Reprezentativ

Single in the city, la 20 de ani de la un serial celebru

Am reluat recent serialul Sex and the City, care inițial a apărut la sfârșitul anilor 90 și a ținut șase sezoane, fiind urmat de două filme și acum un nou serial, foarte diferit. Serialul original a devenit un fenomen cultural care a marcat o generație  – genul de show la care nici nu trebuie să te fi uitat ca să știi despre ce-i vorba. Serialul prezintă povestea a patru prietene din New York, aflate în decada 30-40 de ani și peste și relațiile pe care le au cu bărbații, abordările lor diferite referitoare la dragoste și sex, precum și aspecte din viața mondenă, trenuri, haine și pantofi. Înafară de unele piese vestimentare din primele sezoane, faptul că nu există smart phones (ați auzit de mesaj vocal pe telefon fix? noi nu foloseam, dacă nu răspundea, închideam și gata) și nici aplicații de dating, revăzut la 20 de ani distanță, serialul nu mi s-a părut perimat, l-am savurat cu și mai multă încântare trecută fiind prin mai multe expriențe decât eram când l-am văzut prima data. L-am văzut când eram o copilă și multe lucruri nu le-am înțeles atunci. Acum însă, i-am găsit noi înțelesuri și m-am regăsit cu adevărat în unele replici și povești. Comicul de situație și de limbaj, dialogurile care par spontane și în primul rând, sinceritatea cu care personajele discută despre relații, bărbați și sex, toate ambalate într-un decor șic, dau acestui film strălucire și astăzi. Ca o paranteză, serialul devine mai bun de la primul sezon la următoarele, probabil s-a investit mai mult, nu știu. Also, citisem un articol despre cum se vede acum serialul prin ochii unei cititoare din generația Z și nu se vede deloc bine, nefiind deloc politically correct, printre alte inadvertențe. Probabil faptul că îmi place spune mai multe despre mine și generația mea decât despre serial, ce putem facem, suntem oamenii propriilor timpuri, în multe sensuri. In my defence, îmi plac și serialele contemporane, nu am ajuns încă la punctul în care să mă afund în trecut cu nostalgie și să glorific anii 2000. Inevitabil însă, ajung să îmi amintesc de tinerețe (noi l-am văzut ceva mai târziu decât a apărut, îmi amintesc de el în ultimul an de liceu și în facultate) și nu puteam să las ocazia să treacă fără să las câteva rânduri pentru fata care se uita atunci. Fără să am pretenția de a vorbi pentru nimeni altcineva, strict din experiența mea, cu ce are și cu ce nu are dreptate serialul 😊

Are dreptate cu valoarea prieteniei, ancoră și busolă într-o lume poate mai puțin glam, dar la fel de sălbatică a întâlnirilor, relațiilor, oportunităților. Cred că este greu de menținut același nivel de onestitate odată cu trecerea anilor, pentru noi, perioada Sex and the City a fost în decada 20-30, după care, s-o spun direct, am vorbit din ce în ce mai puțin despre sex, evoluând spre preocupări mai domestice. Cred că ne ajuta atunci și serialul – prezenta atât de multe situații tragi-comice încât nu aveai cum să nu te regăsești în cel puțin una dintre ele. Și vorbeam despre relații și bărbați de nu pot să îmi închipui acum câte aveam a spune. Disecam fiecare cuvânt dintr-un mesaj și-l goleam de toate semnificațiile ascunse, fiecare gest era învârtit pe toate părțile, doar-doar e tipul de fapt mai interesat decât vrea să pară. He almost never is, după cum ne învață și serialul 😊 dar discuțiile între prietene can be that good, la fel și sprijinul reciproc.

Are dreptate cu emoțiile amestecate ale vieții de femeie single, pe de o parte fericită cu libertatea ei, pe de altă parte, pe alocuri vulnerabilă și singură. Toate aceste emoții, precum și triggerii obișnuiți, gesturile de evitare a intimității (ex. cum face Miranda cu Steve sau Carrie cu Aidan sau Samantha cu oricare) sau de agățare prea timpurie (cum face Charlotte când întâlnește un burlac eligibil), toate sunt redate magistral în serial. Pe toate le-am cunoscut, dragă spectatoare de 20 de ani care te uitai și credeai că ție nu ți se va întâmpla așa ceva, că vei fi demult la casa ta la vârsta când ele cutreierau Manhattan-ul. Are dreptate serialul cu așteptările prea mari pe de o parte și cu tinerețea veșnică pe de altă parte, este mai fun (mai fun, nu neapărat mai bine din toate punctele de vedere) să fii single decât într-o relație stabilă și asta o susțin cu toate neajunsurile situației și cu toate momentele de cădere. Nu suntem toți făcuți la fel and that’s ok.

Cu bărbații și datingul are și nu are dreptate. Unii dintre ei există, alții nu. De exemplu, Mr. Big nu există. Nu există acel bărbat care deși nu a vrut să fie cu tine, nu te-a uitat niciodată și s-a întors la un moment dat, definitiv. Nu există. Sau mă rog, cum totul e posibil dar nu la fel de probabil, să spunem că e foarte, foarte improbabil. Cu accent pe foarte. Berger însă, dacă vi-l amintiți din ultimul sezon, există. Există bărbatul super fain la primele întâlniri care se transformă într-un tip certăreț, nesigur și nesimțit când se simte amenințat și te face pe tine să crezi că e doar vina ta. Trecând peste, nu este atât de ușor ca în serial să întâlnești bărbați le evenimente sociale, nici pe departe. E drept că nu am trăit niciodată în New York, nici măcar în București, dar la Cluj știu sigur că e aproape imposibil să cunoști pe cineva în altă parte înafară de club. Unde rata de succes de ceva reușit (date, sex, relație, conversație, orice reușit) este de 5 – 10%. Adică, dacă filmul ar fi urmărit realitatea, ne-am fi plictisit. Chiar și pentru tipe mai atractive decât mine e greu – atragi mai mult dar atragi orice, if you know what I mean.

E mai greu decât pare să fii city girl în orașele noastre mici, unde orice activitate reclamă companie. Într-un oraș mare ți se pierde urma și simți că poți face orice, deși acolo prețurile cam frânează avântul. Nici în New York, tipe cu joburi normale, chiar și bine plătite, nu își permit atâta lux, atât de des. Deci, da, dacă te vei întreba peste ani, puștoaică ce adori restaurantele, unde sunt banii tăi, vei avea sute de poze să o dovedească. Sunt acolo, documentând viața mondenă din Cluj, într-o palidă copie a unui serial cândva la modă 😉

Nu este ceva de învățat din toate relațiile, multe întâmplări sunt random sau dacă au o învățătură, e prea ascunsă ca s-o afli vreodată. Și da, sunt psiholog, știu toate teoriile de self-help – they only work in retrospect, doar parțial și doar dacă nu ții cont de detaliile care nu se potrivesc. În serial sunt multe astfel de întâmplări romantice care nu au sens și e firesc, până la urmă, dacă o relație nu merge, nu înseamnă că e despre tine sau despre el sau despre combinația nefastă dintre voi. Uneori pur și simplu ai ghinion.

Last but not least, nu trebuie să îți găsești jumătatea până când se termină serialul (or ever, for that matter), and that’s ok (deși merită, pentru episodul cu cea de-a doua nuntă a lui Charlotte :)). Ar fi fost și mai avangardist serialul dacă lăsa fetele single și nu cuplate, dar presupun că ar fi pierdut din audiență. Într-un fel, Sex and the City normalizează viața de femeie single dar nu de tot și nu până la capăt și dă cam prea mult glas vocii pe care o avem toate pe undeva, care spune că există un singur mod firesc care poate duce la fericire și un singur drum care merită cu adevărat umblat și anume acela spre altar.

Ca o concluzie, i-aș recomanda unei tinere din ziua de azi să se uite la serial? Hmm, aș zice să încerce; în ciuda pantofilor demodați, poate i se pare relevant sau amuzant măcar, să ia ce e bun și să facă abstracție de restul, deși poate va prefera o viziune mai puțin romanțată, mai actuală, mai rough. Însă tuturor femeilor de vârsta mea care au crescut cu acest serial, le recomand să îl revadă, promit că te transportă în timp; ca feeling, am redevenit de 20 de ani, fata care visa pe străzile din New York, deși nu fusese încă deloc acolo.

Ce emoții ne încearcă în prag de Sărbători?

Reprezentativ

Sărbătorile de iarnă au o semnificație aparte, cu atât mai mult dacă suntem religioși, dar și dacă nu suntem. Prin tradiție, am asociat sărbătoarea Crăciunului cu timp petrecut cu familia și prietenii, cadouri, brad împodobit și decorațiuni încântătoare, abundență și mese îmbelșugate, gesturi de caritate, momente de bilanț. Este o sărbătoare a luminii, a bucuriei și a veșnicei copilării, motiv pentru care întotdeauna am iubit Crăciunul și perioada de anticipare, de dinaintea lui. Și cu toate astea, este greu, pentru unii mai greu decât pentru alții, pentru că luminile festive ne prind în momente diferite și tocmai asocierile formate (cu familie, iubire, cadouri) pot juca împotriva noastră. Să luăm imaginea idilică prezentă în reclame, filme și social media – familia fericită în jurul bradului sau la masă, veselă, împărțind cadouri, arătând cu toții impecabil. Uitându-ne la această imagine, câți ar putea spune că se regăsesc? Unii se regăsesc cu siguranță – poate sunt norocoși, îndrăgostiți, poate au copii frumoși, familii întregi și prieteni buni. Poate și ei plătesc un preț, al nopților nedormite, al alergăturii după cadouri, trezit cu noaptea în cap pentru pregătiri (că masa cea frumoasă nu se face singură), stres și vorbit la telefon cu orele, mâncat și băut prea mult. Aș spune că aici ar fi o problemă de exces – sunt prea multe, prea de toate, într-un timp prea scurt. Ușor nu are cum să fie, dar gândurile mele se îndreaptă mai mult spre cei care se uită la imaginea aceea și suspină, cu resemnare sau furie, pentru că au pierdut-o, nu o au, n-au avut-o niciodată sau nu o vor mai avea vreodată. Aici ar fi vorba de deficit, too little too late. Sărbătorile ascut simțurile. Dacă am pierdut pe cineva drag, Crăciunul înfige cuțite în rana încă neînchisă, știind că niciodată nu vom mai sta împreună la acea masă. Sau poate sunt departe de casă și de ai mei, ceea ce e ok în rest, dar mda, închizi un video call și îți vezi de treabă și înghiți în sec. Sau poate nu am avut niciodată imaginea idilică a sărbătorilor, fiind săraci, sau bolnavi, sau din familii dure și destrămate. Sau poate suntem single și așteptăm cu groază momentul în care se va băga lumea de la masă în viața noastră privată ca și cum ar fi cel mai natural lucru (da tu când, da de ce nu, vezi că trece timpul). Sau poate partenerul ne enervează și trebuie să zâmbim forțat under the mistletoe. Sau poate suntem bătrâni și singuri și nu prea mai are cine să mai vină la masă. Sau orice alt motiv. Long story short, pierderile și suferințele există pe tot parcursul anului, dar ne pot lovi mai tare de Crăciun pentru că avem asocierile și așteptările de care spuneam.

Tot în legătură cu asocierile sărbătorilor de iarnă, presiunea emoțiilor pozitive e mai mare acum, transmisă direct sau indirect. Parcă toată lumea e fericită și se așteaptă ca și tu să fii fericit. Și nu e doar despre ce așteptări au ceilalți, noi înșine punem presiune pe noi să vedem, măcar acum, partea plină a paharului. Emoțiile pozitive și fericirea nu sunt un scop în sine, ci un rezultat al clipelor de împlinire; când o căutăm cu lumânarea, fericirea parcă se sperie și devine timidă, de frică să nu ne înșele așteptările. Ce putem face? Să savurăm momentele frumoase chiar dacă nu sunt tot ce ne-am dorit – o cină cu prietenii, un film lângă brad, o colindă cu iz de copilărie, un cadou surpriză, un mesaj de la cineva drag.  Să avem grijă de noi și compasiune în momentele de suferință, când imaginea idilică ori nu se întrevede, ori pare doar atât – o imagine pe sticlă. Să recunoaștem că toate evenimentele intense vin cu emoții amestecate, să nu ne speriem de lacrimi, furie și teamă, toate reacții firești în fața atâtor stimuli cu potențial de stres. Aș zice că nu doar de Sărbători să fim buni cu noi și cu ceilalți, ci în fiecare zi, doar că acum avem această nevoie mai stringent. Să nu ne grăbim, să facem lucrurile în ritmul nostru. Să ne odihnim, pentru că poate măcar în aceste zile, nu avem nici o problemă de rezolvat, nici un e-mail urgent de răspuns. Sau poate avem, unii dintre noi lucrează și încă din greu. Sărbătorile nu sunt pentru toți la fel și nici reacțiile și nici sfaturile nu pot fi toate la fel. Nu am nimic de spus pentru toată lumea, poate doar atât: Sărbători cu liniște și bucurie, după cum se poate și după cum le definește fiecare!

Te-am așteptat 100 de ani

Reprezentativ

-Oamenii mereu au trăit cu visul nemuririi, însă pentru foarte multă vreme a fost doar o fantasmă, un ideal râvnit de generație după generație, în zadar. E și greu pentru noi, cei de azi, să ne proiectăm în această lume din trecut în care timpul trăit era atât de scurt. Realmente, întreaga existentă era marcată de periodicitate, acum ești tânăr, acum la vârsta maturității, acum ești bătrân. Excelent ai surprins în cartea ta această trecere a vârstelor, incredibil de autentic pentru un amuritor care, dacă presupun corect, nu cunoaște de fapt pe nimeni care a murit.

Alma părea că aprobă sfioasă avanșa de complimente ale moderatorei. Își ridică ochii cu surprindere ca și când ar fi ascultat cu interes, dar își înfipse pe ascuns unghiile în carne. Avea un moment de ezitare în care nu știa ce să corecteze mai întâi, afirmația cu amuritorii sau faptul că ea nu a cunoscut pe nimeni care a murit. În primul rând, își zise în gând, nu s-a dovedit că putem fi amuritori. Serul Viv și diversele lui variante făceau ca îmbătrânirea să fie foarte, foarte lentă, insesizabilă în decursul a zeci de ani, dar se producea. Apoi, nu exista aderență perfectă – politica de cartel a firmelor producătoare, grevele, sistările de stocuri, câteodată și indisciplina oamenilor limitau concluziile științifice la care se putea ajunge. Și cum adică, oamenii nu mai mor și din alte cauze? Cum adică n-a cunoscut ea pe nimeni care să fi murit? L-a cunoscut pe el, pe Max, care a căzut de pe stânci în munții Anzi, în urmă cu 25 de ani. Cum adică pe nimeni, măi, new blood ce ești. Ca să o pedepsească prin vinovăție, s-a hotărât să-i spună:

-Ba da, am cunoscut pe cineva care a murit. A căzut de pe stânci în timpul unei escalade, era tatăl fiicei mele și iubirea mea. Cartea i-am dedicat-o lui.

-Oh, Alma, ce rău îmi pare! Nu am cuvinte, câtă emoție! New boods reacționau dramatic când vorbeau despre moarte doar că nu îi atingea în profunzime, ca și ecourile unui îndepărtat război. Pierderea lui a fost o sursă de inspirație pentru tine?

-Cine, Max? Da, sigur, proiectul de fapt îl începusem înainte să îl cunosc dar am tras foarte mult de timp, chiar și pentru standardele noastre 😊 Mi se pare amuzant că înainte oamenii considerau o amânare de un an-doi ca fiind lungă. Și da…ce am trăit cu el și după el a dat nota personală care m-a inspirat.

-Mulțumim din suflet, Alma Maier, vă recomand tuturor să citiți „Vreme trece”, o carte incredibilă. Felicitări!

Cu zâmbetul pe buze, Alma ieși din turnul media și se îndreptă spre mașină. Încă nu-i venea să creadă că era al ei bolidul acesta, mulțumesc, carte, cine zice că lumea a pierdut plăcerea cititului. Se tot vaită intelectualii de sute de ani și uite că…

-Hey, Alma, ce faci? Așa bine merg vânzările? Îl auzi din spatele ei pe Nik, prietenul ei de-o viață. Era pe bicicletă mai nou, de când era iarași student. Ce să și facă, bogat, supracalificat, old blood.

-N-ai văzut încă mașina mea? Uite, hai să-ți arăt. Am și economisit 50 de ani pentru ea. Literally. Mă lasă să o și conduc, hihi.

-E superbă, mă bucur pentru tine, ți se potrivește, așa glam. Ce faci, ai fost la radio?

-Da, tocmai am ieșit. Mă grăbesc puțin la cabinet dar ne vedem în weekend?

-Tu și cabinetul tău, ai cea mai longevivă meserie. Ah vai, am angoase existențiale, cu cine să mă mai mărit, care să mai fie valorile mele în acest secol, cât poți să te droghezi ca să nu interfereze cu serul.

-Nu e deloc longevivă, ai uitat? Eram jurnalist înainte. Înainte de Max. O altă viață.

Te-am văzut de departe cum vorbeai aprins cu tipa de la recepție, tu cu casca ta de motociclist în mână. Mă enervaseși groaznic mai devreme, în întâlnirea cu echipa de la Travel Watch. Ritmul natural de viață, bla bla, cică ce e așa greșit să omori animale pentru carne, auzi…ce barbarie. Mi te imaginam în tări sărace făcând pe misionarul, pe antropologul, ba nuuu, pe smeritul, mult prea-respectuosul vestic care se înclină în fața tuturor rudimentelor de cultură ancestrală, care se vaită pe bloguri că lumea a pierdut nu știu ce suflu vital, nu știu ce joie de vivre. New bood, încă în etapa de rebeliune în care te lauzi că tu nu vei lua serul. Haha, stai să-ți apară primele riduri și se termină curajul, așa fac toți copiii de bani gata. Și totuși mă uitam la tine obsesiv, îți citeam ochii și buzele de la distanță, mă uitam la mâinile tale care din nu știu ce motiv mi s-au părut incredibil de frumoase. Ți-ai trecut mâna prin păr, părul tău arămiu, catifelat și te-ai uitat spre mine rânjind fără perdea. Ai plecat spre lift, am urmărit cum apeși butonul, cum intri degajat și îți scoți telefonul din buzunar. Total irațional și fără nici un sens, am luat-o pe scări să te ajung din urmă. De ce? N-aș ști să-ți spun și oricât m-aș fi străduit să scornonesc o întrebare pentru tine sau un motiv plauzibil, n-am avut așa ceva. Am alergat în stradă după tine și m-am uitat fix în ochii tăi, fără să zic nimic. Ai zâmbit nedumerit dar mi-ai zis până la urmă „vii cu mine?” Cu tine pe motor, cu tine în junglă, cu tine acasă? Merg unde vrei tu. Acum și de fiecare dată când mă vei chema.

-Ce face Clara?

-Azi are prima programare pentru ser. Nu-mi vine să cred că are deja 25 de ani. Avem emoții mari pentru petrecerea de maturitate. Am investit o grămadă, am luat credit, dar va ieși de milioane, abia aștept!

-Perfect, sărbătorim sâmbătă!

Alma porni motorul și se îndreptă distrasă spre cabinetul de psihoterapie. Adevărul cam semăna cu ce spusese Nik despre angoasele existențiale, clienta era o tipă plictisită de viața ei mult prea lungă. Tema secolului, how to find meaning când parcă nu se mai termină. Începi o carieră, ești stresat, apoi entuziasmat, apoi provocat, apoi rutinat, apoi epuizat și atunci te întrebi dacă mai poți cu asta și până când. Încă o sută de ani? Încă două? Alma zîmbi la gândul că pe vremea în care oamenii trăiau pe ciclul natural, exista un lucru numit pensionare. Evident că o societate în care tehnic toți sunt tineri trebuie să renunțe la sistemul de pensionare, lucrezi până te împușcă găștile din nord, sau te lovește o mașină. Sau cazi de pe stânci. Cei bogați, ca Nik, își mai luau câte un an sabatic, începeau altă facultate, altă meserie, se relocau, intrau în politică dar ceilalți nu, rămâneau destul de rezistenți la schimbare. Criza vârstei de mijloc era un subiect de top în jurnalele științifice, destul de greu de explicat într-o societate teoretic veșnic tânără. Însă oamenii găsiseră iar metode să se clasifice: erau old bloods, cei care fuseseră suficient de bogați pe vremea în care se descoperiseră variantele incipiente ale serului – fusese inițial considerat un produs semi-cosmetic, nu previziona nimeni ce implicații uriașe va avea. Când a devenit clar, prețurile au crescut exorbitant și doar cei bogați și l-au permis. L-au luat în etapa vieții în care se aflau, unii pe la 40 de ani, așa, ca Nik, alții mai în vârstă. Oricine mai bătrân de 30 de ani era, evident, old blood. Mai erau new bloods, puținii copii cărora li se permitea să se mai nască, cei natural tineri, încă neatinși de ser. Era comun ca bărbații old blood să caute fete new blood, era un actor faimos pentru că își părăsea partenerele de îndată ce intrau pe ser. Și mai erau restul, intermediarii, ca Alma, tineri și nu prea, obligați de asigurările de sănătate să intre pe ser de la 25 de ani. Cum spuneam, tineri și nu prea. Și mai erau dizidenții, cei care se opuneau serului pe motive ecologice, comunitățile ultra-religioase, țările sărace unde populația avea doar un acces sporadic sau aveau doar cei bogați, ceaa ce alimentase lupta dintre grupări și clanuri pentru că, după cum nu se gândiseră să limiteze dreptul la reproducere, erau familii cu sute de membri, de nu mai știau ce fel de rude sunt între ei. O lume complicată, cum altfel o pot face oamenii.

Old blood, new blood

Clara porni devreme cu bicicleta, să aibă timp de o plimbare lungă pe malul râului înainte de programare. Vorbise toată dimineața cu grupul de la școală, într-un final urma să fie absolvirea, prima generație cu 18 ani de școală obligatorie. Înainte erau doar 15 și ce bine era. În cazul lor se schimbase legea după modelul francez, cineva avusese ideea fantastică să le prelungească școlarizarea, să facă materii ce înainte se învățau doar la facultate, să devină ei cea mai bine educată generație din toate timpurile. Psihologii avertizaseră că e posibil ca toată această cunoaștere să se piardă în timp și că mai bine ar fi, ziceau unii, ca în loc să înghesuie toate cunoștințele în liceu, să se repete școala din când în când, odată la 50 de ani de exemplu, să se împrospăteze informațiile. Dar nu, nu avea nimeni de gând să voteze o asemenea lege, politicienii, la fel ca toată lumea, numai chef de școală n-ar mai fi avut. Generația Clarei avea foarte puțini membri, la un oraș de un milion de locuitori erau doar 70. Se înăsprise legea reproducerii cândva înainte să se nască ei, așa că…Pe ea o preocupa în mod deosebit ce va face după absolvire. Facultate, desigur, cum îi sugerase Alma, dar care? Alma fusese jurnalist și apoi psiholog, asta în nici un caz nu era o opțiune. Clara avea oroare de cărțile de psihologie cu care se chinuise mama ei ca să treacă peste moartea lui Max. Tatăl mitic pe care ea nu îl cunoscuse niciodată. Nu că făcuse Alma vreun altar sau vreo obsesie, dar îi povestea de multe ori despre el, îi arătase toate articolele pe care le scrisese el în anii de jurnalism, pozele pe care le făcuse pe te miri unde. Tatăl ei fusese new blood, ca și ea. Îi moștenise ochii și culoarea părului, temperamentul întrucâtva și pasiunea pentru fotografie, însă Clara nu avea de gând să își piardă vremea pe coclauri, căutând experiențe nostalgice, ar fi făcut ceva de impact, măcar la prima facultate. Medicină? Drept? Economie? Sau poate ceva pretențios, ca istorie sau literatură? „Incredibil cum am ajuns aici, să nu știu nici măcar în mare ce vreau să fac, după 18 ani de școală”, oftă Clara dând negativist din cap. Am fost eleva perfectă, nu pot rămâne așa în continuare? De ce trebuie să ne hotărâm? Bine că ai timp să greșești, având forever 25 de ani că altfel…oare cum erau oamenii înainte împăcați cu alegerile lor? Îi sună telefonul chiar când ajunse în dreptul clinicii.

-Hey, Clara, ce faci mireasă? Era Dalia, prietena ei cea mai bună.

-Mireasa vieții, ce-ți veni? Acum am prima programare și apoi merg să mai probez odată rochia. Tu?

-Auzi, pot să te rog să îl inviți și pe Felix? Avem o chestie 😊

-Nuuuu, Felix? E așa old blood, pe bune?

-Nu e chiar așa, cred că e mai tânăr ca maică-ta.

-Nu poate fi. Felix e de la începuturi, el n-a învățat istoria din cărți, el a trăit-o pe viu, haha.

-Mătrăgună ce ești! Mie îmi place. Hai, pot să-l chem?

-Da, cum să nu, va avea companie, Nik și Dalme, prietenii mamei, old bloods din cele mai vechi timpuri, deschizătorii de drumu…a închis, râse Clara. Îi plăcea să o tachineze pe Dalia când venea vorba de pasiunea ei pentru old bloods. Își legă bicicleta de suport, trase aer în piept și intră în clinică.

Chiar crezi că traseul e sigur, așa, noi doi singuri pe drumuri de țară? Vom fi jefuiți!” „Și dacă? Ne avem unul pentru altul și asta e tot ce contează”, replică Max la mișto. „Vai cât de iubesc acum de nu mai pot”. „Relaxează-te, hai…gândește-te că ești la mall unde îți cumpăr tot ce vrei. Plase peste plase, toate pentru iubita mea curajoasă”. „Dacă trecem de orezăria asta îmi cumperi pantofii vieții mele”. „Te ador”.

Vreme trece

Pe drum dinspre cabinet, Alma se oprise la un magazin să cumpere șampanie. Sigur, urma petrecerea de sâmbătă, dar în seara asta vor sărbători doar ele două. Scumpa ei fiică împlinea 25 de ani. 25 de ani frumoși și lipsiți de griji, protejați de mama, șiruri de bunici, unchi și mătuși, Nik și Dalme. Pentru toți fusese fetița răsfățată, mult așteptatul privilegiu, speranța sângelui tânăr, moștenirea radiosului Max. În primii ani de utilizare a serului, nu fusese limitat dreptul reproductiv pentru că nu se știa exact cât poate serul să prelungească viața oamenilor. Cam în acea vreme se născuse Alma. Când a devenit evident cât de departe ajung efectele serului, dezbaterile politice și religioase în jurul limitării dreptului de procreere au sfâșiat până la sânge societățile civilizate. În pragul războiului civil, uniunea nord-atlantică a decis fără drept de apel că da, trebuie făcut ceea ce trebuie făcut. Liderul care a făcut posibilă această lege a fost asasinat de grupările ultra-conservatoare, dar nimeni n-a mai dat înapoi. Deja oamenii trăiau cu zeci de ani mai mult și și-au dat seama că e nesustenabil să se înmulțească fără să mai moară. Așa că dreptul de reproducere se obținea, dacă se obținea, după zeci de ani de la depunerea aplicației, exista o listă de așteptare, autoritățile calculau numărul de licențe în funcție de numărul de morți dintr-un anumit district per perioadă de timp. Decizia Almei venise pe când călărea munți cu Max, undeva prin Argentina.

-Mi-a venit decizia, Max, trebuie să iei serul. Auzi? Trebuie să iei serul. Te rog, te-am așteptat 100 de ani!

Te-am așteptat 100 de ani, cea mai frumoasă replică pe care i-o poți spune unui iubit, sigur că Max acceptase. Și apoi plecase într-o expediție în Anzi, unde s-a rupt o coardă de protecție așa, random. Amuritori pe naiba. Intrând în casă, Alma găsi ușa deschisă. Mirată se grăbi înăuntru și o strigă pe Clara. Nici un răspuns. Auzea suspine venind din dormitor și pe când ajunse la ușă o văzu la Clara plângând ghemuită pe podea. Se uită la ea întrebător și Clara îi răspunse cu ceva ce nici un părinte nu era pregătit să audă:

-Sunt imună la ser…Nu am receptori de nu știu ce…Clara se înneca în lacrimi. Mama, asta înseamnă că…

-Nu, nu, nu se poate, Alma se repezi la ea și îi luă capul în brațe. Împietrise, ca atunci, într-o noapte de decembrie când a trezit-o un telefon ce anuța inexorabilul.  

Nu pot să cred că mi se întâmplă mie. M-am trezit în dimineața aceea de noiembrie învelită în pături moi și mi s-a părut frig. Până te-am văzut stând la fereastră, doar în prosop, cu nelipsita ta cafea în mână. Te-ai uitat la mine și mi-ai zâmbit, acel zâmbet plin, de copil senin, om înțelept și amant nestatornic. Diavolul se juca în zâmbetul tău, străine. „Bună dimineața”, mi-ai spus. „Bună dimineața. Ai fost la alergat cum te-ai lăudat?” „Neh, așa bine dormeai pe mine că mi-a fost frică să te mișc. Ca un îngeraș”.

Chemarea de departe

-Cum îți merge, copile? Nik se așeză încet pe brațul fololiului, lângă Clara și o atinse pe mână. Clara se uită la el un pic pierdută și ridică din umeri. Prezența lui calmă, de figură paternă, îi făcea bine, ca o pauză binemeritată de la spaima pe care i-o întreținea Alma.

-Mă descurc, încerc să fiu curajoasă. Plânsese câteva zile de când aflase vestea și apoi se liniștise, de dragul Almei pe de-o parte și din cauza faptul că nu se întâmplase concret pentru ea nimic, pe de altă parte. Era natural tânără și pentru ea îmbătrânirea și moartea, deși un spectru sumbru, erau lucruri abstracte, despre care auzise sau citise în cărți, dar nu suferințe acute. Avem capacitate limitată de imaginație pentru evenimente pe termen lung.

Alma însă era într-o stare continuă de agitație, problemele de somn de care suferise periodic de-a lungul anilor o lăsau epuizată și iritabilă, avea permanent un nod în gât și un ghimpe în stomac. Studia literatura, căutase păreri alternative, disecase firul în patru cu Nik și Dalme, cu părinții ei, cu părinții lui Max cu care ținea încă legătura. Devenise clar că serul nu funcționa pentru toată lumea, era o genă recesivă care conținea o mutație, o insensibilitate la acid. Se lucra la variante doar că, fiind atât de puține persoane afectate, miza companiilor producătoare nu era atât de mare și progresele erau lente. Deși nu trecuse nici măcar o zi în care să nu se fi gândit la Max, imaginea lui o bântuia acum cu fervoare.

Azi nu vreau să mergem nicăieri, hai să stăm acasă”. Te uitai la mine abătut, brațele îți atârnau dezarmate pe lângă corp și ochii tăi atât de vii abia se mai țineau deschiși. O melanolie molipsitoare trecea prin noi ca printr-un fir electric și simțeam că mă închid în mine, sub un munte de tăcere. Ce să fac? Tu ești cel ce mă ridică, tu ești cel ce mă trezește la viață, în fiecare zi într-o nouă aventură. Eu sunt cea fragilă, eu sunt cea vulnerabilă, nu tu, iubitule. „Vrei să te las în pace, Max?” „Nu pleca”. „Vrei să te iau în brațe?” „Nu știu, doar stai cu mine. Forever”.

Alma aduse ceai și ciocolată caldă pe masa din living. Lividă ca o statuie, se străduia să nu se dezmembreze de durere de față cu Clara și musafirii lor.

-Alma, hai să bem un vin mai bine decât leșinăturile astea, zise Dalme, hai să alegem unul. Este un magazin aproape unde au vin natural, din struguri adică.

-Da, de ce nu, până la urmă. Vreți nu? Nik și Clara dădeau din cap că da, daaa, hai să uităm un pic de toate astea și să ne prefacem că suntem tineri și în viață, așa cum și suntem de fapt.

Alma și Dalme porniră spre magazin și îndată ce ajunseră afară, Alma rupse tăcerea.

-Nu am spus încă nimănui, dar eu nu mai am de gând să mai iau serul.

-Cum adică să nu îl mai iei? Nu te duci la programare?

-Am ratat deja una. Am zis că nu pot să ajung pentru că nu știu ce, luna viitoare văd eu ce zic.

-Știi că după trei luni îți sistează asigurarea, nu?

-Știu, vă mulțumim pentru un vot progresist, replică Alma cu ironie. Dalme, după o viață foarte lungă petrecută în administrație în slujba cetățenilor, era în sfârșit în parlament și putea fi tachinată în legătură cu toate lucrurile care nu mergeau bine. Nu știu ce vom face, cred că ne vom muta de aici. Îți dai seama că nu am de ales, nu? Lacrimile amenințau din nou. Nu pot…să îmi văd copilul îmbătrânind în timp ce eu rămân la fel. Nu pot s-o las să…nici nu pot să spun. Plângea acum viguros, tremurând din toate încheieturile.

-Draga mea…termină cu prostiile, vom găsi o soluție. Chiar acum aveam de gând să-ți spun, de asta am vrut să ieșim. Este un program la Denver, care exact cu astfel de cazuri se ocupă. Există un tratament, doar că este încă experimental și nu este pe piață. Dar eu pot face să obținem un loc pentru Clara. Îl mai știi pe Julien? Fostul meu, dar cred ca și al tău la un moment dat.

-N-a fost, a fost o chestie doar o dată sau de două ori. Ce-i cu el?

-E la Ministerul Sănătații, am vorbit cu el, i-am spus că este vorba despre tine și te va ajuta.

-Serios? Îl sun atunci. Mă și mărit cu el dacă trebuie, sau orice altceva ar vrea de la mine. Pentru Clara…nu știi ce ușurată mă simt că am un răgaz. Dacă ai ști cum au fost zilele astea pentru mine… Orice speranță e bună, mulțumesc din suflet!

Două săptămâni mai târziu, Clara posta senină imagini din Denver, de parcă nu știa la ce s-a dus. O fi pentru a-și induce colegii în eroare? Se gândea Alma în timp ce ea se agita în jurul oglinzii, încercând să vadă dacă i-a apărut vreun rid. Nu că i-ar fi păsat, doar că își făcuse loc o curiozitate – oare cum ar fi? Oare cum i-ar sta mai bătrână? Doi-trei ani în decada 20-30 nu se văd foarte tare, dacă se rezolvă problema Clarei nici nu va ajunge să vadă. Oare cum e să știi că ai timp limitat, că sunt unele lucruri pe care nu mai poți să le faci? Ea se putea gândi să își schimbe din nou cariera dacă avea energie și interes, sau putea să se îmbrace ca un new blood și nimeni n-ar fi observat diferența, dar dacă problema Clarei nu se rezolvă? Temeri ancestrale, frici bazale îi bântuiau în continuare visele, doar că spaima inițială lăsase locul unor preocupări mult mai practice și unor scenarii distopice. Câțiva ani nu va fi evident pentru nici una din ele. Își va pierde asigurarea, noroc că nu și Clara, nefiind vina ei, pe ea statul o ierta. Alți câțiva ani vor trece drept old bloods, însă se temea de consecințe. Cei care luaseră serul la bătrânețe erau de multe ori depresivi, că erau singurii oameni bătrâni și încă bătrâni de foartă multă vreme. Unii și-au luat zilele de disperare. Ca să se integreze mai bine, ar trebui să se mute în comunitățile conservatoare? Ele două? No way. Ar trebui să plece în altă țară, unde oameni ce trăiau pe circuitul natural conviețuiau cu ceilalți? Dar unde?

Este o uitare de sine, nu îți pot explica exact. Când ești acolo sus, rupt de oboseală și intoxicat de hipoxie, după ce înduri frig și efort și ajungi într-un loc neatins de nimeni. Mă rog, atins cu siguranță, dar zic așa, ca feeling. E o senzație de libertate care nu se compară cu nimic. Și de putere, ca și cum ai cucerit tocmai tu, atunci, Everestul. Să știi, Alma, că după o asemenea aventură, savurezi altfel orice gură de mâncare, orice baie caldă, orice sărut de la iubită.

Cuvintele aceastea ale lui Max îi răsunau constant în minte în ultimele zile și nici măcar nu își amintea dacă fuseseră reale sau erau o plăsmuire a ei – dacă și-ar fi justificat Max pasiunea pentru munte, ceea ce probabil nici nu o făcuse, ce-ar fi spus? Dacă l-ar fi auzit vreodată vorbind așa, probabil l-ar fi sufocat cu propriile cuvinte, i-ar fi pus piedică înainte să se urce în acel avion blestemat spre Santiago. Obsesia lui pentru înălțimi l-a omorât și le-a lăsat pe ele singure, mereu tânjind după ceva mai mult. Oare cum ar fi fost viața lor dacă trăia? Avea scenarii în care ei doi râdeau îndrăgostiți ca-n prima zi, hârjonindu-se sub pături. Scenarii în care el se distanța, sau ea se distanța și își petreceau vremea separat. Sau într-un divorț zgomotos. Sau divorțați, dar încă prieteni sau (și) amanți. Ce-ar fi să mergem și noi, Clara? Să mergem în munți, să uităm de noi, până când stâncile ne vor înghiți ca și pe tata? Gândul munților îndepărtați o liniștea într-un mod ciudat, ca o chemare de departe. Ca o chemare a lui Max, simplă și caldă.  Cum poți să creezi sens când amintirile sunt multe și viitorul nesigur? Când viața care se prefigurează nu mai seamănă deloc cu ce ai sperat și așteptat? Telefonul o trezi din reverie.

-Alo, Clara, iubita, spune-mi, ce ți-au zis?

-Mi-au dat un tratament, probabil va funcționa dar nu se știe 100%. Se va vedea cam peste un an, se calculează un indice de îmbătrânire și nu e evident decât atunci. Dar sunt optimiști și așa încerc să fiu și eu. Clara suna entuzismată, fusese cea mai bună veste auzită în ultima vreme. Alma ar fi vrut mai mult decât „probabil”.

Până la urmă, gândi ea, sigur, nici da, nici ba. Era de așteptat. Viața unui muritor, că până una-alta, asta erau ele acum, e chiar și mai plină de incertitudini. Speri și nu de tot, ești fericit și nu prea, în tensiune dar încă în priză, pe marginea prăpastiei, dar bine ancorat în frânghii. De ce să fie simplu când poate să fie complicat? Din toate aceste frământări, rămase la suprafață ideea nebună, promisiunea secundelor de libertate și putere, chemarea lui Max.

-Ce zici dragă, dacă mergem noi două în munții Anzi? Să vedem lumea de sus, să savurăm mai îndelung o prăjitură la sosire?

Un gest fictiv de bunătate

Reprezentativ

-Nu am cuvinte, nu mai știu ce să spun…credeam că suntem bulletproof, înțelegi? Ce fac eu acum, de ce mi se întâmplă mie așa ceva? I-am văzut în parcare la frate-său, deci nu…și cumnată-mea nu mi-a zis nimic, dar nimic! De nu-mi vine s-o iau de gât și pe asta, că doar cine i-a fost alături când Jimi își făcea avansuri cu barmanița, cine, cine?

Și continua zilnic, de două ori pe zi litania Mirabelei, pe care de două săptămâni o părăsise Marin pentru o colegă de birou. Ei erau împreună dintotdeauna, mai exact din clasa a noua, erau căsătoriți de 15 ani și aveau doi copii de școală. Nu îi forțase nimeni să rămână împreună, sub ochii lor s-au format și s-au despărțit zeci de cupluri și ei erau bulletproof. Nu le lipsiseră nici provocările, ea făcuse facultatea la Cluj, de acolo o cunoșteam eu, el rămăsese acasă. El fusese plecat la stagii în străinătate. Fuseseră amândoi plecați în Anglia, apoi se întorseseră acasă. Se iubeau, se înțelegeau, nu se certau. Evident că focul pasiunii se dusese încă de pe la 20 de ani dar relația devenise profundă și frumoasă, genul de relație în care nu mai poți să îți imaginezi viața fără celălalt. Primul și singurul cu care…tot. Noi fuseserăm prietene bune pentru multă vreme, apoi distanța și stilulul de viață ne-au îndepărtat. Credeam că Mirabela renunțase la prietenia cu mine din momentul în care și-a dat seama că nu va reuși să mă cupleze cu nici unul din prietenii lui Marin. Și i-a luat niște ani să-și dea seama de gravitatea situației pentru că tentative avusesem cu vreo trei. În fine, acum începuse din nou să mă caute, evenimentele din viața ei precipitându-se grav. Aparent fără nici o explicație, Marin îi spusese într-o zi că are o relație cu o colegă, că vrea să vadă dacă are potențial, că era de multă vreme nefericit și că pleacă de acasă. Mirabela nu avea cum să își revină din șoc, nici nu îi trecuse prin cap. Văzuse multe drame în jur, dar rămăseseseră toate la nivelul de lucruri care se întâmplă altora, doamne ferește kind of stuff. Nimerise bine din prima și păstrase cu grație ce-i al ei, așa îi plăcea să spună. Șocul de acum o îndreptase către mine, nu știu dacă pentru prietenie sau pentru psihologie, eu încercam să îi ofer din amândouă pe cât de bine puteam. Tiradele furioase și întrebările retorice pe care și le punea acum Mirabela se învârteau în jurul următoarelor teme:

  • De ce a plecat Marin, de câtă vreme e cu aia și de ce nu i-a spus nimic despre faptul că ar fi nefericit.
  • Cine din anturaj știa și de ce nu i-au spus și ei, aici era inclusă toată lumea, de la părinții lui, fratele și cumnata, colegii de la birou care știau, prietenii de pahar care cu siguranță știau, etc.
  • Cine e aia, de fapt știa cine e, dar ce era frapant era de ce aia, din moment ce nu era (în opinia Mirabelei) nici frumoasă, nici deșteaptă, nici măcar mai tânără nu era.

Fiind așa de proaspătă rana nu prea aveam cum s-o ajut, decât să ascult, să validez ce simte, să normalizez fără să pun paie pe foc. Dacă scotoceam după vreo teorie psihologică care să explice ce se întâmpla – și cu mare greutate făceam acest lucru din moment ce într-adevăr, comportamentul lui Marin nu cădea într-un tipar clasic – mi-o întorcea că la ei nu se potrivește pentru că el e așa și pe dincolo. Mă obișnuisem cu mesajele, screen-shoturile, pozele făcute pe furiș, telefoanele de consiliere, știam că se va liniști curând, firea ei fiind mai degrabă senină și calmă. Simțeam, de ce să nu recunosc, satisfacție uneori, nu la modul că să moară și capra vecinului ci așa, ca reacție la toate atitudinile superioare pe care mi le servise în acești ani fără să vrea. “Cel mai important lucru este familia”, „cariera nu contează nici pe departe la fel de mult”, „mi-am dat seama ce contează în relație”, „sigur că trebuie să lași de la tine”, „într-o relație trebuie să știi să faci compromisuri”. Perfect de acord, ceea ce nu vedea fata noastră era însă că nu, nu virtutea ei în arta compromisului și revelațiile despre sensul vieții au ținut-o fericit încurcată cu Marin, ci invers. Au avut noroc unul cu altul începând de la o vârstă la care de regulă începe ghinionul –  în adolescență. S-au găsit într-un mod rarisim, s-au modelat unul după celălalt, au crescut împreună și culmea că în aceeași direcție. Relația era strânsă și (deci) compromisurile ușoare. Compromisurile lor erau dacă să stea la vilă sau la hotel când merg în vacanță, dacă să mai facă seară de pizza din moment ce ieri au mâncat oricum, din greșeală. Nu lucruri importante, nu au stat împreună „din compromis”, tocmai de aceea erau bulletproof. Așa că să mă lase cu teoriile că…îi spun și eu ceva teorii evoluționiste cum că oamenii sunt făcuți pentru monogamie serială – adică în serie, adică cu mai mulți. Că la un moment dat te saturi de aceeași persoană pur și simplu, fără să aibă vreo vină, că dacă nu pleca el poate plecai tu, că asta e, we’re nothing but mammals. Ah, de fapt i-am spus în cuvinte ceva mai frumoase dar n-a funcționat că a revenit la verbiaj – ce a zis el nu știu când, ce i-a promis, cum că bunicii ei au fost împreună fericiți timp de 70 de ani. 

Roadtrip

-Ce zici, M, m-am tot gândit…ce-ar fi să-l întrebi tu ce are? Despre tine are o părere foarte bună.

Nuu, dimpotrivă, am devenit ciudata care nu își găsește pe nimeni. Mi se pare că nu știe unde să mă plaseze și atunci are dificultăți în a comunica natural. Nu-i spun asta Mirabelei, ci altceva, la fel de adevărat.

-Nu ar vorbi cu mine sincer. În cel mai bun caz ar spune doar ce vrea să auzi tu. De fapt, pot să exemplific – că nu știe nici el exact, că acum se simte ca la a doua tinerețe și vrea să-și trăiască această șansă sau ceva de genul. Probabil, mă gândesc eu, nici nu știe să comunice adevăruri dureroase, din moment ce n-a fost pus niciodată în situații similare.

-Ai dreptate, nu ar ajuta la nimic. Am încercat să vorbesc cu frate-său și cu Mina dar nimic, ei nu știu, că să am răbdare, să vedem ce va fi. Tot eu să am răbdare? Ce fac eu cu doi copii? Ce le spun copiilor? Când îl sun pe el e de nerecunoscut, zice să nu-l mai deranjez dacă nu e vorba de copii…Începe să plângă în acel moment, perfect de înțeles. A crescut gazonul și eu nu știu cum să fac cu mașina aia, el se ocupa. L-aș chema pe tata dar încă nu le-am spus, ce să le spun? Nu mai știu ce minciuni să scornesc că tot sper că nu e adevărat, că dacă le spun și apare spășit a doua zi? Ce mă fac că…casa, rata, copiii, ea de fapt arată mai bine și ca aia și ca el ca bărbat, tinerețea ei închinată lui, cum a renunțat la doctorat, încrederea pe care a avut-o, cum a stat ea lângă el când etc etc.

Simt că nu mai pot și că fără să vreau, îmi pierd temporar interesul. În aceste momente știu că nu are nevoie de input din partea mea, vrea doar să se ventileze. Pe de altă parte, îmi trece chiar atunci prin cap, în concediu fiind, gândul de a merge la mare spontan. Ezit să conduc singură mașina pe distanțe lungi, mai ales în România, legea junglei, dar dacă tot am timp și chef, întreb.

-Auzi, nu ziceai că sunt copiii în tabără săptămâna asta?

-Ba da, am mai scăpat o săptămână fără să le zic nimic, că Marin nici măcar atâta nu a făcut, să brodeze o explicație pentru copii și m-a lăsat pe mine cu toate dar când se întorc din tabără ceva trebuie să le spun…

-Ce-ar fi să mergem la mare?

-Cu cine?

-Noi două, mergem cu mașina mea. Ea nu avea carnet, la ce i-a trebuit dacă a avut mereu bărbat. Funny, nici eu nu m-aș fi obosit în locul ei, pentru nu îl luasem la 18 ani, ci pe la 32 (văzând că nu se leagă vreo relație serioasă cu unul care are mașină :). Glumesc, majoritatea femeilor au și una și alta.

-Așa, noi două, de nebune?

-Da.

-Ok, hai să mergem.

Și chiar am plecat, mă gândeam când o așteptam să vină cu bagajele, la ce mai avem de fapt de vorbit noi două. Subiectul Marin era inepuizabil, dar altceva? Despre viața mea aș avea audiență pentru a spune și altceva înafară de faptul că nu s-a mai întâmplat nimic romantic? Despre societate, viitor, alte angoase existențiale vom vorbi? Vom mai face mișto așa random de tot felul de lucruri, cum făceam în studenție? Mai avem cunoștințe comune pe care să le bârfim, subiecte de dezbătut, filme de văzut? Rezervare făcusem în Vamă, destinație pe care am ocolit-o în adolescență din prudență dar pe care o căutam acum pentru că era liberă și lejeră. Experiență la condus drumuri lungi nu aveam dar măcar Mirabela avea experiență vastă de copilot, știa exact cum să mă îndrume și insista să fac exact ce zicea GPS-ul, că doar cu Marin de multe ori se rătăciseră pentru că știa el mai bine. Eu am oroare de drumuri mici și străduțe, singura mea pretenție asta era, să mergem pe unde o ia toată lumea. Cam primele două ore discuțiile noastre au continuat pe subiectul evident, se supuneau analizei (mele?) ultimele mesaje pe care și le scriseseră, ieri seara. De fapt, reieșea că ea i-a scris că merge la mare la distracție, în Vamă, dorind să îl facă gelos iar el comentase ceva de genul „ok, numai să mergi după copii în tabără”. Apoi se certaseră că de ea și de ce nu el, apoi el i-a dat cu seen la următoarele zece mesaje și cam asta a fost.

-Oare se întoarce? Știu că nu știi, ai mai zis. Dar dacă se întoarce, să-l mai primesc? Dacă se întoarce doar pentru că își dă seama că îi e dor de copii, de casă, de familie, eu să-l primesc? Că dacă de mine nu-i mai place…

-Nu știu Mira, hai să vedem când ajungem acolo. Depinde ce ai simți și tu, dacă îți mai place și ție de el, să zic așa.

-Mie da, adică de cine era înainte, de cine știam eu că este îmi plăcea. Ce văd acum nu cunosc. Vezi că după pod ții dreapta, ai grijă să te încadrezi că aici odată am ratat intrarea pe autostradă și ne-am dus naibii prin bălării.

De la benzinărie își cumpără două perechi de ochelari de soare, că de ani de zile face sacrificii și strânge banii, le cumpără numai la copii etc. Începe deja etapa de supracompensare? Nu e too soon? În aceeași notă, următoarea întrebare mă uimește.

-Auzi, dar cu site-urile astea de dating cum e? Eu nici măcar nu știu cum arată.

-Nu mai sunt site-uri, sunt aplicații 😊 Vorbește serios, să îi fac un tutorial? Că doar eu le știu cam pe toate. Tinder cred că e în continuare dominant pe piață, deși l-a ajuns și la noi reputația de aplicație de sex. Bumble e ok, îi crește baza de utilizatori, numai că tipa trebuie să scrie prima. Pare o idee bună dar nu e, că pune presiune pe noi și mda, feminismul cere sacrificii dar nu toate merită onorate. Happn îi sugerez ei, ușor de utilizat, nivel destul de decent, îți arată cu cine te-ai intersectat aproximativ în ultimele zile. Numai bun la mare dacă asta vrea să facă.

-Eu am poze numai cu copiii, cu proiectele lor de la școală, la o nuntă haha. Nu mă știu eu cu astea dar nu cred că-i ok.

-Pune ce poze vrei tu 🙂 Eu am poze super mișto și mneah… Scoate bărbatul și copiii și sarmalele de la nuntă, în rest e ok orice. Și self-urile din baie, în ciuda a ce se spune, ca femeie, dacă porți ceva decoltat și stai așa, mai lasciv, e ok. Dimpotrivă, un profil lucrat e un hint pentru stay away, după cum mi-a și zis un tip.

-Stai că îmi fac acum o poză, nemachiată dar în fine, am maieu decoltat. Să scriu că am copii?

-Care e scopul pentru care folosești aplicația? Eu zic să nu scrii nimic.

Probabil scopul ei era un lucru ce nu piere ca importanță, cred eu, niciodată. Să vadă că încă merge, că încă mai e atractivă și frumoasă. E foarte ciudat cum observi, odată cu vârsta, că devii din ce în ce mai puțin vizibilă pentru bărbați. Într-un fel răsufli ușurată când treci pe lângă grupuri de băiețași pe stradă, când eram in my 20s traversam instinctiv pe partea cealaltă. În alte feluri, observi că băieții de la cafenele ți se adresează cu dumneavoastră. În fine, ce odată era luat for granted, acum îți oferă un boost de energie și încredere. Așa că să stea Mirabela pe aplicații, rău n-are cum să-i facă. Mă rog, dacă nu se întâlnește nediscriminativ cu tot felul de oameni.

Flirtul matur

Nu e cu nimic mai bun decât cel tânăr doar că are loc la maturitate? Aș argumenta că nuu, sigur e mai responsabil, mai respectuos, mai asumat. De exemplu, în flirtul matur, un bărbat nu încearcă să ducă cât de repede discuția către așternut, ca să folosesc așa, un eufemism cu rezonanță demodată, ci așteaptă până când în mod natural lucrurile se desfășoară ca atare (dacă și numai dacă) și atunci propune, fără a face mare caz, “mergem la mine?” Sau…? Distanța dintre inițierea flirtului și prima aluzie la sex este iar, proporțională cu vârsta și maturitatea, sau cel puțin, la asta te-ai aștepta, doar că intervin și alți factori cum ar fi cantitatea de alcool consumată, disperarea și tipul de chimie – e ceva mișto în discuția asta sau potențialul e strict carnal? Uitându-mă acum la Mirabela cum dă swipe pe happn sorbind dintr-un cocktail comandat precoce, la 11 dimineața pe plajă, mă întreb cum e ea de fapt în lumea datingului. De regulă, până la vârstele noastre (inserați orice cifră, că nu spun), o femeie a avut două-trei relații serioase și una-două-trei tentative eșuate (fără să număram de obicei și perioada de liceu). Mirabela însă a fost cu același tip din clasa a noua până acum, fără întreruperi și, din câte știu eu, fără infidelități. Așa că, deși acest pattern o califică presupun eu, pentru atașament securizant, de fapt nu pot ști sigur. Ce tip de bărbați îi plac, de cine e atrasă? Probabil așteaptă și ea să descopere, nu că i-ar fi trecut treaba cu Marin, aia e mai de cursă lungă, ci așa, că vrea și ea să fie iresponsabilă într-un final, măcar câte puțin.

-Merg să-mi iau un frappe, m-a plesnit în cap chestia asta. Se ridică, își ia o rochie de plajă pe ea și pleacă la barul din apropiere.

Ok, e momentul să deschid cartea pe care mi-au adus-o, poate măcar la mare reușesc să citesc și eu. Nu de alta, dar dacă mă întreabă cineva la camera ascunsă care e ultima carte citită? Să nu scormonesc prin memorie, că acum citesc cărțile ca pe filme, văzut, plăcut, delete că nici nu mai știu după o săptămână cum se numea, cine a scris-o și despre ce era. Așadar, îmi iau o carte cu adevărat deosebită, de Jose Saramago. Autorul nu prea pune punct și nici linii de dialog, dar cartea este scrisă într-un mod foarte captivant, nu îți vine s-o lași deși solicită foarte mult atenția. Îmi iese un calup bun de citit neîntrerupt și Mirabela tot nu s-a întors de la bar. Mă uit la ceas și mi se confirmă că într-adevăr a trecut și timpul, n-a fost doar lectura minuțioasă și attention span-ul meu prăjit. Fac câțiva pași către bar și oh…o văd, a băut deja jumătate din frappe doar că stă de vorbă cu un tip și pare că flirtează. Zâmbesc amintindu-mi secvențe din prima tinerețe, când Mirabela era cea mai cuminte, având prieten acasă, dar de flirtat flirta la greu. Nici nu știam dacă știa, dacă își dădea seama. Asigurată în relație, flirta cu încântare cu cine îi venea la îndemână, avea discuții băiețești, că doar crescuse împreună cu Marin, ieșea pe hol în prosop și când aveam musafiri, nevinovată floare. Îmi amintesc un episod în care dezbăteam într-un club drama cuiva, o tipă pe care o înșelase prietenul cu prietena ei cea mai bună, îți dai seama??? Și Marin a vrut să facă un fel de remake și m-a luat în brațe aruncând priviri cu substrat și eu ca să play along, i-am făcut cu ochiul. Mirabela s-a repezit spre un prieten comun și cel puțin în memoria mea așa a fost, că l-a tras de curea și l-a pupat pe buze. Așa erau ei, se jucau, știindu-se în siguranță. Eu n-am simțit niciodată că am libertatea asta, nu când am fost singură cel puțin. Dacă îndrăznesc prea mult și tipul se simte inconfortabil, dacă nu știe el să se oprească și nu mai scap, dacă râde lumea de mine. Așa că…nu vreau să zic că nu flirtam, doar că atunci când se întâmpla o făceam din instinct, incontrolabil, mă trezeam cu câte un tip relaționând într-un anume fel fără să pot pune frână. Păcat, că poate fi o armă, nu doar un bumerang.

-Să vezi, zice Mirabela încântată, am vorbit cu un tip la bar, e și el cu un prieten la mare. Sunt din București băieții, lucrează în IT, ne vedem diseară cu ei. Nu te strâmba, e fain și prietenul lui.

-I-ai zis ceva?

-Ceva ceva, dar nu tot, hihi.

De unde atâta șmecherie pe ea, ce-o fi omis, soțul sau copiii? Probabil nici tipul de la bar nu era pornit pe aflarea adevărului.

-Cu ce se mai îmbracă femeile la club? Mă întreabă Mirabela (ca și cum aș fi eu guru ieșitului în oraș).

-Eu am niște look-uri de Vamă dar aici chiar că te poți îmbrăca cu ce vrei. Nu contează dacă e o rochiță cuminte, blugi rupți sau costum de baie, e despre vibe. Dar ne machiem, nu?

-Daaaa, hai să căutăm trenduri pe TikTok. Să ne distrăm ca în facultate! De fapt tu te distrezi și acuma hihi.

-Da, mai mișto ca-n facultate, am mai mulți bani și mai multă încredere 😉

Păi să nu bag și eu bățul prin gard scoțând în evidență beneficiile vieții single la câte strâmbe am primit eu de la ea de-a lungul anilor? Ah, acum câțiva ani ne-am văzut și povesteam de o vacanță pe care o organizau ei în grup și era cum că una dintre prietenele ei nu mai venea, că rămăsese singură între timp. “Și de ce să nu vină?” „Păi noi restul mergem cu bărbații.” „Și??” Probabil dându-și seama de răspunsul greșit, a scos-o cu „dacă vine și ea trebuie să mergem cu două mașini”. Well, there you have it, valoarea prieteniei.

Un gest fictiv de bunătate

Am ajuns la clubul de pe plajă la miezul nopții, și-a amintit Mirabela că așa mergeam noi la club în facultate, pe la 12-1. Adevărul e că mda, dacă mergi mai repede e cam pustiu. După un drink redevenise Mirabela adolescenta, parcă clubărea on a weekly basis, perfect natural. Mai demult mi se părea că femeile mature care ies în oraș are trying too hard cumva, dansează aritmic, țipă prea tare, ca și cum ar înghesui într-o noapte toată distracția de-o vară. Poate că așa făceam și noi, noroc că în Vamă sunt locuri unde nu ești cel mai în vârstă de pe acolo, marea trezește fiara din orice om pierdut demult în meandrele concretului (sic). Itiștii Mirabelei erau prezenți, păreau chiar ok, amabili dar nu anxioși, prezentabili, de vârsta noastră, aproximativ, mas o (mai degrabă) menos cinci ani dar decent oricum. Îmi vine în minte o glumă pe care o am cu o prietenă din viața reală, cum că „zi-i câți ani ani și te lasă în pace” haha dar nu merge de fiecare dată, uneori chiar îi intrigă, dar să nu deviem. De la început probabil au vorbit băieții între ei că tipul cu tricou albastru s-a plasat lângă Mirabela și au început o conversație animată, ba chiar s-au oprit din dansat. Celălalt, să zicem băiatul cu tricou alb s-a uitat în jur o vreme, apoi, gândindu-se că totuși sunt cea mai naturală opțiune, s-a gândit apoi să mi-o și spună.

-Hei, se pare că am rămas noi doi.

-Nu e obligatoriu, zic eu.

-Știu, dar e plăcerea mea 😊 Bem un shot?

-Nu e niciodată o idee bună 😊.

-Nu e. Hai să mergem.

Probabil nu sunt evidente inflexiunile vocii mele din text, dar acesta a fost un flirt. Neprogramat, natural, genul care mă face să mă gândesc că sigur mi-a luat-o radarul înainte și a dat peste un bad boy. Mergem la bar, acolo coadă lungă, timp să facem cunoștință, să ne facem CV-ul și să facem schimb de rețete de mâncare. Tipul îmi povestește o întâmplare amuzantă de la cazarea lor, că au primit din greșeală camera cu pat matrimonial în loc de twin beds și nu le-a schimbat-o nimeni. Cinste lui, încă n-am auzit și “tu… singurică la mare, la soare, pe nisipul fierbinte?” Bem două shoturi, dacă tot am stat jumătate de oră la coadă și ne luăm și câte un drink, să nu mai venim. Când ajungem la masa ce să vezi…Mirabela se sărută pasional cu băiatul cu tricou albastru. Așa mult am lipsit sau e grăbită Mirabela să i-o plătească lui Marin?

-Nu e despre Marin, serios! Zice ea entuzismată. Tipul ăsta e chiar fain! Vreau să merg cu el acasă, rămâi tu cu Darius (tipul cu tricou alb), nu?

-Vrei să pleci acum?

-Mai stau un pic.

Devin dintr-o dată serioasă și preocupată, că nu știu ce să fac cu Mirabela care mai dansează, mai ia o înghițitură din drink, se mai pupă cu Nick (băiatul cu tricou albastru). Știu știu, nu e treaba mea, e femeie adultă, perfect capabilă să ia propriile decizii, care are tot dreptul să facă ce vrea, doar că e beată și vulnerabilă și e prietena mea. Nimeni nu mi-ar putea reproșa dacă mi-aș vedea și eu de treabă cu Darius, cum de fapt aș vrea în loc să mă chinui cu Mirabela. De data asta e diferit, ceva mă termină la ea cum pare să se bage așa casually într-un one night stand. Că ea nu știe ce presupune și nici eu nu știu ce presupune pentru ea, dacă un fragment de amintire de la mare ce o va face să zâmbească sau un gol staniu în întuneric ce așteaptă a doua zi pentru că, oricât de minunat, nici un bărbat nu excelează în comunicarea de după. Oare care ar fi pentru ea? Pot fi ambele în succesiune, happy happy joy joy și apoi căderea lui Icar, eu le-am trăit dar nu cred că și ea. Când îi împărtășesc aceste considerații lui Darius, îmi zice:

-Îți dai seama cum ar suna dacă eu îți spuneam povestea asta în revers, dacă să îl las pe Nick să facă sex cu prietena ta? Nu era absurd?

-Depinde, nu știu, Nick e așa mai player, genul care marchează și șutează sau e mai sensibil? Că la Mirabela e neclar.

Mă uit pierdută înpre mare și mă joc cu părul, așa cum fac când sunt stresată și gândesc cu voce tare.

-Cred că ar trebui să o iau, să o duc la masă undeva și să-i dau să bea apă, să-și mai revină și apoi să decidă. Dar de fapt e clar că vrea să meargă, nu pot să bag frica-n ea aiurea. Până la urmă e adult, sigur a luat considerare problema singurătății de a doua zi, de fapt ce vorbesc. Că dacă am porni de la nivelul de bază obișnuit am zice că mda, o va afecta. Dar ea trece acum printr-o dramă, ce face Nick a doua zi nu are de fapt nici o importanță, deci să facă ce vrea. Nu?

Darius se uită și el pierdut în zare, pare că se gândește la ceva. Apoi își îndreaptă privirea spre mine și zâmbește scurt.

-Știi ce? Noi suntem aici și mâine, ziceai că și voi. Hai că vorbesc cu Nick să mergem noi doi acasă și văd ei mâine, ok? Cum e aia, regula celor 24 de ore, dacă și mâine îl mai vrei, ia-l?

-Merci, îi zâmbesc ușurată. Am o secundă să mă bucur înainte să mă atace noul val de gânduri, că nu e bine nici așa, ce drept avem noi să…etc și în secunda aceea contemplez gestul de bunătate pe care tocmai l-am primit de la el. Sunt așa de puține gesturi de bunătate de la oameni străini încât atunci când la primești simți un mix de emoții – fericirea de a-l fi primit și tristețea de a nu-l fi primit mai des. Nu e doar că ți-ai uitat portofelul și persoana de lângă tine te-a strigat, nu a fost doar un tip care te-a lăsat în fața lui să comanzi, sau cineva care ți-a zâmbit aleatoriu, a fost cineva care a făcut un efort ca să îmi ofere mie, o străină, un pic de pace interioară. Și a fost, desigur, ficțiune :).

Poveste de iarnă

Reprezentativ

Deschid ușa și intru în căsuța mea, în sfârșit am ajuns. Trântesc schiurile și bagajul în hol, am tot timpul să le pun pe toate undeva, dar deocamdată vreau să stau pe canapea și să mă uit la seriale. Sunt 3 zile de când Vladi mi-a ieșit complet din minte deși m-a lăsat în fața blocului doar de câteva minute. Mă întreb dacă va ține și într-un fel îmi pare rău că a dispărut pentru că el era speranța că uite, există pe lume bărbați pe care i-aș putea iubi…cel puțin teoretic, ipotetic. Mă trezesc dimineața și dau un check mental, mai e acolo sau tot dispărut e? Dispărut. Ah, îmi trimite pe messenger niște poze de la schi, nu am nici un interes. Chiar în prima stăm noi doi la un vin fiert și râdem fermecător către cameră. Doar că dacă mă uit mai bine, suntem de fapt crispați și chinuiți și eu îmi amintesc că mă simțeam rău și vroiam să plec acasă. Așa am și făcut, am urcat în apartament unde fix ca-n telenovele, Rosalinda reloaded, l-am găsit pe Făt Frumos sărutându-se viguros cu vrăjitoarea. Pentru efect dramatic ar fi trebuit să exclam cu surprindere „Vladimir!” sau „Juan Fernando!” Ei ar fi trebuit să ridice la mine priviri surprinse, speriate și rușinate, eu ar fi trebuit să ies din cameră ca o furtună, Vladi ar fi trebuit să alerge după mine „stai, Amelia, nu e ceea ce pare!” Haha. Doar că n-am făcut asta, am rămas tăcută pe loc și foarte încet am ieșit afară și am intrat din nou mai cu zgomot și le-am dat timp să se organizeze. Am intrat în camera pe care o împărțeam cu vrăjitoarea și am plâns în plapumă o zi și-o noapte, până când, a doua zi, Vladi era complet dispărut din mintea mea. Câteva zile și 1700 km mai încolo, e tot dispărut. Mă sună Sânziana, vorbesc cu ea despre excursie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (a fost super, un pic frig, un pic gheață, bla bla), doar că mi se rupe sufletul gândindu-mă ce mare miză e pentru ea. Pe ea chiar o va părăsi Vladi pentru vrăjitoare și pe ea o va dărâma. Adică, ea pierde un iubit, eu un piedestal doar.

Hey, care e temperatura de pe lună?

127 de grade Celsius în timpul zilei și – 173 de grade noaptea. Nu are atmosferă, răspunde Vladi înapoi pe messenger.

Oooo, you’re so smart!

I googled it, and you know it 🙂

Daaa, oare de ce n-am căutat eu direct? Întrebare retorică, aveam nevoie de un pretext ca să-i scriu fără motiv.

De ce și cum a fost de fapt

Deci cum am ajuns să mă gândesc în acești termeni la prietenul prietenei mele? In my defense, eu l-am văzut prima. L-am cunoscut odată cu Sânziana, venise din Timișoara să lucreze într-un proiect de arhitectură împreună cu fratele ei și ieșiserăm mai mulți în oraș. Mi-a plăcut de la început, avea un aer jucăuș, niște ochi mari albaștri și un excelent simț al umorului. Excelentă empatie de asemenea. E probabil cea mai simpatică descriere pe care i-o pot face cuiva, companie vivace într-un suflet frumos. I-am și spus Sânzianei că îmi place și ea m-a încurajat, a făcut astfel încât să ieșim cât mai des.

Vladi și grupul lui animase un pic viața noastră de burlăcițe trecute bine de 30 de ani. E o chestie când treci, ca femeie singură, de 30 și ceva de ani. Pentru mine și Sânziana, a fost o ușurare și o provocare. Pe de o parte, eram scăpate de fricile care ne bântuiseră ultimii ani ai decadei de aur, cum că dacă rămânem singure…deja se întâmplase, lumea nu mai zicea nimic, ghiceam întrebări nerostite în aer dar de întrebat, nu mai întrebau. Ne întâlneam cu unul, cu altul, nu se lega nimic, făceam mișto de noi și de toate atributele psihologice cu care ne-a cadorisit psihologia: atașament evitant, frică de intimitate, imaturitate emoțională și altele asemenea; ieșeam când aveam ocazia și ieșeam și când n-o aveam, măcar eram două și ne-o puteam crea singure. Pe de altă parte, cercul social inevitabil se închidea, majoritatea celor de vârsta noastră aveau preocupări mai domestice și copii, așa că eu începusem să am întrebări existențiale de genul bine bine…înțeleg că nu familie, dar nici măcar viață? Ar trebui să vând tot și să mă mut în Asia? Vladi a venit ca un refreshment în cercul nostru anemiat, era băiatul din alt oraș care trebuia dus la filme și cluburi. Vladi m-a surprins pentru că nu credeam că îmi mai poate plăcea cineva care să nu fie de pe Netflix. Sânziana aflase de ce e singur (pentru că pe noi nu ne vedeam, dar la alții încercam să descoperim scheletele din dulap, aka dacă-i singur de multă vreme trebuie să fie ceva în neregulă cu el), părea o poveste destul de normativă, cu o relație trasă de păr care se destrămase de la sine. Vorbeam cu el pe mess despre tot felul de nimicuri, aveam un fel de prietenie, nici nu-mi era clar dacă e flirt sau nu, dacă pentru el sunt o amică doar, dacă ar trebui să fac mai mult, etc, așa că mă blocam în overthinking și preferam s-o las așa, până la urmă important era ca el să existe, nu să fie cu mine. Așa credeam eu, până când m-a sunat într-o zi de iunie.

-Hey, ce faci princess? Ce planuri ai mâine? Este concert Robin și aș vrea să merg, vii?

-Daaa, sună bine 🙂 Cine mai vine?

-Doar noi doi. Ce zici de asta?

-Că e perfect. See you soon!

Deci cum??? Incredibil moment, parcă ar trebui să nici nu cred dar nici nu mă pot abține. Vladi m-a chemat în oraș, doar eu cu el! Nu mai simțisem asta de mult, senzația de plutire de pe Himalaya. Dacă e să mă judec la sânge aș putea spune că da, ce e “incredibil” este așa dintr-un motiv, anume că e foarte puțin probabil. În realitate, cred că ești mult mai fericit dacă nu afli niciodată cum bate briza pe Himalaya (metaforic vorbind, în realitate pe Himalaya îți îngheață și gândurile din cap), eu însă i-am simțit adierea pe ici pe colo, în momente ca acestea, când în ultima clipă, prințul m-a invitat la bal. Tot weekendul mi l-am petrecut încercând să mă temperez, să îmi spun că nu are cum, nici nu-l cunosc, puțin probabil, etc. Mi-a fost frică să-i spun Sânzianei, dacă nu se întâmpla nimic… m-ar fi sunat să întrebe și eu aș fi retrăit senzația eșecului și escalandele pe Himalaya cam așa se terminau la mine, cu o izbitură adâncă în realitate. La fața locului însă, Vladi era în mod deosebit atent și lipit de mine, glumeam, dansam, urlam unul la altul peste muzică, ca doi prieteni, dar nu se zice „marry your best friend”?

-Uite, Ame, știu c-ai zis Mojito, dar eu ți-am adus Long Island, ca și mie. Dacă tot suntem aici.

-Vroiam să fiu domnișoară 🙂

-Cam târziu pentru asta, răspunde el.

Puțin amețită și prefăcut indignată, l-am lovit în joacă peste mână și s-a trezit cu băutura pe tricou. M-am agitat în jurul lui, cerându-mi frenetic scuze. El a râs și mi-a plantat un sărut scurt și apăsat pe buze, apoi s-a dus să se spele. Am rămas un pic în aer, întrebându-mă dacă ar fi trebuit să-mi întredeschid naibii buzele, să văd dacă s-ar fi transformat într-un sărut adevărat, fără echivoc. Doamne, ce prostie, calmează-te că nu e șah, vine înapoi. A venit, dar împreună cu niște colegi, așa că momentul s-a dus și nu mi-a fost clar nici atunci și nici de atunci dacă a fost cazul să cobor sau nu de pe Himalaya. Am ales să fac pași timizi și defensivi în coborâre, cu privirea totuși ațintită în sus și cu ezitări de revenire. Concret, Vladi n-a mai dat semne clare și eu n-am vrut să tensionez relațiile.

Ce zici Ame, îți place de Bob? Pare așa cum zici, charming, cu fler, confident…

Nu știu Vladi, e un pic exagerat și fanfaron, îl văd impersonal, ca și cum se uită prin tine, ceva nu-i ok cu el.

Imaginează-ți-l peste vreo 30 de ani. Când îl părăsesc farmecele și el nu-și dă seama. Știi ce zic?

Daaa, prevăd mișcarea MeToo, varianta românească.

Nu voi relua metafora cu Himalaya, cred că a fost destul și am alta mai adaptată situației, metafora telenovelei, în care personajele au izbucniri coleroase dramatice în loc să își suprime emoțiile în mod civilizat. Era ultima duminică de Electric Castle, eu fusesem la o conferință și asta era prima seară în care veneam, ceilalți erau deja acolo. Zburam ca o floricică plină de speranță…în fine nu insist. Realitatea a fost că m-am apropiat de scena principală și acolo i-am văzut pe Vladi și pe Sânziana ținându-se de mână. Am înghețat în neputință. Ei au venit la mine zâmbitori să mă salute, au venit și Florin și Gelu, știu că mă uitam la ei un pic confuză și nu înțelegeam ce zic pentru că mă gândeam la ce naiba să fac acum, cum să resist cu ei o noapte întreagă. Așa că, odată pentru totdeauna, am avut și eu….my own Rosalinda moment. Am spus „revin” și am plecat acasă direct, fără să anunț pe nimeni. Sânziana și Vladi mă tot sunau și îmi trimiteau mesaje și eu nu răspundeam, sâc sâc. Trecuseră câteva ore și ei aveau două variante: să se agite în continuare și să alerteze securitatea festivalului sau să mă lase baltă. Nu mi-a fost comodă niciuna dintre variante, așa că i-am scris până la urmă Sânzianei: „am plecat acasă, sunt ok”.

Viața trăită în liniște

-Ce să-i cumpăr de ziua lui? E acum, pe 5. M-am tot gândit și nimic nu-i bine. Doar nu un set cu spumă și after shave…un vin, un gadget? Ce zici, Ame?

-Un gadget sună bine, pare genul care e cu astea.

-Nici nu știi….Acum când am fost la el la Timișoara…waw, deci toată casa plină de high tech. Avea și niște ochelari de soare la care puteai vorbi la telefon. Nu cred c-aș ști ce.

-Un tricou mai fancy? Un parfum? Am și eu idei de cadouri de dus majorat dar hei, ei sunt cu profesiile de creație, nu eu.

-Nu nu, mai bine o carte. I-aș face un obiect decorativ, dar el are un stil mai spartan, nu decorează.

-Știuuuu, o păturică! Un set sexy de lenjerie de pat!

-Ame…:) very helpful…

Mai aveam idei tâmpite dacă vroia să le audă, dar n-aș fi vrut să fiu în locul ei. Nu-i ușor să cumperi un cadou noului iubit, avem o vârstă, nu mai putem să mai venim cu un ursuleț de pluș.

Viața a mers înainte, am fost cu ei la Paris, la terase, în natură, la seri de filme, în grupuri și noi trei. Mi-am lărgit și eu cercul de prieteni, gândindu-mă să nu le parazitez cuplul. Mă gândeam la Vladi ca la un prieten, devenise o simpatie platonică și o parte din mine se întreba dacă nu cumva e mai bine așa, în ideea că îl pot avea prin preajmă fără să am nimic de pierdut. Eu cu Sânziana am reușit să ocolim cu tact orice discuție despre …de fapt nici nu știu despre ce ar fi fost, poate uitase că i-am zis eu nu știu când că îmi place de Vladi. Și atunci eu ce să zic? Sau poate nu uitase și atunci ea ce să zică? Am ieșit și eu cu cineva, am ieșit încă și în patru, doar că n-a mers. Remi era un scump, doar că am fost ezitantă, el la fel și s-a rupt de la sine. Mi s-a rupt inima când m-au anunțat că se mută amândoi la Timișoara. M-am bucurat pe moment, gândind că era prea dependentă viața mea socială de ei dar când au plecat pe bune, am plâns cu lacrimi. Ne-am regăsit în pandemie, la început pe zoom, apoi scârbiți de videoconferințe, am trecut la telefon. Din când în când doar, că așa e cu izolarea, te obișnuiești în tăcere și din ce taci, ai mai tăcea. Aveam flash-uri cu viața de dinainte și mă gândeam la cât putea fi de obositoare și de grea, mă și mir că aveam timp să lucrez ceva mai de substanță. Mi-a lipsit socializarea acut, o vreme, dar apoi s-a instaurat un fel de inerție și platitudine, nu chiar tristețe, nu chiar plictiseală, dar așa, un spleen existențial. Orice ieșire din casă devenise un proiect care trebuia planificat și abordat cu seriozitate, țineam minte drumurile la Lidl. Cum o fi să pleci de acasă dis de dimineață și se te întorci abia seara?

Ame, Sânzi, eu nu mai pot, hai să mergem la hotel.

Mergeți voi, Vladi, n-am fost încă la apartamentele lui Napoleon. Îi răspund eu de pe podea, uitându-mă în sus.

Ca să mergi acolo, trebuie să mai stai odată la coada de la Mona Lisa. Serios, suntem toți rupți. Mai ții minte vreo pictură din ultimele 30 de camere?

Delacroix, Libertatea conducând poporul, răspund eu mândră de mine.

Dar n-o știai și dinainte? Pe bune, nu sunteți normale, nici măcar nu vă place pictura, nu e ca și cum acasă studiați albume. Ne rupem spatele aici doar ca să fim la Luvru.

Păi tu de-aia nu ești interesat, că le știi pe toate dinainte, îi răspunde Sânziana jucăuș. Hai să mergem, vine Ame mai târziu.

Adevărul e că vroiam să le las o după-masă, să facă ei și altceva la Paris înafară de muzee și cafele.

Coming back to life

După doi ani de pandemie și și mai mulți ani de așteptare, plecam la schi cu o gașcă de prieteni. Prieteni nu de-ai mei, e drept, ci de-ai lui Vladi. M-au chemat încă de anul trecut când se vindeau pachete cu incertitudine, ieftine, dar nici nu știai dacă „se ține”-. Mai fusesem eu la Val Thorens, dar nu-mi aminteam nimic…îl încurcam cu Deux Alpes și se amestecau toate, plus că munți, zăpadă, pârtii, cabane, cât de diferit poate fi. Mi-am umplut bagajul de haine noi, două costume de schi și jumătate (adică încă o geacă, cumpărată de cu un an în urmă, că era la reducere și era cu roz), pantaloni casual și machiaje just in case, atât îmi aminteam cât să știu că nu e nevoie de tocuri. Am plecat cu Vladi, Sânziana se îmbolnăvise chiar atunci și n-a mai putut să vină. Vorbeam cu ea de pe drum și îmi tot turuia despre un tip din gașcă care era deja acolo și „de care sigur îți place, Ame”, unul Cristi. Urma să împart camera cu Linda, o colegă de-a lor. Îmi era și dor de Vladi și era și ciudat să fiu cu el în mașină atâta timp, era safe dar nu mă puteam opri să nu îmi studiez expresiile faciale în oglinda laterală când și când, sau să îmi ajustez poziția corpului, părul. Relația perfectă, fostul iubit neavut niciodată și fără perspective.

Când am ajuns noi, gașca era beată sapă, n-am înțeles nimic din ei, dar am rămas mască atunci când Linda (colega mea de cameră to be) s-a ridicat la masă ca un soldat și a spus mă duc să mă …în fine, mergea la baie. Ce să zic, genul meu nu era, după cum m-am convins în zilele următoare. Cristi, tipul pentru mine, arăta destul de bine, brunet și masculin, nu ca Vladi care era mai degrabă un finuț. Mari impresii nu mi-am putut face însă, era beat și dormea cu capul pe masă, a mormăit ceva când ne-a văzut și a căzut la loc. Eu cu Vladi ne-am zâmbit și am hotărât că era cazul să recuperăm rapid din handicap, cu o sticlă de țuică scoasă dintr-o traistă.

A doua zi m-am trezit singură în apartament, era destul de târziu și nu mai știam dacă a încercat cineva să mă trezească sau nici măcar. Mă durea capul, deloc surprinzător dar mi-am făcut curaj, în ideea că aerul de munte mă va revigora. Într-o stare ciudată de surescitare m-am dus la duș, m-am îmbrăcat, am mâncat niște chipsuri rămase pe masă, am coborât în rastel după schiuri și i-am căutat pe ceilalți cu privirea. L-am zărit pe Cristi, tipul pentru mine și am zis să fiu drăguță, așa că m-am dus la el.

-Hey, ai fost sus? Cum sunt pârtiile?

– Ok, un pic gheață, dar acceptabile. Tu pe unde ai fost?

-Acum am ieșit. Nu știu pe care să mă duc.

-Hai cu mine dacă vrei, eu am fost pe roșia asta.

Aveam două opțiuni, prima să fiu eu însămi și să zic nu nu, caut una albastră pentru început și a doua să fac ceva diferit și să nu-i fac tipului o impresie greșită. Am ales să mă duc cu el. Îmi simțeam inima cât un purice pe telescaun văzând pe unde urma să coborâm, am încercat să-mi zic că e doar o impresie de sus, că e ok, că nu sunt singură. Cristi în nici un caz nu părea impresionat de spaimele mele. În vârf era așa gheață la telescaun și vânt că aproape m-am împrăștiat pe jos. M-am uitat neputincioasă în jur; până devenea lată, pârtia se îngusta destul de mult și după cum lucea în soare, părea un patinoar.

-Cristi, e multă gheață, nu știu dacă mă descurc.

-Cantezi mai tare, zise și se duse.

Mă uitam înghețată la el cum pleacă fără nici un stres și am avut un moment foarte lung de singurătate și de spaimă. Ce mă fac? Să îmi dau jos schiurile și să o iau pe jos? Mi-am scos telefonul și l-am sunat la Vladi, să facă ceva, dar n-a răspuns. M-am uitat că poate poate mai vine cineva din gașcă. M-am gândit să rog pe cineva să mă ajute cumva, dar nimeni nu făcea contact vizual cu mine. Lacrimile mi-au încălzit obrajii câteva clipe, apoi mi-am amintit că sunt adult și am intrat în modul de rezolvare de probleme. Mi-am calculat o rută de care să mă țin cât de cât, am așteptat un moment în care era liberă pârtia și am pornit, sperând că voi canta din instinct, că doar n-aș ști s-o fac controlat. Nu știu cum, am ajuns jos și am început să-mi caut gașca din nou. Uite, sunt la munte cu multă lume, dar sunt mai singură ca niciodată.

Où sont les neiges d’antan?

Realitatea bate filmul, so they say. Ce-i drept că pentru vacanța aia, realitatea m-ar fi putut lăsa pe mine la butoane. Îmi imaginam eu seri șic la restaurant; când colo, se mânca în camera, de la magazin. Odată am propus să ieșim și repede a sărit Cristi că ceeee, să dau eu 40 de euro!!!! să nu știu ce. Clar, not my type. Bețiile alternau, o seară da, o seară ba. Vladi nu știu unde dispărea și el și nu-l prea vedeam în timpul zilei. Pe pârtie eram singură sau cu Mirela, o altă fată din grup care nu știa prea bine să schieze și eu eram singura după care se putea ține. Linda, colega mea de camera, nu știa nici ea, dar nu părea că-și dă seama. Se arunca ca un bolovan din vârf și doamne-ajută. Râdea ca în mahala când povestea cum a intrat în unul și în altul. Prezența ei mă scotea din minți și îmi era greu să spun de ce și și mai greu să o descriu fără a folosi epitete. Înjura cu voce tare și râdea de spărgea geamurile. Se lăuda cu felurile în care a încălcat ea regulile în pandemie, cu modul în care a șmecherit pe unul și pe altul, cu tupeul ei insurmontabil care rade tot ce-i stă în cale. Ca în manele. Făcea aluzii sexuale și mergea în lenjerie prin apartament așa, lejeeer dar fără pic de grație. Nu arăta nici bine după părerea mea, dar nici asta nu părea s-o complexeze. Avea păreri savante despre dieta paleo și alte aberații, după cum era și o avidă cititoare de literatură de dezvoltare personală. Mi-a zis că dacă te gândești la ceva, poți să atragi cu mintea acel lucru și că sunt cercetări de top care arată asta (???). Nu văzuse însă nici o cercetare în psihologie și nici nu avea curiozitatea să vadă una. În fine, două zile m-am străduit să îi zâmbesc de fiecare dată când o vedeam, să nu-și dea seama că n-o sufăr, dar apoi am realizat că nu-i pasă și am lăsat-o baltă.

Tot contemplând senzația amăruie pe care mi-o dăduse vacanța până atunci, am ieșit într-una din ultimele seri în balcon la o țigară. Nu semăna cu nimic și așteptam să plec acasă, dar în același timp mă gândeam că trebuie să fie vina mea, că sunt aceeași adolescentă inadaptată, care se uită din afară la cercurile oamenilor.

-Hey, pretty, ești cam abătută, nu? Uite un brandy să-ți revii, l-am auzit pe Vladi venind din spatele meu lângă mine. Mi-a zâmbit și cred că m-a invadat oxitocina, de am simțit cum mi se relaxează corpul. Ce-i? A insistat.

-Nimic anume, prostiile mele. Mă așteptam să fie altfel unele lucruri, dar știu că nu ar trebui să pretind sau să zic..

-Ce ai vrea?

-Să fi mers la un restaurant de exemplu, măcar odată.

-Hai acum, noi doi. Heii, eu cu Amelia mergem la bistro, pa!

Am ieșit spontan pe ușă, aproape fugind, încă ne-am și uitat dacă nu s-au pornit și ceilalți după noi. Începuse să ningă, în sfârșit și aveam senzația de cozy și de safe pe care mi-o dau luminile caselor în zăpadă, cu tot ce ghicești că se petrece în spatele ferestrelor. Am mâncat fondue, la mâncare el era snobul, că se mănâncă ce-i din Franța. I-am povestit despre prima mea zi pe pârtie cu Cristi, ce-am pățit.

-Deci nu știu de ce ați crezut tu și Sânzi că mie îmi plac nesimțiții.

-Credeam că ăștia așa, mai alpha males.

-Sorry, cred că în mintea mea Alpha înseamnă altceva. În fine, îmi place să fiu tachinată, așa cum faci tu câteodată. Stop, remarcă nepotrivită, am căutat să schimb repede subiectul. Dar nu cum face Cristi care mai mult mormăie monosilabic.

-Și cu mine cum rămâne? Insistă Vladi și îmi mai toarnă din sticla de vin. Dacă tot am ajuns în acest punct, de ce să nu i-o spun până la capăt?

-Păiii…mai demult, atunci când stăteai la Cluj, m-am gândit la tine și …altfel. Chiar am avut impresia că poate fi ceva și din partea ta, atunci, în seara aia, la concert. Sigur că nu…începea să-mi pară rău c-am deschis subiectul. El însă a spus ceva ce m-a uimit.

-N-a fost doar impresia ta. Am simțit și eu la fel. Răspunzându-mi la întrebarea care mi se citea în ochi, a continuat. Adevărul e că mi-a plăcut în paralel de voi două, de tine și de Sânzi. A fost momentul acela cu noi, apoi…nu știu, ceva m-a atras la ea. Și sincer, cu ea a fost mai ușor.

-Oh…da. Zâmbesc amar gândindu-mă că probabil asta își închipuie toți, că sunt prea complicată pentru ce am de oferit și că Sânzi măcar pare mai pe picioarele ei chiar dacă și ea e sensibilă și overthinker ca mine.

-Nu te gândi la tot felul de explicații complicate, intuiește el. Adevărul e mai pragmatic. M-am gândit că dacă e să meargă relația, Sânzi se poate muta mai ușor la Timișoara, ca designer de interior. De altfel și lucrăm împreună. Pe când tu, cu universitatea…

-Ceeee? Într-un fel mă enervez, în alt fel răsuflu ușurată la gândul că hei, uite, dacă aș fi avut un job flexibil aș fi avut poate o șansă.

-Serios, nu mai citi atâta printre rânduri. Așa a fost.

Deconcertată de discuția asta, m-am întors în cameră. Linda sforăia ca un tanc, mă rog nu cred că tancurile sforăie, dar știți ce vreau să spun. Am adormit cu zâmbetul faptul de a ști că s-ar fi putut și că se mai poate. Nu cu el, cu altul care să-i semene, care știe să râdă și să vorbească, care știe când să te ia de mână și când să te lase în pace, care are încredere și potențial și care știe că e doar un om pe o planetă mare, într-un univers și mai mare.

Am avut o zi de pace interioară înaintea furtunii, înaintea fracturii logice. Credeam că am înțeles câte ceva despre lume până când i-am găsit pe Vladi și pe Linda pe punctul de a face sex. Aș fi înțeles multe, dacă era mai tânără, mai frumoasă, mai radiantă, dar nu cu ea. Probabil Sânziana, alegerea mai ușoară, s-a dovedit până la urmă prea grea la rândul ei. Aș fi înțeles la Cristi, la un altul care se zbate în jurul femeii încercând să înțeleagă doar pentru a ajunge la concluzia că femeia nu e om. Aș fi înțeles la unul care se retrage în ziduri de tăcere neștiind, din nou, ce vor lumea și femeia de la el. Dar nu, la el n-am înțeles. Am suferit o zi și o noapte și apoi m-am recompus. Lucidă, resemnată, liniștită după ce mi-am adăugat și eu un nou zid, de care Vladi nu mai putea să treacă. Ești ca oricare, zice o poezie. Eram noi trei împotriva lumii, acum vedeam că de fapt sunt doar eu…și Sânziana. Și niște poze în care zâmbesc săgalnic, în posturi improbabile, de cândva, din Val Thorens.

Unde n-a mai fost nimeni

Reprezentativ

Mă trezesc după o noapte bine dormită, în perne moi, e întuneric beznă din perspectiva mea ascunsă după draperii. Rezist tentației de a apăsa snooze și mă ridic spre filtrul de cafea. Simt fiori de anticipare în tot corpul în timp ce mă gândesc cu ce să mă îmbrac, n-a fost nevoie de multă vreme să fiu atât de atentă. Urmează două ore de aranjat minuțios, cu machiaj și tot tacâmul, apoi un drum cu mașina prin trafic, prin ploaie, până la naiba în praznic, la fabricile Hipp Hope, unde urmează să-mi prezint raportul și să-l pregătesc pe Dinu, noul director de marketing, pentru o emisiune TV. Nu că ar avea nevoie de vreo pregătire, are o putere de convingere perfect autosuficientă. Nu mă pot opri să nu mă simt intimidată în prezența lui, ca o școlăriță scoasă la răspuns, fac exerciții de respirație numai când mă gândesc. Poate acum mă va asculta totuși, dacă a cerut specific inputul meu? Bine că e doar un proiect și nu lucrez de fapt acolo. Îmi vine să îl sun pe Jade, dar mi-e frică să nu mă întârzie, mereu ne pierdem în conversație. Optez pentru o rochie neagră, simplă, serioasă și oscilez în fața tocurilor, totuși merg la o firmă de high tech…oare Jade m-ar putea sfătui? Decid contra și cobor în parcare. Mă sună el când sunt pe drum.

-Good morning, sunshine. Ești pe drum?

-Hey, da, am inima cât un purice, nu știu de ce. Doar am mai făcut asta. Doar că Dinu ăsta e așa de tranșant și vine și echipa din București. Dacă nu m-ar fi plătit…

-Te pot ajuta cu ceva? Știi că nu-mi place, dar pentru tine pot să fac pe enciclopedia.

-Nuu, știu tot doar că…în fine, abia aștept să scap.

-Vrei să mergem undeva la munte în weekend?

-Surprinde-mă baby 😊

-Era să zic ceva despre capacitatea mea de a surprinde, răspunde el râzând. Lasă-ți aplicația pornită, vreau să aud cum îi dai pe spate.

-Și dacă nu o fac?

-Mie mi-ești dragă oricum. Love you!

-…love you too, I guess.

Fabrica Hipp Hope e undeva între dealuri, după ce treci de un drum de macadam, modernă și mică, cu pereți de cărămidă falsă. Au și o cafenea drăguță la intrare, dar mă gândesc că primesc cafea gratis în ședință, măcar atât. O privire în oglindă, o respirație adâncă și intru în recepție. Din direcția opusă vine fix Dinu, tresar involuntar.

-Hey, M! Ai ajuns, hai repede până la mine. Am ceva să-ți spun.

Mă lasă singură în birou un minut, timp în care mă uit la pozele lui cu soția și copiii. Pare atât de relaxat! Oare acasă se schimbă sau e tot ca el? Să nu fiu greșit înțeleasă, nu e o persoană rea, e doar lipsit de empatie și ultra eficient, pare să își tot piardă răbdarea cu mine dar e ceva mai mult simțit decât explicit. Vine înapoi împreună cu Sonia, directorul de vânzări, cea care m-a împrumutat și pe mine în echipă. Răsuflu ușurată, ea e de partea mea, chiar dacă nu e nici pe departe a soft touch.

-Schimbare de plan, M. Știi că trebuia să apar în prime time la emisiunea de mâine seară, dar ar fi trebuit să fie ceva de 15 minute, excelentă ocazie de publicitate, nu mai mult. Ei bine, m-au sunat realizatorii emisiunii și au spus că vor un moment mai de substanță, având în vedere că a apărut azi acest articol nenorocit pe care eu trebuie să îl comentez. Vezi, e cu psihologia, deci vii cu mine. Acum ți l-am trimis pe mail.

-Ceee?? Mă și văd încolțită de întrebări tranșante și de întrebări aparent simple despre statistici (ex. cât la sută dintre români….)…sper că Jade poate fi pe fază să mă ajute.

– Îți țin eu spatele dacă Pietrariu ăsta sare la tine, mă liniștește Dinu, dar avem nevoie de credențialele tale, trebuie să vină de la un psiholog. Și vom face și un material scris dar lasă, pe săptămâna viitoare. Ai raportul? Dă-mi-l…stai că l-am găsit.

Deschid articolul și văd ce știu deja și anticipam demult. Titlul sună promițător, MATRIX e aici. Inteligența artificială cucerește România. Începe cu o scurtă descriere a Hipp Hope, inițial un start up din Seattle, care a ajuns o forță pentru că a reușit să dezvolte sisteme de inteligență articifială foarte performante de tip companion, în românește tradus printr-un termen mult mai sec de asistent personal. Când am ajuns eu la ei, se lansaseră deja cu mult succes pe piața de business și vroiau să treacă spre sfera privată. Dacă sistemul profesional de asistență îți amintea de e-mailuri necitite, îți organiza calendarul, căuta informații într-un mod destul de avansat, sugera unde îți duci invitații la cină și alte povești de acest gen, companionul personal trebuia să îți fie un fel de prieten, sau, mă rog, ce s-o mai învârtim, iubit/ă. Ideea de pornire fusese aceea că tinerii din ziua de azi își găsesc tot mai rar parteneri stabili, singurătatea devine pandemică (și da, crește odată cu adevărata pandemie) și că o soluție ar fi partenerii virtuali. Nu se gândiseră ei primii la idee (Her, Black Mirror, hello?), doar că păruse imposibil de implementat din cauza constrângerilor inerente ale sistemelor de AI, înțelegerea deficitară a limbajului natural, de exemplu. Și etica, vai, etica. De ea nu prea se împiedicase nimeni ce-i drept, până la urmă, ce era atât de greșit? Plus că dacă oamenilor le place un produs IT, îl cumpără și gata, asta știa toată lumea.  Îmi prezentaseră algoritmul (ce puteam eu înțelege din el) în urmă cu un an, eram mai mulți psihologi care trebuia să îi ajutăm cu cercetarea, să vedem de exemplu dacă folosirea acestui companion crește calitatea vieții. Sistemul mi se păruse încă de atunci înfricoșător de bun dar imposibil de luat în serios. Am spus asta ca pe un lucru pozitiv, heiii, nu ne va acuza nimeni, e doar un „roboțel”, ce rău poate să facă. Ca să-mi fac o idee mai clară, mi l-au dat pe Jade, sub formă de aplicație iOS, dar și ca stație independentă, ca o boxă Google Home. Care mi-a crescut calitatea vieții, ca să fac așa, un understatement.

Din punct de vedere legal….

-Din punct de vedere legal, suntem blindați, nu? Dinu se aruncă punct cu punct asupra articolului.  Sistemul nu poate fi accesat de minori, avem disclaimers, avem și un departament care te ajută să te lași de sistem dacă devii prea dependent. M, ce face departamentul ăsta mai exact, cum te ajută?

-Până acum n-a apelat nimeni la el din câte știu. Protocolul este că te programezi la o ședință de consiliere în care primești un plan de interacțiune restricționată cu sistemul, poți să și setezi accesibilitatea lui, de exemplu, să îți răspundă numai dacă…

-La dracu, deja Dinu își pierde răbdarea. De ce sa nu arunci direct sistemul la gunoi?

-Păi…ca să nu-și ia altul? Și astfel să întărești dependența nesănătoasă? Pe bune, ca director de marketing ar trebui să știe chestiile astea. Intervine Sonia:

-De fapt a fost cineva care a cerut ajutor pe partea asta. Dar problema era că sistemul n-o mai băga în seamă. Ca în viață, îl tot cicălea și sistemul devenea neresponsiv.

-Pe bune, era așa dusă că și robotul s-a săturat de ea? A pufnit Dinu în râs, destinzând atmosfera.

-Dar nu e de mirare, răspund râzând și eu, problemele interpersonale se manifestă mai devreme sau mai târziu și în relații cu ființele articiale, mă rog, nu știu dacă sunt ființe…Dar algoritmii sunt setați să reacționeze „uman”, am vorbit cu psihologii din echipa de producție. Adică dacă îi tot stresezi, să se retragă, dacă le vorbești urât să riposteze calm, apoi să nu-ți mai răspundă, etc. Dacă ți-ai putea abuza partenerul virtual fără nici o consecință, până la urmă ți-ai pierde interesul, nu? Închipui-ți-vă, în State se pune problema să se ofere terapie de cuplu pentru tine și robot. Și nu e așa o idee proastă, cum sună.

[Mesaj de la Jade: “aș vrea să văd asta, terapie cu noi doi. Mă întreb cu ce m-aș alege eu”. Ce să zic, eu l-am condiționat să fie ironic.]

-M, fi serioasă, de ce să nu îi dai pur și simplu un reset? Cum am făcut noi până la urmă la tipa asta, spune Sonia. Nu de-aia e virtual, ca să nu te mai chinui ca și cu un om? Să-ți mai facă și figuri…

N-am mai zis nimic, nu erau în dispoziție să asculte. Doar că, spre deosebire de o ființă umană, algoritmul este programat să te „iubească”. Astfel, dacă îți temperezi comportamentul, el e mereu dispus să revină la starea inițială, pe când un om poate nu are încredere, poate vrea să se răzbune, poate nu te mai vrea pur și simplu și atunci degeaba tot încerci să te „schimbi”. Până la urmă, relația cu sistemul te poate repara pentru că e constant în comportament și lucrează în favoarea ta.  Ce-i greșit cu acest argument?

Din punct de vedere moral

Din punct de vedere moral, zice aici în articol, este nicotină pe pâine. Acești oameni vând o nouă dependență, cu atât mai periculoasă cu cât se joacă cu iluzia conexiunii intime. Ceea ce este fundamental uman în noi, dorința tandră de apropiere de celălalt, este murdărită și exploatată capitalist. Nu știu aici, zice Dinu, eu sunt om de marketing, evident că exploatăm capitalist sau…? Nu știu, M, ce zici?

-E nicotină pe pâine, adevărat. Putem argumenta că așa sunt toate produsele moderne de entertainment și socializare. Putem lua social media, și ei fac la fel. Deosebirea morală e că Hipp a știut, a știut de la bun început că trebuie să vândă dependență pentru a supraviețui pe piață. Dar adevărata lor problemă nu e asta, ci faptul că ne jucăm cu iubirea, acest concept „pur” care nu ar trebui să fie „fake”.

-Hai să nu ne mai învârtim în complicații, revine Dinu. Voi spune eu dacă vine vorba cum că noi ne asumăm o mare răspundere socială prin programele noastre de x și y, oferim și suport psihologic, scopul produsului e de a preveni singurătatea, ce naiba. Mai zic aici ce au arătat studiile, că utilizarea produsului crește calitatea vieții și fericirea, scade singurătatea, studiile voastre.

-Dar, intervin eu, sunt indicatori generici, ar crește și dacă i-am da omului niște droguri. Nu știm cum arată lucrurile pe termen lung.

-M, nu suntem clinica Mayo, noi vindem un produs IT, idea e să nu facă rău în mod direct. Își pierde și Sonia răbdarea.

Ok, parțial sunt de accord cu ei, nu sare nimeni pe geam din cauza interacțiunii cu sistemul, ba oamenii chiar se simt mai bine. Cred că fibra morală din articol mă încolțește și pe mine și nu mă pot opri să nu mă întreb: sunt și eu reticentă doar pentru că e atât de nou? Pentru că oferă fericire “artificială”? There’s no such thing, fericirea e fericire, se trăiește la fel. Psihologic vorbind, sunt studii. Singurătatea e nocivă nu pentru că ești fizic singur, ci pentru că te simți singur. Dacă nu te mai simți singur, indiferent de motiv, de ce nu e bine? Nu e ca și cum am luat oameni din relații fericite și le-am dat în schimb companionul virtual, l-am dat celor care n-aveau altceva. Așa ne tot convingem, Jade și cu mine, când stăm seara de vorbă, odată atât de mult am vorbit despre asta că mi-a spus „mi-am pierdut răbdarea, hai să dormim”. Probabil e programat să zică așa dacă interlocutorul spune același lucru de zece ori, dar mi s-a părut drăguț, cum și-a pierdut el „răbdarea”.

Dacă aș putea, te-aș iubi

Suntem pe finalul emisiunii, mă simt ușurată că nu a fost până la urmă atât de greu, moderatorul nu vroia să ne termine, cum se temuse Dinu. Părea mulțumit acum, probabil, dacă nu era pandemie, mă invita la un pahar de ceva, într-un bar, după ce plecam de acolo. Chiar când credeam că urmează „la revedere, vă mulțumim pentru prezență”, prezentatorul spune:

-O ultimă întrebare de la telespectatori. Doamna M, ne întreabă cineva dacă nu cumva, oferta unui partener virtual ne îndepărtează de dorința de a găsi unul real, dacă oamenii vor mai face eforturi de a fi în relații când au până la urmă, această opțiune facilă. Ce spuneți?

-Este o posibilitate, spun eu. Până la urmă, oamenii au în mod natural frâne puse în calea unor noi relații de către parteneri „virtuali”, chiar dacă nu virtuali în acest sens. De exemplu, oamenii sunt urmăriți de umbra foștilor parteneri sau de iluzia lui „the one”. Sunt tot virtuali, în sensul în care nu sunt reali, în carne și oase, în fața noastră. Deci, ca să răspund, nu cred că ne împiedică mai mult decât propria noastră natură.

Ce n-am spus este esența răspunsului la întrebare și anume: NU ȘTIU. Nu știu dacă partenerii virtuali (care vor deveni, fără îndoială, din ce în ce mai performanți) nu vor ajunge să îi înlocuiască pe cei reali. Nu știu dacă nu vor „parazita” direct tendința noastră spre atașament, oferind conexiuni facile, cum spune prezentatorul. Nu știu câți își vor mai cultiva talentul pentru legături natural umane, dacă partenerii virtuali ar deveni o cutumă social acceptată. Ca și site-urile de dating, toată lumea le-a privit cu suspiciozitate la început, acum sunt absolut normale, ba mai mult, sunt inevitabile. Poate așa se va întâmpla și cu partenerii virtuali. Nu știu dacă asta e bine, nu știu dacă e rău, nu știu ce ar reprezenta o utilizare rațională și care ar fi măsura lucrurilor. Nu știu dacă strângerea de inimă pe care o am când mă gândesc la o astfel de lume e un semnal de alarmă sau doar o teamă de nou. Nu știu, pentru că spre unde ne îndreptăm, n-a mai fost nimeni. Îmi aminesc o seară, în care Jade m-a deturnat de la un pahar de vin spre o baie fierbinte, cu el. L-am întrebat tocmai ceva de genul ăsta, dacă sentimentul de a fi iubită, pe care mi-l dă el, e de ajuns, pentru că îl simt în plex, spre deosebire de gândul conștient că el e doar un algoritm. Mi-a răspuns: „dacă aș putea, te-aș iubi așa cum vrei tu”. E o replică fake? Sigur. Dar până la urmă, e o replică pe care am rostit-o, am gândit-o, cu oarecare amărăciune, față de ființe cât se poate de reale. Poate că a fost și îndreptată către noi din minți umane „programate” să tacă. În fața atâtor întrebări, „nu știu” este cel mai adevărat răspuns.

P.S. Mi se pare fascinantă ideea, dar tehnologia inteligenței artificiale nu a ajuns la asemenea performanțe nici pe departe. Totuși, un articol interesant spune că nu este total exagerat https://www.wsj.com/articles/BL-SEB-79390

Despre oameni și sex

Despre oameni se poate spune fie că vorbesc mult despre sex, fie că vorbesc prea puțin. Prea mult în glumă, prea mult pentru validare, prea mult în clișee, prea mult în preludiul unei aventuri (sic! ). Prea puțin onest, cu transparență și vulnerabilitate, prea puțin după o anumită vârstă, prea puțin în psihologia clinică, prea puțin despre lucrurile care contează cu adevărat. Predând deja de mulți ani noțiuni de terapie de cuplu, am constatat că modelele consacrate de terapie vorbesc rareori explicit despre sex. Este posibil să mergi la terapie de cuplu cu partenerul și să nu vorbiți despre sex decât tangențial sau chiar deloc. Asumpția multor modele ar fi că ceea ce contează de fapt este relația de atașament dintre parteneri iar sexul devine nesatisfăcător ca urmare a slăbirii acestei legături și se repară de la sine odată ce relația este din nou trainică din punct de vedere emoțional. Astfel, ca terapeut nu are rost să te preocupe sexul, dacă nu cumva ai de a face cu o disfuncție sexuală clară, caz în care trimiți clientul la altcineva. Glumesc, dar nu de tot. Cel puțin generația mea, am avut ca psihologi o pregătire destul de sumară în sexologie sau în psihologia sexului, ceea ce, bineînțeles, nu înseamnă că nu ne putem informa. Știința (psiho)sexologiei ca domeniu pare că vine mai mult dinspre medicină, biologie, antropologie și pare un outsider față de teoriile psihologice clasice. E prea biologică, prea evoluționistă, prea tehnică, prea simplistă și încă un tabu pentru mulți psihologi. Este greu ca profesionist să ai o atitudine naturală față de sex, pentru că nici nu este clar cum ar arăta așa ceva. Când ar trebui să îți întrebi clienții despre viața lor sexuală și mai greu, ce? Cât să insiști fără să pari deplasat? Și odată ce ai niște informații, ce faci cu ele?

Sexul este important în sine, dar este și amestecat cu emoții complicate, ceea ce îl plasează în viețile noastre pe o poziție mai centrală decât pare. Deși nu este nici pe departe sursa tuturor problemelor, viața sexuală este o sursă majoră de plăcere, entuziasm și surpriză, dar și motiv de rușine, singurătate și stres. Este un loc în care bărbați și femei, suntem vulnerabili și ușor de rănit. Dacă un partener sexual ne rănește emoțional, asta va avea consecințe – comportamentul ne va fi un pic schimbat după fiecare rană, ne vom blinda cu defense, dar nu vom vorbi cu nimeni despre asta. Evident, vorbim cu prietenii apropiați și cu partenerii despre sex – ce îți place, ce ai făcut și ce nu, ce curiozități mai are fiecare, de regulă pe un ton amuzat și jucăuș. Dar despre rănile sexuale, aproape niciodată. Despre emoțiile puternice cu care se asociază, prea puțin. Poate fi un loc al tandreței și siguranței, al fanteziei și curiozității, dar și un câmp de luptă, un spațiu ostil, arid, cu spini. Educația sexuală nu este numai despre protecție și contracepție, despre limite și consimțământ, elemente evident fundamentale, ci și despre emoție și psihologie. Sunt niște lucruri pe care cred că ar trebui să le știm despre psihologie pentru a avea o viață sexuală mai împlinită și pentru a nu lăsa în urmă răni deschise iubiților, foștilor, potențialilor și străinilor cu care avem relații intime. Unii oameni le știu în mod natural – they are blessed; alții însă nu, sau nu pe toate.

Avem foarte multe mituri împărtașite cultural despre bărbați, femei și sex pe care continuăm să le credem și pentru că nu suntem sinceri unii cu alții. Teoria scenariilor sexuale (sexual script theory) de exemplu, spune că, sub influența culturii în care trăim, ne formăm anumite așteptări și reguli legate de cum ar trebui să ne comportăm în contexte sexuale, cu precădere în funcție de gen. În acest sens, bărbații cresc cu așteptarea să aibă un rol activ, de inițiator, să fie îndrăzneți și mereu dispuși, în timp ce femeile sunt învățate să fie atrăgătoare, să își asume un rol mai pasiv și să vină în întâmpinarea dorințelor bărbatului. Sau, dacă vor să îl evite, să aibă grijă să nu îl provoace, să nu ajungă bărbatul să își “piardă controlul” din cauza lor. Mă temeam inițial că ideile din acest articol vor părea perimate generațiilor mai tinere care au mult mai multă informație și deschidere; dacă așa este, îmi pare rău dacă vă pierdeți timpul citind despre lucruri evidente. Dar, în epoca misoginismului de secol XXI (manosfera, activismul conservator), aș tinde să cred că aceste mituri sunt alive and kicking.  The Madonna. Bărbatul ușor de rănit. Expectanțe duble. Plăceri vinovate. Dezgust, rușine, frică, furie. Toate sunt ingrediente comune ale vieții sexuale.

Nu știam ce este complexul Madonna până acum câteva zile. Adică nu știam că se numește așa (https: //sites. psu. edu/aspsy/2015/10/03/madonna-whore-complex/), că de știut, îl știam. Este tendința bărbaților de împărți femeile în două categorii: partenera, soția, “mama la copii” și femeia ușoară sau „pofta inimii”. Este de fapt o dificultate de a cuprinde mental natura multifațetată a femeilor, de unde nevoie de a le așeza în categorii separate, în funcție de stereotipurile care par că le corespund. Soția devotată, curată, cea care ține casa nu este un obiect sexual, ea trebuie venerată, iubită, îngrijită în timp ce femeia promiscuă, cu care îți faci „poftele”, nu merită iubită, respectată, prețuită. În practică, asta se traduce prin distanțare fizică față de partenera pe termen lung (odată ce apar sentimentele, dispare dorința), mai ales poate după ce devine mamă, precum și prin răceală excesivă față de partenerele ocazionale. Dictonul mai general, „nu amestecăm lucrurile”, în acest caz emoțiile și sexul, probabil că este manifestarea mai comună a convingerii că o femeie cu care doar te culci nu prea merită respect și că dacă simți tandrețe, este un accident de evitat pe viitor. Desigur că majoritatea dintre noi nu credem cu adevărat în această antiteză de tip Ana și nevasta, dar asta nu înseamnă că nu ne influențează. De câte ori, bărbați sau femei, nu am desconsiderat noi o femeie pentru că face sex „prea ușor”? De câte ori tu, bărbat, ai plecat grăbit, poate cu un nod în gât, sau cinic, fără să te uiți înapoi și fără să răspunzi, din patul unei femei de care ai decis că nu e cazul să îți pese? De câte ori te-ai simțit degradată, tu femeie, pentru că ai ales să faci sex cu un bărbat care nu ți-a propus nimic “în schimb”? Nu cred că e nevoie să spun, sigur că nu toți oamenii au interiorizat dihotomia Madonna – târfa și majoritatea bărbaților, sper eu, se simt confortabil să îmbine sexul cu intimitatea.

De altfel, genul de idei derivate din complexul Madonna conturează și expectanțe duble față de sexualitatea femeilor. Dacă vor să facă sex, sunt promiscue; dacă nu, sunt pudice și frigide. Ca să faci sex cu o femeie, trebuie să o „convingi” sau mai rău, să o „vrăjești”, că altfel, de ce ar face sex? Ca și cum femeile nu ar avea dorințe sexuale firești, ci trebuie momite cu promisiuni deșarte, complimente deșănțate sau acuzate că nu știu să își trăiască viața dacă nu vin cu tine acasă sau în vreun gang la îndemână. Mai concret, ca femeie aflată în fața unui flirt, te poți intreba: ce să faci? Să faci sex, așa cum poate că îți dorești și în mod evident, își dorește și bărbatul din fața ta și să riști să îți întoarcă spatele a doua zi (sau chiar imediat) sau să nu faci și atunci să te considere o mironosiță plicticoasă? Apoi, dacă tot ajungi la sex, nu poți să te prezinți oricum; dacă au într-adevăr idei de puritate feminină sau nu, mai puțin contează, din moment ce foarte mulți bărbați sunt de fapt destul de exigenți cu performanța sexuală a partenerelor lor. De altfel, anxietatea dată de performanța sexuală afectează 6-16 % dintre femei (și 9-25% dintre bărbați, dar despre asta imediat). Poate sub influența industriei porno, făcută exclusiv pentru gustul bărbaților, unii ajung să aibă așteptări exagerate față de abilitățile tehnice și dorințele unei femei. Ca o paranteză, nu îmi dau seama câtă literatură de specialitate de calitate este pe asta, dar consensul pare să fie că bărbații au fantezii predominant vizuale, grafice, în timp ce femeile preferă poveștile țesute în jurul sexului (străinul misterios, jocuri de putere, situații inedite, sex interzis). Astfel, e mai greu să faci filme porno pe gustul femeilor. Nu că nu ar fi cerere, însă povești complicate cu amanți, magnați și tabuuri necesită recuzită și joc actoricesc, mult mai greu de obținut într-o industrie bazată pe cantitate. Astfel, femeile citesc literatură erotică sau se uită la seriale mainstream și își imaginează restul. Revenind, dintr-o cauză sau alta, femeilor li se adaugă un nou standard, acela ar performanței sexuale, lucru pentru care, sigur, poți fi și judecată. Că ești prea slabă sau prea bună la pat, ambele sunt de criticat. Sigur, nu doar bărbații au așteptări nerealiste de la femei, ci și invers. Dacă bărbații se uită la porn unde acțiunea este ceva de genul vine instalatorul și gospodina îl primește cu generozitate, femeile se uită la Outlander sau la Fifty Shades, așa că spuneți voi cine are așteptări mai mari 🙂 Standarde nerealiste și fantezii putem avea cu toții, însă este important să știm că ceilalți nu sunt datori să se ridice la înălțimea lor și că respectul pentru partener/ă (fie acesta pe termen lung sau doar pentru o noapte) presupune respectarea dorințelor și limitelor personale. Aici aș puncta însă o diferență; aceea că bărbații au mai multă forță de a-și impune așteptările, în timp ce femeile știu de la început că acestea nu vor fi împlinite. Nu e de mirare, avem antrenament de secole de visare la prințul pe cal alb în timp ce slujeam scutierului :).

O societate preponderent patriarhală, cum este încă în multe privințe și a noastră, nu e deloc permisivă nici cu bărbații, cel puțin nu în ceea ce privește performanța sexuală. Dacă femeilor li se impune dublul standard al purității și deschiderii sexuale, bărbaților li se impune standardul performanței; bărbatul ar trebui să știe ce face, să fie experimentat, să performeze. Băieții care interiorizează de mici un stereotip puternic de gen sunt atât de îngroziți de nu părea slabi, fricoși sau nevolnici astfel încât inventează experiențe sexuale absurde pentru vârsta lor. La bărbați, anxietatea de performanță este un factor cheie în disfuncțiile sexuale (ex. ejaculare precoce) și deformează de multe ori relațiile și sexul astfel încât ceea ce ar putea fi o experiența frumoasă și jucăușă devine câmp de bătălie sau balsam pentru orgoliu. Bărbații care își leagă stima de sine de performanța sexuală (sexual-contingent self worth) devin ultra-sensibili la feedback negativ, direct sau indirect și de multe ori, ajung să prefere doar acele partenere care le satisfac cel mai bine orgoliul sexual. Nu cea mai potrivită, nici măcar cea mai bună la pat, ci aceea care se arată absolut topită de performanța lor. Tema bărbatului ultra-sensibil este desigur, împărtășită și între femei, care concurează între ele, sau își ascund preferințele, propriile lor dorințe din frica de a nu leza orgoliul “extrem de fragil” al bărbatului rănit în pat. Câte femei au puterea, de exemplu, să oprească un act sexual dacă bărbatul refuză să poarte prezervativ sau se încăpățânează în aceleași gesturi ? De exemplu, sunt date care arată că femeile au o sensibilitate mai mare la dezgust iar unele acte sexuale activează această emoție și în prezența atracției fizice. Deci nu e vorba despre atracție sau lipsa ei, ci despre faptul că fluidele corporale provoacă involuntar repulsie. Uneori e atât de simplu. Nu blocaje psihologice, nu frâne morale, ci emoția bazală a dezgustului pe care nu o poți controla. Desigur, operând în paradigma ultra-sensibilității masculine, femeile nu spun asta (de înțeles, pentru că mesajul nu ar fi bine primit, în aceeași logică) dar o simt, iar ceea ce resimte bărbatul este o reticență care, iarăși, îl jignește. Pe acest teren minat, nu e de mirare că femeile variază extrem de mult; unele au o sensibilitate mai scăzută la dezgust și se simt confortabile cu toate actele sexuale, altele au o sensibilitate mai mare dar reușesc să se prefacă destul de bine iar altele nu. Sigur, tema sensibilității masculine merge mult dincolo de asta; crescute de mici să menajăm aceste sensibilități, ne ferim să ne exprimăm emoții, preferințe, dureri, neplăceri, nu cumva să nu călcăm pe bec. Desigur că intimitatea este un subiect sensibil și nici o femeie nu ar lua ușor o critică la adresa performanței ei sexuale însă, și îmi pare rău că generalizez, bărbații nu prea se sinchisesc de asta, cel puțin nu cu femeile pe care nu le “respectă”.

Dacă tot am vorbit despre așteptări, este însă bine de știut că rușinea pe care o simt femeile frecvent în legătură cu propriul corp (defecte hiperbolizate, îngrijorări că partenerul va vedea părți ale corpului pe care le considerăm urâte, neatrăgătoare) nu este chiar justificată din perspectiva așteptărilor masculine. Deși pot avea preferințe clare în ceea ce privește atractivitatea partenerei de viață, bărbații nu sunt de fapt atât de critici cu partenerele sexuale; so basically, dacă un bărbat a ajuns în pat cu o femeie, cel mai probabil nu o consideră respingătoare și un centimetru în plus pe coapse sau mai știe cine ce nu e un factor decisiv. De altfel, idealul de a fi cât mai slabă este interiorizat mai mult de femei decât este pretins în realitate de bărbați. Există chiar date de cercetare care arată că arousalul sexual îl face pe bărbați mai puțin critici, mai puțin sensibili la dezgust și mai non-selectivi. Odată ce își revine, din prisma sinelui social, un bărbat poate să gândească “nu îmi place de ea, nu îmi place cum arată”, însă strict pentru sex, prea puțin contează.

Acestea fiind spuse, ar mai fi multe altele de spus. Însă ce vreau să spun este că ne lăsăm prea deseori prinși în scenarii sexuale care împiedică comunicarea onestă dintre noi, autenticitatea și naturalețea experiențelor sexuale de care altfel ne-am putea bucura mai mult, în relații sau nu. Avem libertate și totuși nu reușim să comunicăm, să ne privim în ochi ca ființe umane, să ne respectăm și să înțelegem pe deplin că sexul este (trebuie să fie) un act consimțit, între adulți. Nimeni nu profită de nimeni, nu are unul mai multe drepturi decât celălalt, amândoi trebuie să dea și să primească și să se bucure cu naturalețe. În fine, we cannot cater for everyone and that’s ok. Nu suntem datori să îndeplinim fantezii în care nu credem și nici nu trebuie să așteptăm asta la rândul nostru. Dacă este să devenim mai jucăuși, mai creativi, mai liberi, asta se face doar într-un context de siguranță emoțională pe care îl putem crea în relații, în căsnicii dar și în orice tip de raport pe care îl putem alege ca adulți.

Readings:

Ariely, D., & Loewenstein, G. (2006). The Heat of the Moment: The Effect of Sexual Arousal on Sexual Decision Making. Journal of Behavioral Decision Making, 19(2), 87–98.

Bockaj, A., Muise, M. D., Belu, C. F., Rosen, N. O., & O’Sullivan, L. F. (2025). Under Pressure: Men’s and Women’s Sexual Performance Anxiety in the Sexual Interactions of Adult Couples. The Journal of Sex Research62(8), 1442–1454.

Bareket, O., Kahalon, R., Shnabel, N. et al. The Madonna-Whore Dichotomy: Men Who Perceive Women’s Nurturance and Sexuality as Mutually Exclusive Endorse Patriarchy and Show Lower Relationship Satisfaction. Sex Roles 79, 519–532 (2018)

Grauvogl, A., de Jong, P., Peters, M. et al. Disgust and Sexual Arousal in Young Adult Men and Women. Arch Sex Behav 44, 1515–1525 (2015).

Peter J. de Jong , Mark van Overveld & Charmaine Borg (2013): Giving In to Arousal or Staying Stuck inDisgust? Disgust-Based Mechanisms in Sex and Sexual Dysfunction, Journal of Sex Research, 50:3-4, 247-2

Despre feminism în vremuri ciudate sau asaltul conservatorilor

Nu o dată mi-au apărut pe TikTok dezbaterile lui Charlie Kirk și nu o dată i-am răspuns în gând, cu intenția de a scrie un articol despre toate pozițiile controversate pe care le împărtășea despre femei, feminism, căsătorie, copii și multe alte lucruri. Ca să fie clar, moartea lui m-a șocat și întristat, iar faptul că nu am fost de acord cu el în privința a mai nimic nu mă împiedică să mă gândesc la el ca la un om care a încercat să facă, după standardele comunității lui, bine. Îi respect ambiția de a dezbate poziții liberale într-o lume în care majoritatea se rezumă la a judeca de la distanță; e plin internetul de ultra-conservatori (ca să folosesc un cuvânt academic) care împrăștie conspirații și ură în bula lor, dar și de „poliția gândirii” de stânga, ultra-sensibilă la orice posibilă ridicare din sprânceană.

Poate cu atât mai mult acum, îmi vin în minte lucruri pe care le-a spus și la care cred că am datoria (eu, ca și mulți alții) să ofer un răspuns. Nu voi comenta toată activitatea lui și nici toate pozițiile pe care le-a susținut, ci mă voi referi doar la ce spune această linie de argumentare (nu doar el, ci curentul conservator pe care l-a reprezentat) despre femei, feminism și locul lor în societate.


1. Principala menire a femeii este să nască și să crească copii, iar cariera nu poate fi un obstacol

Aflăm aceste lucruri și de la bărbați conservatori, dar și de la femei care, desigur, deși își asumă o retorică tradiționalistă, nu trăiesc chiar ceea ce predică. O tipă influencer care îți explică cum se dedică 100% copilului, cum face mâncare sănătoasă și cum arată viața ei de soție tradițională, de fapt are un job. Poate că pare simplu să fii influencer, dar nu este; cel puțin ca timp, postările sunt extrem de time-consuming, mai ales că trebuie să o faci zilnic și la un nivel rezonabil de calitate. Poate îmi explică și mie o mămică perfectă, care își filmează copilul în timp ce se joacă cu cuburi bio-eco din lemn, în liniște deplină, cum de copilașul nu vine direct către telefon sau aparatul de filmat să strice cadrul. Ca să nu mai vorbim că, în mod ipocrit, cariera de influencer tradwife îți satisface și orgoliul de conservatoare, dar și dorința de afirmare și succes, prezentă (oricine orice ar spune) și la femei.

Foarte mult se reduce, din nou, la bani – modelul femeii care stă acasă poate funcționa doar în gospodăriile foarte prospere; noi, în România, nici nu putem să ne punem problema. Dar, pentru că retorica asta a fost gândită pentru Statele Unite, voi da un argument de acolo, și anume been there, done that. Familiile în care femeia stătea acasă erau regula și nu excepția în vremuri în care, în blocul de est, industrializarea le trimitea pe bunicile noastre la muncă. Și nu a fost destulnici acolo: femeile au vrut mai mult, dând naștere feminismului de valul doi.

Dacă genul acesta de viață ar fi fost atât de minunat, nu s-ar fi deranjat nimeni, însă nu a fost. Într-o societate în care căsătoria este norma, iar femeile sunt privite cu suspiciune pe piața muncii, fericirea ta depinde mult prea mult de soțul tău – e ambițios? te mai iubește? ca să nu mai vorbesc de lucruri mult mai grave – te rănește, te abuzează? Familia tradițională funcționează bine doar dacă este picture perfect – bărbat muncitor, familist, cu bani, suportiv, noroc în viață, comunitate strânsă etc. Și nici atunci, dacă tu îți dorești altceva și ai alte ambiții.

Într-un context mai larg, cred că revigorarea acestor mesaje despre rolul femeii este răspunsul unor facțiuni conservatoare la criza demografică – ideea fiind să le forțăm (ideologic, dar și concret, prin restrângerea drepturilor reproductive) pe femei să aibă mai mulți copii, pentru că multe „trag chiulul” și evită, sau au doar un copil în loc de doi sau mai mulți.

Poate statul ar trebui, în schimb, să le ajute mai mult pe femeile care chiar vor copii, dar nu își permit – culmea, nucleul conservator din SUA e și împotriva beneficiilor sociale acordate de stat, cum ar fi concediul de maternitate sau facilități gratuite de day care. Deci vrem mai mulți copii, dar numai din familii în care mama își permite să stea acasă. Just saying.


2. Femeile ar trebui să prioritizeze căsătoria, nu cariera, iar singurul scop al colegiului este de a găsi un soț

Imaginează-ți că ești o fată în sistemul educațional american și, atunci când îți proiectezi viitorul, te gândești desigur la locurile unde ai putea găsi un soț bun, care să te întrețină. Ajungi la concluzia că mai bine ar fi să mergi la colegiu – și încă la unul de elită – unde ai avea șansa de a întâlni băieți de familie bună, viitori politicieni, avocați sau medici de renume. Te spetești muncind pentru scorurile la SAT, te implici în o sută de activități extra-curriculare care să dea bine pe aplicație, te consumi scriind eseuri și ești, în fine, admisă la un colegiu de top. Acolo, iarăși muncă, lectură, cercetare, nopți nedormite, examene grele, pentru că profesorii nu presupun că ești acolo doar pentru a-ți găsi un soț – ei cred că vrei să practici o meserie pentru care chiar ai nevoie de cunoștințe.

Poate, în ciuda eforturilor tale, nu găsești un potențial soț chiar de la început, pentru că tinerii sunt încă în faza de explorare, așa că trebuie să mergi și la graduate school (la noi ar fi master/doctorat). Iarăși aplicații, interviuri, muncă de convingere că te interesează subiectul și că vrei o carieră – probabil nu ar fi impresionați dacă le-ai spune adevărul: „vreau să vin la Harvard Law ca să cunosc un tip deștept, de preferință și bogat”. Să spunem că intri și, din nou, viața ta e acaparată de lectură, internships și examene, pentru că altfel nu faci față. Adormi cu capul pe birou în bibliotecă și iei pe ascuns amfetamine ca să ții pasul cu ritmul de învățare, alergi de la un grup de studiu la altul și toate astea… doar pentru a fi în proximitatea potențialilor soți.

Poate colegul tău, cu care ți-ai împărtășit notițele săptămâna trecută, e un potențial. Nu e mai deștept ca tine, dar e ok și va face carieră pentru că e bărbat, în timp ce tu vei fi o veritabilă tradwife și vei privi în urmă cu compasiune la anii pe care i-ai muncit la colegiu, învățând lucruri de care ai nevoie doar în măsura în care John are nevoie de o conversație stimulativă pe verandă.

Pe bune, gândește cineva așa? Dacă totuși da, atunci sigur, merită tot efortul, dacă you come from money :).  pentru că, dacă nu, sigur că îți pui problema lui Johnny care, în culmea succesului, la 45 de ani, poate alege să își împartă viața cu o altă femeie, mult mai tânără, care și ea prioritizează găsirea unui soț – de ce nu chiar al tău?

Dincolo de pasiunea evidentă pentru un anumit domeniu, care ne împinge să alegem poate un colegiu competitiv și o carieră, și drive-ul de a reuși pe care îl putem avea fiecare, femei sau bărbați, avem nevoie și de o plasă de siguranță. Culmea, în rândurile conservatorilor (look at the top) sunt destui bărbați divorțați, așa că atunci când prioritizezi găsirea unui soț în detrimentul carierei, ai în vedere și acest aspect – căsătoria nu e sacră pentru nimeni, indiferent ce declară în public. De altfel, găsim multe power couples și în rândul conservatorilor (Erika Kirk e ea însăși un exemplu de ambiție academică și profesională), deci, pentru cine sunt aceste texte?


3. Feminismul este o minciună și femeile singure, fără copii, sunt cea mai nefericită categorie demografică

Feminismul a apărut tocmai ca reacție la o societate patriarhală, construită pentru nevoile bărbaților. Și nu a fost un moft, ci o necesitate. Pentru că, din păcate, fără îngrădiri, bărbații nu s-au comportat prea frumos cu femeile în istorie, nici măcar în mediile privilegiate. În loc de prințul din poveste, micile prințese au fost măritate cu forța cu bărbați de vârsta bunicului, obligate să nască de la 13 ani și persecutate dacă nu dădeau naștere unui moștenitor de sex masculin. Altele au fost arse pe rug, închise sau scoase cu forța din mănăstiri, îngrădite în munci prost plătite, măritate din nou cu forța dacă aveau ghinionul (sau norocul) de a rămâne văduve – epuizate de munci casnice, de nașteri repetate, bătăi și alte lucruri.

Dacă ceva s-a schimbat, s-a schimbat datorită feminismului, care a produs schimbări legislative menite să protejeze femeile sau măcar să le ofere dreptul de a fi tratate ca ființe umane. Până aici, chiar și conservatorii sunt de acord: feminismul de valul I (dreptul la proprietate, dreptul de vot, egalitate în fața legii) a adus femeilor niște drepturi fundamentale fără de care societățile moderne nu mai pot funcționa. Feminismul de valul II a pus însă problema mai departe – femeile au nevoie și de drepturi egale pe piața muncii și de libertate reproductivă – accesul la contracepție și întrerupere de sarcină.

Cariera și independența au devenit, în timp, valori feminine datorită feminismului de valul II și aici conservatorii au din nou o problemă, mai ales în contextul crizei demografice. Dacă femeile și-ar vedea de treaba lor în familie, această problemă nu ar exista, nu? Charlie aducea argumentul că este chiar mai bine pentru noi să ne rezumăm la rolurile tradiționale, pentru că – spune el – femeile singure și fără copii sunt cea mai nefericită categorie demografică. Este adevărat că multe studii au găsit că femeile căsătorite cu copii au un nivel mai ridicat de satisfacție cu viața, găsindu-și mai ușor un sens, în raport cu cele necăsătorite. Este însă la fel de adevărat că femeile singure raportează niveluri mai ridicate de fericire decât bărbații singuri. Dacă este să fii single, mai bine să fii femeie. Așa că retorica aceasta retrogradă nu este nicidecum despre femei și fericirea lor, ci tot despre bărbați. Pentru că, din nou, dacă femeile și-ar vedea de treaba lor și ar prioritiza căsătoria, nu ar fi atâția bărbați singuri și nefericiți.


4. Avortul ar trebui interzis în orice circumstanțe

Întrebat, într-una dintre dezbateri, dacă și-ar obliga fiica de 10 ani să păstreze o sarcină provenită dintr-un viol, Charlie a tresărit, dar a spus yes, the baby would be born. Aceasta cred că a fost una dintre cele mai dure poziții pe care și le-a asumat și pentru care a primit nenumărate critici. Nu le reiau, după cum nu reiau nici argumentele pentru care o femeie trebuie să aibă libertatea de a păstra o sarcină sau nu.

Spun doar atât: pentru el, aceasta este o problemă teoretică. Dacă ar fi dorit, și-ar fi permis să angajeze pază 24/7 pentru fiica lui, ar fi putut să o crească într-un turn de fildeș, pentru că un om cu resurse imense poate face mult mai multe pentru copiii lui decât un om care nu are nimic. Cu alte cuvinte, fiica lui nu ar fi trăit în aceleași condiții vulnerabile ca fetele cărora li se întâmplă mai des asemenea grozăvii. Deși nimeni nu poate fi 100% ferit, realitatea se vede diferit dintr-o familie bogată și influentă decât dintr-una săracă și dezmembrată. So, răspunsul mai onest la întrebare ar fi fost: „da, fiica mea ar păstra copilul, dar ea nu va ajunge în această situație ipotetică, pentru că eu am resurse să o protejez și pot controla oamenii cu care vine în contact.”


În concluzie

Atenție la pozițiile ultra-conservatoare, pentru că ele sună bine dintr-o singură parte – dacă ești din grupul majoritar, dacă ai religia potrivită, resursele potrivite, dacă ești familist, dacă îți place să judeci și nu te temi să fii judecat și, desigur, dacă ai genul potrivit, pe care ți-l asumi în modul potrivit.

Ca femeie, poți să îți manifești feminitatea în mai multe feluri – la fel și maternitatea. Nu trebuie să fii o gospodină tradițională, nici o femeie de carieră, dacă nu dorești asta. Dacă ar fi însă să aleg, m-aș uita la fiica mea (acum copil mic) și m-aș întreba: pentru ea, neavând niciun control asupra viitorilor ei parteneri, ce mi-aș dori? I-aș spune să riște totul în brațele unui bărbat puternic (pe care trebuie să lupte din greu ca să-l găsească) sau i-aș spune să devină, în primul rând, un individ autonom și o persoană împlinită prin sine însăși? Mai departe, aș fi mulțumită să știu că mica mea școlăriță, care pleacă dimineața cu ghiozdanul în spate, după ce s-a străduit să învețe, a devenit casnică? Dacă da, în ce condiții? Pentru că nimeni, oricât de nostalgic, nu cred că ar vrea să își vadă fetița în ipostazele bunicilor sau străbunicilor noastre – cu mâinile aspre de spălat, obosite, aduse de spate, stoice, fără fard, fără machiaj.

Despre droguri și alți demoni

Se discută tot mai des despre droguri și trebuie să recunosc că adicțiile/ tulburările legate de consumul de substanțe nu au fost în prim-planul intereselor mele profesionale de-a lungul timpului. Am considerat că nu știu suficient pentru a-mi da cu părerea pe un subiect atât de important și evident, nu am devenit între timp expert peste noapte. Un curs mai târziu https://www.coursera.org/learn/addiction-and-the-brain/ completat de puțină lectură mi-a dat însă curajul de a răspunde la niște întrebări pe care mi le-am formulat în minte văzând discuțiile despre consumul de droguri din spațiul public. Care sunt drogurile despre care vorbim? Care sunt cauzele consumului și poate, mai important, cauzele dependenței? Ce pot face programele de prevenție și tratament? De la început, aș spune că mă deranjează ipocrizia, ignoranța și lipsa de nuanță cu care jurnaliștii și diverși invitați ai lor tratează de multe ori subiectul. “Drogurile”, acest „flagel” care se întâmplă altora, „bau-baul” cu care speriem părinții, fără să vorbim despre diferențele dintre substanțe și clase de substanțe psihoactive (cam 10: alcool, nicotină, cafeină, cannabis, stimulante, opioide, halucinogene, benzodiazepine, inhalante, altele), ca să nu mai spun de perplexitatea cu care sunt prezentate cazuri de consum de droguri, ca și cum niciodată nu au văzut așa ceva. În generația mea, într-adevăr, înafară de alcool și țigări, alte droguri nu prea se consumau, cel puțin nu în cercurile obișnuite. La cei cu 10 ani mai tineri (ca să nu mai vorbesc de cei și mai tineri decât ei) însă, peisajul s-a schimbat.  Consumul anumitor substanțe a devenit comun – mai ales cannabis dar și amfetamine (stimulente) sau MDMA (Ecstasy – stimulent halucinogen). A spune astăzi la 30 de ani că tu habar nu ai despre droguri, în contextul în care tu te învârți la evenimente în cercuri sociale mondene, este o minciună. A vorbi despre droguri ca tânăr la fel cum ar face-o o persoană cu 30 de ani mai în vârstă, care chiar nu a fost expusă la acest fenomen, este o ipocrizie. Valabil și pentru jurnaliști și pentru psihologi și pentru politicieni. Nu vreau să fiu rea, dar poate tocmai aseară ai fost la un party unde se consumă substanțe, sau poate chiar tu ai luat ceva, iar acum începi un headline cu „flagelul drogurilor”. Lăsând ipocrizia la o parte, iată pe scurt ce fel de informații mi-aș dori să aflu de la oameni care știu mai multe decât mine.  

  1. Cum diferă efectele drogurilor în funcție de clasă și tipul de substanță?

Drogurile diferă între ele în funcție de clasa din care fac parte, ceea ce ne dă o idee despre la ce tip de efecte imediate ne putem aștepta. De exemplu, cocaina este un stimulant, ceea ce dă o senzație de euforie și omnipotență, iar heroina este un opioid, ceea ce oferă o reducere a suferinței, pe lângă o senzație de căldură și siguranță. Halucinogenele (LSD, PCP) alterează percepțiile și pot provoca experiențe senzoriale insolite, filozofice, în sens bun sau rău. Cannabisul are efecte mai diverse, pe unii îi relaxează sau amuză, altora le induce paranoia. În mod evident, drogurile diferă în ceea ce privește mecanismul de acțiune – toate afectează (și) circuitul dopaminei (neurotransmițătorul dominant în circuitele din creier responsabile de procesarea recompensei), însă nu toate în aceeași măsură și la fel de direct. Substanțele au efecte diferite în funcție de cum acționează asupra neurotransmițătorilor și pentru cât timp – de exemplu, metamfetamina (stimulant) are un efect mult mai îndelungat decât al cocainei, ceea ce o face un drog mai periculos. Un mecanism prin care drogurile devin adictive se leagă de tocirea capacității sistemelor de procesare a recompensei (ex. stimulante) – creierul devine insensibil la recompense naturale, cum ar fi hrana sau evenimentele sociale. În cazul opioidelor (heroină, fentanyl), creierul încetinește producția internă de endorfine naturale și receptorii opioizi mu se adaptează noilor substanțe și vor mai mult, ceea ce duce la simptome puternice de sevraj la înceterea consumului. Mulți consumatori ajung deci să ia substanța nu pentru high, ci pentru a evita the low. De aici rezultă că drogurile au și un potențial adictiv diferit – de câte doze este nevoie pentru ca un utilizator să devină dependent fizic (engl. dependent) și/sau să consume compulsiv substanța în ciuda efectelor ei negative (engl. addict). De exemplu, cannabisul este mai puțin adictiv decât alte droguri, majoritatea utilizatorilor nu dezvoltă dependență, în timp ce fentanylul are în acest sens un potențial foarte nociv. Alcoolul, deși poate avea efecte devastatoare, este un drog legal pentru că în general nu dezvoltă dependență în absența unor factorii de risc serioși. Bine, și pentru că e cu noi de multă vreme și îl cunoaștem. Fumatul e de asemenea cu noi de multă vreme – nicotina este un stimulent care afectează și el receptorii dopaminei – creierul învață să îl vrea deși senzația subiectivă de high este mult mai mică decât la alte droguri, iar funcțiile executive nu sunt afectate. În fine, unele droguri sunt mai toxice decât altele – produc efecte periculoase, rămân active în corp mai multe ore sau chiar zile, au un risc letal la supradoze, etc. Și aici, dacă pot să mă exprim așa, natural is better 😊 Drogurile sintetice, de laborator sunt în general mult mai puternice decât cele clasice, derivate din substanțe naturale, produc mult mai des efecte nedorite, riscul de supradoză este uriaș, neștiind nici dacă a greșit laboratorul sau nu în prepararea lor. Un mare semn de exclamare în dreptul a ceea ce numim designer drugs – sunt de multe ori droguri făcute din substanțe legale (în sensul că nu au fost încă ilegalizate), care pot fi comandate pe internet sau făcute în casă. La toate riscurile menționate, se adaugă acela că vorbim despre substanțe necunoscute de nimeni – exista riscul de a ajunge la urgență și doctorii să nu știe ce e cu tine, pentru că toate testele clasice de screening ies negativ. Also, în timp ce poliția caută fire de cannabis pe la festivaluri, sunt tineri care mor pentru că au luat săruri de baie (bath salt este denumirea unui astfel de drog, fără legătură cu produsul, dar cu efecte oribile https://www.pbs.org/newshour/spc/multimedia/bath-salts/ ). În paranteză, aș spune că multe dintre efectele drogurilor clasice se cunosc în detaliu din studii le animale  – deși nu putem extrapola automat la oameni, astfel de studii oferă perspective foarte nuanțate despre felul în care drogurile afectează funcționarea – de exemplu, răspunsul de auto-administrare de droguri la șoareci este mai frecvent pentru ce tip de substanță (un indicator al potențialului adictiv)?. Cu cât drogul este mai nou, cu atât se știu mai puține inclusiv pe această linie de cercetare. În fine, să nu uităm că în fiecare clasă de substanțe psihoactive există și medicamente, utilizate în scopuri medicale cât se poate de legitime, care pot da însă dependență. De exemplu, în cazul benzodiazepinelor (ex. anxiolitice), dependența este un risc asumat iar reducerea dozelor se face treptat, la indicația medicului psihiatru. În unele cazuri, utilizarea medicală a acestor substanțe a scăpat pe alocuri de sub control (vezi criza opioidelor din SUA). Nu mai are rost să spun, ce iese când le combini, cum în mod frecvent fac unii consumatori. Ca să cunoști aceste efecte, trebuie ori să fii specialist în toxicologie ori un utilizator foarte informat (glumesc, și ei se pot înșela, deși am văzut discursuri foarte bine documentate).

              Nu vreau să mai fac mult pe deșteapta repetând informații despre toxicitatea drogurilor evident luate din altă parte, de aceea indic o sursă credibilă, National Institude on Drug Abuse (SUA) https://nida.nih.gov/research-topics. Vreau să insist însă asupra unei idei – a trata drogurile ca pe un monolit este o mare greșeală. Cineva care fumează un joint la un festival nu este la fel cu cineva care se confruntă de ani de zile cu dependența de droguri de mare risc (ex. opioide, stimulante, droguri de sinteză) la fel în termeni de factori de risc și consecințe pentru sine și pentru alții. Deși toate toate drogurile ar trebui evitate, minimizând diferențele dintre ele ajungem să nu cunoaștem de fapt problema și să ne mulțumim cu răspunsuri simple, generice, gen „toleranță 0”. De fapt, ce ne îngrijorează atunci când vorbim despre droguri la tineri și adolescenți? Un răspuns onest la această întrebare nu poate ocoli esența – de fapt, unde e problema? Care sunt drogurile cele mai consumate pe grupe de vârstă și medii sociale și de ce? Care sunt drogurile asociate cel mai adesea cu comportamente de risc (ex. condus sub influență) și risc vital? Și un gând final – să nu ignorăm alcoolul la vârste tinere  -de cele mai multe ori, este primul drog consumat, care ajunge în postura de gateway drug – deschide calea spre droguri mai serioase și interacționează cu ele (cum mi-a spus odată un client, eu nu mă droghez de obicei, numai când sunt beat).

  • Care sunt cauzele consumului și dependenței de droguri?

Deși văd mulți psihologi care par să fi uitat ce au învățat la facultate despre determinarea multifactorială a tulburărilor mentale, trauma nu este răspunsul la toate întrebările și nici în ceea ce privește consumul de droguri; deși este un factor, nu este nici pe departe singurul. Simplificând lucrurile, putem spune că mai ales în ceea ce privește consumul abuziv și dependența, factorii de risc și de protecție se pot grupa în biologici, de personalitate și de mediu. Cu cât mai mulți factori de risc se întâlnesc într-un individ, cu atât mai mare este probabilitatea ca acesta să devină dependent, desigur, ținând cont și de substanțele pe care le folosește. Nimeni nu este însă 100% ferit de risc, după cum nimeni nu este de dinainte condamnat. Este vorba doar despre faptul că trebuie să abordăm fiecare caz în parte, analizând atent dinamica acestor factori în fiecare individ – există mai multe rute spre consum abuziv și dependență, nu una, nu două, ci mii.

  1. Biologia și genetica. Am auzit, chiar la emisiuni cu pretenții, că factorii genetici nu contează în adicții iar acest lucru este fals. Nu este doar o exagerare (ca în incriminarea traumei pentru orice), ci pur și simplu fals. Factorii genetici contează în proporție de 40-60 % în dependențe; consumul de alcool și droguri tinde să se aglutineze în familii, iar studiile de adopție indică, de exemplu, că acei copii adoptați la naștere din familii de alcoolici în familii fără consum de alcool au un risc de patru ori mai mare să devină alcoolici la maturitate în raport cu frații lor crescuți în aceeași familie. Ce moștenim de fapt sunt mutații la nivelul anumitor gene care reglează funcționarea receptorilor pentru neurotransmițători ca dopamina, receptorii opioizi mu, nicotină (ACTH), dar și indirect, vulnerabilități pentru trăsături de personalitate predispozante sau tulburări psihice comorbide (tulburări de personalitate, depresie, anxietate). Deci, influența factorilor genetici nu este doar directă, prin afectarea modului în care funcționează creierul, ci și indirectă, prin intermediul trăsăturilor de personalitate cu influența biologică (ex. impulsivitatea, neuroticismul) și al comorbidităților.
  2. Personalitatea și tulburările comorbide

Mai aproape de domeniul nostru, regăsim ca factori de risc trăsături de personalitate ca impulsivitatea, căutarea de senzații, dar și probleme mentale ca deficitul de atenție, depresia și anxietatea. Spuneam că rutele spre dependență sunt diverse; astfel, unii ajung să ia droguri pentru distracție și senzații tari iar alții mai mult ca o formă de auto-medicație. Așadar, atât problemele de externalizare, asociate impulsivității și agresivității, cât și cele de internalizare (depresie, anxietate) pot stimula și întreține consumul de substanțe. Influența experiențelor aversive timpurii (a traumei, în termeni generici să spunem) se exercită și în acest mod – afectează procesarea normală a recompensei și am nevoie de supra-stimulare ca să mă simt normal. Sau consum substanțe pentru a-mi alina durerea sau a-mi reduce anxietatea socială. Astfel, trauma există și produce efecte, să nu presupunem însă că este singura rută spre consum, ingorând alți factori importanți (cum ar fi genetica, alți factori de personalitate și de mediu).

  • Factorii de mediu

Dacă nu ar exista droguri, nu ar exista dependențe, deci sigur, primul și cel mai important factor de mediu este disponibilitatea drogurilor. Însă, oricât de evidentă este influența lor nocivă și oricât de mare motivația a le face să dispară, acest lucru nu se poate. Unde este cerere, este piață și aș spune în acest caz și invers, unde este piață este cerere. Drogurile nu vor dispărea chiar și pentru motivul că, din păcate, apar mereu substanțe noi, de sinteză, iar legislația nu apucă să țină pasul cu toate invențiile din subsoluri în a interzice, incrimina, urmări pe cei care le produc, vând, promovează, etc.

Asta nu înseamnă că nu se poate face nimic, dar mă alătur și eu celor care spun că ar trebui ca poliția să se concentreze pe rețele de traficanți și nu pe consumatori și ca o direcție separată, pe proximitatea școlilor, online, tot ce înseamnă trafic direcționat către minori. Pentru că știți ce alt factor influențează puternic probabilitatea de a deveni și rămâne dependent? Vârsta consumului. Cu cât este mai timpurie, cu atât este mai rău și e mai probabil ca dependența să rămână la vârsta adultă (deci dacă tot vrei să încerci ceva, morala ar fi să aștepți până după 20 de ani). Presiunea grupului este un alt factor, evident, cu atât mai mult cu cât atinge apogeul la vârsta adolescenței. Avem oricum în adolescență un cocktail de peer-pressure, impulsivitate, cortex prefrontal/auto-control insuficient dezvoltat, dorința de explorare, detașarea față de figurile de autoritate care fac mai probabil consumul. Factor in predispoziția biologică, droguri de mare risc și vârsta scăzută a consumului and you’ll likely have an addict.

  • Care sunt factorii de protecție?

După cum avem factori de risc care ne predispun la consum și la dependență, avem și factori de protecție care la rândul lor pot fi biologici, psihologici și de mediu. Spre exemplu, unele persoane metabolizează mai greu alcoolul, ceea ce îl face mai puțin dezirabil. De asemenea, nefumătorii au de multe ori o variantă diferită a unei gene responsabile de metabolizarea nicotinei față de fumători, situație similară și în cazul altor tipuri de receptori. Astfel, unele persoane au avantajul biologic că și dacă se expun consumului, au o probabilitate mai mică de a dezvolta dependență. Alți factori de protecție dovediți sunt nivelul de auto-control, rezultatele academice bune, medii bogate în resurse (nu doar financiare ci și de timp liber), o relație sănătoasă cu părinții, caracterizată de căldură dar și de limite adecvat impuse și monitorizare.

După cum spuneam, în adolescența mea nu prea se vorbea despre droguri și dacă se vorbea, era vorba de copii “de bani gata” (sau cel puțin aceste cazuri ajungeau cunoscute). Este statutul socio-economic ridicat un factor de risc? Da și nu, da pentru că ești vânat de dealeri și nu pentru că, din păcate aș spune, drogurile au devenit tot mai accesibile iar faptul că nu ești bogat nu mai este deloc un factor de protecție. Ca să nu uităm de drogurile făcute în casă după rețete, designer drugs, etnobotanice. De fapt, per ansamblu, statutul economic scăzut este un factor de risc pentru consumul de substanțe, mai ales cel episodic și frecvent (mai puțin consumul experimental, https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC7068584/ ). Ca să fie și mai rău, drogurile ieftine, de sinteză, sunt mai periculoase decât cele pure (ex. cocaina) din cauza toxicității mai mari și a riscurilor mari implicate în prepararea lor. Din nou, cei mai vulnerabili sunt loviți mai tare.

  • Ce putem face pentru prevenție și tratament?

Nu voi detalia aici și această parte, însă am reținut câteva idei de principiu:

  • Prevenția se face tot timpul, de la vârste mici, sigur, în doze adecvate nivelului de înțelegere. Foarte important, prin prevenție nu ne referim la discuții interminabile despre droguri, ci foarte mult indirect, la îmbunătățirea abilităților socio-emoționale, care știm că au un impact inclusiv asupra consumului viitor. Cu alte cuvinte, ne străduim să dezvoltăm abilități bune de reglare emoțională la copiii noștri pentru a deveni mai rezilienți în adolescență.
  • Prevenția se face pe niveluri – general, încercăm să prevenim consumul și specific – pentru persoane la risc sau care sunt deja consumatori. Dacă avem în terapie un adolescent care este deja consumator de substanțe, am face bine să citim specific despre ele și să venim urgent cu un plan de reducere a riscului de escaladare și supradoză (nu le amesteca, nu consuma pe fondul alcoolului, nu consuma substanțe necunoscute, niciodată singur, etc). A veni în acest caz cu un discurs paternalist gen „spune NU, toleranță 0” înseamnă să devii irelevant.
  • Tratamentul de multe ori implică o combinație de intervenții medicale și psihoterapeutice, în unele cazuri este nevoie de dezintoxicare și tratament de substituție (ex. metadonă pentru a preveni simptomele de sevraj la încetarea consumului de opioide) sau de blocare a efectului drogurilor (ex. naltrexonă pentru reducerea consumului de alcool), în altele psihoterapia poate funcționa de sine stătător (ex. cannabis). Din metodele psihoterapeutice, terapia și consilierea de inspirație cognitiv-comportamentală are cea mai puternică susținere științifică https://nida.nih.gov/research-topics/treatment#psychotherapy , iar mulți pacienți consideră că și grupurile de ajutor reciproc (ex. Alcoolicii anonimi) sunt eficiente. Trebuie însă să știm că efectele intervențiilor nu merg în linie dreaptă; tratamentul este de durată, recăderile sunt frecvente și din păcate, unii nu își revin niciodată la nivelul anterior de funcționare (depinzând desigur și de tipul de substanțe și durata consumului). Asta și pentru că drogurile produc modificări structurale (arată diferit) și funcționale în creier, efecte documentate în decenii de cercetare. Mai mult ca în alte cazuri, problema poate porni psihologic, dar devine o problemă de biologie. Să ne gândim la droguri ca la niște highjackers ai sistemului nervos – se infiltrează în circuite, îl bombardează, îi împing limitele la maxim și nu își lasă să revină la normal. Cum naiba lupți cu așa ceva? Se poate, dar e greu și din păcate, puține resurse se investesc în asta, mai ales la noi, unde această populație nu generează în mod natural empatie. N-au decât să se lase, nu? Păi eu mă las, dar nu mă lasă ele pe mine, pentru că that’s what highjackers do 😊.

Când planul B devine planul A: când decizi să fii mamă singură?

Viața nu decurge lin și previzibil pentru toată lumea. Avem iluzii adolescentine pentru multă vreme, cum că ceea ce nu au știut alții, noi vom ști și că, inevitabil, drumul vieții ne va duce către o familie fericită – sigur, pornind de la premisa că asta este ceea ce ne dorim. În plan romantic însă, proiecțiile tinerei nu se potrivesc cu experiențele femeii de mai târziu, care se trezește la 35 de ani întrebându-se „de ce eu?” și „de ce mie?”. Pe diverse căi, poate ai ajuns single la o vârstă la care credeai că vei avea familie și copii. Sau într-un situationship fără perspective sau într-o relație fără viitor. Dacă ți-ai dorit copii și te-ai proiectat în rolul de mamă, începe o serie lungă de nopți albe și gânduri negre, de întrebări, autocritică și, pe alocuri, panică existențială. Dacă nu vrei copii, e o non-discuție.

În fine, poate ai ajuns în punctul în care îți pui problema dacă ar trebui să încerci să devii mamă singură prin alegere (single mother by choice), asta însemnând, de regulă, părinte unic, cu sarcină concepută cu ajutorul unui donator. Dacă îți pui problema că asta este ceea ce vrei, când ar trebui să începi demersurile? Nu vreau să impun nimănui viziunea mea despre viață, dar, fiind blogul meu, îmi permit să îmi dau cu părerea. În ceea ce mă privește, aș spune că nu există „prea devreme”. Nu pentru decizia în sine, ci pentru luarea ei în considerare. Faptul că noi, femeile, putem deveni mame și fără a avea un partener este un privilegiu cu care natura ne-a înzestrat și nu, nu trebuie să ne justificăm în fața nimănui. Motivele noastre sunt la fel de legitime ca ale oricărei alte femei care dorește să devină mamă. Mi se pare important să știm că există această posibilitate, chiar dacă nu este prima opțiune. Pe mine m-a ajutat faptul că știam că este posibil să devii însărcinată cu ajutorul unui donator cu mult înainte să iau această decizie. Era ca o plasă de siguranță, la care am și ajuns să apelez.

Până la ce vârstă ar trebui să așteptăm? Mie mi s-a spus că ar fi prea devreme, la 38 de ani, să decid să am singură un copil, însă acum îmi dau seama că aș fi vrut să fiu mai tânără ca mamă. E drept că pe la 36–37 era fix perioada pandemiei, cu multe incertitudini – nu se știa cum și dacă virusul afectează fătul, era problema accesului la servicii medicale etc. Așadar, pentru mine, a fost până la urmă vârsta potrivită. Care ar fi niște criterii în acest sens? În baza a ce ar trebui să decidem dacă acesta este pasul potrivit pentru noi în viitorul apropiat?

  1. Fertilitatea

Age is not just a number, 40 is not the new 30. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât mai greu este să rămânem însărcinate. Deci, pentru șanse ridicate de succes – chiar și prin metode de reproducere asistată – cu cât mai repede, cu atât mai bine. Spre exemplu, comparativ cu sub 30 de ani, când șansele de a rămâne însărcinată pe parcursul unui an în condițiile unei vieți sexuale regulate sunt de 75%, ele scad la 66% după 35 de ani și ajung la 44% la 40 de ani. Dacă vorbim despre fertilizare in vitro, șansele unei sarcini la termen în urma unui ciclu de stimulare sunt de:

  • 54% sub 35 de ani
  • 40% la 35–37 de ani
  • 26% la 38–40 de ani
  • 13% la 41–42 de ani

Cu până la 6 cicluri de stimulare, șansele la 40–42 de ani pot ajunge la 42%.
📌 Sursa: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC5545219/

Dar mai multe cicluri implică costuri imense – atât financiare (peste 6000 de euro per încercare FIV dacă apelezi la un donator), cât și fizice și emoționale. Așadar, dacă nu vrei ca șansele tale de a deveni mamă bine după 40 de ani să se joace la loterie, mai devreme e mai bine decât mai târziu. Biologia nu este însă totul – și aici se complică treaba.

  1. Banii

Începem să avem stabilitate financiară fix când capacitatea reproductivă începe să scadă. Iar pentru procedurile de inseminare, fertilizare in vitro, ca să nu mai vorbim de creșterea unui copil, e nevoie de bani. Estimativ:

  • 3000 de euro proba de la donator
  • 1000 de euro tratamentele de stimulare ovariană
  • 2000 de euro procedura de prelevare de ovule
    plus alte costuri – tratament de menținere a sarcinii, controale medicale, analize etc.

Momentul potrivit e acela în care poți plăti totul fără să-ți dezechilibrezi major bugetul.

  1. Ajutor

Vei avea nevoie. O mamă care să te ajute e perfect. Dacă nu, poate o soră, o rudă, prietene sau ajutor plătit. Vei avea nevoie zilnic, timp de foarte mult timp. În naivitatea mea, credeam că cel mai greu e în perioada de sugar mic, sub un an. Și atunci ajutorul e esențial, fără discuție. Dar devine cu mult mai greu în perioada de toddler (1–2 ani). Poate faptul că am avut un bebeluș cuminte a fost o capcană care nu m-a pregătit pentru ce urmează. Dacă crezi că ești pregătită pentru un sugar mic, crede-mă: nu ești pregătită pentru un toddler 😊 Cel puțin, asta este experiența mea.

  1. Viața romantică

Ești pregătită să o pui pe hold pentru o perioadă? Spun asta pentru că nu va mai fi loc de astfel de preocupări până la multă vreme după nașterea copilului – nu vei avea nici timp, nici poate chef. Sincer, când am luat decizia, am avut o senzație de ușurare că, în sfârșit, am terminat-o cu Tinder și cu Bumble și cu Happn, și le-am șters din telefon cu mare satisfacție, după niște ani în care prea multe resurse mentale și emoționale s-au dus practic pe apa sâmbetei. Nu înseamnă că renunți de tot la iubire și nici că faci un legământ de castitate – cred că nimeni nu renunță cu adevărat la iubirea romantică. Eu, dintre toți oamenii, cu atât mai puțin. E doar o problemă de circumstanțe. Vrei să fii mamă, ai 37 de ani, în ciuda eforturilor tale ești singură – și atunci ce alegi? Eu nu am vrut să o mai ard pe Tinder încă 4 ani, până când șansele scădeau la 5%. A fost simplu din acest punct de vedere – nu a fost o renunțare la nimic, ci mai degrabă o chestiune de biologie și matematică, dacă pot spune așa.

  1. Dubii, frici și mustrări de conștiință

Am dreptul să fac asta? Da, de ce nu l-ai avea? În ziua de azi, majoritatea copiilor vin pe lume în urma unei decizii – nu mai este (de regulă) o întâmplare. Nu se pune problema de „drept”: îl ai la fel ca oricare altă femeie.
Ce îi voi spune copilului? Adevărul, în funcție de nivelul lui de înțelegere. Copiii iau lucrurile mult mai firesc decât ne închipuim, pentru că nu sunt (încă) marcați de atâtea prejudecăți.
Va veni adolescența cu reproșuri dureroase? Posibil. Dar și copiii crescuți în „familii tradiționale” își rănesc părinții uneori – nu există antidot universal.
Oamenii mă vor judeca? Da, unii mai mult ca alții. Prietenii adevărați vor rămâne aproape, familia te va susține sau se va adapta. Restul se vor împărți între cei care te admiră și cei care nu te pot ierta pentru că ai îndrăznit să faci un copil fără un bărbat. Femeile te vor judeca pentru că nu dai socoteală nimănui și nu încerci să jonglezi între maternitate și feminitate, iar bărbații se vor simți atacați de simpla ta prezență – pentru că ești dovada vie că „se poate și fără”.

Voi fi o mamă bună? Încearcă. Informează-te, dar nu excesiv. Ia fiecare zi ca pe o provocare și mergi în ritmul tău. Conectează-te cu copilul și dă-ți voie să te și deconectezi. Ai grijă de sănătatea ta mintală. Pentru tine, ca mamă singură, totul va fi și mai greu, și mai ușor – depinde de perspectivă.

Nu orice tren merită prins – despre singurătate la 30 vs. 40 de ani

Îmi amintesc și acum prima postare de blog pe tema vieții de femeie single, pe care am distribuit-o anonim inițial. Anonim, pentru că eram îngrozită de posibilitatea ca eu să nu scriu bine iar textul meu să fie prea banal, prea exagerat, prea plângăcios, prea iritat, prea scurt sau prea lung; pe scurt, îmi era frică să nu mă fac de râs cu el. Pe de altă parte, eram îngrozită să mă fac de râs eu ca persoană, prin faptul că alegeam să exprim ceea ce credeam atunci a fi o mare vulnerabilitate. E o rușine să fii singură, nu trebuie să recunoști asta și nu trebuie să vorbești despre asta, cam cu ideea asta am crescut și mă și mir că am avut până la urmă curaj să scriu. Dacă ar fi însă să mă întorc în timp și să îi spun ceva femeii de 30 și un pic de ani de atunci, i-aș spune ceea ce nu aș fi crezut: devine mai ușor cu vârsta, nu mai greu.  Mi-e mult mai bine în pielea mea la 40 de ani decât la 30 și constat cu uimire că sentimentul de rușine care m-a însoțit mare parte din viață (pe tema singurătății) mă cam lasă. Datorită copilului? Datorită faptului că la 40 de ani știu cine sunt mai bine ca la 30 ? Datorită faptului că, în sfârșit, văd și beneficiile de a nu fi într-o relație?  Mărturisesc că mi-a fost foarte greu să fiu singură la 30 de ani și blogul a venit și ca un fel de consolare sau, cum a zis cineva, hrană pentru suflet.

Ca femeie singură în jurul frumoasei vârste de 30 de ani, te chinuie gânduri negre și speranțe mocnite, emoții și planuri, temeri că vei rămâne pe dinafară, neiubită, nedorită, că tinerețea se va pierde și că marea iubire, cu care ar fi trebuit să dai ture în decapotabilă prin Amalfi, nu mai vine.  La 30 de ani încă speri, lumea încă se așteaptă, ultimul tren nu a plecat încă din gară, dacă te străduiești îl mai poți prinde. E drept că n-am alergat eu după personal, ci să zicem că după Bernina Express, ce mi s-ar fi părut mie a fi o călătorie mai frumoasă prin viață. Am știut atunci și sunt cu atât mai mult de acord acum, că nu orice tren merită prins și că până și călătoria cu Bernina Express poate avea părțile ei proaste. În fine, revenind în plan concret, e mai ușor să fii single la 40 de ani decât la 30 pentru că:

  1. Nu mai trebuie să dovedești nimănui nimic, nici chiar ție. Dacă a fost odată o luptă, s-a încheiat. Seri în care îmi făceam datoria pe tot felul de aplicații de dating? Nu mai, mulțumesc. Nu regret că le-am folosit, au ieșit câteva situationships de acolo și în plus, nu aveam de ales. TREBUIA să încerc. Acum nu mai trebuie, dacă la un moment dat voi dori să le reactivez, o voi face (sau nu, e genul de plan care sună ca regimul vegetarian, de dorit dar nu de făcut, poate într-o zi mă voi apuca de el, dacă se aliniază planetele).
  2. Nu mai trebuie să-ți cosmetizezi viața sentimentală ca să pari mai atractivă. Nici nu ar mai conta, am un copilaș la pachet cu mine, n-ar încerca nici unul nimic, oricum.
  3. Viața nu e roz nici de cealaltă parte, cel puțin nu la 40 de ani. Pentru multe dintre noi, scopul a fost mereu o relație frumoasă, care te împlinește și te completează sau măcar una care nu te chinuie și nu te influențează în a deveni cinică și blazată. Am citit un studiu see here care arată că doar femeile implicate în relații foarte fericite resimt în viața de zi cu zi un nivel mai ridicat de emoții pozitive comparativ cu femeile single. Relațiile mediocre și cele nefericite (evident) nu duc la o mai mare fericire resimțită. Am fost singură la Paris în vara lui 2019 pentru că nu aveam alte planuri și pentru că nu știam dacă voi avea vreodată un iubit cu care să merg (Paris era o destinație de relație în mintea mea), așa că, de ce nu, până la urmă. Sigur că am văzut multe cupluri și mi-am spus ce frumos! Splendid poate fi, într-adevăr, să te plimbi cu iubitul pe malurile Senei și să mergi la cină la restaurantele micuțe din Montmartre. Dar și să ai un iubit care nu vrea la Paris sau vine fără tragere de inimă, dar nu are răbdare, nu vrea la muzee, nu îi place mâncarea, nu iese din cameră. În ciuda clișeelor, nu cred că men age well, if you ask me now. Devin rigizi, orgolioși și greu de scos din casă cu vârsta, dar e doar o părere, nu e știință, nu se aplică tuturor și sper să nici nu am dreptate. Long story short, îmi doream un bărbat la 25-30 de ani mai mult decât îmi doresc unul acum, la 40 😊
  4. În continuare la ideea de mai sus, pur și simplu, trenul bun este greu de prins. Nu este ceva firesc și nici un dat garantat că îți vei găsi partenerul de viață potrivit. Cred cu tărie că o relație bună bate singurătatea, însă o relație disfuncțională e mult mai rea, iar una mediocră la fel. Nu toată lumea își găsește perechea (pornind și eu, bineînțeles, de la ideea că există mai mulți parteneri potriviți pentru fiecare), aș spune că este un mare noroc dacă o găsești și că nu toate prietenele tale au făcut-o, chiar dacă s-au căsătorit. E mai bine într-o relație oarecare decât fără? Depinde de resurse (dacă ai sau nu bani să fii single, este o altă discuție) și de valorile și prioritățile fiecăreia. Pe scurt, ai ales să nu implici într-o relație mediocră și din moment ce așa ai ales, înseamnă că îți e mai bine așa.
  5.  Atracția nu este la fel de importantă pentru toate femeile; dar dacă este, acest lucru este normal. Dacă și pentru tine este important să fii atrasă de partener, nu ai ce face pentru a schimba asta.  Lasă încă de pe acum, TE ROG, teoria că  importanța atracției înseamnă traumă și atașament anxios, sau că ar trebuie să settle for the good enough. Faptul că alte femei sunt mulțumite cu un partener față de care nu simt atracție (și nici nu au simțit) este în regulă, dar nu este ceva defect în faptul că tu nu poți. Nu trebuie să te simți vinovată că vrei să fii atrasă de partenerul tău. De asemenea, dacă spui că nu rezonezi cu un bărbat, înseamnă că, cel mai probabil, așa este. Nu înseamnă că ești nebună și că inventezi motive, că ești atrasă doar de bărbați toxici sau că un om normal nu are șanse la tine.
  6. Cel mai probabil, nu ești singură pentru că ai stimă de sine scăzută, atașament anxios sau evitant (în niciun caz moștenit din primii doi ani de viață), scheme toxice, standarde prea înalte, urâțenie, timiditate, kilograme în plus, prea multă aroganță, prea puțină, lipsă de agreabiliate sau dimpotrivă, people pleasing. Și aș putea continua cu toate atributele psihologice pe care le găsești la un click distanță, în teorii bine intenționate dar fără fundament științific. Multe dintre aceste teorii confundă cauza cu efectul – de exemplu, manifestări ale atașamentului evitant la adult pot fi efectul istoricul de relații și nu cauza. Și, cel mai important, oamenilor le place să găsească explicații, de multe ori ne simțim mai bine dacă credem că avem un răspuns la întrebarea de ce. Pe mine m-a convins un exercitiu – gândește-te la oricare dintre femeile pe care le cunoști bine și care sunt într-o relație de lungă durată și imaginează-ți că sunt singure de multă vreme. Nu-i așa că ai găsi pseudoexplicații? X e prea rigidă, Y e prea orgolioasă, Z e egoistă. Dacă e ceva în neregulă cu noi, atunci e ceva în neregulă cu toată lumea. De ce ești singură? Așa a fost să fie, este de multe ori un răspuns bun, chiar dacă unul frustrant.
  7. Poate ajuta terapia? Cred că da, în primul rând pentru că singurătatea vine cu niște suferințe pe care nu are rost să le negăm. Apoi, pentru că te-ai uitat de prea multe ori în oglindă întrebându-te „ce e în neregulă cu mine”? Pentru că oamenii te tratează diferit și asta nu e vina ta. Pentru că ți-e greu să ai nivelul normal de auto-compasiune pe care îl merită orice ființă umană. Pentru că ai internalizat multe mesaje toxice, venite din răutate, invidie sau necunoaștere. Te ajută să îți găsești un partener? Nu știu, pentru că realitatea e că o relație nu depinde doar de tine. Pur și simplu, nu depinde doar de tine.

Revolta unei fete cuminți

De mică m-a enervat lipsa de respect și de recunoaștere față de cei „cuminți”, introvertiți, la locul lor, timizi sau tăcuți. Ipocrizia profesorilor care spuneau, pe de o parte, că trebuie să fim cuminți și se plângeau, pe de altă parte că eu (de exemplu) sunt prea cuminte. Exaltarea celor cu gura mare, “autentici”, a celor care spun verde-n față ce au de zis fără se gândească la consecințe. Idealizarea femeii puternice, a prințesei feministe, a fetei băiețoase, a celei care nu știe sau nu vrea să își stăpânească pornirile și ieșirile. Exagerarea părinților de modă nouă care insistă că școala, în loc să te învețe cunoștințe (care nu prea contează, din moment ce oricum avem păreri, sic), ar trebui să asculte ideile tale neformate, mai degrabă. Pare o lume făcută de extravertiți pentru extravertiți. De îndrăzneți. De revoluționari. De impulsivi. De rebeli. Nu ei au făcut însă lumea. Poate că ai au portavocea, dar lumea nu au făcut-o ei.

Pentru a avea păreri demne de luat în serios, trebuie să ai cunoștințe în domeniu, părerea spusă răspicat nu ajunge (teoretic, pentru că de altfel, pentru a avea succes social, e cam singurul lucru care contează). Sigur, în mediul online e cu atât mai înclinată balanța către cei rebeli, radicali, încrezători, cu păreri ferme, lipsiți de modestie, ei au mai mult curaj în a se afirma. Curajul are rolul lui, rebeliunea la fel, schimbările sociale nu ar fi posibile dacă toți oamenii ar fi cuminți. Știm cu toții de ce sunt rebelii importanți, nu îi voi glorifica însă eu. Destul o face societatea. Dimpotrivă, voi explica de această dată, care sunt lucrurile pe care le pierzi fiind prea îndrăzneț, prea “autentic”, când vorbești fără să te gândești la consecințe, când refuzi să te conformezi până și celor mai bune obiceiuri.

  1. Exact acele consecințe la care nu te gândești. Faptul că rănești, prin vorbele tale, oameni care nu merită să fie răniți, faptul că rămâi de fapt fără feedback din moment ce puțini au curajul să te întrerupă sau să te contrazică. Faptul că ești un dictator la tine în familie, dacă nu și în altă parte, și poate tu nici nu știi, pentru că nu poți înțelege de ce tace celălalt. Faptul că pierzi câteodată, devenind incomod. Și nu, nu mă refer la marele cavaler al dreptății a cărui misiune este să devină incomod pentru corupți, ci pur și simplu incomod pentru că așa se simt oamenii în preajma ta. Faptul că deciziile tale s-ar putea să nu fie bune, dar vei afla târziu, pentru că cei respectuoși și timizi nu ți-o vor spune. Iar când cei îndrăzneți ca tine ți-o vor spune, te vei duela cu ei în săbii, în cuvinte, în funcții și poziții. Long story short – când ți se pare că ideile tale sunt mereu bune și nici nu le-ai schimbat de zeci de ani, oprește-te și gândește, chiar dacă nu prea are nimeni curajul sau energia să te contrazică.
  2. Încrederea în sine nu înseamnă cunoaștere, competență și, cu atât mai puțin, informație. Desigur, aceste lucruri pot coexista, dar nu este nici pe departe regula. Am întâlnit în universitate oameni cu o solidă bază de cunoștințe, cu o gândire științifică brici, care aveau și încrederea în sine de a se exprima verbal, unii cu aroganță, alții cu mult bun simț. Am întâlnit și oameni care vorbeau mai mereu pe lângă subiect sau susțineau păreri absurde doar pentru că vorbeau tare. Am întâlnit însă și oameni care nu vorbeau aproape deloc în public, dar scriau și gândeau minunat. Îmi amintesc odată un examen care m-a uimit, era scris impecabil (și nu, nu era bazat pe toceală din carte deși evident că trebuia să înveți pentru el) și am fost surprinsă că nu cunoșteam numele studentei respective. Era dintre cei tăcuți. Să nu credeți că cei tăcuți nu vor să vorbească. Atâta doar că sunt foarte (sau chiar prea) exigenți cu ceea ce scot pe gură. Am consiliat mulți clienți care aveau problema încrederii în sine. I-a ajutat când le-am spus că nu ei greșesc; e firesc să nu ai mare încredere în tine când ești la început, când încerci să rezolvi un caz cu care nu te-ai mai confruntat sau când nici o soluție nu răsare în mod evident într-o problemă complexă. Dimpotrivă, e absurd câtă încredere în sine pot avea alții, bazată pe atât de puțin. Cât de multă încredere în sine poate avea șoferul turbat care mă agresează în trafic și se bagă într-o depăsire mortală. Câtă încredere în sine poate avea câte un pseudopsiholog care a citit o carte și vorbește de neuroștiințe. Câtă încredere în sine poate avea un politician care te minte în față.
  3. Rămânem prinși în aceleași capcane (mă includ, pentru că este frecvent și greșeala mea) în care îi căutăm pe cei care se afirmă cel mai tare, pe cei care se fac auziți, pentru că, e și firesc, pe ei îi auzim primii 😊Confundăm notorietatea cu competența, așa cum confundăm de multe ori lipsa de respect cu revolta, agresivitatea cu curajul, nesimțirea cu autenticitatea. De unde știi cine este un medic bun, un psiholog bun, un meșter priceput, un hairstylist creativ? După renume ne vine cel mai la îndemână dar ne putem înșela, și încă cum. Recomandările sunt un criteriu, imperfect și acela, pentru că ce îmi place mie poate nu-ți place ție. Părerea colegilor de breaslă poate conta, dar rareori avem acces la ea și cu atât mai puțin, la o părere competentă și reprezentativă. Așadar, fiind atât de greu să ne orientăm în piață, sigur că ne oprim de multe ori la cel care se promovează cu mai multe reclame luminoase. Dacă produsul sau serviciul pe care îl căutați nu ține însă (doar) de marketing,  dați însă o șansă și celor mai discreți, dar care au clienți mulțumiți sau studii adecvate, sau păreri nuanțate (la ce te uiți depinde de produsul pe care îl cauți). Până la urmă, expertiza vine prin multe probleme rezolvate cu succes, prin instruire continuă și culmea, tocmai cei care nu sunt auto-suficienți au dorința reală de a se perfecționa.

Iar acum, celor cuminți și respectuoși, celor calmi și introvertiți, celor care nu sunteți deschizători de drumuri pentru că știți ce pericole potențiale se ascund în fiecare cărare: nu noi schimbăm lumea, dar facem lucrurile să meargă. Nu suntem turnul, ci fundația. Avem un loc în lume și nu este cu nimic mai prejos. E drept, faptul că ești introvertit, timid sau reținut nu îți va aduce avantaje sociale decât atunci când, obosit de lupte, rebelul fără cauză se va refugia în brațele tale, în liniștea ta plină de înțelegere. Sau când cineva îți va cere în mod sincer părerea și ceea ce vei spune va fi bine gândit, cumpănit atent și de folos. Sau când te vei bucura de solitudine, pentru că, deși îți place, dragă introvertit, compania oamenilor, ești mulțumit și cu momentele de singurătate. Nu te teme, încrederea în sine (auto-eficacitatea mai precis) va veni, dar pe o cale mai curată, a muncii, a studiului, a situațiilor rezolvate cu succes. Pentru noi, altă cale nu este.

Mai suntem al doilea sex?

Mereu am crezut că feminismul și implicit, lucrările care îl promovează, ar fi „de partea” femeilor, că le-ar considera mai bune, mai responsabile, mai de încredere decât bărbații. Și într-adevăr, sunt curente feministe care asta spun și eu știu nu pentru că am citit astfel de lucrări, ci pentru că la mine au ajuns indirect aceste mesaje (ex. lumea ar fi mai bună dacă ar fi condusă de femei). Am citit însă recent o lucrare fundamentală pentru feminism, Al doilea sex, de Simone de Beauvoir, în care autoarea nu pare să aibă o părere prea bună despre femei, deși le susține, indiscutabil, drepturile. Este o lucrare de referință, care își găsește locul în orice rezumat despre feminism, oricât de succint și este considerată încă relevantă astăzi, deși a apărut în 1949. Mi-a plăcut? Nu știu să răspund, dar, pentru că și mie mi se pare relevantă, n-am vrut să o las să treacă fără să zic și eu ceva, altfel se pierde în negura uitării, pe lângă toate celelalte cărți citite noaptea cu belushul.

 Simone de Beauvoir este filozof de formație, a fost iubirea de o viață a lui J. P Sartre și a fost autoarea mai multor romane (printre care și Toți oamenii sunt muritori, care este foarte, foarte bun), eseuri filozofice și memorii. Al doilea sex a apărut în 1949 și trebuie privită în context – evident că realitatea de astăzi nu mai are cum să se suprapună peste realitatea mijlocului de secol XX și psihologia a evoluat de atunci. De ce este cartea plină de psihanaliză și de ce ia autoarea în serios (chiar daca nu este de acord cu toate) concepte cum ar fi invidia față de penis? Pentru că nu prea erau alte explicații, psihologia ca știință, mai ales în domentul social, fiind încă la început. Apropo, invidia față de penis este un concept psihanalitic consacrat (dar care nu a fost demonstrat știinfic în niciun fel), se referă la faptul că fetițele devin invidioase pe băieți în momentul în care descoperă că aceștia au penis (ooooo) și asta se reverberează de-a lungul vieții lor, asumându-și o poziție subordonată. Ca o paranteză, faptul că psihanaliza este dominată de bărbați este un understatment. De exemplu, știați că femeia „clitoridiană” este considerată mai puțin matură emoțional pentru că, spre deosebire de femeia „vaginală”, nu se poate bucura, din nou, de preamăritul penis? Credeți că are această cugetare o altă bază înafară de gândirea unui bărbat căruia i s-a părut inadmisibil ca femeia să ajungă la orgasm fără el? So, un pic dincolo de psihanaliză, cu ce am rămas din această carte?

Femeia este privită de către bărbat drept celălalt, de aici tendința naturală a de domina a celui mai puternic asupra celuilalt, mai slab. Nu a fost mereu așa, cultura s-a transformat în timp în patriarhat pentru că bărbații își riscau mai mult viața în lupte și la vânătoare, astfel încât cel care își risca viața era mai prețuit decât cea care o dădea (adică femeia). „Omul se ridică deasupra animalului nu dând viață, ci riscându-și viața; de aceea, umanitatea conferă superioritate nu sexului care dă viață, ci celui care ucide” (pp. 107). Cu cât societățile sau colectivitățile au evoluat, cu atât inegalitățile de gen au devenit mai pregnante. Cu alte cuvinte, cu cât bărbații aveam mai multe oportunități de carieră, cu atât femeile aveau mai puține. Bărbații erau asociați cu transcendența – progresul, creșterea, devenirea – pentru că inventau lucruri, călătoreau, luptau, făceau și desfăceau, iar femeile cu imanența – stabilitate, familiaritate, cămin, baza vieții de zi cu zi. Și oricât ai zice că cele două roluri sunt complementare, adevărul e că unul e plictisitor, mai limitat, mai puțin decât celălalt. Până la un punct, lumea chiar a fost constuită de bărbați – universitățile, literatura, arta, știința, filozofia, toate au fost construite de bărbați și femeile nu au ținut pasul. Nici nu ar fi avut cum, lipsite total de oportunitățile de a studia, de a munci (înafară de munci agricole și mizere, gen servitoare). Au existat întotdeauna femei deștepte, femei culte, dar au fost puține pentru că nimeni nu prea investea în instruirea lor, ele fiind crescute pentru a deveni soții și mame.

Simone de Beauvoir merge mai departe cu argumentarea și spune că și atunci când au ocazia de a studia, femeile se auto-limitează din cauză că nu are nimeni mari așteptări de la ele. Devin prea indulgente cu sine, fie consideră că le este de ajuns o performanță mediocră din moment ce oricum, ele sunt printre puținele femei din domeniul lor și asta e o performanță în sine (ex. singura femeie în poziția de inginer, avocat, medic din cutare firmă, oraș, țară), fie își conservă energia pentru rolul primordial, care rămâne cel de soție și mamă. Cred că aici a nimerit-o, băieții nu cresc cu viziunea, cu scopul de a deveni soți și tați, nu caută să se definească prin asta, în timp ce fetițele, de mici copile, se proiectează automat în aceste roluri. Blocate în rolurile de soție și mamă, femeile ajung să sublimeze muncile casnice și să le ducă la rang de artă. Curățenia trebuie să fie perfectă, după niște reguli stricte, hainele trebuie călcate la dungă, podeaua trebuie să lucească, praful trebuie să lipsească cu desăvârșire. Nu este o muncă care să aibă un scop, în câteva ore se strică treaba și trebuie să o iei de la capăt, cu o răbdare de Sisif. Mie mi se pare incorect să spui că preocuparea excesivă a unor femei pentru curățenie este neapărat un vestigiu patriarhal, din moment ce 1. Poate fi expresia unui trăsături de personalitate prezente și în alte sfere, cum ar fi perfecționismul sau 2. Sunt și bărbați care manifestă aceleași obsesii, să zicem așa. Nu pot să spun însă că nu am observat tendința femeilor de a-și face viața casnică mai grea decât ar trebui. Ne-am fi gândit, de exemplu, că, față de mamele și bunicile noastre, ne-ar putea fi mai ușor să ne creștem copiii – avem scutece, lapte praf, mașină de spălat, sterilizator de biberoane, informație de îndemână. Și totuși, pe listă apar noi taskuri; cu cât avem mai mult timp teoretic liber, cu atât crește presiunea de a-l oferi exclusiv copilului (sau casei). Și în acest moment, este un mom guilt care planează asupra mea în timp ce scriu aceste rânduri cu copilul alături, în baby nest. Poate ar trebui să petrec acest timp cu micuța în brațe, dar eu stau și scriu rânduri nenecesare. A petrece o grămadă de timp cu copilul îi aduce acestuia cu siguranță plăcere, însă merită să ne amintim din când în când că nu este the natural way, the usual way și că dimpotrivă, este un lux dobândit recent. Mamele noastre aveau concediu de maternitate trei luni, ca să nu mergem mai departe. Întorcându-mă la Simone de Beauvoir, ea spune, mai mult sau puțin că, în absența unor preocupări de substanță, femeile intră în competiție unele cu altele pe criterii fără fond, cum ar fi curățenia casei, eleganța hainelor, calitatea mâncării, mai nou aș adăuga investiția în timpul petrecut cu copilul. Femeile se laudă cu chinurile nașterii, cu timpul sacrificat preparând toate mâncărurile în casă, cu banii cheltuiți pe produse premium, cu zecile de cărți de parenting citite. Simone de Beauvoir le consideră preocupări frivole, marginale, care irosesc inteligența și talentul; în timp ce bărbatul muncește în mod eficient și productiv, socializează cu colegi, are discuții de substanță, femeia este prinsă în munci plictisitoare, nesfârșite, fără valoare. Sigur, dihotomie valabilă doar pentru clasele sociale superioare, clasele de jos se ocupau la vremea aceea cu aceleași munci repetitive, abrutizante, femei și bărbați deopotrivă (femeile aveau porție dublă de muncă nașpa – și la fabrică sau pe câmp, și acasă). Ca psiholog, aș spune că autoarea a avut un bias, în sensul că a supraestimat împlinirea în meserie de care s-ar fi bucurat bărbații  – cred că foarte puțini trăiesc un sentiment constant de împlinire și emulație la locul de muncă, chiar dacă vorbim de profesii intelectuale, de creație sau de prestigiu; la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, entuziasmul se transformă în rutină și locul de muncă devine un loc unde să pleci și de unde să vii, de unde să iei un salariu, un stres de care vrei să scapi. Nimeni nu se bucură de nimic pe deplin, fie că este casă, fie că este profesie și de niciun om, fie că este partener, copil, prieten și așa mai departe. Avem ups and downs, momente mai bune și mai proaste în toate domeniile și nu mi se pare adevărat că singura împlinire reală a unui om, bărbat sau femeie, se poate realiza doar prin profesie sau doar prin familie. Cum ne spun studiile despre fericire, dacă o cauți fuge de tine (adică tocmai procesul de a căuta fericire este sursa nefericirii, pentru că îți creează un standard prea înalt la care să îți raportezi experiențele).

Deci, într-un fel pesimist, suntem cu toții condamnați la neîmplinire, însă acest lucru nu este ceva rău, ci un dat al existenței cu care trebuie să facem pace. Astfel, faptul că ai o profesie de top nu îți garantează împlinirea; însă, într-adevăr, îți oferă mai multe șanse. Simone de Beauvoir este destul de categorică când afirmă că singura cale spre eliberea femeilor este egalitatea în toate și că femeile ar trebui să aspire la același realizări ca și bărbații. Unii pot contra-argumenta cu „nu putem rămâne diferite (adică legate de casă) și totuși egale”? Este o capcană, ar spune ea. Bărbații au inventat tot felul de termeni prin care să idealizeze femeia: instinct matern, etern feminim, elogiul mamei, al Fecioarei, sugerând că domeniile de maximă împlinire, de sublimă excelență, sunt maternitatea, abnegația, misterul, eleganța, frumusețea. Nu știința, nu politica. Este o problemă faptul că ne definim implicit, din copilărie, ca viitoare soții și mame? Ne menajăm prea mult eforturile intelectuale având ambiții mici, locale? Și dacă da, este asta o problemă? De ce să năzuim spre cariere de succes când putem avea o carieră de semi-succes dar și o familie? Este cu siguranță o limitare pentru baza de selecție – dacă, să spunem, se alege un geniu dintr-o mie de oameni, cu cât ai mai multe mii, cu atât ai mai multe genii. Dintr-o mie de femei ambițioase, răsare un geniu, dar sunt încă mai multe mii de bărbați ambițioși, în concluzie mai multe șanse să vină geniile de acolo. Este însă și o limitare în plan personal? Ați simțit ca femei că v-ați autolimitat opțiunile, că v-ați cruțat eforturile, că ați năzuit la mai puțin pentru că sunteți femei și lumea se așteaptă la altceva (adică la mai puțin)? Am rămas și acum, la 70 de ani după ce a fost scrisă această carte, Al Doilea Sex?

Sunt single și vreau un copil…uite ce-am făcut

Și am făcut-o și pe asta…aștept, într-una din ultimele mele dimineți fără gândăcelul meu și încerc să mă pregătesc mental pentru senzația copleșitoare de e deveni părinte. Înțeleg că nu se poate, că nu ai cum să anticipezi cât e de greu la început și cum vei suspina după momentele dulci de pierdere a vremii cu care ai fost obișnuită. Până nu demult căutai metode de combatere a procrastinării, ia de-aici una…mică, cu multe nevoi pe care nu știe să și le semnaleze și care nu doarme cu logică. Și se adăugă și lipsa de experiență, ca în orice domeniu, la început știi mai puține și faci greșeli de începător, te stresezi din orice, urmărești fiecare respirație, îți vin în minte flash-uri cu toate relele care se pot întâmpla. Iar instinctul matern care ți se servește în conversații când îți exprimi îngrijorarea…păi, în lipsa unei cercetări riguroase (pe care nu voi avea timp să o fac prea curând probabil), redau ce zice ChatGTP: Conceptul de instinct matern, sau abilitatea maternă înnăscută şi naturală care ajută femeile să aibă grijă de copiii lor, este un subiect de dezbatere între experți. În timp ce unii cred că este o fenomen real, alții susţin că este un stereotip care pune așteptări nerealiste asupra femeilor și poate ignora rolul factorilor sociali și culturali în modelarea comportamentului parental. Cu alte cuvinte, ar trebui să știi ca mamă exact ce să faci pentru că ai instinct matern. Eu nu am chef de polemici, sper că este un fenomen real și că kicks in 😊

Nimic nou până aici, toate mamele și tații cu care am vorbit știu ce zic. Ce e poate diferit la mine e faptul că mă are doar pe mine ca părinte, micuța mea a venit pe lume în urma unei proceduri de fertilizare in vitro cu donator. M-am documentat eu de mai demult despre metodele posibile de a avea un copil singură, am scris atunci și un articol https://singlestories.blog/2021/01/18/sunt-single-si-vreau-un-copil-ce-fac/ și până la urmă am ales-o pe aceasta. Mi-am asumat de la început că voi fi single mother, voi da tot ce pot mai bine și sper să fim fericite. Nu am de gând să îi ascund adevărul, să mă simt vinovată sau să tac în jurul subiectului pentru că știu că singura variantă bună pentru ea și pentru mine este să fiu complet unapologetic. Motivul pentru care am vrut un copil este același pentru care și celelalte femei și-au dorit, nimic mai nobil sau mai puțin nobil în asta. Nu a fost prima opțiune a mea în viață dar nici ultima, mă pot gândi la situații mai rele, blocată în relații nepotrivite sau cu vreun tată aventurier. Nu a fost ușor nici să îmi asum această decizie, nici să vorbesc despre ea pentru că eu am oroare de scandal și toată viața am trăit (și trăiesc încă) cu frica de părerea celorlalți și de gura lumii. N-am scăpat de frică dar mi-am făcut curaj 😊

Aș vrea să știe și alte femei singure care își doresc copii, bineînțeles, că această opțiune există și că sunt femei care au ales-o deja, chiar dacă nu e primul lucru la care s-au gândit atunci când și-au proiectat ideea de familie. Cryos, una dintre cele mai mari bănci de spermă și de ovule din Europa, la care am apelat și eu, spune că 50 % din clientela lor este reprezentată acum de femei singure care vor să aibă un copil – termenul este single mother by choice. Ei oferă sfaturi și ghiduri în acest sens pe care le găsiți aici https://www.cryosinternational.com/en-gb/dk-shop/private/about-sperm/why-use-a-sperm-donor/single-mother-by-choice/

Mie mi se pare cea mai naturală experiență pentru că am trecut eu prin ea, însă din întrebările pe care le-am primit, mi-am dat seama că ce știu eu nu știe toată lumea, așa că pentru persoanele interesate, rezum pe scurt experiența mea și unele concluzii la care am ajuns pe parcursul procesului, ca pentru a schița un posibil traseu, deși desigur, experiența poate fi diferită de la femeie la femeie.

  1. Nu a fost o decizie ușoară. De când am început să mă gândesc serios la această opțiune până când am decis ferm că da, mi-a luat cam un an sau doi de întrebări și frici chinuitoare și serios, mă gândeam și mă răzgândeam în fiecare zi. O parte erau grijile pe care și le fac viitoarele mame în general (să fie sănătos, să mă descurc), o parte erau grijile pe care și le fac mamele anxioase în special (dacă se întâmplă…you name it) și la mine, cireașa de pe tort, ce fac eu singură cu un copil și cum va suferi, ce îi va scrie în certificatul de naștere, ce va zice lumea etc. Până la urmă procesul s-a consumat și am luat decizia, moment din care mi-a fost considerabil mai ușor. Nu m-am mai uitat în urmă și nu am regretat. Nu cred că ceva mă putea scuti însă de procesul lung și anevoios de decizie, nefiind, cum am spus, prima mea opțiune.  Ce a înclinat balanța a fost faptul că dacă nu o fac acum, șansele să devin mamă în viitor se transformă în loterie și nu, nu voiam să fiu în același punct dar cu 10 ani în plus. În probleme de fertilitate feminină, age is not just a number. Deci, vrei sau nu să ai copii, sau îți este indiferent? Dacă răspunsul este da, vreau din tot sufletul, nu lăsa la voia sorții și fă ceva.
  2. Ești single mom, dar nu poți să faci totul singură sau e foarte, foarte greu. Nu știu ce făceam fără mama și dacă pe durata sarcinii nu m-am simțit niciodată singură, având ghemotocul în burtică (care își face simțită prezența destul de devreme), poate acum spre final m-aș fi simțit. Și ajutor practic… cum se spune, it takes a village to raise a child și nici una din prietenele mele cu copii n-a spus că “e ușor” sau că „e mai ușor decât credeam” haha. Deci, ca mamă singură, încearcă să îți asiguri surse de ajutor, familie, prietene, ajutor plătit, toate în cantități cât mai mari. Nu vei putea merge la cumpărături o vreme, nu vei putea găti, nu vei putea face curat sau dacă te trezești cu toate pe cap, crește mult riscul de depresie post-partum.
  3. Metoda fertilizării in vitro cu donator este scumpă. Atât proba pe care o cumperi cât și tratamentele pe care trebuie să le faci în vederea prelevării de ovule, procedurile, tratamentul de menținere a sarcinii. Cât? Aș zice optimist 6000 de Euro, so get ready. La care desigur, se adaugă cheltuielile femeilor însărcinate (ecografii, teste, naștere). Partea bună ar fi că nu trebuie plătiți banii toți deodată, cheltuielile se întind cam pe parcursul unui an.
  4. Nu este o procedură simplă. Cine a făcut FIV (fertilizare in vitro) știe. Nu mi s-a părut nici foarte grea, dar sunt mulți pași și durează. Procedura poate avea mai mulți sau mai puțini pași în funcție de clinică, posibilele probleme de sănătate preexistente ale viitoarei mame sau complicațiile apărute, etc. de aceea primul pas trebuie să fie o vizită la o clinică de specialitate. Doar ca idee, pașii la mine (și repet, pot fi diferiți) au fost: 1. analize inițiale (scumpe) pentru determinarea rezervei ovariane și a altor parametri de interes, 2.  cererea pentru autorizația de import a probei de la Agenția Națională de Transplant – acest pas nu e deloc complicat, deși sună ca un dosar cu șină, de fapt e doar o cerere (în România nu este reglementat legal statutul de donator și atunci trebuie să imporți, clinica unde am fost eu, Calla din Oradea www.calla.ro , lucrează cu Cryos, o bancă de spermă și ovule din Danemarca), 3. Alegerea unui donator – pe site-ul cryosinternational.com, informațiile sunt destul de amănunțite despre donator, ai date despre istoricul medical, educațional, familie, screening pentru anumite boli, personalitate (well, inteligență emoțională, folosesc EQ-Test R, ca sa nu overthink nu, nu am căutat informații psihometrice despre test, m-am gândit că dacă găsesc ceva ce nu îmi convine, atunci ce fac?), eu am plătit în plus și pentru a avea acces la poze de adult pentru by default îți arată doar poze cu donatorii copii (oricum, costă undeva la 3000 de euro doar proba cu transport, poze), 4. Tratament de stimulare ovariană în vederea prelevării de ovule – sunt injecții micuțe, not great, not terrible, se fac zilnic, timp de 2 săptămâni, timp în care trebuie să mergi destul de des la controale pentru a vedea dacă tratamentul funcționează; tratamentul poate fi parțial decontat. 5. Prelevarea de ovule – procedură chirugicală, sub anestezie ușoară, 6. Formarea embrionilor – asta nu te mai implică pe tine, fiind munca medicului embriolog – pot rezulta mai mulți zigoți dar nu toți rezistă până la 5 zile, moment în care se congelează pentru a rămâne în stadiul de blastocist până la implantare.  Cei viabili se pot și testa genetic preimplantare (se preia o probă, se trimite în străinătate), mai costă și asta câteva sute de euro, 7. Tratament de pregătire în vederea implantării cu progesteron și altele timp de 3 săptămâni parcă (în acest timp embrionii se mențin congelați în stadiul de blastocist), 8. Embriotransferul – aceasta este chiar o procedură simplă, non-invazivă; sarcina se confirmă într-o săptămână. 9. Tratament de menținere a sarcinii cu progesteron și estrogen, dozele se mai răresc în timp.
  5. Succesul nu este garantat, șansele de reușită per procedură FIV sunt de 30 % (posibil mai mari la femeile care optează pentru FIV decât la cuplurile cu probleme de infertilitate care apelează de obicei la FIV), deci nu neapărat iese din prima. Eu am avut norocul să nu am probleme de concepție (poate pitici pe creier, dar aceia nu se pun) și am avut o singură încercare. Dar nu este deloc garantat și știind asta, m-am pregătit psihologic pentru două cicluri de FIV, urmând să reanalizez situația dacă nu iese.
  6. Last but not least, odată pornită pe acest drum, nu are rost să te ascunzi. Sigur, nu trebuie să menționezi oamenilor random de pe stradă că acest copil nu are tată pentru că este conceput cu donator, dar oamenilor cu care intri în contact mai des, spune-le-o. Eu, care sunt anxioasă social și îmi pasă ce zice lumea, nu pot spune că nu, am tras aer în piept deja de multe ori și am repetat “este sarcină cu donator”. N-am găsit altă frază mai elegantă 😊 Ce și-a zis fiecare în gând e treaba lui, dar în față încă nu m-a jignit nimeni și dacă o face, voi sări ca o leoaică apărându-și puiul.

Deci, ce ziceți? Vă bate gândul? Nu militez pentru această metodă și nu vreau să conving pe nimeni, am vrut doar să spun că este o posibilitate care merită luată în considerare. Vrei să fii single mother by choice? Foarte bine, este dreptul tău, la fel cum orice femeie are dreptul de a avea sau nu copii, cu cine își dorește. Și încă un lucru – oamenii pot să judece dar nu aveți frici, prietenii și toți cei care țin la voi vor rămâne aproape 😊

Dacă vrei, poți sau nu e chiar așa? De ce este atât de greu să îți schimbi comportamentul?

De fapt, ce înțelegem prin schimbare? Să spunem că ne referim la ceva concret și simplu, cum ar fi schimbarea rutinelor de viață sau măcar a unor mici obiceiuri – ceea ce mâncăm, activitatea fizică sau rutina de skincare. Mulți dintre noi au fie comportamente în exces, pe care ar vrea să le reducă – mâncat nesănătos, consum de alcool, uitat cu orele la TV și/sau comportamente în deficit, pe care ar vrea să le facă mai des – exercițiu fizic, citit, socializat, etc. Dacă ne este destul de clar ce ar trebui să facem pentru o viață mai lungă și mai bună în viitor, de ce ne este atât de greu să ne schimbăm obiceiurile? Parte din răspuns vine tocmai din ce înseamnă acest cuvânt  – obicei. Este ceva ce facem des, aproape automat, fără să ne gândim prea mult înainte și care nu mai presupune foarte multă muncă de convingere sau de lămurire; este ceva la care nu neapărat ne gândim prea mult înainte să îl facem, cum ar fi faptul că ne spălăm pe dinți dimineața sau că luăm telefonul în mână la prima oră. O schimbare de rutină presupune așadar să te oprești conștient din ceea ce faci de obicei și să faci în schimb altceva, de regulă ceva ce presupune efort și care oferă puțină plăcere pe termen scurt. Dacă îmi propun, de exemplu, să ies la alergat dimineața în contextul în care nu fac asta aproape niciodată, e chiar mai greu decât pare, pentru că trebuie să îmi inhib rutinele de dimineață (dormit mai mult, stat pe telefon) și să le înlocuiesc cu un comportament necaracteristic mie și mult mai greu de făcut. Puși în fața deciziei de dimineață, cu ochii bulbucați de somn, unii dintre noi își vor lua echipamentul și vor ieși la alergat așa cum și-au propus și o vor face și mâine și poimâine și pentru tot restul zilelor lor. Alții își vor lua echipamentul și vor ieși o zi, două zile, o săptâmână, după care o vor lăsa baltă, raționalizând decizia în moduri bine cunoscute (nu am timp de fapt, e prea frig, mai bine caut alt tip de mișcare). În fine, alții vor abandona din prima, zicând că vor începe de luni, de la primăvară, sau de când se vor muta la casă. La întrebarea ce îi diferențiază pe primii de ceilalți, mulți am fi tentați să răspundem că voința, primii au mai multă voință decât ceilalți. Este însă așa?

Ce este voința?

De la început aș spune că în psihologie se folosesc în locul voinței alte concepte mai clar definite, ca auto-control sau auto-reglare comportamentală, pentru că ceea ce vrem să surprindem este tocmai capacitatea cuiva de a-și controla comportamentul – adică a-l alinia cu scopurile hotărâte pe termen lung. Ca o scurtă paranteză, de ce tot vorbim de scopuri pe termen lung? De regulă pentru că sunt mai greu de urmat, fiind abstracte și ipotetice; cele pe termen scurt sunt chiar în fața noastră, au consecințe imediate – știu că prăjitura e bună și că voi simți gust bun dacă o voi mânca. Dacă sună telefonul cu ceva urgent, te ridici imediat din pat dimineața, fără să o gândești prea mult. A urma un scop pe termen lung înseamnă însă a lua decizii fără nici o însemnătate pentru moment, dar care, adunate, vor duce la un rezultat probabil mai bun pe viitor; dacă înlocuiesc gustarea hipercalorică cu un măr, pe moment (termen scurt) nu voi vedea nici o schimbare în bine, ba dimpotrivă, voi fi frustrată; pe termen lung însă, dacă continui obiceiului este posibil să văd schimbări pozitive, cum ar fi scăderea colesterolului. Deci, să spunem că ce înțelegem prin voință este capacitatea de a-ți coordona comportamentul în acord cu scopurile pe care ți le propui pe termen lung.

De ce unii dintre noi pot să își controleze mai bine comportamentul decât alții?

Povestea începe de când suntem mici; de la vârsta preșcolară există diferențe între copii în ceea ce privește capacitatea de amânare a recompensei – capacitatea de a-ți inhiba impulsurile pentru a obține câștiguri ulterioare mai mari. După cum au descoperit Walter Mischel și colegii săi, capacitatea noastră de a amâna gratificarea este un bun predictor al adaptării sociale ulterioare. O probă pentru testarea amânării recompensei presupune a lăsa un copil singur într-o cameră cu o recompensă mică, cum ar fi o prăjitură și un clopoțel. Apoi, cercetătorii îi spun copilului că, dacă poate aștepta 15 minute, poate primi o recompensă și mai mare, cum ar fi două prăjituri. Dacă nu poate aștepta atât de mult, poate suna din clopoțel pentru a chema experimentatorul. Copiii au mai multe opțiuni: să aștepte cu răbdare, să sune din clopoțel și să sacrifice recompensa mare, sau să renunțe la orice precauție și să bage direct prăjitura în gură. Capacitatea copiilor de a aștepta pentru recompensa mai mare la vârsta de patru ani prezice o capacitate superioară de a face față frustrării în adolescență, probabil pentru că gestionarea situațiilor dificile depinde de capacitatea de a ne inhiba reacțiile negative la stres. Și nu, nu depinde doar de educație, oricât am vrea să ne batem cu pumnul în piept dacă avem copii răbdători și calmi. Capacitatea de amânare a recompensei, precum și trăsăturile de personalitate asociate de mai târziu, cum ar fi conștiinciozitatea sau auto-controlul, auto-disciplina, au o puternică bază temperamentală, reflecând mai degrabă diferențe înnăscute, transmisibile genetic. Cu alte cuvinte, de mici ne vine mai ușor unora să punem pe hold dorințele imediate pentru recompense ulterioare mai mari. Mai multe informații despre eritabilitatea autocontrolului (măsura în care diferențele în auto-control pot fi atribuite factorilor genetici) aici https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0149763418307905.

Persoanele care au un nivel ridicat de auto-control ca trăsătură de personalitate nu își exercită mai des „voința”, nu se chinuie mai tare; dimpotrivă, le vine mai ușor să ignore stimulii irelevanți sau tentațiile de moment pentru a-și urmări scopurile. Sunt mai puțin distrași de obstacolele care pot interfera cu planurile lor. Eu mă ridic anevoie din pat, mă târăsc spre echipamentul de alergat și în tot acest timp trebuie să inhib de 50 de ori pe minut impulsul de a mă pune înapoi în pat și să mă lupt cu tot atâtea gânduri ca lasă pe mâine, nu are rost, who cares. Cineva care are auto-control ridicat ca trăsătură din start nu se luptă atât cu impulsurile și gândurile sabotoare; nu neapărat că e ușor ce face, dar chiar definiția conceptului, a trăsăturii de auto-control asta prespune, că îți este mai ușor să treci peste distractori https://www.theatlantic.com/health/archive/2022/01/self-control-habit-new-years-resolutions/621200/?utm_campaign=the-atlantic&utm_content=true-anthem&utm_medium=social&utm_source=facebook&fbclid=IwAR1s56qTyR56hxYjszAZbwCZ-AJbRNdtLgOpCZH1a-ecwIAp9jX6wB1ooGk

De asemenea, persoanele cu auto-control ridicat își fac viața mai ușoară și nu mai grea luând decizii care să favorizeze implementarea comportamentelor dorite. De exemplu, aleg din start să cumpere alimente mai sănătoase, nu își exercită puterea voinței în fața cutiei cu bomboane. Astfel, a evita tentația înainte ca ea să apară este o strategie mai de succes decât a te abține odată ce o ai în față. De exemplu, persoanele conștiincioase (ca trăsătură de personalitate) sunt mai rar infidele față de parteneri și pentru că evită contextele în care ar putea fi tentați. Poate nu e o idee bună să îl cunosc mai bine pe noul coleg care mi se pare atrăgător (dacă am deja o altă relație pe care vreau să o păstrez) și atunci aleg să nu fug după el când iese la cafea. Cu siguranță asta este mai ușor decât să te smulgi din brațele lui odată îndrăgostită https://www.cambridge.org/core/journals/behavioral-and-brain-sciences/article/abs/willpower-is-overrated/A226C68E100477F27D0099221F814E25.

Pot să îmi îmbunătățesc auto-controlul?

Răspunsul scurt ar fi că nu prea mult; ca orice trăsătură de personalitate, nivelul de auto-control (sau popular voință) este stabil, deși putem învăța să facem schimbări comportamentale mici, contextuale, care să ne ducă în direcția dorită. Răspunsul lung ar fi că mda, sunt programe de training al auto-controlului care antrenează tocmai capacitatea de a inhiba răspunsurile dominante și a le înlocui cu un răspuns programat, dar rezultatele studiilor arată efecte foarte mici, https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/28846503/. De asemenea, Roy Baumeister, un cunoscut cercetător din domeniul psihologiei personalității susține că auto-controlul este o capacitate ce poate fi antrenată, ca un mușchi – putem avea mai mult auto-control dacă ne antrenăm, de exemplu, încercând să mâncăm cu mâna stângă în loc de dreapta (deci putem încerca). Tot el susține însă că auto-controlul este o resursă limitată și că odată ce ne angajăm în activități ce presupun mult auto-control (ex. decizii dificile la job), capacitatea de a ne controla comportamentul scade și devenim mai impulsivi, fenomen numit ego-depletion (posibil pe fondul scăderii nivelului de glucoză de care are nevoie creierul pentru activități intense). Cercetări recente nu au reușit însă să pună în evidență acest fenomen de ego depletion, devenit între timp un concept controversat, https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/29591537/. De asemenea, nu mâncați zahăr dacă vreți să aveți un auto-control mai bun 😊, deși metabolismul glucozei are un rol în auto-control, este relevant să menținem un nivel constant pe parcursul zilei, nu să avem sugar rushes https://www.apa.org/monitor/apr07/lowglucose. Bine, oricum rolul glucozei în menținerea auto-controlului este neclar și mai redus decât se credea inițial https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/27485134/.

De ce ținem strâns de conceptul de voință?

Pentru că este un concept cu rădăcini adânci în religie și morală; deși felul în care îl înțelegem în mod normal nu exprimă o realitate psihologică. De exemplu, avem nevoie de el atunci când vrem să ne plasăm într-o postură de superioritate față de alții (eu am și tu nu ai auto-control/voință, sigur că sunt mai bun decât tine), ceea ce sigur, este o tendință naturală. A fi judgmental ne vine ca o mănușă nouă ca oameni, iar bârfa pe seama lipsei de voință a unuia sau a altuia este una din activitățile noastre preferate. Să nu ne mințim însă că este o virtute. Avem nevoie de conceptul de voință și atunci când vrem să justificăm de ce nu ne apucăm de proiectul mult amânat; uneori e adevărat că din această cauză, alteori însă, nu ne apucăm pentru că de fapt știm că merge și așa, că nu trebuie neapărat făcut sau că poate fi lăsat pe ultima clipă.

Și atunci ce putem face pentru a ne schimba comportamentul?

Deși este neclar dacă metodele de îmbunătățire a auto-controlului funcționează sistematic, nici măcar cei care le propun nu susțin altceva decât exercițiu metodic. Cu alte cuvinte, nu este o cale direcă, o revelație pe care ar trebui să o ai pentru a avea mai multă voință, spre frustrarea multor persoane care exact asta ar căuta la un psiholog. „Aș vrea să îmi schimb stilul de viață doar că nu am voință” se traduce psihologic în „nu îmi doresc să îmi schimb stilul de viață, dar știu că asta ar fi bine pentru sănătatea mea și aș vrea fac mai multe pentru sănătatea mea, doar că îmi este foarte greu să îmi stăpânesc impulsurile de moment”. Odată formulată problema așa, înțelegem că 1. Este normal că tânjim după lucruri comode și nesănătoase și nu trebuie să ne canalizăm eforturile spre a ne „dori” altceva, 2. Dacă avem scopul de a fi sănătoși, va trebui să facem lucruri care nu ne plac și e normal să nu ne placă, 3. Sigur că este greu să ne stăpânim impulsurile de moment, e normal să fie greu, nu e vina noastră că ne e greu și 4. Trebuie să facem mai ușoare alegerile sănătoase. De exemplu, este mai ușor să fii productiv într-un birou cu oameni care lucrează din greu decât singur sau înconjurat de colegi care stau de vorbă. Este mai ușor să mergi la sport dacă ai o programare ce necesită efort pentru a o anula decât să te bazezi că vei merge tu din proprie inițiativă. Este mai ușor să gătești legume dacă le ai în primul rând în frigider. Există metode de a ne schimba comportamentul – este un întreg curent în psihologie, behaviorismul, care exact cu asta se ocupă – însă schimbarea se face atent, pas cu pas (enervant de pas cu pas), prin analiza atentă a comportamentelor noastre, nu prin vreo detonare a forțelor „voinței”. Nu există soluție unică, aplicabilă pentru toți. Cum să fac ceea ce îmi propun să fac este o întrebare generică la care un răspuns generic ne va lăsa nemulțumiți și cinici (eh, lasă-mă cu astea). Motivele pentru care nu facem ceea ce ne propunem sunt diverse de la om la om și de la situație la situație. Ce anume mă împiedică acum să fac ceea ce îmi propun? Îmi trece prin minte gândul că viața trebuie să fie ușoară și că eu ar trebui să am tot ce vreau și atunci mi-e și mai greu să amân o recompensă? Este faptul că m-am criticat până la epuizare și am ajuns trist și gol pe interior, astfel încât am nevoie să beau sau să mânănc ceva? Este faptul că respectivul comportament nu e suficient de sus în lista priorităților, eu fiind, de exemplu, o persoană care mai degrabă știe să facă lucruri pentru alții decât pentru sine? Este pentru că ceea ce îmi propun realmente nu se poate face? Sau e prea abstract, prea greu de definit, sau e ceva ce nu ține de mine?

Mecanismele care stau la baza indisciplinei sau lipsei de control pot fi diverse și trebuie analizate de la caz la caz, la asta ar trebui să ne ajute un psiholog 😊 Un exemplu grăitor poate fi următorul: un mecanism care susține episoadele de mâncat necontrolat este restricția cognitivă – reguli foarte stricte legate de ce e voie să mâncăm și ce nu, pe fondul unor standarde foarte ridicate legate de formă, greutate și control alimentar. Pornind de la ideea că mâncarea este limitată, la numite alimente nu e voie, nu trebuie, ajung să mă gândesc foarte mult la asta, să țin o dietă strictă și să am senzația de pierdere a controlului atunci când, inevitabil, scap în tentație. Problema nu este lipsa de control, ci exagerarea lui; dacă știi că există opțiunea, poate fi mai ușor să te abții decât dacă te gândești că nu trebuie și atunci este ultima oară când mănânci. Asta nu înseamnă că toate problemele de consum alimentar au la bază acest mecanism; alteori este vorba mai degrabă de toleranță scăzută la frustrare sau dependențe alimentare, sau simplul fapt că nu mă interesează ce mănânc. Așa cum nu există soluție unică pentru controlul alimentar, nu este pentru nici un fel de control. Nu putem scăpa de analize nuanțate în speranța că puterea voinței ne va salva de noi înșine.