Un gest fictiv de bunătate

-Nu am cuvinte, nu mai știu ce să spun…credeam că suntem bulletproof, înțelegi? Ce fac eu acum, de ce mi se întâmplă mie așa ceva? I-am văzut în parcare la frate-său, deci nu…și cumnată-mea nu mi-a zis nimic, dar nimic! De nu-mi vine s-o iau de gât și pe asta, că doar cine i-a fost alături când Jimi își făcea avansuri cu barmanița, cine, cine?

Și continua zilnic, de două ori pe zi litania Mirabelei, pe care de două săptămâni o părăsise Marin pentru o colegă de birou. Ei erau împreună dintotdeauna, mai exact din clasa a noua, erau căsătoriți de 15 ani și aveau doi copii de școală. Nu îi forțase nimeni să rămână împreună, sub ochii lor s-au format și s-au despărțit zeci de cupluri și ei erau bulletproof. Nu le lipsiseră nici provocările, ea făcuse facultatea la Cluj, de acolo o cunoșteam eu, el rămăsese acasă. El fusese plecat la stagii în străinătate. Fuseseră amândoi plecați în Anglia, apoi se întorseseră acasă. Se iubeau, se înțelegeau, nu se certau. Evident că focul pasiunii se dusese încă de pe la 20 de ani dar relația devenise profundă și frumoasă, genul de relație în care nu mai poți să îți imaginezi viața fără celălalt. Primul și singurul cu care…tot. Noi fuseserăm prietene bune pentru multă vreme, apoi distanța și stilulul de viață ne-au îndepărtat. Credeam că Mirabela renunțase la prietenia cu mine din momentul în care și-a dat seama că nu va reuși să mă cupleze cu nici unul din prietenii lui Marin. Și i-a luat niște ani să-și dea seama de gravitatea situației pentru că tentative avusesem cu vreo trei. În fine, acum începuse din nou să mă caute, evenimentele din viața ei precipitându-se grav. Aparent fără nici o explicație, Marin îi spusese într-o zi că are o relație cu o colegă, că vrea să vadă dacă are potențial, că era de multă vreme nefericit și că pleacă de acasă. Mirabela nu avea cum să își revină din șoc, nici nu îi trecuse prin cap. Văzuse multe drame în jur, dar rămăseseseră toate la nivelul de lucruri care se întâmplă altora, doamne ferește kind of stuff. Nimerise bine din prima și păstrase cu grație ce-i al ei, așa îi plăcea să spună. Șocul de acum o îndreptase către mine, nu știu dacă pentru prietenie sau pentru psihologie, eu încercam să îi ofer din amândouă pe cât de bine puteam. Tiradele furioase și întrebările retorice pe care și le punea acum Mirabela se învârteau în jurul următoarelor teme:

  • De ce a plecat Marin, de câtă vreme e cu aia și de ce nu i-a spus nimic despre faptul că ar fi nefericit.
  • Cine din anturaj știa și de ce nu i-au spus și ei, aici era inclusă toată lumea, de la părinții lui, fratele și cumnata, colegii de la birou care știau, prietenii de pahar care cu siguranță știau, etc.
  • Cine e aia, de fapt știa cine e, dar ce era frapant era de ce aia, din moment ce nu era (în opinia Mirabelei) nici frumoasă, nici deșteaptă, nici măcar mai tânără nu era.

Fiind așa de proaspătă rana nu prea aveam cum s-o ajut, decât să ascult, să validez ce simte, să normalizez fără să pun paie pe foc. Dacă scotoceam după vreo teorie psihologică care să explice ce se întâmpla – și cu mare greutate făceam acest lucru din moment ce într-adevăr, comportamentul lui Marin nu cădea într-un tipar clasic – mi-o întorcea că la ei nu se potrivește pentru că el e așa și pe dincolo. Mă obișnuisem cu mesajele, screen-shoturile, pozele făcute pe furiș, telefoanele de consiliere, știam că se va liniști curând, firea ei fiind mai degrabă senină și calmă. Simțeam, de ce să nu recunosc, satisfacție uneori, nu la modul că să moară și capra vecinului ci așa, ca reacție la toate atitudinile superioare pe care mi le servise în acești ani fără să vrea. “Cel mai important lucru este familia”, „cariera nu contează nici pe departe la fel de mult”, „mi-am dat seama ce contează în relație”, „sigur că trebuie să lași de la tine”, „într-o relație trebuie să știi să faci compromisuri”. Perfect de acord, ceea ce nu vedea fata noastră era însă că nu, nu virtutea ei în arta compromisului și revelațiile despre sensul vieții au ținut-o fericit încurcată cu Marin, ci invers. Au avut noroc unul cu altul începând de la o vârstă la care de regulă începe ghinionul –  în adolescență. S-au găsit într-un mod rarisim, s-au modelat unul după celălalt, au crescut împreună și culmea că în aceeași direcție. Relația era strânsă și (deci) compromisurile ușoare. Compromisurile lor erau dacă să stea la vilă sau la hotel când merg în vacanță, dacă să mai facă seară de pizza din moment ce ieri au mâncat oricum, din greșeală. Nu lucruri importante, nu au stat împreună „din compromis”, tocmai de aceea erau bulletproof. Așa că să mă lase cu teoriile că…îi spun și eu ceva teorii evoluționiste cum că oamenii sunt făcuți pentru monogamie serială – adică în serie, adică cu mai mulți. Că la un moment dat te saturi de aceeași persoană pur și simplu, fără să aibă vreo vină, că dacă nu pleca el poate plecai tu, că asta e, we’re nothing but mammals. Ah, de fapt i-am spus în cuvinte ceva mai frumoase dar n-a funcționat că a revenit la verbiaj – ce a zis el nu știu când, ce i-a promis, cum că bunicii ei au fost împreună fericiți timp de 70 de ani. 

Roadtrip

-Ce zici, M, m-am tot gândit…ce-ar fi să-l întrebi tu ce are? Despre tine are o părere foarte bună.

Nuu, dimpotrivă, am devenit ciudata care nu își găsește pe nimeni. Mi se pare că nu știe unde să mă plaseze și atunci are dificultăți în a comunica natural. Nu-i spun asta Mirabelei, ci altceva, la fel de adevărat.

-Nu ar vorbi cu mine sincer. În cel mai bun caz ar spune doar ce vrea să auzi tu. De fapt, pot să exemplific – că nu știe nici el exact, că acum se simte ca la a doua tinerețe și vrea să-și trăiască această șansă sau ceva de genul. Probabil, mă gândesc eu, nici nu știe să comunice adevăruri dureroase, din moment ce n-a fost pus niciodată în situații similare.

-Ai dreptate, nu ar ajuta la nimic. Am încercat să vorbesc cu frate-său și cu Mina dar nimic, ei nu știu, că să am răbdare, să vedem ce va fi. Tot eu să am răbdare? Ce fac eu cu doi copii? Ce le spun copiilor? Când îl sun pe el e de nerecunoscut, zice să nu-l mai deranjez dacă nu e vorba de copii…Începe să plângă în acel moment, perfect de înțeles. A crescut gazonul și eu nu știu cum să fac cu mașina aia, el se ocupa. L-aș chema pe tata dar încă nu le-am spus, ce să le spun? Nu mai știu ce minciuni să scornesc că tot sper că nu e adevărat, că dacă le spun și apare spășit a doua zi? Ce mă fac că…casa, rata, copiii, ea de fapt arată mai bine și ca aia și ca el ca bărbat, tinerețea ei închinată lui, cum a renunțat la doctorat, încrederea pe care a avut-o, cum a stat ea lângă el când etc etc.

Simt că nu mai pot și că fără să vreau, îmi pierd temporar interesul. În aceste momente știu că nu are nevoie de input din partea mea, vrea doar să se ventileze. Pe de altă parte, îmi trece chiar atunci prin cap, în concediu fiind, gândul de a merge la mare spontan. Ezit să conduc singură mașina pe distanțe lungi, mai ales în România, legea junglei, dar dacă tot am timp și chef, întreb.

-Auzi, nu ziceai că sunt copiii în tabără săptămâna asta?

-Ba da, am mai scăpat o săptămână fără să le zic nimic, că Marin nici măcar atâta nu a făcut, să brodeze o explicație pentru copii și m-a lăsat pe mine cu toate dar când se întorc din tabără ceva trebuie să le spun…

-Ce-ar fi să mergem la mare?

-Cu cine?

-Noi două, mergem cu mașina mea. Ea nu avea carnet, la ce i-a trebuit dacă a avut mereu bărbat. Funny, nici eu nu m-aș fi obosit în locul ei, pentru nu îl luasem la 18 ani, ci pe la 32 (văzând că nu se leagă vreo relație serioasă cu unul care are mașină :). Glumesc, majoritatea femeilor au și una și alta.

-Așa, noi două, de nebune?

-Da.

-Ok, hai să mergem.

Și chiar am plecat, mă gândeam când o așteptam să vină cu bagajele, la ce mai avem de fapt de vorbit noi două. Subiectul Marin era inepuizabil, dar altceva? Despre viața mea aș avea audiență pentru a spune și altceva înafară de faptul că nu s-a mai întâmplat nimic romantic? Despre societate, viitor, alte angoase existențiale vom vorbi? Vom mai face mișto așa random de tot felul de lucruri, cum făceam în studenție? Mai avem cunoștințe comune pe care să le bârfim, subiecte de dezbătut, filme de văzut? Rezervare făcusem în Vamă, destinație pe care am ocolit-o în adolescență din prudență dar pe care o căutam acum pentru că era liberă și lejeră. Experiență la condus drumuri lungi nu aveam dar măcar Mirabela avea experiență vastă de copilot, știa exact cum să mă îndrume și insista să fac exact ce zicea GPS-ul, că doar cu Marin de multe ori se rătăciseră pentru că știa el mai bine. Eu am oroare de drumuri mici și străduțe, singura mea pretenție asta era, să mergem pe unde o ia toată lumea. Cam primele două ore discuțiile noastre au continuat pe subiectul evident, se supuneau analizei (mele?) ultimele mesaje pe care și le scriseseră, ieri seara. De fapt, reieșea că ea i-a scris că merge la mare la distracție, în Vamă, dorind să îl facă gelos iar el comentase ceva de genul „ok, numai să mergi după copii în tabără”. Apoi se certaseră că de ea și de ce nu el, apoi el i-a dat cu seen la următoarele zece mesaje și cam asta a fost.

-Oare se întoarce? Știu că nu știi, ai mai zis. Dar dacă se întoarce, să-l mai primesc? Dacă se întoarce doar pentru că își dă seama că îi e dor de copii, de casă, de familie, eu să-l primesc? Că dacă de mine nu-i mai place…

-Nu știu Mira, hai să vedem când ajungem acolo. Depinde ce ai simți și tu, dacă îți mai place și ție de el, să zic așa.

-Mie da, adică de cine era înainte, de cine știam eu că este îmi plăcea. Ce văd acum nu cunosc. Vezi că după pod ții dreapta, ai grijă să te încadrezi că aici odată am ratat intrarea pe autostradă și ne-am dus naibii prin bălării.

De la benzinărie își cumpără două perechi de ochelari de soare, că de ani de zile face sacrificii și strânge banii, le cumpără numai la copii etc. Începe deja etapa de supracompensare? Nu e too soon? În aceeași notă, următoarea întrebare mă uimește.

-Auzi, dar cu site-urile astea de dating cum e? Eu nici măcar nu știu cum arată.

-Nu mai sunt site-uri, sunt aplicații 😊 Vorbește serios, să îi fac un tutorial? Că doar eu le știu cam pe toate. Tinder cred că e în continuare dominant pe piață, deși l-a ajuns și la noi reputația de aplicație de sex. Bumble e ok, îi crește baza de utilizatori, numai că tipa trebuie să scrie prima. Pare o idee bună dar nu e, că pune presiune pe noi și mda, feminismul cere sacrificii dar nu toate merită onorate. Happn îi sugerez ei, ușor de utilizat, nivel destul de decent, îți arată cu cine te-ai intersectat aproximativ în ultimele zile. Numai bun la mare dacă asta vrea să facă.

-Eu am poze numai cu copiii, cu proiectele lor de la școală, la o nuntă haha. Nu mă știu eu cu astea dar nu cred că-i ok.

-Pune ce poze vrei tu 🙂 Eu am poze super mișto și mneah… Scoate bărbatul și copiii și sarmalele de la nuntă, în rest e ok orice. Și self-urile din baie, în ciuda a ce se spune, ca femeie, dacă porți ceva decoltat și stai așa, mai lasciv, e ok. Dimpotrivă, un profil lucrat e un hint pentru stay away, după cum mi-a și zis un tip.

-Stai că îmi fac acum o poză, nemachiată dar în fine, am maieu decoltat. Să scriu că am copii?

-Care e scopul pentru care folosești aplicația? Eu zic să nu scrii nimic.

Probabil scopul ei era un lucru ce nu piere ca importanță, cred eu, niciodată. Să vadă că încă merge, că încă mai e atractivă și frumoasă. E foarte ciudat cum observi, odată cu vârsta, că devii din ce în ce mai puțin vizibilă pentru bărbați. Într-un fel răsufli ușurată când treci pe lângă grupuri de băiețași pe stradă, când eram in my 20s traversam instinctiv pe partea cealaltă. În alte feluri, observi că băieții de la cafenele ți se adresează cu dumneavoastră. În fine, ce odată era luat for granted, acum îți oferă un boost de energie și încredere. Așa că să stea Mirabela pe aplicații, rău n-are cum să-i facă. Mă rog, dacă nu se întâlnește nediscriminativ cu tot felul de oameni.

Flirtul matur

Nu e cu nimic mai bun decât cel tânăr doar că are loc la maturitate? Aș argumenta că nuu, sigur e mai responsabil, mai respectuos, mai asumat. De exemplu, în flirtul matur, un bărbat nu încearcă să ducă cât de repede discuția către așternut, ca să folosesc așa, un eufemism cu rezonanță demodată, ci așteaptă până când în mod natural lucrurile se desfășoară ca atare (dacă și numai dacă) și atunci propune, fără a face mare caz, “mergem la mine?” Sau…? Distanța dintre inițierea flirtului și prima aluzie la sex este iar, proporțională cu vârsta și maturitatea, sau cel puțin, la asta te-ai aștepta, doar că intervin și alți factori cum ar fi cantitatea de alcool consumată, disperarea și tipul de chimie – e ceva mișto în discuția asta sau potențialul e strict carnal? Uitându-mă acum la Mirabela cum dă swipe pe happn sorbind dintr-un cocktail comandat precoce, la 11 dimineața pe plajă, mă întreb cum e ea de fapt în lumea datingului. De regulă, până la vârstele noastre (inserați orice cifră, că nu spun), o femeie a avut două-trei relații serioase și una-două-trei tentative eșuate (fără să număram de obicei și perioada de liceu). Mirabela însă a fost cu același tip din clasa a noua până acum, fără întreruperi și, din câte știu eu, fără infidelități. Așa că, deși acest pattern o califică presupun eu, pentru atașament securizant, de fapt nu pot ști sigur. Ce tip de bărbați îi plac, de cine e atrasă? Probabil așteaptă și ea să descopere, nu că i-ar fi trecut treaba cu Marin, aia e mai de cursă lungă, ci așa, că vrea și ea să fie iresponsabilă într-un final, măcar câte puțin.

-Merg să-mi iau un frappe, m-a plesnit în cap chestia asta. Se ridică, își ia o rochie de plajă pe ea și pleacă la barul din apropiere.

Ok, e momentul să deschid cartea pe care mi-au adus-o, poate măcar la mare reușesc să citesc și eu. Nu de alta, dar dacă mă întreabă cineva la camera ascunsă care e ultima carte citită? Să nu scormonesc prin memorie, că acum citesc cărțile ca pe filme, văzut, plăcut, delete că nici nu mai știu după o săptămână cum se numea, cine a scris-o și despre ce era. Așadar, îmi iau o carte cu adevărat deosebită, de Jose Saramago. Autorul nu prea pune punct și nici linii de dialog, dar cartea este scrisă într-un mod foarte captivant, nu îți vine s-o lași deși solicită foarte mult atenția. Îmi iese un calup bun de citit neîntrerupt și Mirabela tot nu s-a întors de la bar. Mă uit la ceas și mi se confirmă că într-adevăr a trecut și timpul, n-a fost doar lectura minuțioasă și attention span-ul meu prăjit. Fac câțiva pași către bar și oh…o văd, a băut deja jumătate din frappe doar că stă de vorbă cu un tip și pare că flirtează. Zâmbesc amintindu-mi secvențe din prima tinerețe, când Mirabela era cea mai cuminte, având prieten acasă, dar de flirtat flirta la greu. Nici nu știam dacă știa, dacă își dădea seama. Asigurată în relație, flirta cu încântare cu cine îi venea la îndemână, avea discuții băiețești, că doar crescuse împreună cu Marin, ieșea pe hol în prosop și când aveam musafiri, nevinovată floare. Îmi amintesc un episod în care dezbăteam într-un club drama cuiva, o tipă pe care o înșelase prietenul cu prietena ei cea mai bună, îți dai seama??? Și Marin a vrut să facă un fel de remake și m-a luat în brațe aruncând priviri cu substrat și eu ca să play along, i-am făcut cu ochiul. Mirabela s-a repezit spre un prieten comun și cel puțin în memoria mea așa a fost, că l-a tras de curea și l-a pupat pe buze. Așa erau ei, se jucau, știindu-se în siguranță. Eu n-am simțit niciodată că am libertatea asta, nu când am fost singură cel puțin. Dacă îndrăznesc prea mult și tipul se simte inconfortabil, dacă nu știe el să se oprească și nu mai scap, dacă râde lumea de mine. Așa că…nu vreau să zic că nu flirtam, doar că atunci când se întâmpla o făceam din instinct, incontrolabil, mă trezeam cu câte un tip relaționând într-un anume fel fără să pot pune frână. Păcat, că poate fi o armă, nu doar un bumerang.

-Să vezi, zice Mirabela încântată, am vorbit cu un tip la bar, e și el cu un prieten la mare. Sunt din București băieții, lucrează în IT, ne vedem diseară cu ei. Nu te strâmba, e fain și prietenul lui.

-I-ai zis ceva?

-Ceva ceva, dar nu tot, hihi.

De unde atâta șmecherie pe ea, ce-o fi omis, soțul sau copiii? Probabil nici tipul de la bar nu era pornit pe aflarea adevărului.

-Cu ce se mai îmbracă femeile la club? Mă întreabă Mirabela (ca și cum aș fi eu guru ieșitului în oraș).

-Eu am niște look-uri de Vamă dar aici chiar că te poți îmbrăca cu ce vrei. Nu contează dacă e o rochiță cuminte, blugi rupți sau costum de baie, e despre vibe. Dar ne machiem, nu?

-Daaaa, hai să căutăm trenduri pe TikTok. Să ne distrăm ca în facultate! De fapt tu te distrezi și acuma hihi.

-Da, mai mișto ca-n facultate, am mai mulți bani și mai multă încredere 😉

Păi să nu bag și eu bățul prin gard scoțând în evidență beneficiile vieții single la câte strâmbe am primit eu de la ea de-a lungul anilor? Ah, acum câțiva ani ne-am văzut și povesteam de o vacanță pe care o organizau ei în grup și era cum că una dintre prietenele ei nu mai venea, că rămăsese singură între timp. “Și de ce să nu vină?” „Păi noi restul mergem cu bărbații.” „Și??” Probabil dându-și seama de răspunsul greșit, a scos-o cu „dacă vine și ea trebuie să mergem cu două mașini”. Well, there you have it, valoarea prieteniei.

Un gest fictiv de bunătate

Am ajuns la clubul de pe plajă la miezul nopții, și-a amintit Mirabela că așa mergeam noi la club în facultate, pe la 12-1. Adevărul e că mda, dacă mergi mai repede e cam pustiu. După un drink redevenise Mirabela adolescenta, parcă clubărea on a weekly basis, perfect natural. Mai demult mi se părea că femeile mature care ies în oraș are trying too hard cumva, dansează aritmic, țipă prea tare, ca și cum ar înghesui într-o noapte toată distracția de-o vară. Poate că așa făceam și noi, noroc că în Vamă sunt locuri unde nu ești cel mai în vârstă de pe acolo, marea trezește fiara din orice om pierdut demult în meandrele concretului (sic). Itiștii Mirabelei erau prezenți, păreau chiar ok, amabili dar nu anxioși, prezentabili, de vârsta noastră, aproximativ, mas o (mai degrabă) menos cinci ani dar decent oricum. Îmi vine în minte o glumă pe care o am cu o prietenă din viața reală, cum că „zi-i câți ani ani și te lasă în pace” haha dar nu merge de fiecare dată, uneori chiar îi intrigă, dar să nu deviem. De la început probabil au vorbit băieții între ei că tipul cu tricou albastru s-a plasat lângă Mirabela și au început o conversație animată, ba chiar s-au oprit din dansat. Celălalt, să zicem băiatul cu tricou alb s-a uitat în jur o vreme, apoi, gândindu-se că totuși sunt cea mai naturală opțiune, s-a gândit apoi să mi-o și spună.

-Hei, se pare că am rămas noi doi.

-Nu e obligatoriu, zic eu.

-Știu, dar e plăcerea mea 😊 Bem un shot?

-Nu e niciodată o idee bună 😊.

-Nu e. Hai să mergem.

Probabil nu sunt evidente inflexiunile vocii mele din text, dar acesta a fost un flirt. Neprogramat, natural, genul care mă face să mă gândesc că sigur mi-a luat-o radarul înainte și a dat peste un bad boy. Mergem la bar, acolo coadă lungă, timp să facem cunoștință, să ne facem CV-ul și să facem schimb de rețete de mâncare. Tipul îmi povestește o întâmplare amuzantă de la cazarea lor, că au primit din greșeală camera cu pat matrimonial în loc de twin beds și nu le-a schimbat-o nimeni. Cinste lui, încă n-am auzit și “tu… singurică la mare, la soare, pe nisipul fierbinte?” Bem două shoturi, dacă tot am stat jumătate de oră la coadă și ne luăm și câte un drink, să nu mai venim. Când ajungem la masa ce să vezi…Mirabela se sărută pasional cu băiatul cu tricou albastru. Așa mult am lipsit sau e grăbită Mirabela să i-o plătească lui Marin?

-Nu e despre Marin, serios! Zice ea entuzismată. Tipul ăsta e chiar fain! Vreau să merg cu el acasă, rămâi tu cu Darius (tipul cu tricou alb), nu?

-Vrei să pleci acum?

-Mai stau un pic.

Devin dintr-o dată serioasă și preocupată, că nu știu ce să fac cu Mirabela care mai dansează, mai ia o înghițitură din drink, se mai pupă cu Nick (băiatul cu tricou albastru). Știu știu, nu e treaba mea, e femeie adultă, perfect capabilă să ia propriile decizii, care are tot dreptul să facă ce vrea, doar că e beată și vulnerabilă și e prietena mea. Nimeni nu mi-ar putea reproșa dacă mi-aș vedea și eu de treabă cu Darius, cum de fapt aș vrea în loc să mă chinui cu Mirabela. De data asta e diferit, ceva mă termină la ea cum pare să se bage așa casually într-un one night stand. Că ea nu știe ce presupune și nici eu nu știu ce presupune pentru ea, dacă un fragment de amintire de la mare ce o va face să zâmbească sau un gol staniu în întuneric ce așteaptă a doua zi pentru că, oricât de minunat, nici un bărbat nu excelează în comunicarea de după. Oare care ar fi pentru ea? Pot fi ambele în succesiune, happy happy joy joy și apoi căderea lui Icar, eu le-am trăit dar nu cred că și ea. Când îi împărtășesc aceste considerații lui Darius, îmi zice:

-Îți dai seama cum ar suna dacă eu îți spuneam povestea asta în revers, dacă să îl las pe Nick să facă sex cu prietena ta? Nu era absurd?

-Depinde, nu știu, Nick e așa mai player, genul care marchează și șutează sau e mai sensibil? Că la Mirabela e neclar.

Mă uit pierdută înpre mare și mă joc cu părul, așa cum fac când sunt stresată și gândesc cu voce tare.

-Cred că ar trebui să o iau, să o duc la masă undeva și să-i dau să bea apă, să-și mai revină și apoi să decidă. Dar de fapt e clar că vrea să meargă, nu pot să bag frica-n ea aiurea. Până la urmă e adult, sigur a luat considerare problema singurătății de a doua zi, de fapt ce vorbesc. Că dacă am porni de la nivelul de bază obișnuit am zice că mda, o va afecta. Dar ea trece acum printr-o dramă, ce face Nick a doua zi nu are de fapt nici o importanță, deci să facă ce vrea. Nu?

Darius se uită și el pierdut în zare, pare că se gândește la ceva. Apoi își îndreaptă privirea spre mine și zâmbește scurt.

-Știi ce? Noi suntem aici și mâine, ziceai că și voi. Hai că vorbesc cu Nick să mergem noi doi acasă și văd ei mâine, ok? Cum e aia, regula celor 24 de ore, dacă și mâine îl mai vrei, ia-l?

-Merci, îi zâmbesc ușurată. Am o secundă să mă bucur înainte să mă atace noul val de gânduri, că nu e bine nici așa, ce drept avem noi să…etc și în secunda aceea contemplez gestul de bunătate pe care tocmai l-am primit de la el. Sunt așa de puține gesturi de bunătate de la oameni străini încât atunci când la primești simți un mix de emoții – fericirea de a-l fi primit și tristețea de a nu-l fi primit mai des. Nu e doar că ți-ai uitat portofelul și persoana de lângă tine te-a strigat, nu a fost doar un tip care te-a lăsat în fața lui să comanzi, sau cineva care ți-a zâmbit aleatoriu, a fost cineva care a făcut un efort ca să îmi ofere mie, o străină, un pic de pace interioară. Și a fost, desigur, ficțiune :).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s