Femeia single în societate

Urmărită de mică de spectrul doamnei Havisham din Marile Speranțe sau de disperarea Auricăi din Enigma Otiliei care suspina la fereastră după ofițeri, am vrut să pornesc de undeva în a căuta și schița care ar fi imaginea femeii single în societate, de ce este atât de neagră această perspectivă încât bagă sperieții și-n fetițe. Nu trebuie să fi citit Marile Speranțe sau Enigma Otiliei ca să avem în minte imaginea haotică și demnă de milă a fetei bătrâne, cum de altfel, nu trebuie să știm istoria ca ea să ne influențeze. Poate credeți că aceste idei sunt depășite și că nu mai există discriminare împotriva persoanelor single, că nu mai este o stigmă și că toată lumea recunoaște că există mai multe moduri legitime de a-ți trăi viața intimă. Oamenii resimt diferit, știu că sunt tipe single care nici măcar nu se gândesc la asta ca la o posibilă identitate (mai bine, desigur, dar nu e ca si cum poți controla) pe când altele sunt terorizate de idee. În fine, dacă simți, e acolo și ca să preiau ceea ce am învățat de curând a fi o maximă feministă, personal is political, dacă ești constant rănit, înseamnă că e ceva în societate, nu (doar) în interior care te vulnerabilizează. Bella DePaulo a consacrat termenul de singlism pentru a se referi la discriminarea socială a persoanelor singure – în societățile centrate pe căsnicie (cum este SUA dar și România), persoanele singure sunt discriminate direct (ex. prin luarea în calcul a statutului marital când vine vorba de decizii medicale – ex. transplant) sau indirect, prin lipsa măsurilor de sprijin sau prin lipsa lor aproape totală din discursul politic (parcă nimeni n-are chiar vrea să lupte politic pentru mame singure, dă prost față de oamenii respectabili). Unii contestă termenul în logica de „hai mai lasă-mă cu discriminările tale, sunt probleme reale în lume”. Sigur că nu este o formă atât de agresivă și imediată de discriminare – nu ești arestat aiurea pentru că treceai și tu pe-acolo, nu ești dat afară, nu se uită lumea dubios la tine pe stradă, discriminarea e mai subtilă și se manifestă prin excludere socială în primul rând – politic nimeni nu-ți vorbește, social prietenii cuplați te lasă pe dinafară, devii greu de plasat la o masă și greu de plasat într-o categorie mentală (ce-o mai fi și cu omul ăsta). Oare faptul că primul impuls când văd pe cineva cunoscut pe care n-am văzut de mult este să mă ascund pentru a mă feri de întrebări nedorite, rostite (ex. ești căsătorită) sau mai ales, nerostite (de ce, ce e în neregulă cu tine), este vina mea sau (și) a societății? Sau că sunt mai puțin inclusă în cercuri sociale, asta mi se pare sau se întâmplă? Cred că femeile single știu ce vreau să zic. N-o fi intenționat, n-o fi cu răutate, n-o fi nici măcar conștientizat, dar e acolo. Și mai rău decât că e în capul altora e că e și în capul nostru și mă întrebam de unde. De unde imaginea negativă a femeii singure și de unde calitățile ei particulare – nebună, nevrotică, acritură?

Imaginea femeii singure în spațiul public

Femeia singură, în spațiul public, nu prea există. Serios, I googled it, în România mai deloc, m-am bazat în ce am scris pe surse externe, uimită fiind totuși de cât de asemănătoare sunt stereotipurile între culturi. Nu prea există în lumina reflectoarelor, nu e nimeni single, nu se vorbește despre asta, deși sunt tot mai multe femei singure, încă la noi proporția nu a devenit “îngrijorătoare”. Dar stereotipul există; ca de obicei, mentalitățile au rămas în urma societății. Practic, am rămas cu aceleași explicații pe care le-am fi folosit și acum o sută de ani, când era atât de rău să fii singură încât femeile erau extrem de motivate să nu fie. Cele care rămâneau nealese nici de cei mai puțin dezirabili pretendenți aveau cu siguranță, mari defecte  -urâțenie, lene, caracter necinstit. Egoismul și imaturitatea au apărut și ele pe tapet, ca un cadou al psihanalizei clasice (ex. ca fapt divers: știți cât de influentă a fost teoria neconfirmată a lui Freud despre incapacitatea unor femei de a avea orgasm prin penetrare, aceasta fiind forma matură, sănătoasă, spre deosebire de forma infantilă, regresivă a orgasmului clitoridian?) și ale mentalităților privind menirea adevărată a femeii – a fi soție și mamă  – dacă nu ești asta însemnând că nu ai atins treapta superioară de devenire, rămânând blocată la nivel de „fețiță”. Sau îmbâtrânind prematur, înconjurată de pisici (crazy cat lady, alt stereotip universal).

În căutările mele asupra imaginii femeii single m-am împiedicat de feminism, de care mă ferisem multă vreme într-o logică post-feministă (nu știam că așa se și numește, nu știu de ce nu știam). Acum că avem drepturi egale și nu de ieri de azi ci de zeci de ani, feminismul mi se părea că acum e așa, despre dreptul de a purta sau nu culoarea roz. Ce am înțeles eu este că la început a fost despre a demonstra că roz este o culoare la fel de respectabilă ca albastru și că ar trebui să aibă, printre altele, drept de vot. Apoi, a fost despre cum culoarea roz de fapt constrânge poziția femeii în societate și că ar trebui să purtăm mai mult albastru sau să îi obligăm pe bărbați să poarte roz, depinde de curent. În fine, în postfeminism (una dintre accepțiunile termenului) zic că este libera mea alegere să port roz și să mă lase toți în pace să mă joc cu păpușile mele, pentru că sunt ale mele și vreau să le îmbrac în roz și voi să purtați albastru și gri și negru, cotoroanțelor care sunteți (cele din „second-wave” feminism). În acest sens, pot să mă întorc la roluri esențial feminine (soție și mamă) fără să simt că am pierdut ceva din drepturile câștigate de mișcările feministe pentru că acum pot face asta din propria alegere – sau, mai brusc spus, (1) este ok să fiu subordonată bărbatului/patriarhatului pentru că așa îmi place mie și așa am ales, sau, poziția ceva mai periculoasă, că (2) așa este până la urmă în „legea firii” și (3) așa ar trebui să faci și tu. Ideea că împlinirea adevărată, plenară, sinceră a femeii rezidă până la urmă, indiferent de ceea ce spune ea, în familie și copil, că toate celelalte căi sunt minciuni este extrem de răspândită în post-feminism și extrem de puțin contestată. Contești? Ești în negare. De altfel, un cinic mi-ar putea reproșa și mie că „nu ți-a mers pe drumul “natural”/ calea măritișului, vrei acum să faci pe feminista”? Ce să zic, guilty as charged dar mă gândesc eu, nu așa a fost în general? Dacă toate femeile ar fi fost măritate cu prince charming ar fi fost la fel de „radicale”? Doar că în realitate nu au fost, multe au fost bătute și arse, închise în mănăstiri, forțate chiar și de prinți (sau mai ales) să aibă copil după copil, ca să nu mai spun măritate cu forța cu bărbați de vârsta bunicului fără să aibă nici un mecanism social prin care să se poată opune, de unde și determinarea de a construi astfel de mecanisme. Deci, revenind la ideea inițială legată de imaginea femeii single și produsele culturale care o promovează, am încercat să desprind câteva idei mergând pe firul roșu al Antheei Taylor, autoarei unei cărți incredibil de informative și entertaining, Single Women In Popular Culture.

Imaginea femeii single în seriale și filme, chick-lit –  un exemplu pozitiv?

Care e cea mai scary femeie single din literatură și filme? Miss Havisham, Alex Forrester (Glenn Close) din Fatal Attraction? Ambele instabile mental, cel mai probabil o cauză și un efect al faptului că sunt singure (sic). Dar nu despre ele vreau să vorbesc; mult mai interesante mi se par reprezentările ambivalent-pozitive ale femeii single in the city, mai aproape de sufletul meu.

Generația mea a crescut cu Sex and the City, Ally McBeal și Bridget Jones, azi considerate încă simboluri culturale ale post-feminismului și ale vieții de femeie single. Eu eram Charlotte. Nu erau aceste femei mai single decât altele (aveau relații mai mult sau mai puțin serioase), era însă un accent de discurs pe acest topic care lipsise până atunci din societate. Complexitățile, problemele, dar și avantajele vieții de femeie single erau aduse la rampă și puteam vedea libertatea, eleganța dar și vulnerabilitatea – toate absolut firești. În Sex and the City vine vorba de multe ori despre prejudecățile de care se lovesc femeile single și despre angoasele inerente (ex. Miranda are stări anxioase după ce își cumpără singură un apartament pentru că agentul imobiliar îi spusese că fosta proprietară, femeie singură bătrână, cu pisici? a murit și n-au găsit-o decât după o săptămână), dar și despre sex și dreptul tău ca femeie, ca om, de a-l face cu cine vrei și când vrei, despre hedonism, modă, independență și prietenie – sisterhood. Poate mă trezesc melancolică și suspinând după Mr. Big, dar apoi ies să mă văd cu fetele la un restaurant șic și pe drum îmi cumpăr o pereche de pantofi, iar mă apoi mă sună cineva de la o revistă cool să colaboreze cu mine, iar seara mergem la un club pentru că una din fete a obținut o invitație pentru toate. Personajele au o viață împlinită, frumoasă, chiar dacă nu perfectă și oferă ca model traiectorii în care multe femei se pot proiecta –  dacă sunt albe, educate, bogate, heterosexuale și tinere 😊 (evident, serialul și-a încasat-o pe toate aceste motive). All in all, Sex and the City a normalizat viața de femeie single și a propus-o ca alternativă dezirabilă – limitată însă de condiția socială (e ok să fii single dacă ai bani mulți și haine fancy) și limitată în timp. At the end of the day, înafară de Samantha, toate se mărită, confirmând ideea că adevărata fericire rezidă, cum unde, în căsnicie.

Despre Bridget Jones (cartea și filmul), Anthea Taylor are o analiză complexă pe care mi-e frică să nu o stric folosind propriile mele cuvinte. Ca s-o scurtăm, Bridget este o femeie single foarte îngrijorată de faptul că e single, nesigură pe ea și pe corpul ei, îndrăgostită unilateral de șeful ei și care până la urmă este salvată de la această viață tristă de un bărbat de succes, tandru și răbdător, un lord în adevăratul sens (la propriu și la figurat) al cuvântului. Din nou, este normal să fii singură și să ai anxietăți, dar până la urmă sacul își găsește peticul. Cum ar fi arătat însă filmele dacă protagonistele single ar fi rămas single? Pentru că așa, normalizează viața single și nu prea, din moment ce toate sfârșesc în căminul conjugal, nu? Ally McBeal nu se mărită la final dar află că este mamă din greșeală și își găsește împlinirea prin acest alt rol natural al femeii, dacă nu prin celălalt (scrie în carte, eu cred ca am pierdut șirul la un moment dat și nu îmi amintesc deloc). Ca să explic mai bine: chiar și produsele culturale care prezintă o imagine pozitivă a femeii single au curajul de a merge doar până la un anumit punct – este frumos și legitim să fii singură, dar numai pentru o fereastră de timp, apoi trebuie să te măriți ca să fii fericită. În realitate, zic eu, dacă începi curajos, termină curajos sau măcar în coadă de pește. Eu nu mi-am încheiat nici una din povestirile mele cu happy end, mi s-ar fi părut ipocrit (zise ea cu mândrie).

Psihologie și self-help sau cum că oricum e vina ta

În literatura de self-help adresată femeilor singure (imensă, piața este înfloritoare), se remarcă trei mai perspective dar noi probabil suntem mai familiare doar cu primele două. Prima categorie este ceea ce îmi place să numesc literatura de  junglă și savană. Bărbații sunt prădători, de aceea trebuie să te comporți ca o pradă – ce înseamnă asta depinde de ce carte citești, dar are de a face cu a fi pasivă (lasă-i pe ei să vină la tine, nu lua tu inițiativa), inaccesibilă (să creadă că merită să te urmărească ca pe un trofeu) dar și submisivă când trebuie (să râzi la glumele lui, să nu vorbești prea mult despre carieră ca să nu-l intimidezi). Să nu fi însă prea cuminte, că ești prea angelică și atunci nu te dorește sexual. Dar nici prea dezinhibată, pentru că atunci nu vrea să te ia de nevastă. Eu am fost mereu feminină și gender-conforming, asta nu merge clar 😊. Dacă ar fi să dau și eu un sfat de junglă și savană, ce aș recomanda ar fi să înveți mai degrabă să îi scuipi în farfurie – după cum ne învață un serial la modă, noua plăcere vinovată a tuturor (ghiciți care), ca să câștigi burlacul sezonului, trebuie să te cerți cu el pe fiecare subiect și să pară că nu îl respecți câtuși de puțin. Atunci acesta va fi intrigat de caracterul puternic atât de neobișnuit la o femeie încât va ceda pentru că îi va stârni instinctele naturale de competitor-prădător. Iată deci cum teoria instinctelor primitive poate fi folosită pentru a argumenta cam orice preferință a bărbatului și ce anume faci greșit. Nici un efort nu e prea mare și nici o transformare prea radicală pentru a revendica premiul cel mare – un bărbat. Dacă nu reușești să devii competitivă în savană (i.e., să îți crești your mate value), atunci o a doua cale este să settle for the good enough (parafrazând o carte celebră pe această temă). Perspectiva de a rămâne singură este atât de sumbră încât trebuie să ne scădem standardele, să uităm de idealurile romantice și să ne plictisim pentru tot restul vieții alături de oricine până la urmă. Perfect de acord că marile compromisuri ajută la formarea unor relații – duc însă la fericire?

A doua categorie identificată de Antheea Taylor este cea a literaturii de schimbare interioară – focus on yourself kind of thing. Din nou, ca femei singure, suntem puse la muncă, doar că acum trebuie să lucrăm la relația cu propria persoană, să învățăm să ne iubim pe noi înșine, să avem încredere în noi, să ne construim o viață minunată bucurându-ne de privilegiile vieții single care ne oferă libertatea de a ne dezvolta personal și de a investi în cea mai prețioasă resursă interioară: noi. Premiul cel mare este și aici, desigur, un bărbat. Odată ce avem o viață fabuloasă, bărbatul dorit va fi atras natural și ne vom completa într-o uniune a spiritelor libere și împlinite, formând un întreg…o las baltă pentru că ok, stabilitatea o fi atrasă de stabilitate și fericirea de fericire însă ne dăm seama cât de mult cerem de la noi? Că încercând să ne dezvoltăm personal până la sânge intrăm într-un double bind, într-o capcană în care dacă nu ne-am cuplat înseamnă că nu am muncit destul de mult cu noi, măsura succesului în această muncă de auto-dezvoltare fiind, până la urmă, inelul de logodnă? Dacă viața ta single e cu adevărat minunată, ce-ți mai trebuie?

În fine, mai este o a treia categorie de cărți pe care o recomand, care propun viața single ca o alternativă viabilă și deloc de condamnat sau de evitat, mai degrabă o alegere la fel de naturală ca viața de cuplu în contextul contemporan, în care cu toții avem drepturi și pretenții și nici obligații matrimoniale nu mai sunt. E de mirare că din ce în ce mai mulți oameni aleg să nu intre în relații pe termen lung într-o societate care pune mai mult accent pe fericirea individuală și în care ai posibilitatea financiară, ca femeie, să fii singură? De mirare n-o fi, dar este de plâns? Aici mulți spun că da, că am pierdut legătura cu valorile naturale , însă când a existat această epocă binecuvântată în care familii fericite viețuiau pe tot pământul? Adică, în ceea ce mă privește, viața single nu e ideală, nu e ce mi-am dorit și nici n-am depus vreun jurământ să rămân așa. Însă pot să îmi închipui și încă văd în jurul meu n alternative mult mai rele. Din această serie de cărți care normalizează viața single și oferă alternative în acest sens, eu vreau să citesc How We Live Now: Redefining Home and Family in the 21st Century, de Bella DePaulo și Going Solo: The Extraordinary Rise and Surprising Appeal of Living Alone de Eric Klinenberg.

Ca o concluzie, imaginea femeii single, inițial pendulând între amenințare și ridicol, undeva la granița nebuniei, a devenit mai acceptabilă și legitimă, după cum se reflectă și în multe produse culturale. Totuși, pare să rămână condiționată de vârstă (este ok să fii singură în decada 20-30, chiar și puțin după aceea), de orientarea spre carieră (este ok să fii singură dacă urmărești scopuri ambițioase, că altfel n-are rost) și de statutul social (este ok să fii singură dacă ai bani și o viață mondenă). Eu cred că relațiile sunt importante, însă nu doar cele de cuplu, ci și cele de familie în sens larg, de prietenie. Este perfect normal să îți dorești o relație, să te îndrăgostești, să iubești, să ai propria ta familie nucleară. Nu este însă singura traiectorie posibilă, nu este o garanție și nici unicul drum spre fericire. Dacă acum pare greu, este (și) pentru că sunt bariere sociale, limite invizibile care constrâng forma relațiilor interumane, percepții prejudecate pentru care suntem cu toții responsabili. Have a happy life, single or not 🙂

P.S. Stereotipurile negative legate de a fi single nu se limitează la femei; și bărbații single sunt judecați. De exemplu, termenul „burlac” a dobândit abia recent conotații pozitive, de dandy, la origine însemna lucrător cu ziua, un fel de dezrădăcinat, vagabond. Și burlacii sunt acceptabili doar în anumite condiții, mai precis când au o carieră de succes și au bani. Este însă o altă luptă 😊

Resurse:

Cartea de care spuneam, Single Women in Popular Culture de Anthea Taylor

Despre marginalizarea persoanelor single în România, printre foarte puținele materiale ca lumea pe care le-am găsit

Despre feminism in a nutshel, dintr-o carte cu poze

Despre singlism, de Bella DePaulo

https://www.goodreads.com/book/show/66086.Singled_Out

Despre invizibilitatea femeilor single

A table for one – o carte scrisă în contextul Israelului, unde stereotipurile sunt mult mai dure. Mai rău ca la noi, aș crede

https://www.manchesteropenhive.com/view/9781526116352/9781526116352.00004.xml

Singles in the City – o istorie a oamenilor single din Evul Mediu până în Epoca Modernă – nu am găsit-o in full, dar sunt super curioasă

https://link.springer.com/chapter/10.1057/9781137406408_1

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s