez călătorii cu iahtul, visez cai verzi pe pereți. De mic copil așa am făcut și dacă mi-a plăcut să citesc și dacă mi-a plăcut istoria, a fost ca să găsesc noi drumuri către visare. Când mergeam la pădure undeva, căutam locuri întortocheate și umbroase, cu mușchi, ferigi și ciupercuțe, cratere mici și mușuroaie, ce invitau la scenarii de povești. Pe alocuri, la munte, îmi atrăgeau atenția micile cascade pe care le formează pietrele pe cursul râurilor. Uneori aveau forme elaborate, erau acoperite cu verdeață sau apa forma un mic lac interior printre pietre. Acolo îmi imaginam că stau zânele pădurii, creaturi cu vieți complicate de telenovelă și nu mă lăsam până ce nu duceam la capăt câte un scenariu. Păpușile mele au trăit un serial, inspirat de ce știam atunci, ca o saga de familie (gen Dallas), erau Linda, Lidia, Catherine cu soții lor Richard, Albert și Robin, copiii lor pe care nu mai știu cum îi chema, aveau și servitori, păpuși cu iz local, nu Barbie originale (pentru cine nu știe, la începutul anilor 90 erau pe piață păpuși marca Barbie by Mattel, cele “originale” – extrem de scumpe pe atunci și diverse imitații mai accesibile dar care nu aveau „ce trebuie”). Culmea era că nici nu trebuia să mă joc cu ele de fiecare dată – adică regia; partea cea mai savuroasă era în capul meu – scenariul. Credeam că visarea cu ochii cu deschiși e un obicei copilăresc, însă m-a urmărit și a căpătat proporții gigantice în adolescență (nu e de mirare), apoi s-a mai liniștit dar a continuat și la vârsta adultă.

Și dacă m-am crezut singură în visare, n-a fost adevărat; fenomenul daydreaming sau mind wandering e foarte comun, de fapt se pare că mintea când nu doarme cam asta face 40% din timp. Poate nu spune saga familiei DeLoures în detaliu de fiecare dată, uneori sunt doar gânduri întâmplătoare sau mici fantezii de succes, îngrijorări sau scenarii de viitor, dar mintea nu stă niciodată pe loc, este mereu într-o stare de activare by default. Curioasă din fire, am vrut să arunc o privire la ce ne spune literatura științifică sau măcar The New York Times despre visarea cu ochii deschiși, despre costurile și beneficiile ei (https://www.nytimes.com/2021/04/10/at-home/daydreaming.html).

Gândirea  – ceea ce face mintea noastră conștient  (suprafața, vârful icebergului), se întâmplă cu referire la stimuli externi (stimulus-dependent) sau poate fi auto-generată. Visarea cu ochii deschiși face parte din această categorie a gândirii auto-generate, deși aș argumenta că se inspiră masiv din stimulii externi. Citind pe subiect, am fost surprinsă să aflu că de cele mai multe ori fenomenul visării cu ochii deschiși are o conotație negativă, fiind asociat cu lipsa de concentrare, ruminația și depresia, lipsa controlului atențional/inhibitor și într-adevăr, prea mult e prea mult. Se pare că și angajarea în fantezii de putere și succes se asociază cu lipsă de energie și acțiune – cu alte cuvinte dacă deja te-ai gândit, e ca și cum ai fi trăit și atunci de ce să mai faci eforturi 😊 Basically, dacă petreci mult timp în visare implicit petreci mai puțin timp facând ceva productiv sau acționând. Pe de altă parte, am aflat și că visarea cu ochii deschiși este asociată cu creativitatea, rezolvarea de probleme, deschiderea la experiențe și empatia, ceea ce o califică drept fenomen mental pozitiv. În general însă, deși oamenii intuitiv spun că abia așteaptă să nu facă nimic, se pare că atunci când nu fac nimic și mintea rătăcește singură, de regulă o ia spre negativ (îngrijorări, ruminații furioase) și experiența de a fi singur cu gândurile tale este percepută ca atare. Nu și pentru mine, unele din cele mai frumoase momente din viața mea au fost petrecute în mintea mea (sic) și aș argumenta că și atunci când realitatea îmi oferă stimulare, cea mai bună parte vine tot din interior, atunci când malaxorul poveștilor o întoarce pe toate părțile. Dar eu sunt un introvertit prin excelență, welcome to the club dacă și tu ești. Dacă nu, puțin probabil să citești acest text, dar dacă totuși îl citești din curiozitate, să știi, dragă extravertit mult invidiat, că noi de aceea nu vorbim mult, că ne împiedicăm în amalgamul de idei care ne trec prin minte înainte să deschidem gura. Foarte time consuming.

Revenind la problema de fond care era beneficiul visării cu ochii deschiși, dincolo de logica valabilă pentru orice –  too much of a good thing is a bad thing, se pare că sunt trei mari tipuri de daydreaming, cu consecințe diferite: 1) positive constructive daydreaming, 2) guity dysphoric daydreaming și 3) loss of attentional control. Eu excelez la toate trei 😊

În primul sens, cel pozitiv, visarea, imaginația și fantezia sunt văzute ca ingrediente importante ale vieții emoționale sănătoase. Nu vă dați ochii peste cap, că și voi sunteți oameni mari care se uită la povești cu regate imaginare și dragoni. Într-un fel, e ca și cum ai avea un program de streaming la purtător. Ne umple momentele de plictiseală, contribuie la rezolvare de probleme și creativitate tocmai pentru că oferă script-uri/scenarii diferite posibile și poate genera emoții pozitive. Dacă am un scenariu anticipatoriu despre o ieșire în oraș, fără să vreau planific dinainte ținute, teme de discuție, glumițe. Foarte puține își vor găsi corespondentul în realitate, însă într-un context mai aplicativ, ca la job, de exemplu (unde am avut în imaginar nenumărate conversații pe teme de interes cu tot felul de persoane), e foarte probabil să te ajute. Și apoi, e ca și cum ai trăi evenimente pozitive în mod repetat, presupunând că la asta alegi să te gândești, la evenimente și scenarii pozitive. De exemplu, mie îmi place să scriu povești. Când îmi vine câte o idee, zile în șir repet dialoguri în minte, multe dintre ele uitate până la momentul în care pun povestea pe hârtie. Ce cred că îmi oferă însă este tonul sau spiritul poveștii, știu despre ce vreau să fie chiar dacă conținutul iese singur din adâncuri atunci când stau efectiv cu laptopul în brațe. Când călătoresc, savurez la maxim momentele gândindu-mă la ce voi posta, ce voi scrie, cum voi vorbi despre locul respectiv și ce amintiri îmi vor rămâne. Ce să zic, eu personal nu le am pe astea cu trăitul în prezent.

În al doilea sens, visarea poate fi rea și disforică mai ales pentru că, atunci când mintea o ia pe lângă, să zicem așa, o ia natural spre negativ. Și eu mă surprind ruminând la diverse lipsuri personale, introspecții critice și scenarii negative, că doar mintea odată pornită într-o direcție, merge pe pilot automat. De exemplu, știți memele acelea cu un creier care îi tot dă filme bietei ființe care vrea să adoarmă? Așa face și mintea mea; înainte să adoarmă, începe și catastrofează toate sarcinile ce urmează a fi făcute (vai, trebuie să trimit un e-mail, dacă uit, trebuie să fac nu știu ce slide-uri, dacă nu mă trezesc de dimineață), recapitulează toate lucrurile pe care le-am făcut greșit și anticipează consecințele lor (ex. am jignit pe cineva și se va întoarce împotriva mea, am avut o reacție de furie necontrolată și voi plăti și cum voi plăti) și se mai gândește cu spaimă la lipsa de sens în viață, la moarte și boli, război și în principiu, la tot ce poate să meargă rău. O cunosc, mintea trebuie lăsată să își facă numărul – bine ar fi să nu și-l facă noaptea, când fricile se ascut, dar ce să-i fac, că atunci vrea. Ce se recomandă pentru revelațiile astea nocturne – mindfulness și difuzie cognitivă – exerciții prin care încerci să îți tratezi gândurile ca pe niște gânduri (nu ca pe realități) și emoțiile generate ca pe stări trecătoare dar în principiu inofensive. Ajută și dacă scazi nivelul de activare înainte de culcare – de exemplu, dacă stingi lumina când te mai uiți la un episod de ceva. În alte cazuri, daydreaming poate accentua stările depresive, fiind asociată cu ruminația – gândirea negativă repetitivă și cu focalizarea spre sine. Adică își aduce mintea aminte de eșecurile personale și începe să brodeze pe subiectul defectelor, neajunsurilor, greșelilor din trecut – aceste narațiuni au un efect depresogen, spre tristețe și pasivitate. Și aici zic că da, este și asta o parte a vieții și este și asta o perspectivă – până la urmă, sunt multe lucruri de criticat la fiecare dintre noi și putem întoarce ițele la nesfârșit dar ce folos are? Când mă cuprind gândurile acestea merge câteodată distragerea atenției, iar alteori ce ziceam mai sus, să le las mintea să își facă numărul, la un moment dat mă trezesc că mă gândesc la cu totul altceva (viața e fără sens, am îmbătrânit, sunt o ființă slabă de înger etc….oare cum se face returul la pantofi, de ce am comandat pantofi de pe internet, da de ce nu mai vine o ploaie că iar e cald).

În fine, în cel de-al treilea sens, putem privi visarea cu ochii deschiși ca pe o scăpare a atenției, ca atunci când încerci să scrii sau să citești ceva și mintea o ia pe lângă în mod involuntar și merge spre nicăieri, nu neapărat spre lucruri plăcute sau negative ci pur și simplu așa, spre orice altceva decât spre sarcina pe care o ai de făcut. Don’t I know…cred că mulți ne-am întrebat dacă avem sau nu ADHD văzând că nu ne putem concentra la ce avem de făcut. Se întâmplă mai ales când suntem obosiți, când ce facem e plictisitor și când suntem demotivați și daa, e enervant tare. Ce poți să faci este să revii din nou și din nou cu atenția la ce vrei să faci fără să te enervezi pe mintea care a luat-o pe alături și să îți împarți activitățile în unități mici, cărora li se întrevede sfârșitul.

În toate sensurile descrise mai sus, oamenii diferă între ei în ceea ce privește propensiunea spre visare. De multe ori mi-am dorit să am mai puțină, că doar concret nu m-a ajutat la foarte multe. Însă vine întrebarea – dacă nu ai mai visa, la ce ar ajuta să trăiești? Ar fi suficientă experiența imediată? Dacă nu ai mai țese ițe imaginare și potențiale, ai savura realmente momentul prezent? Nu sunt sigură, e un debate în ce măsură mindfulness-ul de exemplu, care ar fi opusul visării cu ochii deschiși, te face fericit în sens plenar, mai degrabă fiind asociat cu relaxare și calm. Și oricum, capul din nori nu-l poți scoate decât cu mari eforturi dacă locul lui preferat e acolo 😊

Why Daydreaming Isn’t a Waste of Time

https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/fnhum.2014.00131/full https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3779797/

Vă place să călătoriți singuri? Pentru mine a fost un acquired taste, am ezitat, am încercat, a ajuns să-mi placă. Și deși în continuare prefer să am companie, când călătoresc singură savurez experiența în alte moduri. Când am fost singură la Paris am oscilat între încântare și tristețe, nu știu în ce  măsură este un oraș romantic pentru că așa este sau avem asocierea formată din filme, dar mie așa mi s-a părut. În prima seară acolo aveam rezervată o croazieră pe Sena și a fost un pic ciudat să stau singură la masă. Nu știu de ce, pentru că singură la masă am fost de multe ori în tot felul de locuri; în Oradea, orașul natal doar nu îndrăznesc, în rest nu am rezerve. După aceea însă (revenind la episodul din Paris) am ieșit pe punte și am văzut de aproape Turnul Eiffel și muzeul d’Orsay și m-am mirat ca Google Maps îmi arată poduri și nume de străzi pe care le știam din cărți. Stând să mă gândesc, am fost de mai multe ori singură dacă număr și conferințele – pentru mine sunt formatul ideal, că ești singur când vrei dar nu tot timpul, mai povestești, mai socializezi, ieși cu colegii. Deci, fără mari pretenții, m-am gândit să scriu un mic ghid foarte personal de călătorit singur/ă. Eu sunt mai mult city girl, prefer orașele și peisajele urbane, îmi place istoria, îmi place să fac poze și să încerc gusturi noi. Îmi place și natura, dacă se poate vizita într-un mod organizat – rucsacul în spate pe cărări de munte unde te atacă câinii de la stână – not for me 😊. Deci, ce sfaturi aș da de mi le-ar cere cineva 😊

1. Pentru a vizita un oraș mare, pe care doriți foarte mult să îl vedeți, mergeți singuri cel puțin odată. Zic asta pentru că dacă mergi cu cineva, compania primează – minunat, dar apar discuții, să mergem aici, să mergem dincolo, eu plec acasă, mi-e sete, eu aici nu mai intru etc. Totul ok, că doar mergi pentru companie și experiențe împărtășite. Dar daca chiar vrei să vezi un loc, singur ai libertatea de construi planuri, de a exagera cu mersul, de a înghesui mai multe obiective într-o zi.
2. Nu înghesuiți prea multe obiective într-o zi (right, like that ever works) și opriți-vă la cafea – e un mod frumos prin care aleg să am grijă de mine când sunt obosită.
3. Citiți înainte cât de mult, e cu totul altfel. Eu mă plictisesc dacă caut pe net, dar m-a prins o carte de călătorii despre Lisabona. Și cărți de beletristică, dacă cauți pe Google books set in… găsești și atunci plimbările au cu totul alt farmec, te poți îndrăgosti de un loc înainte să îl vezi.
4. Luați tururi ghidate, este incomparabilă experiența față de varianta clasică în care te plimbi numai așa de capul tău. Nu zic de cunoscători, poate pentru ei e diferit, dar eu țin minte ce zic ghizii și îmi formez o imagine de ansamblu asupra locului respectiv. Se străduiesc să facă lucrurile interesante, spun povești despre oraș, știu suficientă istorie (pentru mine, pasionatul care nu știe nimic 😊), îți dau și sfaturi și în plus, grupurile oferă companie, ajută pentru sentimentul de singurătate care mai apare. Eu mi le iau de pe GetYourGuide.
5. Tot în aceeași idee, faceți rezervări la restaurante – e un confort psihologic să știu că am undeva de ajuns la o anumită oră, că am o structură. Eu știu că sunt și oameni mai spontani dar…săriți cu parașuta dacă vreți, dar nu vă puneți spontan să mâncați la tourist traps, multe am servit și eu și e păcat de calorii. Varianta cu selecția de pe Tripadvisor nu merge la mine, de multe ori restaurantele primele clasate sunt în total altă parte decât unde sunt eu sau vreau să fie cu terasă, sau vreau să fie un loc drăguț. Opțiunea restaurants near me arată clasificarea restaurantelor din apropiere dar mie nu mi-a plăcut că îmi dă prea multe opțiuni. Până la urmă în Lisabona am găsit o terasă care mi-a inspirat încredere, am verificat-o și a fost ok.
6. Vizitați doar muzeele care sunt reprezentative locului sau deosebite – căutați-le și pe ele înainte pe net. Ajută dacă știi de dinainte câteva exponate pe care vrei să le vezi, să știi mai exact ce cauți. Nu vizitați mumiile egiptene decât dacă știți ceva despre subiect și vă pasionează (asta e chestie de-a mea, că mă plictisesc – dar sunt convinsă că de-aia, că nu am avut un tur ghidat să-mi descifreze simplu chestiile alea cu regatul vechi și nou). Un muzeu mare te rupe, deci pauze dese, cafele și acceptarea faptului că nu poate fi vizitat tot.
7. Mergeți la cine și cafele – am mai zis? Adică, eu nu cumpăr nimic înafară de magneți, dar în schimb mănânc în oraș – mai ales dacă mergi solo – ce altceva să faci. Nimănui nu-i pasă, oricât ai fi de solo, nu ești nici primul, nici ultimul.
8. Poartă haine frumoase, machiază-te. Pentru mine contează să mă simt bine, să știu că voi avea poze frumoase, să mă trezesc cu rutina de dimineață. De multe ori îmi fac ținutele de acasă dar le mai improvizez și pe parcurs, pun cu două-trei în plus față de câte aș avea nevoie – pentru că mi-e lene să probez acasă, e singurul motiv.
9. Fă poze multe. Când ești într-un loc cu mai multă lume și vrei să rogi pe cineva să îți facă o poză, alege dacă poți pe cineva din generația z (tineri de 20 și ceva de ani) – ei înțeleg natural că o poză nu înseamnă o poză (adică una singură vai mama ei) ci vreo 10, din diferite unghiuri, ca să poți selecta. Eu ador să vânez cadre și culori contrastante, combinații inedite, mă chinuie talentul ca să găsesc un pahar pe o masă în lumina potrivită, flori colorate care ies de sub ziduri de piatră, detalii pe la geamuri.
10. Postează  – din vanitate, dar nu numai. Solo fiind, ai nevoie de companie, chiar și așa – oamenii mai lasă comentarii, îți mai scriu pe chat, poate sunt cunoscuți tot pe acolo și vă puteți vedea. Și nu în ultimul rând, așa rămâne vie amintirea. De multe ori mă uit pe contul meu de Instagram și poveștile postate devin încet încet, modul în care îmi amintesc locul unde am fost. Nu de alta, dar eu mă gândesc foarte mult la lucrurile pe care le postez și cum să fac și ce să scriu și atunci amintirile respective ocupă mai mult spațiu în memorie.
11. Poșetă mică, purtată cross-body, cu mâna pe ea tot timpul 😊
12. Și poate ceea ce ar fi trebui să fie începutul – dați locului o șansă – nu trebuie să fie despre așteptări înșelate, despre cum ar fi putut fi, despre cât de fericiți sunt alții de la masa vecină. Sunt într-un loc frumos, cu istorii și povești, sunt norocoasă să fiu acolo, sunt aici și doar aici.  Oare care să fie următoarea destinație?

„Salut! Eu sunt Furia și am venit să-ți distrug ziua. Te pândesc în încordare și sar…uite, odată cu mașina asta care ți-a tăiat calea. Pe mine nu mă poți controla”. Așa zice ea, dar eu cunosc multe moduri prin care să o controlez. Nu toate cele mai sănătoase; de exemplu, un mod foarte „bun” este ca înainte de a intra într-o situație sau relație sau interacțiune să îți setezi zero așteptări și să renunți din start la drepturile tale sau la ce o fi în general important pentru tine. Știu că mă întâlnesc cu niște oameni care cred X și eu cred Y, din toate puterile dacă mă conving că nu contează ce cred eu, nu am de ce să mă enervez. O ideea bună câteodată, dar nu întotdeuna și nu în general. În majoritatea cazurilor, nu ai totuși de ce să te predai fără luptă.

De ce mi se pare interesantă emoția de furie?

Pentru că se vede peste tot și totuși ne scapă printre degete. Este peste tot – o vedem pe stradă, la magazin, ajunge să formezi un număr de la relații cu clienții și deja o simți anticipând. Fiind o emoție de putere, oamenii nu se feresc așa de mult să o afișeze – o fi însă biasarea mea, că văd furie peste tot 😊 experiența este una internă, însă expresia ei ține mult de cultură și expectanțe de gen. Felul în care am fost socializați cu emoțiile ne face să inhibăm respectiv să trăim cu lejeritate mai degrabă anumite emoții decât altele. Am fost învățați că e ok să trăim emoții de putere, cum este furia și să inhibăm emoțiile vulnerabile, ca frica, sau invers? Interesant este însă că și dacă am fost învățați să le inhibăm pe toate, furia trimfă și răsare – suntem sau nu conștienți că o trăim, pentru ceilalți este absolut evident. Cu toate că este peste tot și cu toate că izbucnirile ei intense se asociază de multe ori cu comportamente agresive, uneori cu consecințe devastatoare, furia nu are o categorie proprie de diagnostic, la fel ca celelalte emoții negative. Avem tulburări afective și de anxietate, însă un anger disorder abia recent am avut și și acesta pentru o variație a manifestării (tulburarea explozivă intermitentă). Avem afectul furios drept criteriu de diagnostic (printre altele) în cazul mai multor tulburări, ca tulburarea bipolară, tulburarea de anxietate generalizată sau tulburarea de personalitate borderline, dar nu avem o clasă de tulburări dedicate furiei; probabil de aceea a rămas mai puțin studiată în context clinic în comparație cu vedetele – anxietatea și depresia. Reacția de furie patologică însă există și este foarte comună și de sine stătătoare, dar și în depresie și tulburări de anxietate. Interesant, sunt date care arată că persoanele cu tulburare de panică au și anger attacks frecvente.

Ce este și nu este furia?

Furia poate fi definită ca o emoție cu valență negativă (se simte neplăcut), cu nivel crescut de activare fiziologică și tendințe de apropiere/acțiune; când ești furios tendința comportamentală este de a confrunta persoana sau situația care te-a provocat –  fizic, verbal, în gând. Furia poate duce la comportamente agresive dar nu întotdeauna; exprimată într-un mod potrivit, asertiv am spune, poate duce la schimbări importante și prosociale. Sunt și persoane care își supra-controlează furia, fapt care duce la afect negativ prelungit și care poate favoriza, paradoxal, izbucnirile disproporționate față de situație (cam ca ale mele în trafic). Emoția de furie/anger este una dintre emoțiile de bază, cu manifestări distincte (de ale altor emoții negative) începând din a doua jumătate a primului an de viață. Este o reacție naturală, de regulă la situații de frustrare – când un scop al meu este subminat, când între ceea ce vreau și ce primesc se interpune un obstacol pe care sigur că trebuie să îl dau la o parte. Furia ne dă energie să dăm obstacolul la o parte și avem nevoie de ea. Dacă nu era destul de evident, sunt studii care arată că furia exprimată este un motivator important al complianței celorlalți – dacă interlocutorul este furios, e mai probabil să îi fac pe plac. Sigur, dacă îl percep într-o poziție de superioritate/avantaj, că dacă nu, îl ia mama dracului 😊, că el devine obstacol și îmi declanșează mie furia. Avem nevoie să ne enervăm pentru a fi suficient de motivați să pornim un conflict și uneori, de conflict este nevoie pentru a schimba starea de fapt. În acest sens, furia este văzută și ca o emoție morală; nu ne enervăm doar când noi suntem lezați, ci și atunci când sunt lezate drepturile altora. Deși nu ajută nimănui dacă urli scăpat de sub control, afectul furios te motivează să te implici, să intervii, să lupți. Măsura lucrurilor este dată de frecvență, intensitate și adecvare la context. Prea puțin? Te calcă în picioare. Prea mult? Te mănâncă în interior. În contexte nepotrivite? Te ia mama dracului 😊.

Ca în cazul oricărei alte emoții, avem un continuum între iritare, enervare și ceea ce numim un anger attack – izbucnire foarte intensă și de scurtă durată, asociată de multe ori cu comportamente agresive (asta neînsemnând că agresivitatea se datorează exclusiv furiei sau că ar fi o scuză). De asemenea, facem diferența între stările de enervare/furie și trăsăturile de personalitate care predispun la trăirea ei frecventă. Ca factor general ar fi aici neuroticismul – tendința de a reacționa cu afect negativ la stres – dar și factori mai specifici cum ar fi ostilitatea, furia ca trăsătură, suspiciozitatea. Niveluri ridicate ale acestor trăsături ne predispun la a trăi stări de furie mai frecvent și mai intens. De exemplu, dacă avem tendința de a citi intenții necurate în comportamentul celorlalți, sigur că suntem mai predispuși la momente de furie.

Când devine furia o problemă?

Când e prea frecventă, prea intensă sau inadecvată la context/ disproporționată față de gravitatea provocării, precum și atunci când este evitată cu orice preț sau suprimată. Trăsăturile de personalitate asociate furiei, în special ostilitatea, au consecințe care se extind și la nivelul sănătății fizice, fiind factori independenți de risc pentru bolile cardio-vasculare. Dominanța afectului furios ne afectează direct calitatea vieții – fiind vorba de afecte negative intense și indirect – prin faptul că ne aruncă în situații conflictuale, în care fie pierdem (și de aici și mai multă furie), fie câștigăm (pe termen scurt, că pe termen lung riscăm să rămânem singuri, fără suport social, atunci când ceilalți se satură să umble pe vârfuri în preajma noastră). În plus, de cealaltă parte a străzii, fiind o emoție negativă, generează și comportamente de evitare – ca să evităm furia, ne ferim de situațiile în care știm că ar putea apărea – un proiect stufos, un coleg antipatic, o discuție aprinsă în familie. Nimic rău cu asta, doar că și așa, evitarea exagerată ne îndepărtează de oameni și oportunități. În acest sens și reglarea deficitară e emoției de furie și supra-reglarea ei ne pot cauza probleme. Dacă în ceea ce privește lipsa de reglare este evident de ce, în ceea ce privește supra-controlul efectele sunt mai subtile. Efortul de a nu simți furie este asociat cu izbucniri necontrolate, formându-se un efect de oală sub presiune prin mai multe mecanisme: supresia furiei crește afectul negativ și atunci mai mult afect negativ devine mai greu de controlat decât mai puțin; efortul de supra-reglare subminează procesul de luare de decizii și ia din resursele cognitive; efortul de supra-reglare duce la comportamente inautentice care îi îndepărtează pe ceilalți.

Ce putem face?

Un prim pas al reglării emoționale eficiente este conștientizarea emoției; cu toții ne dăm seama când trăim un afect neplăcut, dar de care? Aici ne putem concentra pe ce simțim în corp – furia se simte în piept, merge cu o senzație de căldură și de expansiune (simți că explodezi) – și pe ce gândim. Când suntem furioși avem șiruri de gânduri negative îndreptate de regulă împotriva altor persoane, gânduri de răzbunare și de pedeapsă. Dincolo de conștientizarea emoției în sine, este important să ne dăm seama și dacă este o reacție patologică sau adecvată situației. Aici mi se pare mai greu, aș putea scrie cuvinte goale despre ce și cum, dar nu e deloc un lucru ușor. Oamenii care au probleme de anger management își percep furia ca justificată chiar în situații în care neprovocat sau disproporționat îi rănesc pe ceilalți. Oamenii care supra-reglează furia o percep ce nepotrivită și în situații în care se justifică. Cu alte cuvinte, unii trebuie să învețe să se enerveze mai puțin, alții trebuie să învețe să se enerveze mai des. Ce ne poate ajuta este să ne întrebăm cum ar arăta reacția noastră din afară sau la o altă persoană – dacă te-ai uita la un film, cum ți s-ar părea?

Mai departe, cum facem să schimbăm problema furiei? Aici ghidurile de anger management ne indică mai multe strategii, pliate pe modelul A(activating events)B(beliefs)C(consequences) din psihoterapia cognitiv-comportamentală. La nivelul situațiilor activatoare, învățăm să ne identificăm triggerii și să decidem dacă 1. Să îi evităm cu totul, 2. Să îi lăsăm să treacă (ex. cineva s-a pus la rând în fața mea – până la urma unde e tragedia) sau 3. Să acționăm asertiv (să ne apărăm drepturile fără a depăși limita bunului simț). La nivel de convingeri, știm că persoanele furioase au moduri mai inflexibile de a privi lumea, că de multe ori judecă în termeni de totul sau nimic, pretind că lucrurile TREBUIE să fie într-un anumit fel, îl judecă aspru pe ceilalți – dacă avem un astfel de stil cognitiv este bine să știm că sunt mai multe feluri de a vedea lumea și mai multe fațete ale realității. Merită să ne întrebăm ce ne supără de fapt, care ar fi niște explicații alternative pentru felul în care se comportă oamenii (dincolo de faptul că sunt niște gândaci care nu știu 😊 și care ar fi un mod mai relaxat de a privi situațiile. Până la urmă, nu trebuie să ne luăm prea în serios. În fine, la nivel de consecințe emoționale și comportamentale, se pare că în furie un element important pentru calmare este relaxarea fiziologică. Emoțiile intense produc un efect de highjacking asupra proceselor de gândire și auto-control – expresii ca „văd negru în fața ochilor” redau perfect senzația; de aceea se recomandă exerciții de respirație (inspirăm și expirăm rar timp de câteva minute) și de relaxare (furia se acumulează în anumite zone, ca în maxilare sau în pumni – relaxăm tocmai acele zone). Nu în ultimul rând, evadarea din situație poate fi o soluție care ne apără de noi înșine – o putem face fizic, plecând sau dacă nu, mental prin distragere sau grounding (a ne concentra pe obiectele concrete din jur).

Este furia un substitut pentru altceva?

Vedem de multe explicații ale furiei ca efect al altor emoții, cum ar fi anxietatea sau tristețea, sau ca expresii ale nefericirii existențiale, ale traumelor din trecut sau ale lipsei de iubire. Așa să fie? Nu întotdeauna. De multe ori furia este exact ce este – o reacția emoțională asociată frustrării iar problemele de furie apar pe fondul unor trăsături predispozante combinate cu abilități reduse de reglare emoțională. Cu alte cuvinte, vreau ceea ce vreau și te distrug dacă nu îmi dai și nici nu mă pot controla. Emoțiile negative merg însă de multe ori împreună și, după cum am văzut, se asociază des cu stări de anxietate și deprimare. De asemenea, să nu uităm că răspunsul organismului la pericol este cel de tip flight or fight, pe care noi de regulă îl asimilăm stărilor de anxietate. Există însă și componenta de fight. Dacă cineva ar vrea să mă închidă cu forța într-o cușcă, prima reacție ar fi să fug și să scap (frică). Dacă nu aș reuși, aș începe să urlu, să scutur gratiile și să îmi atac agresorul (furie). Sau deodată ambele, I should research this in more depth.  Also, emoțiile vulnerabile (ca frica sau tristețea) în mod evident mă pun într-o postură vulnerabilă din care simt nevoia să mă apăr (și apare furia ce emoție secundară, de apărare). Deci da, uneori furia apare pe fond vulnerabil. Last but not least, au persoanele furioase nevoie de iubire? Toți avem nevoie de iubire, so they say. Persoanele mereu furioase poate că au parte de mai puțină tocmai datorită faptului că generează frică în ceilalți. Sau, dacă sunt de cealaltă parte, care evită furia, nu generează destulă „frică” în ceilalți – și aceștia nu sunt motivați să le îndeplinească nevoile. Până la urmă, e o emoție, servește la mai mulți stăpâni.

Keep calm and talk to your anger 🙂

Resurse

https://www.apa.org/topics/anger/recognize (sinteză a lui Howard Kassinove)

Cassiello-Robbins, C., & Barlow, D. H. (2016). Anger: The unrecognized emotion in emotional disorders. Clinical Psychology: Science and Practice, 23(1), 66–85. https://doi.org/10.1111/cpsp.12139

Roberton, T., Daffern, M., & Bucks, R. S. (2012). Emotion regulation and aggression. Aggression and Violent Behavior, 17(1), 72–82. https://doi.org/10.1016/j.avb.2011.09.006