Un gest fictiv de bunătate

Reprezentativ

-Nu am cuvinte, nu mai știu ce să spun…credeam că suntem bulletproof, înțelegi? Ce fac eu acum, de ce mi se întâmplă mie așa ceva? I-am văzut în parcare la frate-său, deci nu…și cumnată-mea nu mi-a zis nimic, dar nimic! De nu-mi vine s-o iau de gât și pe asta, că doar cine i-a fost alături când Jimi își făcea avansuri cu barmanița, cine, cine?

Și continua zilnic, de două ori pe zi litania Mirabelei, pe care de două săptămâni o părăsise Marin pentru o colegă de birou. Ei erau împreună dintotdeauna, mai exact din clasa a noua, erau căsătoriți de 15 ani și aveau doi copii de școală. Nu îi forțase nimeni să rămână împreună, sub ochii lor s-au format și s-au despărțit zeci de cupluri și ei erau bulletproof. Nu le lipsiseră nici provocările, ea făcuse facultatea la Cluj, de acolo o cunoșteam eu, el rămăsese acasă. El fusese plecat la stagii în străinătate. Fuseseră amândoi plecați în Anglia, apoi se întorseseră acasă. Se iubeau, se înțelegeau, nu se certau. Evident că focul pasiunii se dusese încă de pe la 20 de ani dar relația devenise profundă și frumoasă, genul de relație în care nu mai poți să îți imaginezi viața fără celălalt. Primul și singurul cu care…tot. Noi fuseserăm prietene bune pentru multă vreme, apoi distanța și stilulul de viață ne-au îndepărtat. Credeam că Mirabela renunțase la prietenia cu mine din momentul în care și-a dat seama că nu va reuși să mă cupleze cu nici unul din prietenii lui Marin. Și i-a luat niște ani să-și dea seama de gravitatea situației pentru că tentative avusesem cu vreo trei. În fine, acum începuse din nou să mă caute, evenimentele din viața ei precipitându-se grav. Aparent fără nici o explicație, Marin îi spusese într-o zi că are o relație cu o colegă, că vrea să vadă dacă are potențial, că era de multă vreme nefericit și că pleacă de acasă. Mirabela nu avea cum să își revină din șoc, nici nu îi trecuse prin cap. Văzuse multe drame în jur, dar rămăseseseră toate la nivelul de lucruri care se întâmplă altora, doamne ferește kind of stuff. Nimerise bine din prima și păstrase cu grație ce-i al ei, așa îi plăcea să spună. Șocul de acum o îndreptase către mine, nu știu dacă pentru prietenie sau pentru psihologie, eu încercam să îi ofer din amândouă pe cât de bine puteam. Tiradele furioase și întrebările retorice pe care și le punea acum Mirabela se învârteau în jurul următoarelor teme:

  • De ce a plecat Marin, de câtă vreme e cu aia și de ce nu i-a spus nimic despre faptul că ar fi nefericit.
  • Cine din anturaj știa și de ce nu i-au spus și ei, aici era inclusă toată lumea, de la părinții lui, fratele și cumnata, colegii de la birou care știau, prietenii de pahar care cu siguranță știau, etc.
  • Cine e aia, de fapt știa cine e, dar ce era frapant era de ce aia, din moment ce nu era (în opinia Mirabelei) nici frumoasă, nici deșteaptă, nici măcar mai tânără nu era.

Fiind așa de proaspătă rana nu prea aveam cum s-o ajut, decât să ascult, să validez ce simte, să normalizez fără să pun paie pe foc. Dacă scotoceam după vreo teorie psihologică care să explice ce se întâmpla – și cu mare greutate făceam acest lucru din moment ce într-adevăr, comportamentul lui Marin nu cădea într-un tipar clasic – mi-o întorcea că la ei nu se potrivește pentru că el e așa și pe dincolo. Mă obișnuisem cu mesajele, screen-shoturile, pozele făcute pe furiș, telefoanele de consiliere, știam că se va liniști curând, firea ei fiind mai degrabă senină și calmă. Simțeam, de ce să nu recunosc, satisfacție uneori, nu la modul că să moară și capra vecinului ci așa, ca reacție la toate atitudinile superioare pe care mi le servise în acești ani fără să vrea. “Cel mai important lucru este familia”, „cariera nu contează nici pe departe la fel de mult”, „mi-am dat seama ce contează în relație”, „sigur că trebuie să lași de la tine”, „într-o relație trebuie să știi să faci compromisuri”. Perfect de acord, ceea ce nu vedea fata noastră era însă că nu, nu virtutea ei în arta compromisului și revelațiile despre sensul vieții au ținut-o fericit încurcată cu Marin, ci invers. Au avut noroc unul cu altul începând de la o vârstă la care de regulă începe ghinionul –  în adolescență. S-au găsit într-un mod rarisim, s-au modelat unul după celălalt, au crescut împreună și culmea că în aceeași direcție. Relația era strânsă și (deci) compromisurile ușoare. Compromisurile lor erau dacă să stea la vilă sau la hotel când merg în vacanță, dacă să mai facă seară de pizza din moment ce ieri au mâncat oricum, din greșeală. Nu lucruri importante, nu au stat împreună „din compromis”, tocmai de aceea erau bulletproof. Așa că să mă lase cu teoriile că…îi spun și eu ceva teorii evoluționiste cum că oamenii sunt făcuți pentru monogamie serială – adică în serie, adică cu mai mulți. Că la un moment dat te saturi de aceeași persoană pur și simplu, fără să aibă vreo vină, că dacă nu pleca el poate plecai tu, că asta e, we’re nothing but mammals. Ah, de fapt i-am spus în cuvinte ceva mai frumoase dar n-a funcționat că a revenit la verbiaj – ce a zis el nu știu când, ce i-a promis, cum că bunicii ei au fost împreună fericiți timp de 70 de ani. 

Roadtrip

-Ce zici, M, m-am tot gândit…ce-ar fi să-l întrebi tu ce are? Despre tine are o părere foarte bună.

Nuu, dimpotrivă, am devenit ciudata care nu își găsește pe nimeni. Mi se pare că nu știe unde să mă plaseze și atunci are dificultăți în a comunica natural. Nu-i spun asta Mirabelei, ci altceva, la fel de adevărat.

-Nu ar vorbi cu mine sincer. În cel mai bun caz ar spune doar ce vrea să auzi tu. De fapt, pot să exemplific – că nu știe nici el exact, că acum se simte ca la a doua tinerețe și vrea să-și trăiască această șansă sau ceva de genul. Probabil, mă gândesc eu, nici nu știe să comunice adevăruri dureroase, din moment ce n-a fost pus niciodată în situații similare.

-Ai dreptate, nu ar ajuta la nimic. Am încercat să vorbesc cu frate-său și cu Mina dar nimic, ei nu știu, că să am răbdare, să vedem ce va fi. Tot eu să am răbdare? Ce fac eu cu doi copii? Ce le spun copiilor? Când îl sun pe el e de nerecunoscut, zice să nu-l mai deranjez dacă nu e vorba de copii…Începe să plângă în acel moment, perfect de înțeles. A crescut gazonul și eu nu știu cum să fac cu mașina aia, el se ocupa. L-aș chema pe tata dar încă nu le-am spus, ce să le spun? Nu mai știu ce minciuni să scornesc că tot sper că nu e adevărat, că dacă le spun și apare spășit a doua zi? Ce mă fac că…casa, rata, copiii, ea de fapt arată mai bine și ca aia și ca el ca bărbat, tinerețea ei închinată lui, cum a renunțat la doctorat, încrederea pe care a avut-o, cum a stat ea lângă el când etc etc.

Simt că nu mai pot și că fără să vreau, îmi pierd temporar interesul. În aceste momente știu că nu are nevoie de input din partea mea, vrea doar să se ventileze. Pe de altă parte, îmi trece chiar atunci prin cap, în concediu fiind, gândul de a merge la mare spontan. Ezit să conduc singură mașina pe distanțe lungi, mai ales în România, legea junglei, dar dacă tot am timp și chef, întreb.

-Auzi, nu ziceai că sunt copiii în tabără săptămâna asta?

-Ba da, am mai scăpat o săptămână fără să le zic nimic, că Marin nici măcar atâta nu a făcut, să brodeze o explicație pentru copii și m-a lăsat pe mine cu toate dar când se întorc din tabără ceva trebuie să le spun…

-Ce-ar fi să mergem la mare?

-Cu cine?

-Noi două, mergem cu mașina mea. Ea nu avea carnet, la ce i-a trebuit dacă a avut mereu bărbat. Funny, nici eu nu m-aș fi obosit în locul ei, pentru nu îl luasem la 18 ani, ci pe la 32 (văzând că nu se leagă vreo relație serioasă cu unul care are mașină :). Glumesc, majoritatea femeilor au și una și alta.

-Așa, noi două, de nebune?

-Da.

-Ok, hai să mergem.

Și chiar am plecat, mă gândeam când o așteptam să vină cu bagajele, la ce mai avem de fapt de vorbit noi două. Subiectul Marin era inepuizabil, dar altceva? Despre viața mea aș avea audiență pentru a spune și altceva înafară de faptul că nu s-a mai întâmplat nimic romantic? Despre societate, viitor, alte angoase existențiale vom vorbi? Vom mai face mișto așa random de tot felul de lucruri, cum făceam în studenție? Mai avem cunoștințe comune pe care să le bârfim, subiecte de dezbătut, filme de văzut? Rezervare făcusem în Vamă, destinație pe care am ocolit-o în adolescență din prudență dar pe care o căutam acum pentru că era liberă și lejeră. Experiență la condus drumuri lungi nu aveam dar măcar Mirabela avea experiență vastă de copilot, știa exact cum să mă îndrume și insista să fac exact ce zicea GPS-ul, că doar cu Marin de multe ori se rătăciseră pentru că știa el mai bine. Eu am oroare de drumuri mici și străduțe, singura mea pretenție asta era, să mergem pe unde o ia toată lumea. Cam primele două ore discuțiile noastre au continuat pe subiectul evident, se supuneau analizei (mele?) ultimele mesaje pe care și le scriseseră, ieri seara. De fapt, reieșea că ea i-a scris că merge la mare la distracție, în Vamă, dorind să îl facă gelos iar el comentase ceva de genul „ok, numai să mergi după copii în tabără”. Apoi se certaseră că de ea și de ce nu el, apoi el i-a dat cu seen la următoarele zece mesaje și cam asta a fost.

-Oare se întoarce? Știu că nu știi, ai mai zis. Dar dacă se întoarce, să-l mai primesc? Dacă se întoarce doar pentru că își dă seama că îi e dor de copii, de casă, de familie, eu să-l primesc? Că dacă de mine nu-i mai place…

-Nu știu Mira, hai să vedem când ajungem acolo. Depinde ce ai simți și tu, dacă îți mai place și ție de el, să zic așa.

-Mie da, adică de cine era înainte, de cine știam eu că este îmi plăcea. Ce văd acum nu cunosc. Vezi că după pod ții dreapta, ai grijă să te încadrezi că aici odată am ratat intrarea pe autostradă și ne-am dus naibii prin bălării.

De la benzinărie își cumpără două perechi de ochelari de soare, că de ani de zile face sacrificii și strânge banii, le cumpără numai la copii etc. Începe deja etapa de supracompensare? Nu e too soon? În aceeași notă, următoarea întrebare mă uimește.

-Auzi, dar cu site-urile astea de dating cum e? Eu nici măcar nu știu cum arată.

-Nu mai sunt site-uri, sunt aplicații 😊 Vorbește serios, să îi fac un tutorial? Că doar eu le știu cam pe toate. Tinder cred că e în continuare dominant pe piață, deși l-a ajuns și la noi reputația de aplicație de sex. Bumble e ok, îi crește baza de utilizatori, numai că tipa trebuie să scrie prima. Pare o idee bună dar nu e, că pune presiune pe noi și mda, feminismul cere sacrificii dar nu toate merită onorate. Happn îi sugerez ei, ușor de utilizat, nivel destul de decent, îți arată cu cine te-ai intersectat aproximativ în ultimele zile. Numai bun la mare dacă asta vrea să facă.

-Eu am poze numai cu copiii, cu proiectele lor de la școală, la o nuntă haha. Nu mă știu eu cu astea dar nu cred că-i ok.

-Pune ce poze vrei tu 🙂 Eu am poze super mișto și mneah… Scoate bărbatul și copiii și sarmalele de la nuntă, în rest e ok orice. Și self-urile din baie, în ciuda a ce se spune, ca femeie, dacă porți ceva decoltat și stai așa, mai lasciv, e ok. Dimpotrivă, un profil lucrat e un hint pentru stay away, după cum mi-a și zis un tip.

-Stai că îmi fac acum o poză, nemachiată dar în fine, am maieu decoltat. Să scriu că am copii?

-Care e scopul pentru care folosești aplicația? Eu zic să nu scrii nimic.

Probabil scopul ei era un lucru ce nu piere ca importanță, cred eu, niciodată. Să vadă că încă merge, că încă mai e atractivă și frumoasă. E foarte ciudat cum observi, odată cu vârsta, că devii din ce în ce mai puțin vizibilă pentru bărbați. Într-un fel răsufli ușurată când treci pe lângă grupuri de băiețași pe stradă, când eram in my 20s traversam instinctiv pe partea cealaltă. În alte feluri, observi că băieții de la cafenele ți se adresează cu dumneavoastră. În fine, ce odată era luat for granted, acum îți oferă un boost de energie și încredere. Așa că să stea Mirabela pe aplicații, rău n-are cum să-i facă. Mă rog, dacă nu se întâlnește nediscriminativ cu tot felul de oameni.

Flirtul matur

Nu e cu nimic mai bun decât cel tânăr doar că are loc la maturitate? Aș argumenta că nuu, sigur e mai responsabil, mai respectuos, mai asumat. De exemplu, în flirtul matur, un bărbat nu încearcă să ducă cât de repede discuția către așternut, ca să folosesc așa, un eufemism cu rezonanță demodată, ci așteaptă până când în mod natural lucrurile se desfășoară ca atare (dacă și numai dacă) și atunci propune, fără a face mare caz, “mergem la mine?” Sau…? Distanța dintre inițierea flirtului și prima aluzie la sex este iar, proporțională cu vârsta și maturitatea, sau cel puțin, la asta te-ai aștepta, doar că intervin și alți factori cum ar fi cantitatea de alcool consumată, disperarea și tipul de chimie – e ceva mișto în discuția asta sau potențialul e strict carnal? Uitându-mă acum la Mirabela cum dă swipe pe happn sorbind dintr-un cocktail comandat precoce, la 11 dimineața pe plajă, mă întreb cum e ea de fapt în lumea datingului. De regulă, până la vârstele noastre (inserați orice cifră, că nu spun), o femeie a avut două-trei relații serioase și una-două-trei tentative eșuate (fără să număram de obicei și perioada de liceu). Mirabela însă a fost cu același tip din clasa a noua până acum, fără întreruperi și, din câte știu eu, fără infidelități. Așa că, deși acest pattern o califică presupun eu, pentru atașament securizant, de fapt nu pot ști sigur. Ce tip de bărbați îi plac, de cine e atrasă? Probabil așteaptă și ea să descopere, nu că i-ar fi trecut treaba cu Marin, aia e mai de cursă lungă, ci așa, că vrea și ea să fie iresponsabilă într-un final, măcar câte puțin.

-Merg să-mi iau un frappe, m-a plesnit în cap chestia asta. Se ridică, își ia o rochie de plajă pe ea și pleacă la barul din apropiere.

Ok, e momentul să deschid cartea pe care mi-au adus-o, poate măcar la mare reușesc să citesc și eu. Nu de alta, dar dacă mă întreabă cineva la camera ascunsă care e ultima carte citită? Să nu scormonesc prin memorie, că acum citesc cărțile ca pe filme, văzut, plăcut, delete că nici nu mai știu după o săptămână cum se numea, cine a scris-o și despre ce era. Așadar, îmi iau o carte cu adevărat deosebită, de Jose Saramago. Autorul nu prea pune punct și nici linii de dialog, dar cartea este scrisă într-un mod foarte captivant, nu îți vine s-o lași deși solicită foarte mult atenția. Îmi iese un calup bun de citit neîntrerupt și Mirabela tot nu s-a întors de la bar. Mă uit la ceas și mi se confirmă că într-adevăr a trecut și timpul, n-a fost doar lectura minuțioasă și attention span-ul meu prăjit. Fac câțiva pași către bar și oh…o văd, a băut deja jumătate din frappe doar că stă de vorbă cu un tip și pare că flirtează. Zâmbesc amintindu-mi secvențe din prima tinerețe, când Mirabela era cea mai cuminte, având prieten acasă, dar de flirtat flirta la greu. Nici nu știam dacă știa, dacă își dădea seama. Asigurată în relație, flirta cu încântare cu cine îi venea la îndemână, avea discuții băiețești, că doar crescuse împreună cu Marin, ieșea pe hol în prosop și când aveam musafiri, nevinovată floare. Îmi amintesc un episod în care dezbăteam într-un club drama cuiva, o tipă pe care o înșelase prietenul cu prietena ei cea mai bună, îți dai seama??? Și Marin a vrut să facă un fel de remake și m-a luat în brațe aruncând priviri cu substrat și eu ca să play along, i-am făcut cu ochiul. Mirabela s-a repezit spre un prieten comun și cel puțin în memoria mea așa a fost, că l-a tras de curea și l-a pupat pe buze. Așa erau ei, se jucau, știindu-se în siguranță. Eu n-am simțit niciodată că am libertatea asta, nu când am fost singură cel puțin. Dacă îndrăznesc prea mult și tipul se simte inconfortabil, dacă nu știe el să se oprească și nu mai scap, dacă râde lumea de mine. Așa că…nu vreau să zic că nu flirtam, doar că atunci când se întâmpla o făceam din instinct, incontrolabil, mă trezeam cu câte un tip relaționând într-un anume fel fără să pot pune frână. Păcat, că poate fi o armă, nu doar un bumerang.

-Să vezi, zice Mirabela încântată, am vorbit cu un tip la bar, e și el cu un prieten la mare. Sunt din București băieții, lucrează în IT, ne vedem diseară cu ei. Nu te strâmba, e fain și prietenul lui.

-I-ai zis ceva?

-Ceva ceva, dar nu tot, hihi.

De unde atâta șmecherie pe ea, ce-o fi omis, soțul sau copiii? Probabil nici tipul de la bar nu era pornit pe aflarea adevărului.

-Cu ce se mai îmbracă femeile la club? Mă întreabă Mirabela (ca și cum aș fi eu guru ieșitului în oraș).

-Eu am niște look-uri de Vamă dar aici chiar că te poți îmbrăca cu ce vrei. Nu contează dacă e o rochiță cuminte, blugi rupți sau costum de baie, e despre vibe. Dar ne machiem, nu?

-Daaaa, hai să căutăm trenduri pe TikTok. Să ne distrăm ca în facultate! De fapt tu te distrezi și acuma hihi.

-Da, mai mișto ca-n facultate, am mai mulți bani și mai multă încredere 😉

Păi să nu bag și eu bățul prin gard scoțând în evidență beneficiile vieții single la câte strâmbe am primit eu de la ea de-a lungul anilor? Ah, acum câțiva ani ne-am văzut și povesteam de o vacanță pe care o organizau ei în grup și era cum că una dintre prietenele ei nu mai venea, că rămăsese singură între timp. “Și de ce să nu vină?” „Păi noi restul mergem cu bărbații.” „Și??” Probabil dându-și seama de răspunsul greșit, a scos-o cu „dacă vine și ea trebuie să mergem cu două mașini”. Well, there you have it, valoarea prieteniei.

Un gest fictiv de bunătate

Am ajuns la clubul de pe plajă la miezul nopții, și-a amintit Mirabela că așa mergeam noi la club în facultate, pe la 12-1. Adevărul e că mda, dacă mergi mai repede e cam pustiu. După un drink redevenise Mirabela adolescenta, parcă clubărea on a weekly basis, perfect natural. Mai demult mi se părea că femeile mature care ies în oraș are trying too hard cumva, dansează aritmic, țipă prea tare, ca și cum ar înghesui într-o noapte toată distracția de-o vară. Poate că așa făceam și noi, noroc că în Vamă sunt locuri unde nu ești cel mai în vârstă de pe acolo, marea trezește fiara din orice om pierdut demult în meandrele concretului (sic). Itiștii Mirabelei erau prezenți, păreau chiar ok, amabili dar nu anxioși, prezentabili, de vârsta noastră, aproximativ, mas o (mai degrabă) menos cinci ani dar decent oricum. Îmi vine în minte o glumă pe care o am cu o prietenă din viața reală, cum că „zi-i câți ani ani și te lasă în pace” haha dar nu merge de fiecare dată, uneori chiar îi intrigă, dar să nu deviem. De la început probabil au vorbit băieții între ei că tipul cu tricou albastru s-a plasat lângă Mirabela și au început o conversație animată, ba chiar s-au oprit din dansat. Celălalt, să zicem băiatul cu tricou alb s-a uitat în jur o vreme, apoi, gândindu-se că totuși sunt cea mai naturală opțiune, s-a gândit apoi să mi-o și spună.

-Hei, se pare că am rămas noi doi.

-Nu e obligatoriu, zic eu.

-Știu, dar e plăcerea mea 😊 Bem un shot?

-Nu e niciodată o idee bună 😊.

-Nu e. Hai să mergem.

Probabil nu sunt evidente inflexiunile vocii mele din text, dar acesta a fost un flirt. Neprogramat, natural, genul care mă face să mă gândesc că sigur mi-a luat-o radarul înainte și a dat peste un bad boy. Mergem la bar, acolo coadă lungă, timp să facem cunoștință, să ne facem CV-ul și să facem schimb de rețete de mâncare. Tipul îmi povestește o întâmplare amuzantă de la cazarea lor, că au primit din greșeală camera cu pat matrimonial în loc de twin beds și nu le-a schimbat-o nimeni. Cinste lui, încă n-am auzit și “tu… singurică la mare, la soare, pe nisipul fierbinte?” Bem două shoturi, dacă tot am stat jumătate de oră la coadă și ne luăm și câte un drink, să nu mai venim. Când ajungem la masa ce să vezi…Mirabela se sărută pasional cu băiatul cu tricou albastru. Așa mult am lipsit sau e grăbită Mirabela să i-o plătească lui Marin?

-Nu e despre Marin, serios! Zice ea entuzismată. Tipul ăsta e chiar fain! Vreau să merg cu el acasă, rămâi tu cu Darius (tipul cu tricou alb), nu?

-Vrei să pleci acum?

-Mai stau un pic.

Devin dintr-o dată serioasă și preocupată, că nu știu ce să fac cu Mirabela care mai dansează, mai ia o înghițitură din drink, se mai pupă cu Nick (băiatul cu tricou albastru). Știu știu, nu e treaba mea, e femeie adultă, perfect capabilă să ia propriile decizii, care are tot dreptul să facă ce vrea, doar că e beată și vulnerabilă și e prietena mea. Nimeni nu mi-ar putea reproșa dacă mi-aș vedea și eu de treabă cu Darius, cum de fapt aș vrea în loc să mă chinui cu Mirabela. De data asta e diferit, ceva mă termină la ea cum pare să se bage așa casually într-un one night stand. Că ea nu știe ce presupune și nici eu nu știu ce presupune pentru ea, dacă un fragment de amintire de la mare ce o va face să zâmbească sau un gol staniu în întuneric ce așteaptă a doua zi pentru că, oricât de minunat, nici un bărbat nu excelează în comunicarea de după. Oare care ar fi pentru ea? Pot fi ambele în succesiune, happy happy joy joy și apoi căderea lui Icar, eu le-am trăit dar nu cred că și ea. Când îi împărtășesc aceste considerații lui Darius, îmi zice:

-Îți dai seama cum ar suna dacă eu îți spuneam povestea asta în revers, dacă să îl las pe Nick să facă sex cu prietena ta? Nu era absurd?

-Depinde, nu știu, Nick e așa mai player, genul care marchează și șutează sau e mai sensibil? Că la Mirabela e neclar.

Mă uit pierdută înpre mare și mă joc cu părul, așa cum fac când sunt stresată și gândesc cu voce tare.

-Cred că ar trebui să o iau, să o duc la masă undeva și să-i dau să bea apă, să-și mai revină și apoi să decidă. Dar de fapt e clar că vrea să meargă, nu pot să bag frica-n ea aiurea. Până la urmă e adult, sigur a luat considerare problema singurătății de a doua zi, de fapt ce vorbesc. Că dacă am porni de la nivelul de bază obișnuit am zice că mda, o va afecta. Dar ea trece acum printr-o dramă, ce face Nick a doua zi nu are de fapt nici o importanță, deci să facă ce vrea. Nu?

Darius se uită și el pierdut în zare, pare că se gândește la ceva. Apoi își îndreaptă privirea spre mine și zâmbește scurt.

-Știi ce? Noi suntem aici și mâine, ziceai că și voi. Hai că vorbesc cu Nick să mergem noi doi acasă și văd ei mâine, ok? Cum e aia, regula celor 24 de ore, dacă și mâine îl mai vrei, ia-l?

-Merci, îi zâmbesc ușurată. Am o secundă să mă bucur înainte să mă atace noul val de gânduri, că nu e bine nici așa, ce drept avem noi să…etc și în secunda aceea contemplez gestul de bunătate pe care tocmai l-am primit de la el. Sunt așa de puține gesturi de bunătate de la oameni străini încât atunci când la primești simți un mix de emoții – fericirea de a-l fi primit și tristețea de a nu-l fi primit mai des. Nu e doar că ți-ai uitat portofelul și persoana de lângă tine te-a strigat, nu a fost doar un tip care te-a lăsat în fața lui să comanzi, sau cineva care ți-a zâmbit aleatoriu, a fost cineva care a făcut un efort ca să îmi ofere mie, o străină, un pic de pace interioară. Și a fost, desigur, ficțiune :).

Visezi cu ochii deschiși?

Da, cu pasiune. Visez în culori, în dialog, în scenarii de film. Visez cu oameni existenți și cu oameni imaginari. Visez versiuni ale persoanei mele în culori vibrante, dansând și gândind liber, visez cu prinți și prințese, visez călătorii cu iahtul, visez cai verzi pe pereți. De mic copil așa am făcut și dacă mi-a plăcut să citesc și dacă mi-a plăcut istoria, a fost ca să găsesc noi drumuri către visare. Când mergeam la pădure undeva, căutam locuri întortocheate și umbroase, cu mușchi, ferigi și ciupercuțe, cratere mici și mușuroaie, ce invitau la scenarii de povești. Pe alocuri, la munte, îmi atrăgeau atenția micile cascade pe care le formează pietrele pe cursul râurilor. Uneori aveau forme elaborate, erau acoperite cu verdeață sau apa forma un mic lac interior printre pietre. Acolo îmi imaginam că stau zânele pădurii, creaturi cu vieți complicate de telenovelă și nu mă lăsam până ce nu duceam la capăt câte un scenariu. Păpușile mele au trăit un serial, inspirat de ce știam atunci, ca o saga de familie (gen Dallas), erau Linda, Lidia, Catherine cu soții lor Richard, Albert și Robin, copiii lor pe care nu mai știu cum îi chema, aveau și servitori, păpuși cu iz local, nu Barbie originale (pentru cine nu știe, la începutul anilor 90 erau pe piață păpuși marca Barbie by Mattel, cele “originale” – extrem de scumpe pe atunci și diverse imitații mai accesibile dar care nu aveau „ce trebuie”). Culmea era că nici nu trebuia să mă joc cu ele de fiecare dată – adică regia; partea cea mai savuroasă era în capul meu – scenariul. Credeam că visarea cu ochii cu deschiși e un obicei copilăresc, însă m-a urmărit și a căpătat proporții gigantice în adolescență (nu e de mirare), apoi s-a mai liniștit dar a continuat și la vârsta adultă.

Și dacă m-am crezut singură în visare, n-a fost adevărat; fenomenul daydreaming sau mind wandering e foarte comun, de fapt se pare că mintea când nu doarme cam asta face 40% din timp. Poate nu spune saga familiei DeLoures în detaliu de fiecare dată, uneori sunt doar gânduri întâmplătoare sau mici fantezii de succes, îngrijorări sau scenarii de viitor, dar mintea nu stă niciodată pe loc, este mereu într-o stare de activare by default. Curioasă din fire, am vrut să arunc o privire la ce ne spune literatura științifică sau măcar The New York Times despre visarea cu ochii deschiși, despre costurile și beneficiile ei (https://www.nytimes.com/2021/04/10/at-home/daydreaming.html).

Gândirea  – ceea ce face mintea noastră conștient  (suprafața, vârful icebergului), se întâmplă cu referire la stimuli externi (stimulus-dependent) sau poate fi auto-generată. Visarea cu ochii deschiși face parte din această categorie a gândirii auto-generate, deși aș argumenta că se inspiră masiv din stimulii externi. Citind pe subiect, am fost surprinsă să aflu că de cele mai multe ori fenomenul visării cu ochii deschiși are o conotație negativă, fiind asociat cu lipsa de concentrare, ruminația și depresia, lipsa controlului atențional/inhibitor și într-adevăr, prea mult e prea mult. Se pare că și angajarea în fantezii de putere și succes se asociază cu lipsă de energie și acțiune – cu alte cuvinte dacă deja te-ai gândit, e ca și cum ai fi trăit și atunci de ce să mai faci eforturi 😊 Basically, dacă petreci mult timp în visare implicit petreci mai puțin timp facând ceva productiv sau acționând. Pe de altă parte, am aflat și că visarea cu ochii deschiși este asociată cu creativitatea, rezolvarea de probleme, deschiderea la experiențe și empatia, ceea ce o califică drept fenomen mental pozitiv. În general însă, deși oamenii intuitiv spun că abia așteaptă să nu facă nimic, se pare că atunci când nu fac nimic și mintea rătăcește singură, de regulă o ia spre negativ (îngrijorări, ruminații furioase) și experiența de a fi singur cu gândurile tale este percepută ca atare. Nu și pentru mine, unele din cele mai frumoase momente din viața mea au fost petrecute în mintea mea (sic) și aș argumenta că și atunci când realitatea îmi oferă stimulare, cea mai bună parte vine tot din interior, atunci când malaxorul poveștilor o întoarce pe toate părțile. Dar eu sunt un introvertit prin excelență, welcome to the club dacă și tu ești. Dacă nu, puțin probabil să citești acest text, dar dacă totuși îl citești din curiozitate, să știi, dragă extravertit mult invidiat, că noi de aceea nu vorbim mult, că ne împiedicăm în amalgamul de idei care ne trec prin minte înainte să deschidem gura. Foarte time consuming.

Revenind la problema de fond care era beneficiul visării cu ochii deschiși, dincolo de logica valabilă pentru orice –  too much of a good thing is a bad thing, se pare că sunt trei mari tipuri de daydreaming, cu consecințe diferite: 1) positive constructive daydreaming, 2) guity dysphoric daydreaming și 3) loss of attentional control. Eu excelez la toate trei 😊

În primul sens, cel pozitiv, visarea, imaginația și fantezia sunt văzute ca ingrediente importante ale vieții emoționale sănătoase. Nu vă dați ochii peste cap, că și voi sunteți oameni mari care se uită la povești cu regate imaginare și dragoni. Într-un fel, e ca și cum ai avea un program de streaming la purtător. Ne umple momentele de plictiseală, contribuie la rezolvare de probleme și creativitate tocmai pentru că oferă script-uri/scenarii diferite posibile și poate genera emoții pozitive. Dacă am un scenariu anticipatoriu despre o ieșire în oraș, fără să vreau planific dinainte ținute, teme de discuție, glumițe. Foarte puține își vor găsi corespondentul în realitate, însă într-un context mai aplicativ, ca la job, de exemplu (unde am avut în imaginar nenumărate conversații pe teme de interes cu tot felul de persoane), e foarte probabil să te ajute. Și apoi, e ca și cum ai trăi evenimente pozitive în mod repetat, presupunând că la asta alegi să te gândești, la evenimente și scenarii pozitive. De exemplu, mie îmi place să scriu povești. Când îmi vine câte o idee, zile în șir repet dialoguri în minte, multe dintre ele uitate până la momentul în care pun povestea pe hârtie. Ce cred că îmi oferă însă este tonul sau spiritul poveștii, știu despre ce vreau să fie chiar dacă conținutul iese singur din adâncuri atunci când stau efectiv cu laptopul în brațe. Când călătoresc, savurez la maxim momentele gândindu-mă la ce voi posta, ce voi scrie, cum voi vorbi despre locul respectiv și ce amintiri îmi vor rămâne. Ce să zic, eu personal nu le am pe astea cu trăitul în prezent.

În al doilea sens, visarea poate fi rea și disforică mai ales pentru că, atunci când mintea o ia pe lângă, să zicem așa, o ia natural spre negativ. Și eu mă surprind ruminând la diverse lipsuri personale, introspecții critice și scenarii negative, că doar mintea odată pornită într-o direcție, merge pe pilot automat. De exemplu, știți memele acelea cu un creier care îi tot dă filme bietei ființe care vrea să adoarmă? Așa face și mintea mea; înainte să adoarmă, începe și catastrofează toate sarcinile ce urmează a fi făcute (vai, trebuie să trimit un e-mail, dacă uit, trebuie să fac nu știu ce slide-uri, dacă nu mă trezesc de dimineață), recapitulează toate lucrurile pe care le-am făcut greșit și anticipează consecințele lor (ex. am jignit pe cineva și se va întoarce împotriva mea, am avut o reacție de furie necontrolată și voi plăti și cum voi plăti) și se mai gândește cu spaimă la lipsa de sens în viață, la moarte și boli, război și în principiu, la tot ce poate să meargă rău. O cunosc, mintea trebuie lăsată să își facă numărul – bine ar fi să nu și-l facă noaptea, când fricile se ascut, dar ce să-i fac, că atunci vrea. Ce se recomandă pentru revelațiile astea nocturne – mindfulness și difuzie cognitivă – exerciții prin care încerci să îți tratezi gândurile ca pe niște gânduri (nu ca pe realități) și emoțiile generate ca pe stări trecătoare dar în principiu inofensive. Ajută și dacă scazi nivelul de activare înainte de culcare – de exemplu, dacă stingi lumina când te mai uiți la un episod de ceva. În alte cazuri, daydreaming poate accentua stările depresive, fiind asociată cu ruminația – gândirea negativă repetitivă și cu focalizarea spre sine. Adică își aduce mintea aminte de eșecurile personale și începe să brodeze pe subiectul defectelor, neajunsurilor, greșelilor din trecut – aceste narațiuni au un efect depresogen, spre tristețe și pasivitate. Și aici zic că da, este și asta o parte a vieții și este și asta o perspectivă – până la urmă, sunt multe lucruri de criticat la fiecare dintre noi și putem întoarce ițele la nesfârșit dar ce folos are? Când mă cuprind gândurile acestea merge câteodată distragerea atenției, iar alteori ce ziceam mai sus, să le las mintea să își facă numărul, la un moment dat mă trezesc că mă gândesc la cu totul altceva (viața e fără sens, am îmbătrânit, sunt o ființă slabă de înger etc….oare cum se face returul la pantofi, de ce am comandat pantofi de pe internet, da de ce nu mai vine o ploaie că iar e cald).

În fine, în cel de-al treilea sens, putem privi visarea cu ochii deschiși ca pe o scăpare a atenției, ca atunci când încerci să scrii sau să citești ceva și mintea o ia pe lângă în mod involuntar și merge spre nicăieri, nu neapărat spre lucruri plăcute sau negative ci pur și simplu așa, spre orice altceva decât spre sarcina pe care o ai de făcut. Don’t I know…cred că mulți ne-am întrebat dacă avem sau nu ADHD văzând că nu ne putem concentra la ce avem de făcut. Se întâmplă mai ales când suntem obosiți, când ce facem e plictisitor și când suntem demotivați și daa, e enervant tare. Ce poți să faci este să revii din nou și din nou cu atenția la ce vrei să faci fără să te enervezi pe mintea care a luat-o pe alături și să îți împarți activitățile în unități mici, cărora li se întrevede sfârșitul.

În toate sensurile descrise mai sus, oamenii diferă între ei în ceea ce privește propensiunea spre visare. De multe ori mi-am dorit să am mai puțină, că doar concret nu m-a ajutat la foarte multe. Însă vine întrebarea – dacă nu ai mai visa, la ce ar ajuta să trăiești? Ar fi suficientă experiența imediată? Dacă nu ai mai țese ițe imaginare și potențiale, ai savura realmente momentul prezent? Nu sunt sigură, e un debate în ce măsură mindfulness-ul de exemplu, care ar fi opusul visării cu ochii deschiși, te face fericit în sens plenar, mai degrabă fiind asociat cu relaxare și calm. Și oricum, capul din nori nu-l poți scoate decât cu mari eforturi dacă locul lui preferat e acolo 😊

https://www.frontiersin.org/articles/10.3389/fnhum.2014.00131/full https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3779797/

Travel solo? Un ghid foarte personal

Vă place să călătoriți singuri? Pentru mine a fost un acquired taste, am ezitat, am încercat, a ajuns să-mi placă. Și deși în continuare prefer să am companie, când călătoresc singură savurez experiența în alte moduri. Când am fost singură la Paris am oscilat între încântare și tristețe, nu știu în ce  măsură este un oraș romantic pentru că așa este sau avem asocierea formată din filme, dar mie așa mi s-a părut. În prima seară acolo aveam rezervată o croazieră pe Sena și a fost un pic ciudat să stau singură la masă. Nu știu de ce, pentru că singură la masă am fost de multe ori în tot felul de locuri; în Oradea, orașul natal doar nu îndrăznesc, în rest nu am rezerve. După aceea însă (revenind la episodul din Paris) am ieșit pe punte și am văzut de aproape Turnul Eiffel și muzeul d’Orsay și m-am mirat ca Google Maps îmi arată poduri și nume de străzi pe care le știam din cărți. Stând să mă gândesc, am fost de mai multe ori singură dacă număr și conferințele – pentru mine sunt formatul ideal, că ești singur când vrei dar nu tot timpul, mai povestești, mai socializezi, ieși cu colegii. Deci, fără mari pretenții, m-am gândit să scriu un mic ghid foarte personal de călătorit singur/ă. Eu sunt mai mult city girl, prefer orașele și peisajele urbane, îmi place istoria, îmi place să fac poze și să încerc gusturi noi. Îmi place și natura, dacă se poate vizita într-un mod organizat – rucsacul în spate pe cărări de munte unde te atacă câinii de la stână – not for me 😊. Deci, ce sfaturi aș da de mi le-ar cere cineva 😊

  1. Pentru a vizita un oraș mare, pe care doriți foarte mult să îl vedeți, mergeți singuri cel puțin odată. Zic asta pentru că dacă mergi cu cineva, compania primează – minunat, dar apar discuții, să mergem aici, să mergem dincolo, eu plec acasă, mi-e sete, eu aici nu mai intru etc. Totul ok, că doar mergi pentru companie și experiențe împărtășite. Dar daca chiar vrei să vezi un loc, singur ai libertatea de construi planuri, de a exagera cu mersul, de a înghesui mai multe obiective într-o zi.
  2. Nu înghesuiți prea multe obiective într-o zi (right, like that ever works) și opriți-vă la cafea – e un mod frumos prin care aleg să am grijă de mine când sunt obosită.
  3. Citiți înainte cât de mult, e cu totul altfel. Eu mă plictisesc dacă caut pe net, dar m-a prins o carte de călătorii despre Lisabona. Și cărți de beletristică, dacă cauți pe Google books set in… găsești și atunci plimbările au cu totul alt farmec, te poți îndrăgosti de un loc înainte să îl vezi.
  4. Luați tururi ghidate, este incomparabilă experiența față de varianta clasică în care te plimbi numai așa de capul tău. Nu zic de cunoscători, poate pentru ei e diferit, dar eu țin minte ce zic ghizii și îmi formez o imagine de ansamblu asupra locului respectiv. Se străduiesc să facă lucrurile interesante, spun povești despre oraș, știu suficientă istorie (pentru mine, pasionatul care nu știe nimic 😊), îți dau și sfaturi și în plus, grupurile oferă companie, ajută pentru sentimentul de singurătate care mai apare. Eu mi le iau de pe GetYourGuide.
  5. Tot în aceeași idee, faceți rezervări la restaurante – e un confort psihologic să știu că am undeva de ajuns la o anumită oră, că am o structură. Eu știu că sunt și oameni mai spontani dar…săriți cu parașuta dacă vreți, dar nu vă puneți spontan să mâncați la tourist traps, multe am servit și eu și e păcat de calorii. Varianta cu selecția de pe Tripadvisor nu merge la mine, de multe ori restaurantele primele clasate sunt în total altă parte decât unde sunt eu sau vreau să fie cu terasă, sau vreau să fie un loc drăguț. Opțiunea restaurants near me arată clasificarea restaurantelor din apropiere dar mie nu mi-a plăcut că îmi dă prea multe opțiuni. Până la urmă în Lisabona am găsit o terasă care mi-a inspirat încredere, am verificat-o și a fost ok.
  6. Vizitați doar muzeele care sunt reprezentative locului sau deosebite – căutați-le și pe ele înainte pe net. Ajută dacă știi de dinainte câteva exponate pe care vrei să le vezi, să știi mai exact ce cauți. Nu vizitați mumiile egiptene decât dacă știți ceva despre subiect și vă pasionează (asta e chestie de-a mea, că mă plictisesc – dar sunt convinsă că de-aia, că nu am avut un tur ghidat să-mi descifreze simplu chestiile alea cu regatul vechi și nou). Un muzeu mare te rupe, deci pauze dese, cafele și acceptarea faptului că nu poate fi vizitat tot.
  7. Mergeți la cine și cafele – am mai zis? Adică, eu nu cumpăr nimic înafară de magneți, dar în schimb mănânc în oraș – mai ales dacă mergi solo – ce altceva să faci. Nimănui nu-i pasă, oricât ai fi de solo, nu ești nici primul, nici ultimul.
  8. Poartă haine frumoase, machiază-te. Pentru mine contează să mă simt bine, să știu că voi avea poze frumoase, să mă trezesc cu rutina de dimineață. De multe ori îmi fac ținutele de acasă dar le mai improvizez și pe parcurs, pun cu două-trei în plus față de câte aș avea nevoie – pentru că mi-e lene să probez acasă, e singurul motiv.
  9. Fă poze multe. Când ești într-un loc cu mai multă lume și vrei să rogi pe cineva să îți facă o poză, alege dacă poți pe cineva din generația z (tineri de 20 și ceva de ani) – ei înțeleg natural că o poză nu înseamnă o poză (adică una singură vai mama ei) ci vreo 10, din diferite unghiuri, ca să poți selecta. Eu ador să vânez cadre și culori contrastante, combinații inedite, mă chinuie talentul ca să găsesc un pahar pe o masă în lumina potrivită, flori colorate care ies de sub ziduri de piatră, detalii pe la geamuri.
  10. Postează  – din vanitate, dar nu numai. Solo fiind, ai nevoie de companie, chiar și așa – oamenii mai lasă comentarii, îți mai scriu pe chat, poate sunt cunoscuți tot pe acolo și vă puteți vedea. Și nu în ultimul rând, așa rămâne vie amintirea. De multe ori mă uit pe contul meu de Instagram și poveștile postate devin încet încet, modul în care îmi amintesc locul unde am fost. Nu de alta, dar eu mă gândesc foarte mult la lucrurile pe care le postez și cum să fac și ce să scriu și atunci amintirile respective ocupă mai mult spațiu în memorie.
  11. Poșetă mică, purtată cross-body, cu mâna pe ea tot timpul 😊
  12. Și poate ceea ce ar fi trebui să fie începutul – dați locului o șansă – nu trebuie să fie despre așteptări înșelate, despre cum ar fi putut fi, despre cât de fericiți sunt alții de la masa vecină. Sunt într-un loc frumos, cu istorii și povești, sunt norocoasă să fiu acolo, sunt aici și doar aici.  Oare care să fie următoarea destinație?

Despre furie, cu calm

„Salut! Eu sunt Furia și am venit să-ți distrug ziua. Te pândesc în încordare și sar…uite, odată cu mașina asta care ți-a tăiat calea. Pe mine nu mă poți controla”. Așa zice ea, dar eu cunosc multe moduri prin care să o controlez. Nu toate cele mai sănătoase; de exemplu, un mod foarte „bun” este ca înainte de a intra într-o situație sau relație sau interacțiune să îți setezi zero așteptări și să renunți din start la drepturile tale sau la ce o fi în general important pentru tine. Știu că mă întâlnesc cu niște oameni care cred X și eu cred Y, din toate puterile dacă mă conving că nu contează ce cred eu, nu am de ce să mă enervez. O ideea bună câteodată, dar nu întotdeuna și nu în general. În majoritatea cazurilor, nu ai totuși de ce să te predai fără luptă.

De ce mi se pare interesantă emoția de furie?

Pentru că se vede peste tot și totuși ne scapă printre degete. Este peste tot – o vedem pe stradă, la magazin, ajunge să formezi un număr de la relații cu clienții și deja o simți anticipând. Fiind o emoție de putere, oamenii nu se feresc așa de mult să o afișeze – o fi însă biasarea mea, că văd furie peste tot 😊 experiența este una internă, însă expresia ei ține mult de cultură și expectanțe de gen. Felul în care am fost socializați cu emoțiile ne face să inhibăm respectiv să trăim cu lejeritate mai degrabă anumite emoții decât altele. Am fost învățați că e ok să trăim emoții de putere, cum este furia și să inhibăm emoțiile vulnerabile, ca frica, sau invers? Interesant este însă că și dacă am fost învățați să le inhibăm pe toate, furia trimfă și răsare – suntem sau nu conștienți că o trăim, pentru ceilalți este absolut evident. Cu toate că este peste tot și cu toate că izbucnirile ei intense se asociază de multe ori cu comportamente agresive, uneori cu consecințe devastatoare, furia nu are o categorie proprie de diagnostic, la fel ca celelalte emoții negative. Avem tulburări afective și de anxietate, însă un anger disorder abia recent am avut și și acesta pentru o variație a manifestării (tulburarea explozivă intermitentă). Avem afectul furios drept criteriu de diagnostic (printre altele) în cazul mai multor tulburări, ca tulburarea bipolară, tulburarea de anxietate generalizată sau tulburarea de personalitate borderline, dar nu avem o clasă de tulburări dedicate furiei; probabil de aceea a rămas mai puțin studiată în context clinic în comparație cu vedetele – anxietatea și depresia. Reacția de furie patologică însă există și este foarte comună și de sine stătătoare, dar și în depresie și tulburări de anxietate. Interesant, sunt date care arată că persoanele cu tulburare de panică au și anger attacks frecvente.

Ce este și nu este furia?

Furia poate fi definită ca o emoție cu valență negativă (se simte neplăcut), cu nivel crescut de activare fiziologică și tendințe de apropiere/acțiune; când ești furios tendința comportamentală este de a confrunta persoana sau situația care te-a provocat –  fizic, verbal, în gând. Furia poate duce la comportamente agresive dar nu întotdeauna; exprimată într-un mod potrivit, asertiv am spune, poate duce la schimbări importante și prosociale. Sunt și persoane care își supra-controlează furia, fapt care duce la afect negativ prelungit și care poate favoriza, paradoxal, izbucnirile disproporționate față de situație (cam ca ale mele în trafic). Emoția de furie/anger este una dintre emoțiile de bază, cu manifestări distincte (de ale altor emoții negative) începând din a doua jumătate a primului an de viață. Este o reacție naturală, de regulă la situații de frustrare – când un scop al meu este subminat, când între ceea ce vreau și ce primesc se interpune un obstacol pe care sigur că trebuie să îl dau la o parte. Furia ne dă energie să dăm obstacolul la o parte și avem nevoie de ea. Dacă nu era destul de evident, sunt studii care arată că furia exprimată este un motivator important al complianței celorlalți – dacă interlocutorul este furios, e mai probabil să îi fac pe plac. Sigur, dacă îl percep într-o poziție de superioritate/avantaj, că dacă nu, îl ia mama dracului 😊, că el devine obstacol și îmi declanșează mie furia. Avem nevoie să ne enervăm pentru a fi suficient de motivați să pornim un conflict și uneori, de conflict este nevoie pentru a schimba starea de fapt. În acest sens, furia este văzută și ca o emoție morală; nu ne enervăm doar când noi suntem lezați, ci și atunci când sunt lezate drepturile altora. Deși nu ajută nimănui dacă urli scăpat de sub control, afectul furios te motivează să te implici, să intervii, să lupți. Măsura lucrurilor este dată de frecvență, intensitate și adecvare la context. Prea puțin? Te calcă în picioare. Prea mult? Te mănâncă în interior. În contexte nepotrivite? Te ia mama dracului 😊.

Ca în cazul oricărei alte emoții, avem un continuum între iritare, enervare și ceea ce numim un anger attack – izbucnire foarte intensă și de scurtă durată, asociată de multe ori cu comportamente agresive (asta neînsemnând că agresivitatea se datorează exclusiv furiei sau că ar fi o scuză). De asemenea, facem diferența între stările de enervare/furie și trăsăturile de personalitate care predispun la trăirea ei frecventă. Ca factor general ar fi aici neuroticismul – tendința de a reacționa cu afect negativ la stres – dar și factori mai specifici cum ar fi ostilitatea, furia ca trăsătură, suspiciozitatea. Niveluri ridicate ale acestor trăsături ne predispun la a trăi stări de furie mai frecvent și mai intens. De exemplu, dacă avem tendința de a citi intenții necurate în comportamentul celorlalți, sigur că suntem mai predispuși la momente de furie.

Când devine furia o problemă?

Când e prea frecventă, prea intensă sau inadecvată la context/ disproporționată față de gravitatea provocării, precum și atunci când este evitată cu orice preț sau suprimată. Trăsăturile de personalitate asociate furiei, în special ostilitatea, au consecințe care se extind și la nivelul sănătății fizice, fiind factori independenți de risc pentru bolile cardio-vasculare. Dominanța afectului furios ne afectează direct calitatea vieții – fiind vorba de afecte negative intense și indirect – prin faptul că ne aruncă în situații conflictuale, în care fie pierdem (și de aici și mai multă furie), fie câștigăm (pe termen scurt, că pe termen lung riscăm să rămânem singuri, fără suport social, atunci când ceilalți se satură să umble pe vârfuri în preajma noastră). În plus, de cealaltă parte a străzii, fiind o emoție negativă, generează și comportamente de evitare – ca să evităm furia, ne ferim de situațiile în care știm că ar putea apărea – un proiect stufos, un coleg antipatic, o discuție aprinsă în familie. Nimic rău cu asta, doar că și așa, evitarea exagerată ne îndepărtează de oameni și oportunități. În acest sens și reglarea deficitară e emoției de furie și supra-reglarea ei ne pot cauza probleme. Dacă în ceea ce privește lipsa de reglare este evident de ce, în ceea ce privește supra-controlul efectele sunt mai subtile. Efortul de a nu simți furie este asociat cu izbucniri necontrolate, formându-se un efect de oală sub presiune prin mai multe mecanisme: supresia furiei crește afectul negativ și atunci mai mult afect negativ devine mai greu de controlat decât mai puțin; efortul de supra-reglare subminează procesul de luare de decizii și ia din resursele cognitive; efortul de supra-reglare duce la comportamente inautentice care îi îndepărtează pe ceilalți.

Ce putem face?

Un prim pas al reglării emoționale eficiente este conștientizarea emoției; cu toții ne dăm seama când trăim un afect neplăcut, dar de care? Aici ne putem concentra pe ce simțim în corp – furia se simte în piept, merge cu o senzație de căldură și de expansiune (simți că explodezi) – și pe ce gândim. Când suntem furioși avem șiruri de gânduri negative îndreptate de regulă împotriva altor persoane, gânduri de răzbunare și de pedeapsă. Dincolo de conștientizarea emoției în sine, este important să ne dăm seama și dacă este o reacție patologică sau adecvată situației. Aici mi se pare mai greu, aș putea scrie cuvinte goale despre ce și cum, dar nu e deloc un lucru ușor. Oamenii care au probleme de anger management își percep furia ca justificată chiar în situații în care neprovocat sau disproporționat îi rănesc pe ceilalți. Oamenii care supra-reglează furia o percep ce nepotrivită și în situații în care se justifică. Cu alte cuvinte, unii trebuie să învețe să se enerveze mai puțin, alții trebuie să învețe să se enerveze mai des. Ce ne poate ajuta este să ne întrebăm cum ar arăta reacția noastră din afară sau la o altă persoană – dacă te-ai uita la un film, cum ți s-ar părea?

Mai departe, cum facem să schimbăm problema furiei? Aici ghidurile de anger management ne indică mai multe strategii, pliate pe modelul A(activating events)B(beliefs)C(consequences) din psihoterapia cognitiv-comportamentală. La nivelul situațiilor activatoare, învățăm să ne identificăm triggerii și să decidem dacă 1. Să îi evităm cu totul, 2. Să îi lăsăm să treacă (ex. cineva s-a pus la rând în fața mea – până la urma unde e tragedia) sau 3. Să acționăm asertiv (să ne apărăm drepturile fără a depăși limita bunului simț). La nivel de convingeri, știm că persoanele furioase au moduri mai inflexibile de a privi lumea, că de multe ori judecă în termeni de totul sau nimic, pretind că lucrurile TREBUIE să fie într-un anumit fel, îl judecă aspru pe ceilalți – dacă avem un astfel de stil cognitiv este bine să știm că sunt mai multe feluri de a vedea lumea și mai multe fațete ale realității. Merită să ne întrebăm ce ne supără de fapt, care ar fi niște explicații alternative pentru felul în care se comportă oamenii (dincolo de faptul că sunt niște gândaci care nu știu 😊 și care ar fi un mod mai relaxat de a privi situațiile. Până la urmă, nu trebuie să ne luăm prea în serios. În fine, la nivel de consecințe emoționale și comportamentale, se pare că în furie un element important pentru calmare este relaxarea fiziologică. Emoțiile intense produc un efect de highjacking asupra proceselor de gândire și auto-control – expresii ca „văd negru în fața ochilor” redau perfect senzația; de aceea se recomandă exerciții de respirație (inspirăm și expirăm rar timp de câteva minute) și de relaxare (furia se acumulează în anumite zone, ca în maxilare sau în pumni – relaxăm tocmai acele zone). Nu în ultimul rând, evadarea din situație poate fi o soluție care ne apără de noi înșine – o putem face fizic, plecând sau dacă nu, mental prin distragere sau grounding (a ne concentra pe obiectele concrete din jur).

Este furia un substitut pentru altceva?

Vedem de multe explicații ale furiei ca efect al altor emoții, cum ar fi anxietatea sau tristețea, sau ca expresii ale nefericirii existențiale, ale traumelor din trecut sau ale lipsei de iubire. Așa să fie? Nu întotdeauna. De multe ori furia este exact ce este – o reacția emoțională asociată frustrării iar problemele de furie apar pe fondul unor trăsături predispozante combinate cu abilități reduse de reglare emoțională. Cu alte cuvinte, vreau ceea ce vreau și te distrug dacă nu îmi dai și nici nu mă pot controla. Emoțiile negative merg însă de multe ori împreună și, după cum am văzut, se asociază des cu stări de anxietate și deprimare. De asemenea, să nu uităm că răspunsul organismului la pericol este cel de tip flight or fight, pe care noi de regulă îl asimilăm stărilor de anxietate. Există însă și componenta de fight. Dacă cineva ar vrea să mă închidă cu forța într-o cușcă, prima reacție ar fi să fug și să scap (frică). Dacă nu aș reuși, aș începe să urlu, să scutur gratiile și să îmi atac agresorul (furie). Sau deodată ambele, I should research this in more depth.  Also, emoțiile vulnerabile (ca frica sau tristețea) în mod evident mă pun într-o postură vulnerabilă din care simt nevoia să mă apăr (și apare furia ce emoție secundară, de apărare). Deci da, uneori furia apare pe fond vulnerabil. Last but not least, au persoanele furioase nevoie de iubire? Toți avem nevoie de iubire, so they say. Persoanele mereu furioase poate că au parte de mai puțină tocmai datorită faptului că generează frică în ceilalți. Sau, dacă sunt de cealaltă parte, care evită furia, nu generează destulă „frică” în ceilalți – și aceștia nu sunt motivați să le îndeplinească nevoile. Până la urmă, e o emoție, servește la mai mulți stăpâni.

Keep calm and talk to your anger 🙂

Resurse

https://www.apa.org/topics/anger/recognize (sinteză a lui Howard Kassinove)

Cassiello-Robbins, C., & Barlow, D. H. (2016). Anger: The unrecognized emotion in emotional disorders. Clinical Psychology: Science and Practice, 23(1), 66–85. https://doi.org/10.1111/cpsp.12139

Roberton, T., Daffern, M., & Bucks, R. S. (2012). Emotion regulation and aggression. Aggression and Violent Behavior, 17(1), 72–82. https://doi.org/10.1016/j.avb.2011.09.006

Femeia single în societate

Urmărită de mică de spectrul doamnei Havisham din Marile Speranțe sau de disperarea Auricăi din Enigma Otiliei care suspina la fereastră după ofițeri, am vrut să pornesc de undeva în a căuta și schița care ar fi imaginea femeii single în societate, de ce este atât de neagră această perspectivă încât bagă sperieții și-n fetițe. Nu trebuie să fi citit Marile Speranțe sau Enigma Otiliei ca să avem în minte imaginea haotică și demnă de milă a fetei bătrâne, cum de altfel, nu trebuie să știm istoria ca ea să ne influențeze. Poate credeți că aceste idei sunt depășite și că nu mai există discriminare împotriva persoanelor single, că nu mai este o stigmă și că toată lumea recunoaște că există mai multe moduri legitime de a-ți trăi viața intimă. Oamenii resimt diferit, știu că sunt tipe single care nici măcar nu se gândesc la asta ca la o posibilă identitate (mai bine, desigur, dar nu e ca si cum poți controla) pe când altele sunt terorizate de idee. În fine, dacă simți, e acolo și ca să preiau ceea ce am învățat de curând a fi o maximă feministă, personal is political, dacă ești constant rănit, înseamnă că e ceva în societate, nu (doar) în interior care te vulnerabilizează. Bella DePaulo a consacrat termenul de singlism pentru a se referi la discriminarea socială a persoanelor singure – în societățile centrate pe căsnicie (cum este SUA dar și România), persoanele singure sunt discriminate direct (ex. prin luarea în calcul a statutului marital când vine vorba de decizii medicale – ex. transplant) sau indirect, prin lipsa măsurilor de sprijin sau prin lipsa lor aproape totală din discursul politic (parcă nimeni n-are chiar vrea să lupte politic pentru mame singure, dă prost față de oamenii respectabili). Unii contestă termenul în logica de „hai mai lasă-mă cu discriminările tale, sunt probleme reale în lume”. Sigur că nu este o formă atât de agresivă și imediată de discriminare – nu ești arestat aiurea pentru că treceai și tu pe-acolo, nu ești dat afară, nu se uită lumea dubios la tine pe stradă, discriminarea e mai subtilă și se manifestă prin excludere socială în primul rând – politic nimeni nu-ți vorbește, social prietenii cuplați te lasă pe dinafară, devii greu de plasat la o masă și greu de plasat într-o categorie mentală (ce-o mai fi și cu omul ăsta). Oare faptul că primul impuls când văd pe cineva cunoscut pe care n-am văzut de mult este să mă ascund pentru a mă feri de întrebări nedorite, rostite (ex. ești căsătorită) sau mai ales, nerostite (de ce, ce e în neregulă cu tine), este vina mea sau (și) a societății? Sau că sunt mai puțin inclusă în cercuri sociale, asta mi se pare sau se întâmplă? Cred că femeile single știu ce vreau să zic. N-o fi intenționat, n-o fi cu răutate, n-o fi nici măcar conștientizat, dar e acolo. Și mai rău decât că e în capul altora e că e și în capul nostru și mă întrebam de unde. De unde imaginea negativă a femeii singure și de unde calitățile ei particulare – nebună, nevrotică, acritură?

Imaginea femeii singure în spațiul public

Femeia singură, în spațiul public, nu prea există. Serios, I googled it, în România mai deloc, m-am bazat în ce am scris pe surse externe, uimită fiind totuși de cât de asemănătoare sunt stereotipurile între culturi. Nu prea există în lumina reflectoarelor, nu e nimeni single, nu se vorbește despre asta, deși sunt tot mai multe femei singure, încă la noi proporția nu a devenit “îngrijorătoare”. Dar stereotipul există; ca de obicei, mentalitățile au rămas în urma societății. Practic, am rămas cu aceleași explicații pe care le-am fi folosit și acum o sută de ani, când era atât de rău să fii singură încât femeile erau extrem de motivate să nu fie. Cele care rămâneau nealese nici de cei mai puțin dezirabili pretendenți aveau cu siguranță, mari defecte  -urâțenie, lene, caracter necinstit. Egoismul și imaturitatea au apărut și ele pe tapet, ca un cadou al psihanalizei clasice (ex. ca fapt divers: știți cât de influentă a fost teoria neconfirmată a lui Freud despre incapacitatea unor femei de a avea orgasm prin penetrare, aceasta fiind forma matură, sănătoasă, spre deosebire de forma infantilă, regresivă a orgasmului clitoridian?) și ale mentalităților privind menirea adevărată a femeii – a fi soție și mamă  – dacă nu ești asta însemnând că nu ai atins treapta superioară de devenire, rămânând blocată la nivel de „fețiță”. Sau îmbâtrânind prematur, înconjurată de pisici (crazy cat lady, alt stereotip universal).

În căutările mele asupra imaginii femeii single m-am împiedicat de feminism, de care mă ferisem multă vreme într-o logică post-feministă (nu știam că așa se și numește, nu știu de ce nu știam). Acum că avem drepturi egale și nu de ieri de azi ci de zeci de ani, feminismul mi se părea că acum e așa, despre dreptul de a purta sau nu culoarea roz. Ce am înțeles eu este că la început a fost despre a demonstra că roz este o culoare la fel de respectabilă ca albastru și că ar trebui să aibă, printre altele, drept de vot. Apoi, a fost despre cum culoarea roz de fapt constrânge poziția femeii în societate și că ar trebui să purtăm mai mult albastru sau să îi obligăm pe bărbați să poarte roz, depinde de curent. În fine, în postfeminism (una dintre accepțiunile termenului) zic că este libera mea alegere să port roz și să mă lase toți în pace să mă joc cu păpușile mele, pentru că sunt ale mele și vreau să le îmbrac în roz și voi să purtați albastru și gri și negru, cotoroanțelor care sunteți (cele din „second-wave” feminism). În acest sens, pot să mă întorc la roluri esențial feminine (soție și mamă) fără să simt că am pierdut ceva din drepturile câștigate de mișcările feministe pentru că acum pot face asta din propria alegere – sau, mai brusc spus, (1) este ok să fiu subordonată bărbatului/patriarhatului pentru că așa îmi place mie și așa am ales, sau, poziția ceva mai periculoasă, că (2) așa este până la urmă în „legea firii” și (3) așa ar trebui să faci și tu. Ideea că împlinirea adevărată, plenară, sinceră a femeii rezidă până la urmă, indiferent de ceea ce spune ea, în familie și copil, că toate celelalte căi sunt minciuni este extrem de răspândită în post-feminism și extrem de puțin contestată. Contești? Ești în negare. De altfel, un cinic mi-ar putea reproșa și mie că „nu ți-a mers pe drumul “natural”/ calea măritișului, vrei acum să faci pe feminista”? Ce să zic, guilty as charged dar mă gândesc eu, nu așa a fost în general? Dacă toate femeile ar fi fost măritate cu prince charming ar fi fost la fel de „radicale”? Doar că în realitate nu au fost, multe au fost bătute și arse, închise în mănăstiri, forțate chiar și de prinți (sau mai ales) să aibă copil după copil, ca să nu mai spun măritate cu forța cu bărbați de vârsta bunicului fără să aibă nici un mecanism social prin care să se poată opune, de unde și determinarea de a construi astfel de mecanisme. Deci, revenind la ideea inițială legată de imaginea femeii single și produsele culturale care o promovează, am încercat să desprind câteva idei mergând pe firul roșu al Antheei Taylor, autoarei unei cărți incredibil de informative și entertaining, Single Women In Popular Culture.

Imaginea femeii single în seriale și filme, chick-lit –  un exemplu pozitiv?

Care e cea mai scary femeie single din literatură și filme? Miss Havisham, Alex Forrester (Glenn Close) din Fatal Attraction? Ambele instabile mental, cel mai probabil o cauză și un efect al faptului că sunt singure (sic). Dar nu despre ele vreau să vorbesc; mult mai interesante mi se par reprezentările ambivalent-pozitive ale femeii single in the city, mai aproape de sufletul meu.

Generația mea a crescut cu Sex and the City, Ally McBeal și Bridget Jones, azi considerate încă simboluri culturale ale post-feminismului și ale vieții de femeie single. Eu eram Charlotte. Nu erau aceste femei mai single decât altele (aveau relații mai mult sau mai puțin serioase), era însă un accent de discurs pe acest topic care lipsise până atunci din societate. Complexitățile, problemele, dar și avantajele vieții de femeie single erau aduse la rampă și puteam vedea libertatea, eleganța dar și vulnerabilitatea – toate absolut firești. În Sex and the City vine vorba de multe ori despre prejudecățile de care se lovesc femeile single și despre angoasele inerente (ex. Miranda are stări anxioase după ce își cumpără singură un apartament pentru că agentul imobiliar îi spusese că fosta proprietară, femeie singură bătrână, cu pisici? a murit și n-au găsit-o decât după o săptămână), dar și despre sex și dreptul tău ca femeie, ca om, de a-l face cu cine vrei și când vrei, despre hedonism, modă, independență și prietenie – sisterhood. Poate mă trezesc melancolică și suspinând după Mr. Big, dar apoi ies să mă văd cu fetele la un restaurant șic și pe drum îmi cumpăr o pereche de pantofi, iar mă apoi mă sună cineva de la o revistă cool să colaboreze cu mine, iar seara mergem la un club pentru că una din fete a obținut o invitație pentru toate. Personajele au o viață împlinită, frumoasă, chiar dacă nu perfectă și oferă ca model traiectorii în care multe femei se pot proiecta –  dacă sunt albe, educate, bogate, heterosexuale și tinere 😊 (evident, serialul și-a încasat-o pe toate aceste motive). All in all, Sex and the City a normalizat viața de femeie single și a propus-o ca alternativă dezirabilă – limitată însă de condiția socială (e ok să fii single dacă ai bani mulți și haine fancy) și limitată în timp. At the end of the day, înafară de Samantha, toate se mărită, confirmând ideea că adevărata fericire rezidă, cum unde, în căsnicie.

Despre Bridget Jones (cartea și filmul), Anthea Taylor are o analiză complexă pe care mi-e frică să nu o stric folosind propriile mele cuvinte. Ca s-o scurtăm, Bridget este o femeie single foarte îngrijorată de faptul că e single, nesigură pe ea și pe corpul ei, îndrăgostită unilateral de șeful ei și care până la urmă este salvată de la această viață tristă de un bărbat de succes, tandru și răbdător, un lord în adevăratul sens (la propriu și la figurat) al cuvântului. Din nou, este normal să fii singură și să ai anxietăți, dar până la urmă sacul își găsește peticul. Cum ar fi arătat însă filmele dacă protagonistele single ar fi rămas single? Pentru că așa, normalizează viața single și nu prea, din moment ce toate sfârșesc în căminul conjugal, nu? Ally McBeal nu se mărită la final dar află că este mamă din greșeală și își găsește împlinirea prin acest alt rol natural al femeii, dacă nu prin celălalt (scrie în carte, eu cred ca am pierdut șirul la un moment dat și nu îmi amintesc deloc). Ca să explic mai bine: chiar și produsele culturale care prezintă o imagine pozitivă a femeii single au curajul de a merge doar până la un anumit punct – este frumos și legitim să fii singură, dar numai pentru o fereastră de timp, apoi trebuie să te măriți ca să fii fericită. În realitate, zic eu, dacă începi curajos, termină curajos sau măcar în coadă de pește. Eu nu mi-am încheiat nici una din povestirile mele cu happy end, mi s-ar fi părut ipocrit (zise ea cu mândrie).

Psihologie și self-help sau cum că oricum e vina ta

În literatura de self-help adresată femeilor singure (imensă, piața este înfloritoare), se remarcă trei mai perspective dar noi probabil suntem mai familiare doar cu primele două. Prima categorie este ceea ce îmi place să numesc literatura de  junglă și savană. Bărbații sunt prădători, de aceea trebuie să te comporți ca o pradă – ce înseamnă asta depinde de ce carte citești, dar are de a face cu a fi pasivă (lasă-i pe ei să vină la tine, nu lua tu inițiativa), inaccesibilă (să creadă că merită să te urmărească ca pe un trofeu) dar și submisivă când trebuie (să râzi la glumele lui, să nu vorbești prea mult despre carieră ca să nu-l intimidezi). Să nu fi însă prea cuminte, că ești prea angelică și atunci nu te dorește sexual. Dar nici prea dezinhibată, pentru că atunci nu vrea să te ia de nevastă. Eu am fost mereu feminină și gender-conforming, asta nu merge clar 😊. Dacă ar fi să dau și eu un sfat de junglă și savană, ce aș recomanda ar fi să înveți mai degrabă să îi scuipi în farfurie – după cum ne învață un serial la modă, noua plăcere vinovată a tuturor (ghiciți care), ca să câștigi burlacul sezonului, trebuie să te cerți cu el pe fiecare subiect și să pară că nu îl respecți câtuși de puțin. Atunci acesta va fi intrigat de caracterul puternic atât de neobișnuit la o femeie încât va ceda pentru că îi va stârni instinctele naturale de competitor-prădător. Iată deci cum teoria instinctelor primitive poate fi folosită pentru a argumenta cam orice preferință a bărbatului și ce anume faci greșit. Nici un efort nu e prea mare și nici o transformare prea radicală pentru a revendica premiul cel mare – un bărbat. Dacă nu reușești să devii competitivă în savană (i.e., să îți crești your mate value), atunci o a doua cale este să settle for the good enough (parafrazând o carte celebră pe această temă). Perspectiva de a rămâne singură este atât de sumbră încât trebuie să ne scădem standardele, să uităm de idealurile romantice și să ne plictisim pentru tot restul vieții alături de oricine până la urmă. Perfect de acord că marile compromisuri ajută la formarea unor relații – duc însă la fericire?

A doua categorie identificată de Antheea Taylor este cea a literaturii de schimbare interioară – focus on yourself kind of thing. Din nou, ca femei singure, suntem puse la muncă, doar că acum trebuie să lucrăm la relația cu propria persoană, să învățăm să ne iubim pe noi înșine, să avem încredere în noi, să ne construim o viață minunată bucurându-ne de privilegiile vieții single care ne oferă libertatea de a ne dezvolta personal și de a investi în cea mai prețioasă resursă interioară: noi. Premiul cel mare este și aici, desigur, un bărbat. Odată ce avem o viață fabuloasă, bărbatul dorit va fi atras natural și ne vom completa într-o uniune a spiritelor libere și împlinite, formând un întreg…o las baltă pentru că ok, stabilitatea o fi atrasă de stabilitate și fericirea de fericire însă ne dăm seama cât de mult cerem de la noi? Că încercând să ne dezvoltăm personal până la sânge intrăm într-un double bind, într-o capcană în care dacă nu ne-am cuplat înseamnă că nu am muncit destul de mult cu noi, măsura succesului în această muncă de auto-dezvoltare fiind, până la urmă, inelul de logodnă? Dacă viața ta single e cu adevărat minunată, ce-ți mai trebuie?

În fine, mai este o a treia categorie de cărți pe care o recomand, care propun viața single ca o alternativă viabilă și deloc de condamnat sau de evitat, mai degrabă o alegere la fel de naturală ca viața de cuplu în contextul contemporan, în care cu toții avem drepturi și pretenții și nici obligații matrimoniale nu mai sunt. E de mirare că din ce în ce mai mulți oameni aleg să nu intre în relații pe termen lung într-o societate care pune mai mult accent pe fericirea individuală și în care ai posibilitatea financiară, ca femeie, să fii singură? De mirare n-o fi, dar este de plâns? Aici mulți spun că da, că am pierdut legătura cu valorile naturale , însă când a existat această epocă binecuvântată în care familii fericite viețuiau pe tot pământul? Adică, în ceea ce mă privește, viața single nu e ideală, nu e ce mi-am dorit și nici n-am depus vreun jurământ să rămân așa. Însă pot să îmi închipui și încă văd în jurul meu n alternative mult mai rele. Din această serie de cărți care normalizează viața single și oferă alternative în acest sens, eu vreau să citesc How We Live Now: Redefining Home and Family in the 21st Century, de Bella DePaulo și Going Solo: The Extraordinary Rise and Surprising Appeal of Living Alone de Eric Klinenberg.

Ca o concluzie, imaginea femeii single, inițial pendulând între amenințare și ridicol, undeva la granița nebuniei, a devenit mai acceptabilă și legitimă, după cum se reflectă și în multe produse culturale. Totuși, pare să rămână condiționată de vârstă (este ok să fii singură în decada 20-30, chiar și puțin după aceea), de orientarea spre carieră (este ok să fii singură dacă urmărești scopuri ambițioase, că altfel n-are rost) și de statutul social (este ok să fii singură dacă ai bani și o viață mondenă). Eu cred că relațiile sunt importante, însă nu doar cele de cuplu, ci și cele de familie în sens larg, de prietenie. Este perfect normal să îți dorești o relație, să te îndrăgostești, să iubești, să ai propria ta familie nucleară. Nu este însă singura traiectorie posibilă, nu este o garanție și nici unicul drum spre fericire. Dacă acum pare greu, este (și) pentru că sunt bariere sociale, limite invizibile care constrâng forma relațiilor interumane, percepții prejudecate pentru care suntem cu toții responsabili. Have a happy life, single or not 🙂

P.S. Stereotipurile negative legate de a fi single nu se limitează la femei; și bărbații single sunt judecați. De exemplu, termenul „burlac” a dobândit abia recent conotații pozitive, de dandy, la origine însemna lucrător cu ziua, un fel de dezrădăcinat, vagabond. Și burlacii sunt acceptabili doar în anumite condiții, mai precis când au o carieră de succes și au bani. Este însă o altă luptă 😊

Resurse:

Cartea de care spuneam, Single Women in Popular Culture de Anthea Taylor

Despre marginalizarea persoanelor single în România, printre foarte puținele materiale ca lumea pe care le-am găsit

Despre feminism in a nutshel, dintr-o carte cu poze

Despre singlism, de Bella DePaulo

https://www.goodreads.com/book/show/66086.Singled_Out

Despre invizibilitatea femeilor single

A table for one – o carte scrisă în contextul Israelului, unde stereotipurile sunt mult mai dure. Mai rău ca la noi, aș crede

https://www.manchesteropenhive.com/view/9781526116352/9781526116352.00004.xml

Singles in the City – o istorie a oamenilor single din Evul Mediu până în Epoca Modernă – nu am găsit-o in full, dar sunt super curioasă

https://link.springer.com/chapter/10.1057/9781137406408_1

Mica mea mare victorie

„Femeia învinge totul, apoi plânge”, spune un citat din Grigore Vieru. Sau invers, dar important e să înving. Plânsul e pentru că victoria a fost grea, istovitoare și poate pentru că nici nu se simte măcar ca o victorie, ci ca un armistițiu. Cu Ella am știut mereu că va fi așa, mica mea mare victorie, iubind-o până la stele dar întrebându-mă mereu dacă am dreptul să o am. Mă gândesc de multe ori că alte femei nu-și pun problema legitimității. A competenței da – poate nu mă pricep la a fi mamă, nu sunt pregătită, a dorinței – vreau sau nu să am un copil, a posibilităților – nu îmi permit, dar a dreptului? Am visat în viața asta de câteva ori că am un copil (mă refer în sens propriu, vis în somn, nu fantezii) dar niciodată cu un tată. Ba nu se punea problema (adică în vis nu venea vorba), ba era necunoscut – odată am visat că erau mai mulți potențiali și nu știam care din ei este 😊.  Cum în viața reală vedeam eu că nu se prefigurează un viitor de familie în curând (au fost prea puțini ani, sunt convinsă că dacă aș fi avut încă 100 aș fi reușit până la urmă), mi-a încolțit în minte ideea de a avea un copil singură, prin inseminare artificială. A fost o idee care a germinat cândva în anii primei tinereți, în eventualitatea că, în cel mai rău caz, etc. Mă gândeam că totuși nu aș îndrăzni pentru că ce-i va scrie copilului în buletin? Apoi, cândva după 35-36 de ani mi-am dat seama că decizia asta nebună nu mai poate fi îndelung amânată. Cum am prostul obicei de-i ține pe toți în capul meu, auzeam constant: ar trebui să o lași baltă, ar trebui să te concentrezi pe a găsi un bărbat, nu ești în stare, vei fi nefericită, ar trebui să o faci, ai dreptul la fel de mult ca altcineva, copilul tău va avea totul, copilul tău va fi bullied, ești o indaptată. Argumentul cu numele din buletin a picat primul, cel cu inadaptata și ciudata care nu are drepturi a picat ultimul. De fapt nu a picat, l-am împins și l-am lovit, l-am implorat, l-am convins, i-am întors spatele, l-am acceptat. Acum mă lasă în pace, mai are câte o zi în care atacă împreună cu rudele lui: ce am numit eu „pseudopsihologia familiei” (care îți explică că tot ce greșit cu copilul tău e din vina ta, aici în speță în primul rând pentru că nu are tată) și „buna-cuviință socială” (care îmi spune că nu merit să fiu acceptată în societate din același motiv). De obicei vin însoțite de scenarii catastrofice despre viitorul Ellei  – de exemplu că se apucă de droguri în adolescență și asta va fi din cauză că nu are un tată. Sau despre cum ar trebui să îi spun și când. Deocamdată știe că nu are tată, m-a întrebat destul de natural de ce nu are, că așa au alți copii și i-am răspuns tot destul de natural ceva ce exersasem de multe ori în gând: unii copii au doi părinți, tu ai numai unul. A părut mulțumită, dar va veni momentul când va înțelege cum stă treaba și când îi voi spune poate va rămâne marcată pe veci, va crește cu un complex că e diferită, poate mă va urî că nu am fost în stare de mai mult. Poate se va atașa nediscrimivativ de bărbați, cum scriu cărțile de psihologie că este  riscul la fetele crescute fără tată, poate se va teme de ei, poate va avea probleme grave de disciplină, poate va moșteni de la acest Ralph sau cum l-o fi chemând trăsături ciudate. Griji își face orice părinte, eu cu siguranță mi-aș fi făcut, așa am fost din totdeauna, a worrier. Doar că la mine se adaugă prostia asta, că e vina mea și e pentru că nu are tată. Însă nu e ca și cum nu am știut de la început că mă vor bântui gândurile acestea, doar am luat decizia printre cele mai negre scenarii. Până la urmă, la sfârșitul tuturor lucrurilor, argumentul care a dat de pământ cu toate celelalte, singurul lucru care contează a fost că indiferent cum vine pe lume, nu e ca și cum nu merită să existe. Lumina ochilor mei.

              Nu mă gândeam însă la aceste considerații atunci, când mergeam să o iau pe Ella de la grădiniță într-o vineri de iarnă târzie și moale. Eram fericită pentru că fusesem la sală și la coafor, bona lipsea așa că am fost nevoită să îmi iau liber, să pot sta cu Ella. Și în general pentru că micuța devenise o companie mai plăcută, avea acum cinci ani și parcă viața revenise la un ritm pe care îl puteam prevedea; puteam, spre exemplu să îi spun „mama răspunde la un e-mail și vine” și mi se răspundea „ok” – sigur că nu tot timpul, dar nu mă mai puteam plânge. Era un copil mai activ decât fusesem eu, mai energică, mai hotărâtă, zile fripte îmi făcuse în her terrible twos, mă bucuram însă că poate îi va fi mai bine în viitor, dacă nu stă să se gândească la cele o mie de implicații și ramificații înainte de a face orice. Îmi semăna destul de bine fizic, de la tatăl biologic nu părea să fi obținut mare lucru, plătisem bani serioși în plus ca să îi pot vedea poza înainte și nu părea. Poate mai bine.

Ajunsesem mai repede la grădiniță și ca oamenii normali, mi-am scos telefonul și am intrat pe social media în loc să intru în vorbă cu alte două mame – e drept, erau cele mai enervante, care aveau o logică pentru absolut orice cumpără la copil, să fie fără zahăr, să fie bio-eco, marca X, marca Y,anti-vaxers, culmea. Între timp apare un SUV care parchează ca un nesimțit pe trotuar, pornește avariile și stă. E Mike, playerul de la grădiniță. Eu știu pentru că îl bârfisem cu educatoarea în urmă cu câteva zile, divorțat, așa mai bad boy cu tatuaje, ceva în industria evenimentelor, cu bani, distant dar destul de politicos, ce să mai…a catch pentru orice femeie. Ai crede că poate fi cu oricine dar el are un punct slab: se numește Casian, are cinci ani și e cel mai rău copil din grupă, genul care fură jucăriile, trage de păr și încă face crize. Au custodie comună, deci nu ai cum să te faci că nu există…îmi vine să râd. Mike probabil că îl pune la jocuri video să scape de el în timp ce ascultă trance în căști, cu volum maxim și se face că lucrează. De obicei nici nu iese din mașină până în ultimul moment, dar acum dă să intre în curte, le vede pe cele două bloggerițe (nu știu dacă au blog dar ar trebui, la câte sfaturi au de dat) și face repede cale întoarsă, se sprijină de mașină și își aprinde o țigară. Cum să zic, încetasem de multă vreme să mă uit după bărbați, mai ales după genul acesta, îmi tot spuneam că dacă ar fi să iasă ceva, sigur va fi cu un om serios, la locul lui, nu cu DJs din ăștia trecuți bine de 40. Scăpasem cu mulți ani în urmă de teroarea pe care o aveam când cunoșteam câte un bărbat în contexte ambigue, că fie nu mă vrea, fie nu îl vreau eu și toată vinovăția care urma după aceea, monologul interior cum că nu știu să apreciez ce este important în viață. Așa că în nici un caz nu aveam imboldul de a flirta, genul lui nu fusesem nici la 25 de ani, nici el al meu probabil, nu mai avea rost. Și totuși eram machiată, coafată și absolut în mod inutil, m-am dus spre el: hey!

-Salut, ce faci?

-Bine, îi zic, o aștept pe Ella (e evident, ce…?)

-Frumoasă zi, zice. Nici el nu pare mai inspirat în conversație. Mă uit la mașina lui și văd deasupra portskiul. Îmi aduce aminte de cât m-am chinuit să ajung cu Ella la schi în acest sezon și câte scuze mi-am găsit ca până la urmă să nu se întâmple: e prea multă lume, e prea frig weekendul ăsta, acum e însă prea cald, e ceață, n-am găsit monitor, am de lucru, e ziua unui copil de la grădi, e răcită, eu sunt răcită și cam astea au fost toate ocaziile. Adevărul e că îmi era groază să merg singură cu ea, să trag de ea de pe telescaun, să trag de ea pe pârtie, să caut să-i dau să mănânce, alți prieteni cu copii nu mergeau la schi. Îl întreb:

-Mergeți la schi?

-Da, mergem în fiecare weekend, la câtă energie are Casi altfel nu-l pot stăpâni.

-Super! Mi-am tot propus să merg cu Ella dar n-am apucat. Anul trecut am fost odată dar…

-Haideți cu noi, îmi taie vorba. Serios, măcar așa apucăm și noi să dăm o tură, ne sacrificăm pe rând. Îmi zâmbește frumos, ca un inocent, pare băiat cuminte fix acum. Mă ia prin surprindere oferta lui, mie nu prea mi s-au întâmplat în ultimii zeci de ani lucruri de acest gen (în cei 100 pe care i-am trăit înainte poate că), să primesc ceva de-a gata de la un tip fără efort.

-Serios? Nu vă deranjăm?

-Nu măi, cum…I need adult conversation, de data asta se uită un pic mai puțin cuminte. Și mai bine, mă gândesc eu, dacă nu are intenții total platonice.

-Ok, atunci venim, merci de invitație. Va trebui să mă trezesc la noapte să îmi termin treaba și mă întreb cu îngrijorare dacă Mike are vreun minim control asupra bestiuței, dar nu putem rata ocazia. Am așteptat-o vreo 25 de ani.

Viața văzută din vitrină

-Hai să mergem, stai să verific dacă am luat tot. Niciodată nu iau tot, degeaba, dar măcar ce scrie pe listă.

-Mami, nu vreau să vină și Casian.

-Poți să-l înveți Fazan, băieții sunt mai cuminți când sunt singuri. Sper, îmi spun în minte. Ce-i să-i zic, că poate peste vreo 20 de ani îi va fi simpatic? Că el o fi cum fi, dar tăică-său e …diferit?

Pe drum spre munte a fost liniște primele zece minute, apoi Ella a încercat într-adevăr să îl învețe Fazan dar jocul a degenerat în niște strâmbături și pocituri de cuvinte licențioase. Când eu, când Mike ne mai întorceam capul și mai spuneam ceva (terminați, vă rog frumos, gata, plecăm acasă, etc) dar până la urmă, am lăsat-o baltă și ne-am bucurat că măcar putem vorbi de ale noastre. Începusem să îi povestesc lui Mike despre planurile mele de a merge cu Ella la Electric Castle, o făcusem aproape în fiecare an de când se născuse, desigur, în total alte condiții decât înainte.

-Pe când începeau să vină prietenii mei, noi plecam, haha. Dar îi place maxim, îi fac și ei ținută de festival, ne mai plimbăm pe acolo, mai dansăm.

-Eu m-am cam săturat dar in my defense, e jobul meu, am fost la toate câte există, nici să vreau să nu mă duc, trebuie, răspunde el. Dar a fost o fază mai demult, soră-mea are un copil făcut la 23 de ani, nepotu-meu e acum la facultate, incredibil. În fine, eram la ceva festival, nu mai știu care, ne-am dat-o rău în noaptea aia, alcooale, liniuțe, îmi spune coborând vocea, să nu audă copiii din spate. Și urma să vină dimineață și soră-mea cu copilul, avea cam patru ani pe atunci. Au venit, noi nici măcar nu ne puteam trezi. Ca prin vis îmi amintesc că ăsta micu trăgea de mine și eu nu puteam să-mi deschid ochii. Soră-mea râdea și îi zicea: lasă-l pe unchiu, nu se simte bine, a răcit, haha. Râdem amândoi dar Mike devine un pic serios. Așa mi-a rămas faza asta în minte, fața dezorientată a lui Raul, cât de prost m-am simțit că m-a văzut copilul în halul ăla, că nu a putut înțelege ce-i cu mine. Așa că sunt foarte atent cu Casian, să nu mă vadă beat sau ceva, nici nu fumez în fața lui. Admirabil, mă gândesc eu.

Câteva ore mai târziu, stăteam liniștită și savuram un vin fiert, am băut cam jumătate, apoi m-am gândit că e prea mult, nu mai aveam antrenament. Eram foarte mulțumită, Ella se descurcase cu schiurile destul de bine, nu avea frică, Mike mi-a spus că îi preia el pe amândoi, Casian era mai avansat, așa că eu mă puteam bucura de zi. Am făcut-o cu entuziasm și precipitare, ca Cenușăreasa cu clipele de libertate numărate dar și cu multe reminiscențe din trecut, din vremea când eram doar eu și nu aveam grija nimănui. O altă viață. Acum îi așteptam să vină, îmi făcusem turele și constatasem că am obosit. Probabil că eram cu mintea-n altă parte, cum sunt de multe ori, că nu i-am văzut decât când s-au apropiat toți trei de mine. Casian venea în față iar Mike o căra pe Ella în brațe, ea plângea cu mâinile în jurul gâtului lui, agățată ca o maimuțică. Mi-a sărit inima din piept dar mi-am repetat repede “nu te panica”, era ca o mantră pe care o învățasem de demult, să nu sperii copilul cu reacțiile mele, e copil, mai cade. Într-adevăr, Mike era liniștit, a zâmbit și m-am calmat și eu.

-A căzut chiar aici la baza pârtiei, s-a speriat un pic dar n-a fost nimic. Nu-i așa, prințesă? Cine-i cea mai curajoasă? O dă jos, îi scoate schiurile, o ciupește de obraz și o trimite la mine, deja pare că i-a trecut. Te descurci cu ei o oră? M-aș duce să dau o tură.

-Sigur, zic eu, mergem să mâncăm ceva.

Intru imediat în modul de mamă, îi iau de mână, îi întreb de câteva ori dacă vor la baie, apoi mergem în restaurant, le iau șnitel cu cartofi prăjiți. Îmi făcusem eu ceva griji că nu mă descurc cu amândoi, dar simțeam că îi datorez asta lui Mike, după ce se sacrificare jumătate de zi. Și dacă mi se urcă în cap, tot va fi cumva. Par însă un pic epuizați, din fericire, nu fac decât să se plesnească cu cartofii prăjiți. Ar trebui să îi opresc, mai stau încă treizeci de secunde și intervin, ca măsură disperată la dau telefonul. Adică lui Casi, că Ella a mea pare să vrea să vină un pic la mine în brațe. Vine și o iau, o sărut pe frunte, o întreb dacă o mai doare ceva, zice că nu. Parcă mi se umezesc un pic ochii când mă gândesc la cum s-a agățat de Mike, dar încerc să nu citesc prea mult în asta, era speriată și altfel, e în general un copil lipicios. Mă rog, doar cu cine vrea ea. Exact ca maică-sa. Când am plecat spre casă seara am avut un sentiment de pace și liniște și poate puțină (sau poate un pic mai multă) vanitate. Mi se părea că atragem priviri admirative, că lumea ne vedea ca pe o familie, că eu aveam în acest moment, din vitrină privind, viața pe care o dorisem întotdeauna. Ne-am și făcut un selfie la final, toți patru. Mă voi gândi de mâine dacă asta merge undeva sau nu, dacă are rost să mă gândesc, dacă va mai urma o data viitoare. Bucură-te de prezent dacă e cu bucurie.

Săptămâna următoare ne-am întâlnit din nou, ideea a fost să vină ei la noi și să facem pizza. Ca să se ocupe copiii cu ceva, că altfel sigur comandam.  Mike părea însă destul de precipitat, mi-a spus că are o treabă urgentă și l-a lăsat doar pe Casian. Wait, is this what I signed up for? Adică, ca să știu, o pot lasa și pe eu pe Ella la tine? Nu că aș face-o, dar întreb, mi-am zis în minte. Copiii nu aveau chef să facă pizza, erau în dormitor și se jucau de-a pandemia (tu stai în carantină, ba tu stai în carantină, etc). Probabil restricțiile lui Casian erau prea dure, că Ella a început să plângă. M-am dus să văd ce are, n-am înțeles, i-am luat de acolo, i-am obligat să frământe în aluat, apoi n-au mai vrut, le-am dat plastilină, apoi am făcut lego, apoi am zis să citim ceva, Casian nu avea răbdare, am aprins televizorul la desene, apoi am pus pe youtube muzică de dans pentru copii apoi, desigur, last resort, telefonul. Era deja trecut de opt și Mike nici un semn. Nu știam ce să fac, să încerc să-i pun la somn pe amândoi? Îl sun, mesaj, nimic. Îmi trece prin minte gândul că voi rămâne blocată cu amândoi copiii pentru totdeauna, că a pățit ceva, mă gândesc dacă să o sun pe maică-sa, sigur am numărul ei pe undeva. O cunosc de la grădi, sper să nu afle niciodată că…stai, evident, știe, că doar i-a spus copilul. Dau să îi scriu dar nu vreau totuși să-i stric ploile lui Mike, nu știu ce fel de relații sunt între ei. Îi întreb retoric dacă vor să se culce, evident că nu.

-Hai să stăm în pat până vine Mike, citim o poveste, stăm chill. Ne schimbăm în pijama numai ca să stăm mai comod, încep eu o pledoarie. Culmea, funcționează, mă gândesc eu că e destul de cuminte Casian că nu mă cunoaște, nu își permite încă, am noroc în seara asta. Adorm și eu cu copiii, pe la miezul nopții mă duc buimacă să deschid când mă anunță Mike că e la ușă. Deschid și îl văd în prag, cu un zâmbet spășit și o sticlă de vin în mână. Scuze, șoptește. Întind mâna după el și îl atrag înăuntru, el nu așteaptă alte invitații. Știam eu că nu e pur platonic.

Despre a fi sau a nu fi în același loc

-O iau eu, numai să suni să-i anunți.

-Ok, super, merci mult! Nici nu știu cum s-o iau pe asta, Mike s-a oferit să mi-o aducă pe Ella de la dans, deși nu-l avea la el pe Casian. Știam că suntem doar așa, o chestie hibridă care funcționează din două în două săptămâni, când are și el copil. În rest era mai mult plecat, pe bune, nu doar în scuzele către mine, verificasem informația in extenso. Mi se păruse inițial că Ella lua venirile și plecările lor ca pe ceva firesc, nu făcea deosebire între Mike și alți prieteni de-ai mei, mi se părea că îl pune în aceeași categorie. Până când m-a întrebat într-o zi din senin: dacă e război, plecăm cu mașina lui Mike? Am făcut ochii mari apoi i-am spus că nu, plecăm cu mașina noastră. De altfel, asta nu mai puteam să-i spun, nu aveam idee dacă eram pe lista lui de priorități, nici nu știu dacă treceam în fața fostei, în nici un caz în fața soră-sii. De unde o scosese însă? Lăsând la o parte de unde știa ea că în război se pleacă, speram să nu înțeleagă ce-i ăla oricum, de ce se gândise la el? Speram că din cauza mașinii și nu a persoanei, că vrea să aibă mai mult loc și nu că ar vrea să plece cu el. Nu de alta, dar e prea devreme să se raporteze la el așa, oare ar trebui să intervin? Așa că am tresărit plăcut surprinsă când s-a dus după ea, mă gândeam, cu o senzație de deja vu că poate de data asta am ales corect, că nu ar avea nici un motiv să se apropie de ea dacă nu ar vrea să rămână cu noi.

-Auzi, întreabă el râzând, unde mergi ca bărbat cu o fetiță la baie? La bărbați sau la femei? Nu mi-am pus problema.

-Nu știu să fie o regulă, a fost nevoie?

-Da, am dus-o la bărbați până la urmă, nu era nimeni oricum. Am întrebat-o pe ea înainte că unde să mergem și știi ce mi-a zis? Cică tu ești adultul 😊.

-Eu am învățat-o, acum zice asta de fiecare dată când nu știu ceva sau mă încurc. Odată îmi sărise țandăra un pic și când mi-a dat replica, i-am răspuns: ba tu! Tu ești adultul! Ba nu, tu ești 😊!

-E super doamnă, ce vrei. Față de Casi…Cred că Dora îl crește după metoda “copilului nu trebuie să-i spui nu sau că nu e voie”, ceva teorii. Și când mă enervez îmi tot zice să fiu pozitiv, îți dai seama, copilul. Aaaa, să vezi asta mică, își amintește râzând. Mi-a tăiat unul calea și am frânat brusc, zice Ella din spate …și repetă o înjurătură de birjar, pe care nu ar avea de unde să o știe ea. Las în jos o privire vinovată, multe știe de la mine copilul ăsta, noroc că în public poți da vina pe grădiniță.

-Ok, eu plec, ne vedem în weekend! Pa, îngeraș.

Dau să mă topesc la zâmbetul lui, până îmi dau seama că de fapt vorbea cu Ella. Corect, ea merită apelativul clar mai mult ca mine. Genul acesta de conversații relaxate, lejeritatea lui, ușurința cu care vorbea despre orice, privirile cu subînțeles, zâmbetul lui mi-au reactivat amintiri despre ce știam eu că e genul meu. Mă rog, genul tuturor. Bărbații aceștia, care găsesc echilibrul perfect între cald și rece, care au încredere în ei fără să fie duri sau mitocani, obraznici dar nu nesimțiți, cam da, plac tuturor femeilor. Un fel de Nino Sarratore, de care îmi adusesem iar aminte odată cu un nou sezon din “Prietena mea genială”. Doar că majoritatea nu îi iau în serios, ca și cum ar fi prea frumoși pentru a fi adevărați și atunci nu le pasă. Un flirt, o conversație, o noapte și cam atât. Mie îmi pasă, nu din alt motiv, dar am prins o ofertă minunată pentru vacanța de vară, în Italia și Mike e nehotărât (cum altfel) și eu mă întreb cum să îl presez fără să pară că-l presez.  Cum naiba am ajuns „aici” (iar)? De fapt am ajuns sau nu, că asta-i întrebarea. “Aici” însemna spațiul acela mental în care eram blocată în nesiguranță, când nu era clar dacă sunt dorită sau nu și nu puteam întreba pentru că atunci păream și mai nesigură etc. Un spațiu care îmi era familiar din prima tinerețe, în care eu m-aș fi lăsat prinsă oricând, dar nu vroiam să intre și Ella cu mine și în care nu știam dacă am ajuns sau e o proiecție de-a mea. Măsura lucrurilor e greu de judecat atunci când știi că felul tău de a vedea lucrurile nu e tocmai corect și că trebuie să acționezi contraintuitiv, poate ca atunci când tragi cu arcul și trebuie să ajustezi poziția în funcție de vânt, să îndrepți săgeata mai la stânga sau mai la dreapta față de unde ar fi direcția evidentă.

După episodul cu adusul Ellei acasă, lucrurile s-au mai răcit din partea lui, confirmându-mi când și când că da, am ajuns “acolo”. L-am sunat într-o sâmbătă să-l întreb dacă vrea să mergem la ceva fermă de animale cu copiii și mi-a zis că nu are nici un chef, dar că îl pot lua și pe Casian dacă vreau. Nu voiam dar spre surprinderea mea Ella a zis că vrea să îl luam, așa că am făcut-o și pe asta. Oribilă zi, s-au certat ca chiorii, își doreau compania unuia altuia când nu se vedeau dar față în față abia îi puteam ține să nu se bată. Am încercat să le explic consecințele a ceea ce făceau, să le distrag atenția cu altceva, să le propun jocuri de cuvinte, să le fac poze cu filtre amuzante, dar tot găseau ceva de la care să se certe (ieși din poză, vreau eu, ba e rândul meu). Le-am zis de vreo trei ori că îi las acolo și că nu îi mai aduc nicăieri împreună, am căutat pe Google what to do when your child is out of control și la sfârșitul zilei m-a sunat Mike să-mi spună să nu îl duc la el, ci la Dora, el avea o treabă. Destul de amabilă, Dora m-a invitat la o cafea și ardeam de curiozitate să intru, dar gândul că mai trebuie să stea copiii ăștia împreună încă o oră m-a epuizat prea tare și am plecat. M-am gândit și la asta, că așa cum Ella era la pachet cu mine, Casian era la pachet cu Mike. Când am ajuns acasă, am plâns un pic gândindu-mă la asta, apoi m-am simțit vinovată, că până la urmă e doar un copil. A doua zi am acceptat cu bucurie să ieșim din nou, de data asta toți patru. Știind parcă, copiii erau mai potoliți, la un moment dat au făcut schimb de felii de pizza. Mike însă părea iarași absent, i-am menționat în treacăt de invitația unei prietene de a merge cu ea și cu familia în Italia, la Bari, în speranța că zice ceva să mergem noi împreună. Când colo “eu zic să mergi, foarte fain la Bari, am fost acum câțiva ani cu Dora”. După fiecare asemenea întâlnire mergeam acasă și credeam că e gata, aveam deja textul pregătit pentru Ella, pe care instinctiv încercam să o țin departe de Mike fără a fi sigură că asta e calea de urmat. Ok dacă ieșim toți patru, dar momentul acela în care i-a adormit în brațe la desene nu trebuie să se mai repete, cum să introduci în viața unui copil un element atât de incert și imprevizibil? Pe de altă parte, cum să nu o faci când asta e realitatea în care te învârți, când știi că imprevizibilitatea e rea, dar absența și mai rea?

The game changer

Cu toate acestea în minte mă trezesc în patul lui devreme într-o dimineață, încă doarme. Suntem doar noi doi, fără copii, e încă întuneric afară și mă mir că m-am trezit, eu nu fac așa ceva. Am însă un nod în gât și o senzație stranie în stomac, anxietate combinată cu un presentiment că ceva rău urmează să se întâmple. Cred ca e echivalentul unui atac de panică, nu cred că eu pot face unul veritabil pentru că nu îmi simt corpul cu atât de multă finețe, dar capul îmi vâjâie.  Nu mi-a străină senzația, frici au fost multe, dar acum știu că asta e despre Mike. Un șir de ruminații și scenarii începe să mi se desfășoare prin minte, într-un fel aș vrea să mă desprind de ele, în alt fel mă gândesc că poate îmi spun ceva important. Cu Mike nu e greu să fiu anxioasă, ba chiar deloc, i-am citit semnalele amestecate chiar de când am fost împreună la schi, o zi sună, o zi nu, mă face să mă simt importantă, apoi nu, îmi caută compania, apoi nu, mă dorește, apoi nu, radarul meu probabil n-a greșit nici acum. Mă plictisesc poveștile astea, îmi aud propria voce auto-critică. Din când în când vine, când vine vorba de bărbați însoțită de ce am numit eu „corul pragmatistelor” (știu, știu că nu e un cuvânt). Acesta este format din vocile tuturor femeilor serioase și se remarcă printr-o viziune pragmatică asupra vieții și a iubirii mai ales. Gen: ești fraieră dacă …nu trebuie să accepți (sau trebuie, depinde de ce anume), lasă-l și caută-ți altul (ca și cum e la fel de bine cu oricare, ce te interesează), asta îți trebuie ție la vârsta ta, fumuri, cum îți așterni așa dormi, dacă nu ai fost în stare să îți găsești…Mi le imaginez ca pe niște gospodine care își șterg mâinile de șorț, nervoase și grăbite, cu ochelari și priviri acre, oricând gata să îți țină o morală, să îți spună că tu n-ai înțeles despre ce e vorba în viață, să dea din cap a pagubă când te văd că nu ești în rând cu lumea. Don’t get wrong, în fiecare dintre noi e o pragmatistă, multe sunt momentele în care ne uităm la alegerile noastre sau ale altora cu severitate și dăm verdictul dur, că dacă ai pățit-o, o meriți. În acest moment, aud că în loc să îmi găsesc un bărbat serios, umblu după cai verzi pe pereți cu Mike și asta nu va duce nicăieri, voi suferi și eu și copilul meu și că ar trebui să îmi iau catrafusele (exact cu acest cuvânt) și să plec înainte să-i mai mușc odată tatuajul de pe umăr. Back to reality, ope there goes gravity, cum zice un vers al lui Eminem. Sau aș putea să stau și să aștept să se trezească, să ghicesc dacă e aici sau în altă parte, să mă dea afară din priviri în timp ce îmi spune de ce nu mai stau, să mă întreb cum ar zice pragmatista din mine, ca o proastă, dacă mergem împreună în concediu sau nu. Niciodată nu e momentul potrivit să întreb, nu se știe, vom vedea, de ce să definim lucrurile, nu mai bine le lăsăm în coadă de pește. Dincolo de orice pragmatisme, nici romantice nu mai sunt ezitările. Nu pentru mine, oh, eu aș putea să scriu o carte despre ele, pragmatistele ar zice că mie chiar îmi plac dramele. Dar Ellei nu, ei nu îi plac, pe ea nu vreau s-o aud întrebându-se dacă vine sau nu Mike în seara asta, dacă vine la ziua ei, dacă mergem în vacanță. O văd cu ochii minții așa mică, cum stă și se uită pe geam, întrebându-se unde e și dacă vine. Nu știu dacă o văd pe ea sau mă văd pe mine, sau dacă am luat o decizie, sau dacă ar trebui să o iau și care să fie. Deocamdată trebuie să știe însă că nu depindem de el, de ei, că suntem ok cu noi. She’s my game changer până la urmă.

Chiar în acel moment intru pe chat și îi răspund Selinei că da, mergem la vară cu ea și cu familia ei. E ok, între mine și Mike putem face să meargă, doar că nu chiar acum, nu în acest moment, nu cu Ella prinsă la mijloc. N-a zis nimic, dar prezența lui mi-a transmist atâtea stări în noaptea asta încât am amețit. La toate zgomotele din mintea mea și luptele și îndoielile, răspund cum n-am mai făcut-o până acum, îmi iau avânt, sar pe el și îl sărut pe gât, apoi o zbughesc afară înainte să deschidă bine ochii. Să nu vii acum după mine, Mike, să nu câștige pragmatista care spune că „nu te vrea până nu pleci”, să îți fie de mine un dor real, dacă există așa ceva, să mă găsești acolo unde știi, unde te așteptăm cu brațele deschise, sau să mă lași în pace, să ne lași, pe mine și pe ea.

Te uiți la Too Hot to Handle?

M-am uitat la Too Hot to Handle (I know…not…whatever), trei sezoane consumate inițial cu reticență, că sigur e fake, e o prostie, apoi cu interes și amuzament. Concurenții au (și) personalități destul de agreabile, de aceea te poți uita, nu e chiar așa frivol cum pare la început. Excuses, I know 😊. Este pe Netflix, în show sunt selectați tineri atractivi care au (sau trebuie să se prefacă, nu știu) mai degrabă legături superficiale/flirturi în loc de conexiuni intime și trebuie să trăiască împreună timp de o lună într-un complex din Caraibe. Scopul prezenței lor în emisiune este să formeze relații profunde, bazate pe compatibilitate în timp ce se rețin de la orice activitate sexuală, fiind monitorizați tot timpul de un sistem de inteligență artificială. Sunt ajutați de diverse workshopuri de ….psihosomething, unele cu sens, altele why oh why. În fine. Nu toți au commintment issues, pare destul de clar că unii dintre ei se atașează destul de repede de altcineva, în timp ce alții nu pot, deși știu de la început că premiul va merge la cei care „grow”, care se maturizează emoțional. Nu te poți preface chiar tot timpul și filmările durează o lună or so. Dincolo de faptul că e un reality show, cu intervenții din partea echipei de producție probabil (ce-i cu fețele astea plictisite, arătați entuziasm, fă-te că ești speriată, poate chiar și încălcați regulile și faceți ceva spicy etc), nu m-am putut abține să nu mă întreb:

  1. Oare funcționează? Adică ar avea potențial? Pot oamenii care caută legături superficiale să învețe să se apropie mai intim de oameni dacă li se oferă reguli și dezvoltare personală? Și companie atractivă, dar trecem peste 😊 .

Răspunsul meu, din show și profesional ar fi că: da, se poate, sigur că poți învăța să te conectezi intim. Mai ales în contextul nou în care ai tocmai învățat, mai puțin însă în contextul de viață obișnuit. Este incredibil dacă ne gândim cât de mult depinde comportamentul nostru de context (unde, când, cu cine sunt și la ce mă pot aștepta dacă fac x sau y). Multe probleme interpersonale sunt de fapt generalizări forțate la context, ne comportăm ok, dar nu în contextul potrivit. Poate devenim prea vulnerabili cu cineva căruia nu îi pasă pentru că nu știm să citim semnale de pericol; poate ne ferim de toată lumea pentru că nu știm să citim semnale de siguranță. Poate știu că ar trebui să zic ceva empatic, dar mă abțin pentru că nu știu cum ar lua-o persoana din fața mea. Încurcăm borcanele, facem ce nu ar trebui făcut aici, deși ar fi ok în altă parte. Revenind la show, poate că oamenii aștia pot avea discuții vulnerabile între ei la piscină, știind că despre asta este vorba (și nici nu sunt selectați să fie reci, poate frivoli, dar nu reci sau dismissive neapărat). Dar la fel ar face și în odată ajunși în mediul de acasă? Ca să dureze, noile comportamente ar trebui să aducă beneficii susținute și asta se poate întâmpla în două moduri combinate: prin relația cu tine (de asta insistă toți psihologii, dacă tu te privești prin aceiași ochi, schimbările nu pot fi durabile), învățând să recunoști și să apreciezi când te comporți cum trebuie și prin relația cu ceilalți (cultivând prietenii care te ajută să fii mai bun, mai autentic, mai vulnerabil, mai cum vrei tu).

  • Oare cuplurile se formează pe bune? Cică da, eu așa am citit, mulți încearcă măcar să fie împreună după ce se încheie show-ul, ceea ce e surprinzător având în vedere și distanțele (sunt selectați oameni din toată lumea, în principal din țări în care se vorbește engleză). Nu însă neapărat cei cărora le dădeam eu o șansă. Chiar acum am citit că singurii care mai sunt încă împreună (în ianuarie 2022) sunt Emily și Cam din sezonul 2. N-aș fi zis, el părea un player nesimțit care era cu fata dar s-a dat imediat la alta și a și spus că nuuu, nu sunt într-o relație. Apoi i-a părut rău și asta a fost dar nu credeam că…În schimb un alt cuplu, preferații mei, nici nu au încercat, deși erau amândoi din UK.
  • Dacă aș fi acolo, în rolul cui mă văd? Cred că dintre cele care nu formează cupluri, este un pattern în care după ce se cunosc toți, cei mai îndrăzneți își aleg câte o fată cu care încearcă, apoi restul băieților le aleg exact pe aceleași, astfel încât mereu rămân fete singure. Și și băieți, că după ce ai încercat cu una, hai două, cum să mergi la a treia să îi explici că deși e printre ultimele tale opțiuni…Și numai pentru răspunsul la întrebarea asta (cine ați fi dacă ați fi acolo) merită să vă uitați la show.
  • Au oamenii atractivi mai multe commitment issues? Nu, doar mai multe opțiuni 😊

Deci, dacă v-am trezit curiozitatea: cine ați fi voi (cu cine ați semăna), de cine vă place și care este cuplul vostru preferat?

That’s how much people need meaning

Acum mai bine de patru ani am scris primele mele articole pe blog, unul dintre ele se numea The penalties and charms of being single. Nu știam atunci dacă vor vedea lumina internetului, le dădeam prietenilor și le făceam publice, fără însă a le populariza cu numele meu. Din n motive. Dacă oamenii mă judecă? They do. Dacă nu le place? Some hate it. Dacă văd colegii și studenții? Au văzut. Dacă vede un tip și ezită să-mi vorbească din cauza blogului? Și asta s-a întâmplat, probabil. Am primit însă multe încurajări și am scris în continuare, chiar dacă mereu cu frică. Și acum, mi-e frică pe de-o parte și pe de alta, îmi dau seama câte lucruri am cenzurat, cum s-ar spune, cât de mult I held back. E normal, sigur, am o interfață profesională de respectat, o instituție remarcabilă unde lucrez și o știință pe care o deservesc. N-aș face niciodată o pledoarie pentru afecte dezlănțuite, brutalități necenzurate și lacrimi de crocodil. Însă, dincolo de aceste considerații, îmi dau seama că m-am ferit să spun multe lucruri ca să mă feresc pe mine de stereotipul femeii singure neîmplinite și isterice, care mi s-a fixat și mie ca și vouă, de demult. Tratează totul cu umor, nu te lamenta, nu fi tristă sau mai ales, nervoasă, nu fi prea feministă, că pare că le zici din frustrare, găsește partea bună, nu învinovăți pe nimeni, dacă spui ceva mai puternic, bagă un disclaimer, relativizează repede. Foarte bine doar că, dacă eu aș fi singură și mi-aș citi blogul, aș rămâne cumva wanting more, invalidată pe alocuri, neînțeleasă. Așa că fără emoticons care atenuează orice frază și fără umor defensiv (cât se poate, o parte e trăsătură de caracter), iată câteva rânduri pentru mine din trecut și sper eu, pentru alte femei care își pun acum asemenea întrebări.

Vrem să fim singure sau…?

Nu știu. Eu n-am vrut, cel puțin până nu demult. Știu că e mai sexy să vrei să fii singură, să nu simți nevoie de companie și apropiere și cred că poate fi o idee bună în anii de formare. Fără “bagaj”, posibilitățile îți sunt teoretic, nelimitate, ceea ce poate fi înspăimântător și frumos, știind că, până la urmă, te-ai putea muta oriunde și ai putea investi în orice carieră. Eu însă n-am vrut și am fost mereu speriată de idee, lucru care a devenit o parte a problemei de fond. Știi când ieși la un date și te gândești cum îți sună prenumele lângă numele lui? Mai bine nu. Ce vreau să spun este că unele vor, altele nu vor să fie singure și nu ai datoria de a te preface că vrei pentru a-i scuti pe ceilalți de puțină compasiune. Este un echilibru și aici nu mă pot abține să nu zâmbesc, e bine să vrei, dar nu foarte tare 😊

Este ceva în neregulă cu mine?

Da, sau mai precis, nu în neregulă, ci diferit. Sunt persoane care nu intră în relații pur și simplu, sunt persoane care au nevoie realmente să vrea să fie acolo. Am auzit o doamnă mai în vârstă spunând cândva “pe vremea noastră căsătoria era mai mult un compromis”. Cam așa ar trebui să fie și în zilele noastre (you know, settle for the good enough?) numai că acum ai atâtea modele alternative, nu doar siropuri din filme ci și exemple de relații faine în jur – de ce să fii fraiera care se compromite? Apoi, sunt persoane care pot să fie singure. Unele nu pot, am auzit povești tulburătoare despre relații, multe, multe povești, mai triste ca a mea, doar pentru că unele femei, din rațiuni financiare sau emoționale, nu pot să fie singure sau le este foarte, foarte greu. În fine, acum spun personal, ce-am vrut eu n-a fost „în cărți”. Nu poți să nu mai vrei ceea ce vrei, poți însă învăța să iubești și alte lucruri. Învățați să iubiți și alte lucruri – poate fidelitatea, atenția necondiționată, grija, respectul. Fiecare știe ce.

Dincolo de sondarea ruminativă a propriilor defecte, sunt și niște diferențe structurale care încep să devină vizibile și în România pe segmentul nostru de vârstă: sunt mai multe femei educate decât bărbați educați, iar în timp ce pentru bărbați educația femeilor nu este un criteriu de selecție atât de important, pentru femei este. Minoritatea alege și dictează: un bărbat educat are acces la femei educate sau mai puțin educate, de vârstă apropiată sau mai tinere (vârsta este un alt aspect pe care nu vreau să insist) iar femeile educate pur și simplu nu au aceeași paletă de alegeri. Mi s-a părut interesant https://www.libertatea.ro/opinii/un-fenomen-nou-bate-si-la-usile-romaniei-de-ce-femeile-educate-isi-gasesc-tot-mai-rar-partener-3796315.

Devine mai ușor cu timpul (să fii singură)?

Eu cred că da. Țin minte că pe vremea când mă ocupam cu primele articole de blog am avut o clientă care era singură și avea cam vârsta mea de acum. Am întrebat-o dacă suferă din cauza întrebărilor nedorite și a presiunii (tu nu ai pe nimeni, de ce, etc) și a spus că nu, trecuse vremea acestor întrebări. Cam așa se întâmplă, din fericire trece vremea „acestor întrebări” și lumea te lasă în pace. Comentează probabil pe la spate și mai simți așa câte un murmur nerostit dar nu, nu mai e așa de rău ca înainte de 35. Și încă un lucru infinit mai important: dispare frica. Ceea ce era marea temere (dacă rămân singură) s-a întâmplat deja, deci frică nu mai am. Alte emoții da, dar frica de a nu fi fost îndeajuns se disipează, de ce să-ți fie frică după ce „ai pierdut” deja? Și în fine, libertatea pe care nu am vrut-o, a venit. Nu mai am datoria de a încerca, cu implicația de rigoare că nu încerc destul. Ai rafturi de cărți motivaționale care te învață să îți sondezi trecutul și te bântuie cu feluri noi în care ar trebui să gândești și să te comporți? Aruncă-le. Le-ai dat destul spațiu vital, trăiește așa cum vrei.

Dispare frustrarea?

Nu. Nu e tot timpul acolo și poți avea o viață la fel de bună ca a altora, single fiind. Însă sunt momente și nu puține, de singurătate și de invidie față de toți cei care „au reușit”. Sunt normale, de ce să nu fie. Relația mea cu invidia a fost mereu problematică, fiind genul de emoție inacceptabilă social, care nu ar fi trebuit să fie. A fost nevoie să citesc într-o carte https://www.goodreads.com/en/book/show/39831201-the-unexpected-joy-of-being-single ceva de la sine înțeles și anume că e normal să simți că nu ești mereu împăcată cu soarta, că ești invidioasă când altele au o relație frumoasă și tu nu. Deci, așa ca un ghid ad hoc: 1. Înțelege această invidie, ești om, nu semizeu, 2. Caută ce-i în spate, probabil o parte vulnerabilă din tine și 3. Oferă-ți compasiune și bunătate – nu poți fi bun cu ceilalți dacă nu ești bun cu tine. M-am surprins de multe ori fiind și cinică, judecând bărbații, judecând relațiile, judecându-mă pe mine, totul este de înțeles atâta vreme cât nu te iei prea în serios. Ca o maximă pretențioasă aș zice aici: bucură-te de ironie dar n-o lăsa să se transforme în ură. Fii mizantrop (când simți), dar nu intransigent.

Te poate ajuta psihoterapia?

Da, pentru că te învață să ai o relație mai bună cu tine și cu ceilalți. Cred însă că, și aici mă delimitez de unii colegi, că a forma o relație de cuplu nu trebuie să fie scopul final; dacă problema stă în felul în care te relaționezi cu oamenii în general, atunci asta ar trebui să fie ținta. Eu cedez puterea prea ușor în unele relații și deloc în altele, fiind față de unii anxioasă și față de alții rece, în funcție de raportul de forțe pe care îl citesc de la început. Faptul că relațiile ar trebui să fie personale, reciproce și afective este work in progress. De asemenea, cred că este important să vezi oamenii așa cum sunt și să decizi în consecință, nu neapărat să te ferești de ei, ci să știi în ce te bagi.

Am dreptul să am un copil?

Ar fi infinit mai greu să am un copil singură, dar dreptul îl am. Foarte ușor acuză oamenii egoism (vrei să nu fii singură la bătrânețe, vrei să ai un sens în viață, un scop, vrei să te împlinești tu ca femeie) acolo unde nici măcar nu ar sonda dacă ar fi vorba de un cuplu. Sunt alte motive mai înălțătoare pentru care în general vor oamenii să aibă copii? Mai exact, ce anume te-ar putea îndemna care să nu fie deloc egoist, deloc pentru tine? Dacă ne raportăm la fericire, știm că părinții sunt mai nefericiți decât non-părinții (cel puțin când sunt mici copii), adică zi de zi au mult mai multe emoții negative. Însă copiii pot oferi sens, unui cuplu și unei mame și that’s how much people need meaning (este un citat dintr-un film, posibil The Crown). Psihologic, ce înseamnă lipsa tatălui? Sunt studii care arată x, y, z, subiecte pentru zeci de teze de doctorat, dar nu înseamnă că va fi condamnat la nefericire sau că, mai tranșant, nu ar trebui să se nască. Până la urmă, jucăm cărțile care ni s-au dat.

E prea târziu?

Nu cred, faptul că am scăpat de pariul cu viața nu înseamnă că nu mai cred, că nu mai sper, ar fi ipocrizie din partea mea și desi am destulă, nu vreau să o folosesc acum. Poate că e așa cum spune înțelepciunea populară, că fiecare sac își are peticul. Doar că e unul cu mai multe colțuri asimetrice, mai greu de potrivit.  

Sunt și alte întrebări? Feel free to ask 🙂

Terapeutul din capul tău

Cum ar fi să ai tot timpul cu tine un psihoterapeut? Până la urmă, unul dintre obstacolele din calea eficienței psihoterapiei este tocmai faptul că ședințele au loc o dată pe săptămână, în rest te întorci la medii (mai mult sau mai puțin) toxice și la obiceiuri rigide, la cărări bătute și drumuri înfundate. Dacă ar fi terapeutul acolo, ar ști să îți ghideze alegerile într-un mod mai congruent cu scopurile tale (și da, sigur că uneori ți-ar spune de multe ori și ce să faci, e un mit că nu se spune). Firește, ideea este să preiei tu rolul de terapeut, dar drumul e greu și anevoios și adevărul e că uneori nu ai ști nici măcar ce e de făcut, ce să mai zici de controlul comportamentului. Sunt însă persoane care au mereu un terapeut la dispoziție, chiar la un clipit distanță, de exemplu…eu 😊 și mulți alți colegi care și-au ales această meserie. Deci, cum e să ai pe bune tot timpul un terapeut în capul tău?

Ca preambul, long story short, psihoterapia (cel puțin cea despre care avem date științifice, cea cognitiv-comportamentală, de exemplu) funcționează. Nu perfect, nu pentru toată lumea la fel, dar funcționează. Cu atât mai bine ar trebui să funcționeze când ai, la propriu, terapeutul în mintea ta, însă…

Știm că psihoterapeuții nu au neapărat o sănătate mentală mai bună decât restul populației; avem niveluri mai mari ale depresiei și anxietății și ale consumului de substanțe, burnout și ceea ce se numește compassion fatigue (epuizare emoțională ce se traduce în dificultatea de fi empatic). Avem relații cam la fel de bune sau de proaste ca restul populației, deși terapeuții de cuplu posibil să aibă un mic avantaj. De ce? O parte se explică prin biasul de selecție în profesie, posibil ca cei mai cu issues să fie tocmai cei care vor să se specializeze în sănătate mentală, să se vindece pe ei, cum ar veni. Nu este motivația perfectă, dar este de înțeles. Posibil și să fie mai conștienți de propriile simptome și atunci să le raporteze mai frecvent. Însă ok, odată ce ai o problemă, de ce, terapeut fiind, nu o rezolvi? Care sunt motivele pentru care pe tine terapia „nu funcționează” și dacă totuși funcționează, ce anume funcționează?

De ce merge și nu merge?

Terapeutul e una, omul e alta.

Terapeutul nu e o persoană, e o instanță, un fel de-a fi în context, un mod (pentru cei familiarizați cu schema therapy). Când ești în mindsetul de terapeut, atenția este aproape exclusiv centrată pe persoana din fața ta cu care construiești o relație în timp ce computerul din mintea ta caută mecanisme psihologice și ipoteze de lucru. Aha, ce spune acum merge pe teoria efectului contraintențional în supresie, aici se vede procesul de auto-depreciere, aici avem meta-cogniții despre îngrijorare, etc. Terapia e un process de gândire intens, necesită concentrare, e greu și înnălțător în același timp și da, funcționează și pe mine. Ședințele de terapie cu clienții mei m-au salvat și pe mine, indirect. În restul vieții nu ești însă în acest mod de funcționare și e normal. Nu toate relațiile sunt terapeutice, nu gândești în termeni de mecanisme decât dacă depui efort; în rest, gândești în scurtături, distorsiuni cognitive (gânduri aiurea pe care le avem pentru motivul că le-am învățat așa și le-am exersat prea mult), simți la fel și faci suficiente greșeli de comportament de care nu ai vrea să afle clienții tăi neapărat. Cu alte cuvinte, nu funcționezi ca terapeut în viața de zi cu zi by default. Îți poți folosi mintea de terapeut, dar cu același efort pe care îl depune un client. Aș spune că foarte mulți terapeuți au fost și merg la terapie la alți colegi și nu este nicidecum un semn de slăbiciune, ci de integritate și profesionalism.

Felul în care te ajută psihoterapia (și unde se poticnește)

…Nu e felul în care speri în liceu că te va ajuta. Țin minte că încă de pe atunci răsfoiam handbooks peste nivelul meu de înțelegere și nu îmi dădeam seama cum mă vor ajuta acele informații să mă schimb ca persoană. Am zis, lasă, va fi mai clar la facultate. A fost și nu a fost, am aflat cum se pot schimba gândirea, comportamentul și implicit, emoțiile oamenilor. Tehnic, nu e atât de greu, dar în nici un caz așa cum mi-am închipuit. Se spune că schimbarea vine din interior. Schimbarea cui, însă? Parafrazând o glumă de psihologi, becul îl schimbă alții, nu trebuie neapărat să vrea să se schimbe. Îmi închipuiam eu că în urma lecturii sau a terapiei, sau a practicii de terapeut, se vor produce diverse declicuri în mintea mea care mă vor schimba ca personalitate în sensul dorit (long story short, să fiu mai extrovertă și am o stimă de sine mai stabilă). Nu s-a întâmplat. Declicuri (în terapie le numim insight-uri) am avut și cred eu că le-am dat mai departe, if anything, cred că e o calitate pe care o am ca terapeut, aceea de a produce insight-uri (restructurări cognitive abrupte, dacă vreți). Da, putem schimba modul în care gândim și asta ne influențează emoțiile, putem învăța să ne “prindem” gândurile aiurea și să le vedem ca atare – sunt doar gânduri, sunt doar stări. Eu personal am învățat niște lecții de acceptare a propriei persoane, cred că asta a fost cel mai important lucru, dar nu a fost numai insight, ci mai mult muncă de lămurire în fiecare zi. În zilele în care nu lucrez pe acceptare necondiționată și auto-compasiune, mă urăsc aproape ca-n liceu. Schimbările în comportament – ceea ce faci – sunt greu de explicat fără a intra în detalii tehnice dar ce am înțeles eu este că ar fi foarte ușor de făcut dacă universul ar conspira să îți arunce în cale stimuli discriminativi (sorry 😊) și să recompenseze doar acele comportamente pe care vrei să le faci mai des. Oamenii ar trebui să te asculte atunci când ceri frumos un lucru și spui mulțumesc. Dar poate în istoricul lor de învățare rugamintea nu e un stimul la care să răspundă frumos, fiind condiționați să răspundă doar la porunci. Poate ai fi mai fericit dacă ai ști să spui nu, doar că în prima faza va trebui să treci peste privirile pierdute ale celor care nu înțeleg ce s-a întâmplat cu tine și de ce nu mai ești „de treabă”. Inevitabil, mediul și anturajul tind să facă tot ce-au mai făcut și să-și mențină echilibrul.  Aici terapeutul din mintea ta intervine și oferă el însuși recompense, doar că el e doar unul, ceilalți sunt mulți.

So, de ce nu suntem optim funționali, lăsând la o parte întrebări filozofice despre ce-ar înseamna și asta? Eu am venit cu 1. Terapia necesită efort cognitiv, e un job, nu un mod natural de funcționare a minții și 2. Ceilalți sunt mai mulți (și au mai mare putere în a-ți recompensa și pedepsi comportamentele decât tine).

So, as a challange pentru colegii mei, i-aș întreba: 1. Care crezi că e cel mai mare câștig personal al faptului că ești terapeut/ce anume poți aplica pe tine, 2. Ce nu iese?

Poveste de iarnă

În așteptarea unei noi inspirații și în spiritul sezonului, I reloaded this 🙂

Deschid ușa și intru în căsuța mea, în sfârșit am ajuns. Trântesc schiurile și bagajul în hol, am tot timpul să le pun pe toate undeva, dar deocamdată vreau să stau pe canapea și să mă uit la seriale. Sunt 3 zile de când Vladi mi-a ieșit complet din minte deși m-a lăsat în fața blocului doar de câteva minute. Mă întreb dacă va ține și într-un fel îmi pare rău că a dispărut pentru că el era speranța că uite, există pe lume bărbați pe care i-aș putea iubi…cel puțin teoretic, ipotetic. Mă trezesc dimineața și dau un check mental, mai e acolo sau tot dispărut e? Dispărut. Ah, îmi trimite pe messenger niște poze de la schi, nu am nici un interes. Chiar în prima stăm noi doi la un vin fiert și râdem fermecător către cameră. Doar că dacă mă uit mai bine, suntem de fapt crispați și chinuiți și eu îmi amintesc că mă simțeam rău și vroiam să plec acasă. Așa am și făcut, am urcat în apartament unde fix ca-n telenovele, Rosalinda reloaded, l-am găsit pe Făt Frumos sărutându-se viguros cu vrăjitoarea. Pentru efect dramatic ar fi trebuit să exclam cu surprindere „Vladimir!” sau „Juan Fernando!” Ei ar fi trebuit să ridice la mine priviri surprinse, speriate și rușinate, eu ar fi trebuit să ies din cameră ca o furtună, Vladi ar fi trebuit să alerge după mine „stai, Amelia, nu e ceea ce pare!” Haha. Doar că n-am făcut asta, am rămas tăcută pe loc și foarte încet am ieșit afară și am intrat din nou mai cu zgomot și le-am dat timp să se organizeze. Am intrat în camera pe care o împărțeam cu vrăjitoarea și am plâns în plapumă o zi și-o noapte, până când, a doua zi, Vladi era complet dispărut din mintea mea. Câteva zile și 1700 km mai încolo, e tot dispărut. Mă sună Sânziana, vorbesc cu ea despre excursie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (a fost super, un pic frig, un pic gheață, bla bla), doar că mi se rupe sufletul gândindu-mă ce mare miză e pentru ea. Pe ea chiar o va părăsi Vladi pentru vrăjitoare și pe ea o va dărâma. Adică, ea pierde un iubit, eu un piedestal doar.

Hey, care e temperatura de pe lună?

127 de grade Celsius în timpul zilei și – 173 de grade noaptea. Nu are atmosferă, răspunde Vladi înapoi pe messenger.

Oooo, you’re so smart!

I googled it, and you know it 🙂

Daaa, oare de ce n-am căutat eu direct? Întrebare retorică, aveam nevoie de un pretext ca să-i scriu fără motiv.

De ce și cum a fost de fapt

Deci cum am ajuns să mă gândesc în acești termeni la prietenul prietenei mele? In my defense, eu l-am văzut prima. L-am cunoscut odată cu Sânziana, venise din Timișoara să lucreze într-un proiect de arhitectură împreună cu fratele ei și ieșiserăm mai mulți în oraș. Mi-a plăcut de la început, avea un aer jucăuș, niște ochi mari albaștri și un excelent simț al umorului. Excelentă empatie de asemenea. E probabil cea mai simpatică descriere pe care i-o pot face cuiva, companie vivace într-un suflet frumos. I-am și spus Sânzianei că îmi place și ea m-a încurajat, a făcut astfel încât să ieșim cât mai des.

Vladi și grupul lui animase un pic viața noastră de burlăcițe trecute bine de 30 de ani. E o chestie când treci, ca femeie singură, de 30 și ceva de ani. Pentru mine și Sânziana, a fost o ușurare și o provocare. Pe de o parte, eram scăpate de fricile care ne bântuiseră ultimii ani ai decadei de aur, cum că dacă rămânem singure…deja se întâmplase, lumea nu mai zicea nimic, ghiceam întrebări nerostite în aer dar de întrebat, nu mai întrebau. Ne întâlneam cu unul, cu altul, nu se lega nimic, făceam mișto de noi și de toate atributele psihologice cu care ne-a cadorisit psihologia: atașament evitant, frică de intimitate, imaturitate emoțională și altele asemenea; ieșeam când aveam ocazia și ieșeam și când n-o aveam, măcar eram două și ne-o puteam crea singure. Pe de altă parte, cercul social inevitabil se închidea, majoritatea celor de vârsta noastră aveau preocupări mai domestice și copii, așa că eu începusem să am întrebări existențiale de genul bine bine…înțeleg că nu familie, dar nici măcar viață? Ar trebui să vând tot și să mă mut în Asia? Vladi a venit ca un refreshment în cercul nostru anemiat, era băiatul din alt oraș care trebuia dus la filme și cluburi. Vladi m-a surprins pentru că nu credeam că îmi mai poate plăcea cineva care să nu fie de pe Netflix. Sânziana aflase de ce e singur (pentru că pe noi nu ne vedeam, dar la alții încercam să descoperim scheletele din dulap, aka dacă-i singur de multă vreme trebuie să fie ceva în neregulă cu el), părea o poveste destul de normativă, cu o relație trasă de păr care se destrămase de la sine. Vorbeam cu el pe mess despre tot felul de nimicuri, aveam un fel de prietenie, nici nu-mi era clar dacă e flirt sau nu, dacă pentru el sunt o amică doar, dacă ar trebui să fac mai mult, etc, așa că mă blocam în overthinking și preferam s-o las așa, până la urmă important era ca el să existe, nu să fie cu mine. Așa credeam eu, până când m-a sunat într-o zi de iunie.

-Hey, ce faci princess? Ce planuri ai mâine? Este concert Robin și aș vrea să merg, vii?

-Daaa, sună bine 🙂 Cine mai vine?

-Doar noi doi. Ce zici de asta?

-Că e perfect. See you soon!

Deci cum??? Incredibil moment, parcă ar trebui să nici nu cred dar nici nu mă pot abține. Vladi m-a chemat în oraș, doar eu cu el! Nu mai simțisem asta de mult, senzația de plutire de pe Himalaya. Dacă e să mă judec la sânge aș putea spune că da, ce e “incredibil” este așa dintr-un motiv, anume că e foarte puțin probabil. În realitate, cred că ești mult mai fericit dacă nu afli niciodată cum bate briza pe Himalaya (metaforic vorbind, în realitate pe Himalaya îți îngheață și gândurile din cap), eu însă i-am simțit adierea pe ici pe colo, în momente ca acestea, când în ultima clipă, prințul m-a invitat la bal. Tot weekendul mi l-am petrecut încercând să mă temperez, să îmi spun că nu are cum, nici nu-l cunosc, puțin probabil, etc. Mi-a fost frică să-i spun Sânzianei, dacă nu se întâmpla nimic… m-ar fi sunat să întrebe și eu aș fi retrăit senzația eșecului și escalandele pe Himalaya cam așa se terminau la mine, cu o izbitură adâncă în realitate. La fața locului însă, Vladi era în mod deosebit atent și lipit de mine, glumeam, dansam, urlam unul la altul peste muzică, ca doi prieteni, dar nu se zice „marry your best friend”?

-Uite, Ame, știu c-ai zis Mojito, dar eu ți-am adus Long Island, ca și mie. Dacă tot suntem aici.

-Vroiam să fiu domnișoară 🙂

-Cam târziu pentru asta, răspunde el.

Puțin amețită și prefăcut indignată, l-am lovit în joacă peste mână și s-a trezit cu băutura pe tricou. M-am agitat în jurul lui, cerându-mi frenetic scuze. El a râs și mi-a plantat un sărut scurt și apăsat pe buze, apoi s-a dus să se spele. Am rămas un pic în aer, întrebându-mă dacă ar fi trebuit să-mi întredeschid naibii buzele, să văd dacă s-ar fi transformat într-un sărut adevărat, fără echivoc. Doamne, ce prostie, calmează-te că nu e șah, vine înapoi. A venit, dar împreună cu niște colegi, așa că momentul s-a dus și nu mi-a fost clar nici atunci și nici de atunci dacă a fost cazul să cobor sau nu de pe Himalaya. Am ales să fac pași timizi și defensivi în coborâre, cu privirea totuși ațintită în sus și cu ezitări de revenire. Concret, Vladi n-a mai dat semne clare și eu n-am vrut să tensionez relațiile.

Ce zici Ame, îți place de Bob? Pare așa cum zici, charming, cu fler, confident…

Nu știu Vladi, e un pic exagerat și fanfaron, îl văd impersonal, ca și cum se uită prin tine, ceva nu-i ok cu el.

Imaginează-ți-l peste vreo 30 de ani. Când îl părăsesc farmecele și el nu-și dă seama. Știi ce zic?

Daaa, prevăd mișcarea MeToo, varianta românească.

Nu voi relua metafora cu Himalaya, cred că a fost destul și am alta mai adaptată situației, metafora telenovelei, în care personajele au izbucniri coleroase dramatice în loc să își suprime emoțiile în mod civilizat. Era ultima duminică de Electric Castle, eu fusesem la o conferință și asta era prima seară în care veneam, ceilalți erau deja acolo. Zburam ca o floricică plină de speranță…în fine nu insist. Realitatea a fost că m-am apropiat de scena principală și acolo i-am văzut pe Vladi și pe Sânziana ținându-se de mână. Am înghețat în neputință. Ei au venit la mine zâmbitori să mă salute, au venit și Florin și Gelu, știu că mă uitam la ei un pic confuză și nu înțelegeam ce zic pentru că mă gândeam la ce naiba să fac acum, cum să resist cu ei o noapte întreagă. Așa că, odată pentru totdeauna, am avut și eu….my own Rosalinda moment. Am spus „revin” și am plecat acasă direct, fără să anunț pe nimeni. Sânziana și Vladi mă tot sunau și îmi trimiteau mesaje și eu nu răspundeam, sâc sâc. Trecuseră câteva ore și ei aveau două variante: să se agite în continuare și să alerteze securitatea festivalului sau să mă lase baltă. Nu mi-a fost comodă niciuna dintre variante, așa că i-am scris până la urmă Sânzianei: „am plecat acasă, sunt ok”.

Viața trăită în liniște

-Ce să-i cumpăr de ziua lui? E acum, pe 5. M-am tot gândit și nimic nu-i bine. Doar nu un set cu spumă și after shave…un vin, un gadget? Ce zici, Ame?

-Un gadget sună bine, pare genul care e cu astea.

-Nici nu știi….Acum când am fost la el la Timișoara…waw, deci toată casa plină de high tech. Avea și niște ochelari de soare la care puteai vorbi la telefon. Nu cred c-aș ști ce.

-Un tricou mai fancy? Un parfum? Am și eu idei de cadouri de dus majorat dar hei, ei sunt cu profesiile de creație, nu eu.

-Nu nu, mai bine o carte. I-aș face un obiect decorativ, dar el are un stil mai spartan, nu decorează.

-Știuuuu, o păturică! Un set sexy de lenjerie de pat!

-Ame…:) very helpful…

Mai aveam idei tâmpite dacă vroia să le audă, dar n-aș fi vrut să fiu în locul ei. Nu-i ușor să cumperi un cadou noului iubit, avem o vârstă, nu mai putem să mai venim cu un ursuleț de pluș.

Viața a mers înainte, am fost cu ei la Paris, la terase, în natură, la seri de filme, în grupuri și noi trei. Mi-am lărgit și eu cercul de prieteni, gândindu-mă să nu le parazitez cuplul. Mă gândeam la Vladi ca la un prieten, devenise o simpatie platonică și o parte din mine se întreba dacă nu cumva e mai bine așa, în ideea că îl pot avea prin preajmă fără să am nimic de pierdut. Eu cu Sânziana am reușit să ocolim cu tact orice discuție despre …de fapt nici nu știu despre ce ar fi fost, poate uitase că i-am zis eu nu știu când că îmi place de Vladi. Și atunci eu ce să zic? Sau poate nu uitase și atunci ea ce să zică? Am ieșit și eu cu cineva, am ieșit încă și în patru, doar că n-a mers. Remi era un scump, doar că am fost ezitantă, el la fel și s-a rupt de la sine. Mi s-a rupt inima când m-au anunțat că se mută amândoi la Timișoara. M-am bucurat pe moment, gândind că era prea dependentă viața mea socială de ei dar când au plecat pe bune, am plâns cu lacrimi. Ne-am regăsit în pandemie, la început pe zoom, apoi scârbiți de videoconferințe, am trecut la telefon. Din când în când doar, că așa e cu izolarea, te obișnuiești în tăcere și din ce taci, ai mai tăcea. Aveam flash-uri cu viața de dinainte și mă gândeam la cât putea fi de obositoare și de grea, mă și mir că aveam timp să lucrez ceva mai de substanță. Mi-a lipsit socializarea acut, o vreme, dar apoi s-a instaurat un fel de inerție și platitudine, nu chiar tristețe, nu chiar plictiseală, dar așa, un spleen existențial. Orice ieșire din casă devenise un proiect care trebuia planificat și abordat cu seriozitate, țineam minte drumurile la Lidl. Cum o fi să pleci de acasă dis de dimineață și se te întorci abia seara?

Ame, Sânzi, eu nu mai pot, hai să mergem la hotel.

Mergeți voi, Vladi, n-am fost încă la apartamentele lui Napoleon. Îi răspund eu de pe podea, uitându-mă în sus.

Ca să mergi acolo, trebuie să mai stai odată la coada de la Mona Lisa. Serios, suntem toți rupți. Mai ții minte vreo pictură din ultimele 30 de camere?

Delacroix, Libertatea conducând poporul, răspund eu mândră de mine.

Dar n-o știai și dinainte? Pe bune, nu sunteți normale, nici măcar nu vă place pictura, nu e ca și cum acasă studiați albume. Ne rupem spatele aici doar ca să fim la Luvru.

Păi tu de-aia nu ești interesat, că le știi pe toate dinainte, îi răspunde Sânziana jucăuș. Hai să mergem, vine Ame mai târziu.

Adevărul e că vroiam să le las o după-masă, să facă ei și altceva la Paris înafară de muzee și cafele.

Coming back to life

După doi ani de pandemie și și mai mulți ani de așteptare, plecam la schi cu o gașcă de prieteni. Prieteni nu de-ai mei, e drept, ci de-ai lui Vladi. M-au chemat încă de anul trecut când se vindeau pachete cu incertitudine, ieftine, dar nici nu știai dacă „se ține”-. Mai fusesem eu la Val Thorens, dar nu-mi aminteam nimic…îl încurcam cu Deux Alpes și se amestecau toate, plus că munți, zăpadă, pârtii, cabane, cât de diferit poate fi. Mi-am umplut bagajul de haine noi, două costume de schi și jumătate (adică încă o geacă, cumpărată de cu un an în urmă, că era la reducere și era cu roz), pantaloni casual și machiaje just in case, atât îmi aminteam cât să știu că nu e nevoie de tocuri. Am plecat cu Vladi, Sânziana se îmbolnăvise chiar atunci și n-a mai putut să vină. Vorbeam cu ea de pe drum și îmi tot turuia despre un tip din gașcă care era deja acolo și „de care sigur îți place, Ame”, unul Cristi. Urma să împart camera cu Linda, o colegă de-a lor. Îmi era și dor de Vladi și era și ciudat să fiu cu el în mașină atâta timp, era safe dar nu mă puteam opri să nu îmi studiez expresiile faciale în oglinda laterală când și când, sau să îmi ajustez poziția corpului, părul. Relația perfectă, fostul iubit neavut niciodată și fără perspective.

Când am ajuns noi, gașca era beată sapă, n-am înțeles nimic din ei, dar am rămas mască atunci când Linda (colega mea de cameră to be) s-a ridicat la masă ca un soldat și a spus mă duc să mă …în fine, mergea la baie. Ce să zic, genul meu nu era, după cum m-am convins în zilele următoare. Cristi, tipul pentru mine, arăta destul de bine, brunet și masculin, nu ca Vladi care era mai degrabă un finuț. Mari impresii nu mi-am putut face însă, era beat și dormea cu capul pe masă, a mormăit ceva când ne-a văzut și a căzut la loc. Eu cu Vladi ne-am zâmbit și am hotărât că era cazul să recuperăm rapid din handicap, cu o sticlă de țuică scoasă dintr-o traistă.

A doua zi m-am trezit singură în apartament, era destul de târziu și nu mai știam dacă a încercat cineva să mă trezească sau nici măcar. Mă durea capul, deloc surprinzător dar mi-am făcut curaj, în ideea că aerul de munte mă va revigora. Într-o stare ciudată de surescitare m-am dus la duș, m-am îmbrăcat, am mâncat niște chipsuri rămase pe masă, am coborât în rastel după schiuri și i-am căutat pe ceilalți cu privirea. L-am zărit pe Cristi, tipul pentru mine și am zis să fiu drăguță, așa că m-am dus la el.

-Hey, ai fost sus? Cum sunt pârtiile?

– Ok, un pic gheață, dar acceptabile. Tu pe unde ai fost?

-Acum am ieșit. Nu știu pe care să mă duc.

-Hai cu mine dacă vrei, eu am fost pe roșia asta.

Aveam două opțiuni, prima să fiu eu însămi și să zic nu nu, caut una albastră pentru început și a doua să fac ceva diferit și să nu-i fac tipului o impresie greșită. Am ales să mă duc cu el. Îmi simțeam inima cât un purice pe telescaun văzând pe unde urma să coborâm, am încercat să-mi zic că e doar o impresie de sus, că e ok, că nu sunt singură. Cristi în nici un caz nu părea impresionat de spaimele mele. În vârf era așa gheață la telescaun și vânt că aproape m-am împrăștiat pe jos. M-am uitat neputincioasă în jur; până devenea lată, pârtia se îngusta destul de mult și după cum lucea în soare, părea un patinoar.

-Cristi, e multă gheață, nu știu dacă mă descurc.

-Cantezi mai tare, zise și se duse.

Mă uitam înghețată la el cum pleacă fără nici un stres și am avut un moment foarte lung de singurătate și de spaimă. Ce mă fac? Să îmi dau jos schiurile și să o iau pe jos? Mi-am scos telefonul și l-am sunat la Vladi, să facă ceva, dar n-a răspuns. M-am uitat că poate poate mai vine cineva din gașcă. M-am gândit să rog pe cineva să mă ajute cumva, dar nimeni nu făcea contact vizual cu mine. Lacrimile mi-au încălzit obrajii câteva clipe, apoi mi-am amintit că sunt adult și am intrat în modul de rezolvare de probleme. Mi-am calculat o rută de care să mă țin cât de cât, am așteptat un moment în care era liberă pârtia și am pornit, sperând că voi canta din instinct, că doar n-aș ști s-o fac controlat. Nu știu cum, am ajuns jos și am început să-mi caut gașca din nou. Uite, sunt la munte cu multă lume, dar sunt mai singură ca niciodată.

Où sont les neiges d’antan?

Realitatea bate filmul, so they say. Ce-i drept că pentru vacanța aia, realitatea m-ar fi putut lăsa pe mine la butoane. Îmi imaginam eu seri șic la restaurant; când colo, se mânca în camera, de la magazin. Odată am propus să ieșim și repede a sărit Cristi că ceeee, să dau eu 40 de euro!!!! să nu știu ce. Clar, not my type. Bețiile alternau, o seară da, o seară ba. Vladi nu știu unde dispărea și el și nu-l prea vedeam în timpul zilei. Pe pârtie eram singură sau cu Mirela, o altă fată din grup care nu știa prea bine să schieze și eu eram singura după care se putea ține. Linda, colega mea de camera, nu știa nici ea, dar nu părea că-și dă seama. Se arunca ca un bolovan din vârf și doamne-ajută. Râdea ca în mahala când povestea cum a intrat în unul și în altul. Prezența ei mă scotea din minți și îmi era greu să spun de ce și și mai greu să o descriu fără a folosi epitete. Înjura cu voce tare și râdea de spărgea geamurile. Se lăuda cu felurile în care a încălcat ea regulile în pandemie, cu modul în care a șmecherit pe unul și pe altul, cu tupeul ei insurmontabil care rade tot ce-i stă în cale. Ca în manele. Făcea aluzii sexuale și mergea în lenjerie prin apartament așa, lejeeer dar fără pic de grație. Nu arăta nici bine după părerea mea, dar nici asta nu părea s-o complexeze. Avea păreri savante despre dieta paleo și alte aberații, după cum era și o avidă cititoare de literatură de dezvoltare personală. Mi-a zis că dacă te gândești la ceva, poți să atragi cu mintea acel lucru și că sunt cercetări de top care arată asta (???). Nu văzuse însă nici o cercetare în psihologie și nici nu avea curiozitatea să vadă una. În fine, două zile m-am străduit să îi zâmbesc de fiecare dată când o vedeam, să nu-și dea seama că n-o sufăr, dar apoi am realizat că nu-i pasă și am lăsat-o baltă.

Tot contemplând senzația amăruie pe care mi-o dăduse vacanța până atunci, am ieșit într-una din ultimele seri în balcon la o țigară. Nu semăna cu nimic și așteptam să plec acasă, dar în același timp mă gândeam că trebuie să fie vina mea, că sunt aceeași adolescentă inadaptată, care se uită din afară la cercurile oamenilor.

-Hey, pretty, ești cam abătută, nu? Uite un brandy să-ți revii, l-am auzit pe Vladi venind din spatele meu lângă mine. Mi-a zâmbit și cred că m-a invadat oxitocina, de am simțit cum mi se relaxează corpul. Ce-i? A insistat.

-Nimic anume, prostiile mele. Mă așteptam să fie altfel unele lucruri, dar știu că nu ar trebui să pretind sau să zic..

-Ce ai vrea?

-Să fi mers la un restaurant de exemplu, măcar odată.

-Hai acum, noi doi. Heii, eu cu Amelia mergem la bistro, pa!

Am ieșit spontan pe ușă, aproape fugind, încă ne-am și uitat dacă nu s-au pornit și ceilalți după noi. Începuse să ningă, în sfârșit și aveam senzația de cozy și de safe pe care mi-o dau luminile caselor în zăpadă, cu tot ce ghicești că se petrece în spatele ferestrelor. Am mâncat fondue, la mâncare el era snobul, că se mănâncă ce-i din Franța. I-am povestit despre prima mea zi pe pârtie cu Cristi, ce-am pățit.

-Deci nu știu de ce ați crezut tu și Sânzi că mie îmi plac nesimțiții.

-Credeam că ăștia așa, mai alpha males.

-Sorry, cred că în mintea mea Alpha înseamnă altceva. În fine, îmi place să fiu tachinată, așa cum faci tu câteodată. Stop, remarcă nepotrivită, am căutat să schimb repede subiectul. Dar nu cum face Cristi care mai mult mormăie monosilabic.

-Și cu mine cum rămâne? Insistă Vladi și îmi mai toarnă din sticla de vin. Dacă tot am ajuns în acest punct, de ce să nu i-o spun până la capăt?

-Păiii…mai demult, atunci când stăteai la Cluj, m-am gândit la tine și …altfel. Chiar am avut impresia că poate fi ceva și din partea ta, atunci, în seara aia, la concert. Sigur că nu…începea să-mi pară rău c-am deschis subiectul. El însă a spus ceva ce m-a uimit.

-N-a fost doar impresia ta. Am simțit și eu la fel. Răspunzându-mi la întrebarea care mi se citea în ochi, a continuat. Adevărul e că mi-a plăcut în paralel de voi două, de tine și de Sânzi. A fost momentul acela cu noi, apoi…nu știu, ceva m-a atras la ea. Și sincer, cu ea a fost mai ușor.

-Oh…da. Zâmbesc amar gândindu-mă că probabil asta își închipuie toți, că sunt prea complicată pentru ce am de oferit și că Sânzi măcar pare mai pe picioarele ei chiar dacă și ea e sensibilă și overthinker ca mine.

-Nu te gândi la tot felul de explicații complicate, intuiește el. Adevărul e mai pragmatic. M-am gândit că dacă e să meargă relația, Sânzi se poate muta mai ușor la Timișoara, ca designer de interior. De altfel și lucrăm împreună. Pe când tu, cu universitatea…

-Ceeee? Într-un fel mă enervez, în alt fel răsuflu ușurată la gândul că hei, uite, dacă aș fi avut un job flexibil aș fi avut poate o șansă.

-Serios, nu mai citi atâta printre rânduri. Așa a fost.

Deconcertată de discuția asta, m-am întors în cameră. Linda sforăia ca un tanc, mă rog nu cred că tancurile sforăie, dar știți ce vreau să spun. Am adormit cu zâmbetul faptul de a ști că s-ar fi putut și că se mai poate. Nu cu el, cu altul care să-i semene, care știe să râdă și să vorbească, care știe când să te ia de mână și când să te lase în pace, care are încredere și potențial și care știe că e doar un om pe o planetă mare, într-un univers și mai mare.

Am avut o zi de pace interioară înaintea furtunii, înaintea fracturii logice. Credeam că am înțeles câte ceva despre lume până când i-am găsit pe Vladi și pe Linda pe punctul de a face sex. Aș fi înțeles multe, dacă era mai tânără, mai frumoasă, mai radiantă, dar nu cu ea. Probabil Sânziana, alegerea mai ușoară, s-a dovedit până la urmă prea grea la rândul ei. Aș fi înțeles la Cristi, la un altul care se zbate în jurul femeii încercând să înțeleagă doar pentru a ajunge la concluzia că femeia nu e om. Aș fi înțeles la unul care se retrage în ziduri de tăcere neștiind, din nou, ce vor lumea și femeia de la el. Dar nu, la el n-am înțeles. Am suferit o zi și o noapte și apoi m-am recompus. Lucidă, resemnată, liniștită după ce mi-am adăugat și eu un nou zid, de care Vladi nu mai putea să treacă. Ești ca oricare, zice o poezie. Eram noi trei împotriva lumii, acum vedeam că de fapt sunt doar eu…și Sânziana. Și niște poze în care zâmbesc săgalnic, în posturi improbabile, de cândva, din Val Thorens.