Gone, baby, gone

Dacă vrei cu tine lumina s-o împart,

Lasă-mă să ard.

Spuneau versurile unui cântec

Mi-e ciudă că nu am reușit să semăn flăcări. M-am săturat să mă întreb dacă asta e o vină, dacă e cauza pentru care nu am fost iubită. De atâtea ori mi-a venit să mă sfâșii. De atâtea ori mi-am spus: “tu nu înțelegi că nu ești genul care să intre-n carne? Care să fluture din gene și să facă lumină și întuneric? Tu nu înțelegi că focul tău e prea firav, prea în bătaia vântului, prea timid? Ți se pare că poți muta munții și când colo te întrebi la fiecare pas dacă e bun drumul”.

 

Apartamentul lui din Back Bay, central Boston. Stau pe podeaua din lemn masiv și o țintuiesc cu privirea. Îmi înfig tocul de la sanda într-o îmbinătură și apăs tare. Îl urmăresc cum încearcă să zgârie, cu o mișcare scurtă înainte și înapoi. Port sandale negre stiletto și rochie neagră plisată. Little black dress. O prind de-un colț și frământ materialul între degete, o înfășor în jurul arătătorului și strâng. Respiră, îmi spun. Împământează-te. Momentul nu poate fi real. Genunchii nu mai au putere, îi simt tăiați și tremură. Mă agăț de obiecte ca să amân procesarea momentului. Mă uit la o machetă de corabie așezată lângă fereastră, o capodoperă în miniatură, originalul se numea HMS Victory, corabie de război a lordului Nelson. Studiez trinchetul, arborele mare, artimonul (catargele), velele pătrate, focurile  (vele triunghiulare). Cine naiba știa lucrurile astea înainte să îl cunosc? Unde e? Poate n-am auzit eu bine, poate n-a chiar zis că i se pare că nu trebuie să ne mai vedem. Că nu vrea să fie cu mine. Că am înțeles eu prea mult din această scurtă nebunie. Nu se poate să mi se întâmple asta. Îl caut cu privirea, e chiar lângă mine, stă pe fotoliu cu coatele pe genunchi și cu capul în podea. Nu vreau să ridic ochii spre el, îi privesc cu coada ochiului, pantofii. Ce frumoși sunt, ce incomozi trebuie să-ți fie, ce-ai vrea să mergi în bascheți la dineu. Libertinule! Ironia mă înfurie, mi se urcă sângele în obraji și lacrimile mi se aglomerează exploziv sub ochi. Stăm așa o vreme, tăcuți și absenți. Într-un final oftează:

-…M…Îndrăznesc să mă uit la el dar nu spun nimic, de teamă să nu-mi tremure vocea. Mă privește trist și dezarmat, se joacă și el cu nasturii de la manșetă.

– Hai nu fi așa, spune exasperat. Te rog!

Îmi înghit nodul din gât, îmi mușc buza până la durere, îmi înfig unghiile-n carne. Să nu plângi, numai să nu plângi… Așa de mult aș vrea să nu mai fiu așa, de dragul lui și-al meu. Într-o realitate paralelă mă ridic zâmbitoare, îi spun “ok, fie cum vrei tu”, îi trimit un pupic din tocul ușii și zbor afară ca o ballerina, ca un spirit jucăuș, liber, neatașat. În realitatea curentă însă, îmi vine să îl implor, să mă agăț, să-l șantajez, să mă fac una cu podeaua. Mă doare suferința lui, mă urăsc că se simte prost din cauza mea, e vina mea, eu trebuia să știu, nu trebuia să-l pun într-o asemenea postură. Cum am putut crede că…?

-Pot să te iau în brațe? Mă surprind și pe mine când întreb.

-Hai aici. Întinde brațele după mine și mă trage spre el. Îmi lipesc capul de umărul lui și îmi trece prin minte gândul dureros că poate e ultima dată când îmbrățișez un bărbat iubit. Nu te gândi, nu te gândi. Mă pupă pe frunte și mă mângâie. Îmi trece prin minte gândul nebunesc să-l sărut și să-i desfac cămașa. Să mă urc peste el într-un mod în care să nu mă poată refuza. Să îmi înfig unghiile în carnea lui, să-i dau capul de perete, să-l privesc în ochi. Să-i spun că eu de aici nu-mi dau drumul, orice ar fi. Stop! Mă desprind și mă ridic în picioare.

– Ok, plec.

-Te duc acasă.

Ies repede din living, nu cumva să mai văd odată camera și barca. Îmi dă paltonașul și mă ajută să mă îmbrac. Dragul meu de paltonaș de la Macy’s, cumpărat de dragul meu dar cu gândul la el, ce te-aș mai rupe acum în bucăți și pe tine. Încerc să zâmbesc, nu știu dacă-mi iese. Intrăm în lift, aș vrea să se blocheze. Ajungem în parcare, ne urcăm în mașină. Aș vrea să nu pornească. Își caută telecomanda de la barieră, aș vrea să n-o găsească. Într-un fel, e ca-n Meșterul Manole care nu vroia nicicum să mai vină Ana. Mă pufnește râsul. Culmea.

-Ce-i? Zice el înseninat. Probabil speră că mi-a trecut supărarea.

-Nimic, mă gândeam că e ca-n Meșterul Manole care tot nu vroia să vină Ana cu merinde. Râde și mă ciufulește pe păr. My darling one, cum înțelege el ce vreau să spun, ce transparență… Naiba să te ia. Mai am cam 10 minute cu el, nu e trafic, deși sunt multe semafoare. Eu stau în Allston, într-un apartament mic. Oare sunt acasă colegii de apartament? Oare trebuie să le explic de ce sufăr, că m-am îndrăgostit aiurea, că lumea mi se va părea pentru multă vreme un loc rece și urât? Să intru prin spate și să plâng pe acolo?

-Când pleci în România mai exact? Știam când, dar simțeam nevoia să zic ceva.

-De ce, vrei să mă urmărești la aeroport? Mă uit la el consternată, cum poți măi…să fii așa? Surprins și el de propriul cinism, răspunde repede:

-Poimâine dimineață, pe la 6 gata, plecarea.

-Ai bilet la low cost? Slăbuț, știu, dar simt nevoia să-i fac ceva rău.

-Nu, dar până predau apartamentul, alea alea. Am ajuns în fața casei unde stau. Așa de tare mă doare acum prezența lui că anticipez o vagă, neașteptată senzație de ușurare la ideea că pleacă. Îl mângâi pe față, să-l învăț pe de rost, el îmi sărută podul palmei. Îmi zâmbește. Hai că poți. Ies din mașină.

-Ai grijă de tine, da? zice.

-Ok, și tu. Te pup! Ce să și fac dacă tu nu vrei? îmi spun în minte. Îi zâmbesc, îi fac cu mâna și fug înăuntru.

Mă concentrez asupra cheii, unde e? Aha, aici. Deschid ușa din lemn cu mișcări precise, urmăresc rotirea cheii cu privirea. Împământare, din nou. Mi-e frică să intru în apartament. Deschid însă, pare că nu e nimeni acasă. Intru și mă prăbușesc pe podea. Gândul că trebuie să am grijă de mine acum pentru că el nu vrea, mă sfâșie. Multe asemenea vor urma. Încep să plâng, în sfârșit. Mi se derulează prin minte imagini oribile, cu tot ce am făcut noi mai frumos. Cum m-am trezit la el în brațe, nu mai departe decât cu două zile în urmă, în siguranță, iubită, fericită. Cum mi-am atins fruntea de a lui, cum am râs ca doi copii. Cum am comandat pizza și ne-am uitat la Parts Unknown. Cum am fost cu el să-și aleagă nenorociții ăia de pantofi, de pe Newbury Street. Cum am făcut sex și ne-am jucat de-a dragostea.

Am văzut dincolo, am văzut cum poate fi, am văzut cum e să fiu plenar fericită. Cum s-ar spune, am văzut ielele. Le-am văzut și s-au dus și eu am rămas, gone baby gone. Am avut o viață bună înainte de el, bună va fi și după el dacă am noroc. Dar nu va fi AȘA. Nu poate fi AȘA. WTF now?

 

Ai încredere în tine! Sau nu, mai dă-o încolo

Oare ați auzit sau ați spus de multe ori cuiva: „tu nu ai încredere în tine”, „de ce nu ai încredere în tine”, „ai mai multă încredere în tine”? Sunt sigură că nu numai eu am auzit asta, după cum știu că am spus-o și eu altora, crezând că ajută. Uneori e ok, depinde de moment și de context. De exemplu, dacă am de susținut o prezentare și mi-e teamă, dacă un coleg îmi spune „știi ce vorbești, ai încredere în tine”, s-ar putea să ajute. Pentru că este o situație specifică pe care pot să am siguranță. Dacă mi se oferă însă ca sfat general de viață, ca trăsătură a mea ce trebuie îmbunătățită, nu face nici un bine. Nu ajută pentru că 1. Odată ce spui „ai mai multă încredere în tine” îi semnalezi celuilalt faptul că e evident că momentan nu are destulă (ceea ce e face ca încrederea să scadă și mai tare) și 2. Faptul că îi spui nu are cum să îl facă să aibă mai multă. Ca și cum i-ai spune cuiva „ar trebui să fii și tu mai amuzant” (don’t say that, never, ever :))

De ce să ai încredere în tine în primul rând?

Încrederea în sine este un lucru foarte bun, foarte bun.

  1. Dacă ar fi să mergi la medic, ce ai prefera să-ți spună, ceva de genul „îmi dau seama care este problema, cel mai bun tratament este X, chiar m-am documentat recent pe temă” sau “ah, pare să fie asta dar nu sunt sigur, poate e ceva mai complicat, dacă e ceva mai complicat? Este un tratament dar nu știu exact dacă ăsta este cel mai potrivit, am citit eu ceva într-un articol dar nu mai țin minte, ce-ar fi să mergi și la altcineva?” See? 🙂 Do not be deceived, oamenii se pot exprima în aceste două moduri la același nivel de cunoștințe, încrederea nu înseamnă întotdeauna cunoaștere și nici invers. Doar că noi, oamenii nu avem de unde să știm ale cui cunoștințe sunt mai bogate și mai exacte, așa că alegem pe bază de scurtături, în principiu după a cui voce e mai clară și mai răspicată. Rezultă că e bine să ai încredere în tine în context profesional, că dacă nu, fără glumă, vei fi dat la o parte chiar și fără altă vină.
  2. Dacă ar fi să date someone, ce ai prefera, pe cineva cu … sau fără? încredere în sine? Hahaha, nici nu dezvolt subiectul. De fapt aici, oricum o dai, nu e bine, psihologic vorbind. Dacă îți plac doar cei cu încredere în sine ridicată, înseamnă că tu n-ai destulă, dacă îți plac cei cu încredere scăzută, ești narcisist și vrei să-i domini. Bottom line: „e ok să n-ai încredere în tine în relație cu parteneri romantici”…said NO ONE EVER haha. Oricum, și aici vei fi dat la o parte dacă nu ai încredere în tine, uneori exclusiv pe acest motiv. Sau vei fi exploatat în folosul narcisistului sau obsedatului de control.

Sunt multe alte domenii în care „încrederea” te ajută, de fapt nu știu să fie vreunul în care să te încurce, dacă totuși nu e patologică și nu te crezi Zeus. Se vede la tine când mergi pe stradă, iese din firele de păr și din faldurile rochiei, se vede când intri într-un lift cu oameni străini, se vede când susții o prezentare, se simte când dai mâna cu cineva, se vede tare când dansezi fără să fi băut destul. Nu e de mirare că toată lumea ne îndeamnă să o avem din moment ce e așa un lucru bun. La fel cum e mai bine dacă ești mai atractiv fizic sau mai bogat, sau mai înalt, sau mai sănătos, sau mai tânăr, sau mai inteligent, lucruri bune dar care țin de tine mai mult sau mai puțin. Sigur, ți-ar fi mai bine dacă ai fi așa. Ar fi mai bine dacă ai avea și încredere în tine. Deci dacă ai, good for you. Dar întrebarea mai importantă este, dacă n-ai, poți să ai? Are sens să îți pui problema “cum să fac să am încredere în mine?” Are mai mult sens decât „pot să fiu cu 10 cm mai înalt?”

Ce-i cu încrederea în sine?

Încredere înseamnă siguranță. Am încredere în ceva sau în cineva pentru că știu că mă pot baza, că pot fi sigur, în limitele rezonabile, că nu voi fi dezamăgit. Am încredere în faptul că locuința unde stau nu va cădea peste mine, sunt sigură (în limitele cunoașterii mele) de acest lucru. De ce? Pentru că nu mi s-a întamplat în trecut (greșit argument dar well, mintea umană) și pentru că nici nu am auzit prea des să li se întâmple altora. Sunt îndreptățită deci să cred că tavanul nu-mi va cădea în cap. Dacă spun însă că am încredere în mine, înseamnă că sunt sigură (în limitele cunoașterii mele) de…ce anume mai exact?

În principiu, pot (sau nu) să fiu sigur de două lucruri: 1. Că mă voi descurca într-o situație dată și 2. Că sunt o persoană suficient de bună, valoroasă, în general.

Punctul 1 se numește auto-eficacitate și este un concept plin de conotații pozitive, legat de performanța academică și profesională. Auto-eficacitatea înseamnă să ai încredere că poți să faci un anumit lucru cu succes, ea este bună pentru că te încurajează să perseverezi în fața dificultăților și să te implici în activități noi. Dacă eu am auto-eficacitate (rezonabilă) ca terapeut,de exemplu, înseamnă că am încredere că voi reuși să îmi ajut clientul și atunci nu voi fi (prea) descurajată dacă nu văd progres imediat și nu voi ezita să iau cazuri dificile. Auto-eficacitatea, încrederea că te vei descurca într-un anumit obiectiv, este un lucru bun atâta vreme cât este rezonabilă (proporțională cu experiența de până atunci) și specific legată de anumite domenii (faptul că am auto-eficacitate ca terapeut nu mă face să cred că sunt eficace în toate lucrurile pe care le fac). Auto-eficacitatea generală (un fel de încredere că poți face orice foarte bine) este o iluzie. Poate fi auto-eficacitatea crescută? Da, domeniu-specific da, prin exercițiu, persuasiune din partea persoanelor importante și experiențe de succes. Poți fi cea mai timorată persoană dar, dacă te străduiești să fii bun la ceva, vei fi și încet-încet, chiar dacă mai încet decât la cineva cu încredere naturală în sine, îți va crește și auto-eficacitatea. Doar că nu îți va rezolva toate problemele, nu va spune nimic despre valoarea ta ca persoană, ci, mai modest și mai onest, te va informa doar că poți să faci cu încredere terapie, operații, contabilitate, jurnalism, mâncare, tenis, machiaj, etc. Când spun cuiva ai încredere în tine că știi ce faci (și că această încurajare poate ajuta) mă refeream în acest sens.

Punctul 2 se numește stimă de sine, adică o imagine globală pozitivă despre propria persoană, ideea că ești o persoană bună, valoroasă. Concept arhi-studiat, legat de tot felul de chestii bune și rele, mii de articole au arătat că oamenii cu stimă de sine mai ridicată au performanțe mai bune, relații mai bune și sunt mai fericiți decât cei cu stimă de sine scăzută. Este bună? Dacă o ai, foarte bine. E prea mare? Oamenii spun ca ești narcisist? Ei, s-ar putea să te descurci mai puțin bine în relații pe termen lung dar cel mai mult vor suferi oricum cei de lângă tine, nu tu neapărat. S-ar putea să ajungi chiar sus în carieră, oamenii de obicei dau înapoi din fața cuiva care are o părere necondiționat pozitivă despre sine. E ridicată dar rezonabilă (crezi că ești valoros dar nu chiar un diamant al condiției umane)? Foarte bine, good for you, lucky you. E scăzută astfel încât de multe ori îți spui că ești un nimeni, tot ce faci e greșit și de fapt ești lipsit de valoare? Nu-ți mai spune, liniștește-te și ia-te-n brațe, arată-ți un pic de compasiune. Dar nu încerca să-ți crești stima de sine. Dacă nu te poți abține și încerci, când vei eșua (și vei eșua), revino la compasiune 🙂 Bear with me:

  • Stima de sine este foarte greu de crescut în primul rând pentru că se bazează pe o eroare logică. De ce să îmi spun că sunt o persoană bună? N-am de fapt nici un motiv real. Fac comportamente bune dar fac și comportamente rele, încerc să fac mai multe bune, dar asta nu spune despre mine că sunt o persoană bună, cu siguranță pentru unii am fost o persoană rea.
  • Urmărirea stimei de sine (= a căuta să îți crești stima de sine prin activități sau prietenii sau joburi sau cumpărături sau ce altceva mai faci pentru a avea o părere mai bună despre tine) are costuri și este multă literatură pe asta. Gen frica de eșec (pentru că eșecul înseamnă că nu ești o persoană bună, nu?), reacții defensive (pentru că a accepta greșeala înseamnă că ești o persoană…), frica de respingere (dacă mă respinge înseamnă că sunt…), lipsa de autonomie în comportamente (fac lucruri pentru a-mi crește stima de sine, nu pentru că vreau), anxietate (dacă nu obțin ce vreau și atunci voi fi o persoană…?), depresie (n-am obținut ce-am vrut, deci sunt o persoană…). Dacă miza este imaginea pe care o ai despre tine, orice eșec va părea o catastrofă, dovada faptului că nu e cine știe ce de capul tău.
  • Miza stimei de sine este de fapt comparația socială, adică trebuie să dovedești că ești special, deosebit, nu ca restul, că meriți mai mult. Nu prea vrem să face the bitter truth, că suntem speciali pentru unele persoane, dar nu în general.

Lupta pentru stima de sine e seducătoare, ca un cântec de sirenă. Momentele în care crește sunt atât de bune încât le vrei iarași, ca pe un drog. Și te prinzi într-o capcană din care n-ai cum să câștigi pentru că jocul e făcut astfel încât să pierzi. Deci, în sensul acesta, “ai încredere în tine” (=crezi despre tine, convinge-te că ești o persoană bună, specială) mai mult încurcă pentru că îndemni omul să intre într-o luptă pierdută.

Ce să facem atunci?

Repet, stima de sine (=încrederea în sine ca persoană per ansamblu) nu este un lucru rău. Nu ar trebui reconsiderată dacă nu este patologic de ridicată. Doar că nu prea o putem crește dacă este scăzută din start. Atunci ce să facem pentru a nu fi copleșiți, pentru a ne urî mai puțin, pentru a ne critica mai puțin aspru? O sugestie ar fi compasiunea față de propria persoană, să încerci să ai o atitudine mai blândă față de tine, să te gândești la tine ca la un prieten sau ca la un copil. Ca la o ființă umană care are dreptul să greșească și să nu fie perfectă. Nu tot timpul (come on, oameni suntem, nu poate trece toată vremea în blândă meditație), ci atunci când ai tendința de a te pune la pământ. Compasiunea e un concept foarte frumos ce cuprinde recunoașterea suferinței (știu că ți-e greu) și a universalitatății ei (toți suntem uniți prin suferință, este datul condiției umane), într-o atitudine blândă (nu critică și dură) față de propria persoană. Nu e simplu dar sunt exerciții (https://self-compassion.org/#). Nu e ideea mea, there’s research on this. Și…merge și dacă ești mai cinic așa, de felul tău. Doar că trebuie să vânezi un pic momentul 🙂 Do try it, măcar ca alternativă la jocurile puterii.

Resurse

https://self-compassion.org/#

https://www.theatlantic.com/health/archive/2016/05/why-self-compassion-works-better-than-self-esteem/481473/

http://crocker.socialpsychology.org/

http://ccare.stanford.edu/uncategorized/the-scientific-benefits-of-self-compassion-infographic/

 

Articole academice:

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/15122925

https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1111/j.1467-6494.2008.00537.x

Dă clic pentru a accesa metaanalysis.pdf

Lumea nouă și prințesa din autobuz

Ajungi într-un oraș mare, pe care demult ți-ai dorit să-l vezi și pe care multă lume dorește să-l vadă. Să zicem că e Boston. Ce faci prima dată? Mergi la muzeu, ca o fetiță cuminte? Vrei să vezi oceanul? Vrei să te plimbi pe străzi să vezi cum e atmosfera? Aaa, sau poate o poză în campusul Harvard. Am făcut câte puțin din toate și sunt aici de patru zile (înafară de faza cu oceanul, am încercat dar nu l-am găsit, nu e așa de simplu cum credeam, mergi spre est până îl vezi). Patru zile lungi, în care am învățat nume de străzi și magazine, linii de metrou și autobuz, în care am consumat bateria telefonului pe googlemaps. Ce făceau oamenii înainte să existe sau chiar așa, eu cum am făcut când m-am plimbat în atâtea locuri fără el? M-am pierdut și cu googlemaps, am zis și eu odată, dar o singură dată că știu și fără și m-am trezit la dracu-n praznic.

E un oraș superb, care îmbină ce e vechi și ce e nou cu foarte multă armonie, e mare dar nu te copleșește. E plin de copii care merg la colegiu, sunt peste tot. Sunt 35 de colegii și universități, no wonder. Probabil că aveam și alte așteptări într-un fel. Știți cum e, la New York se filmează (orice) ceea ce ține de cariere de vârf, mafie și poliție, viață mondenă, povești de dragoste urbană. La Boston se filmează cu Harvard și cu istorie, cu acțiune ce se petrece în secolele trecute, clădiri de cărămidă, trăsuri și doamne în rochii vaporoase. Sau m-am uitat eu la filmele greșite. N-are nici o treabă, sunt clădiri de cărămidă dar nu chiar așa de multe, e…un oraș american 🙂 N-ai cum să nu-l iubești.

Doar că eu nu sunt turist aici, mai mult de câteva zile. Va trebui să chiar stau aici, mai mult decât am stat în toate țările înafară de România cumulat. Nu pot spune că îmi iau jucăriile și plec. E cu totul o altă perspectivă asupra lucrurilor, priorităților, banilor. Turista ar spune uite ce bluziță frumoasă! Localnica îi dă peste mână cu mai multă fermitate decât acasă. Ai obosit de mers pe jos? Taxi e pentru ocazii speciale, autobuzul, prințesă. N-am nimic cu autobuzul, m-am împrietenit cu el până la urmă. Va trebui să împart apartamentul. Ok. N-am mai făcut asta de 10 ani. N-are nimic însă. N-are decât să plângă prințesa după căsuța ei (care oricum nu mai este, că între timp a vândut-o). I am a homeless princess now :)). Camera unde mă mut nu are pat. Am intrat în panică. Mi-am întrebat prietenele…ce se face când n-ai pat și am comandat. Apoi nu mi-au acceptat cardul, am început să plâng. Apoi am încercat iar, nu. Again. Nu. Hai încă odată. Merge. Mă rog să nu îmi intre iar e-mail cu your payment was declined, că totuși, ce fac? E greu și cu singurătatea, că seara când ajung acasă toată lumea în România doarme. E o fază. Cum fac cei care se mută de tot? Nu trăiesc cu groaza în suflet?

Mă rog, toate aceste vulnerabilități îmi arată că…era vremea să mai ies puțin din zona de confort. Aici zona aceea e foarte mică deocamdată, chiar dacă încerc eu să mă culcușesc în ea. Viața de aici însă nu mă lasă, sunt tot timpul chestii de făcut și de rezolvat. Ca și cum te-ai băga frumos în pătuț, într-o plăpumioară psihologică și cineva te-ar trage când nu te aștepti. Hai, afară! Rezolvă, ieși în frig (dincolo de metafore, aici e chiar frig, nu afară, dar peste tot unde merge aerul condiționat, care merge peste tot și merge la maxim astfel încât abia aștepți să ieși afară în 35 de grade că nu mai poți de frig). Nu zic, te trage afară și în sens bun. A vedea în fiecare zi lucruri noi și frumoase, a mânca ceva ce n-ai mai mâncat niciodată, a face lucruri nefăcute. E un dar și un privilegiu. Ziceam la un moment dat că nu poți obține prin aceleași acțiuni și siguranță și senzații tari. Se exclud prin definiție. Siguranța e sigură dar plictisește și mare pacoste poate fi asta pentru psihic. Senzațiile tari însă, să vedem ce virtuți au. Deocamdată trăiesc mai intens, asta însemnând oscilații mari între stările emoționale. Acum sunt entuziasmată de ce frumos e orașul, acum mă sperii că m-am pierdut. Acum văd un lucru frumos, apoi devin tristă că nu voi avea cu cine să-l împart. Și tot așa, de la deal la vale. Dar nu mă plictisesc. Prințesa se urcă în autobuz și speră să nu fie iar în direcția greșită.

Learn to live, learn to be bored

– Ai o viață așa de grea? M-a întrebat odată un prieten căruia mă plângeam că…zilele mele sunt toate la fel, că nu sunt fericită, că nu mai știu ce să fac ca să simt că trăiesc mai mult și mai tare. Nu, nu am o viață grea. Prin comparație cu viața…aproape oricui, pot spune că a mea este momentan chiar ușoară și plăcută. Am un job care îmi place în multe momente, sunt încă tânără, mă bucur de părinți și de prieteni, am o mașinută, mă gândesc la ce să port la festival. Sigur, am stres dar, hey, cine n-are? Și da, sunt single și asta-mi ocupă tot timpul :)) Chestia asta devine ca un fel de sac de deșertat frustrările, când mă gândesc la nefericire, repede plasez acolo sursa. Ca psiholog, eu știu că o relație ca lumea îți oferă câtiva ani de extra fericire după care revii la nivelul de bază, iar asta se traduce prin faptul că melancoliile existențiale nu m-ar lăsa în pace și că dacă eu sunt așa, de felul meu, mai predispusă la tristețe, așa voi fi tot timpul. Nu numai eu, toată lumea. Hai să vedem ce-i și cu nefericirea asta. Multe ar fi de zis, dar eu m-am oprit la două motive.

  1. The home, sweet home of comfort zone

Test fără nici o validitate dovedită dar care poate gets my point across:

Mergi la un restaurant nou și încerci un fel de mâncare incredibil de bun, ceva ce te încântă total. Peste o săptămână te invită un prieten și mergi din nou. Ce comanzi?

  1. Același lucru, normal, dacă-i așa de bun. – home sweet home comfort zone
  2. Altceva, normal, poate găsesc ceva și mai bun. – trying something new every day

 

Prin definiție, nu poți urmări prin aceleași activități și siguranță și noutate. Siguranță îți dă o stare de calm și relaxare în timp ce noutatea, imprevizibilul îți oferă the chills, the vibes, ceea ce te face să simți că trăiești. Pe de altă parte, prea multă nesiguranță îți dă anxietate. Deci, cum facem pentru a echilibra aceste două tendințe? Depinde de ce ne dorim mai mult. Oamenii diferă în măsura în care își doresc calm și liniște versus senzații tari. Dimensiunea se numește sensation seeking și este în mare măsură moștenită genetic. Poți căuta senzații prin job-ul pe care ți-l alegi, relațiile în care intri, alegând tot timpul lucruri noi, droguri, sport extrem, salturi cu parașuta, bungee jumping, reckless driving, you name it. Nu trebuie să le faci pe toate, majoritatea „căutătorilor de senzații” se limitează la activități cât de cât responsabile (exciting job, new friends, sport). Când ești sensation seeker și nu ai senzații, devii repede plictisit și nerăbdător, iar calmul vieții de zi cu zi te face să te simți ca într-o închisoare.

Să fie asta explicația pentru mine, că sunt un sensation seeker prins în capcană? Cine mă cunoaște ar râde numai la gândul. Cine măi, tu, little bundle of stress? Mda, eu mai degrabă sunt genul care se luptă să-și țină anxietatea sub control și care altă modalitate mai bună decât construirea pas cu pas, cărămidă cu cărămidă, a unei zone de confort în care să mă întind și să plutesc? Mă duc în aceleași locuri, mă văd cu aceeași oameni, am rutine, îmi plac rutinele mele, evit de regulă locurile, lucrurile, oamenii nesiguri. Nimic în neregulă cu asta doar că…siguranța nu-ți poate da decât ce are, calm și liniște, nu vibrații. Și până și eu am fost happiest când am vibrat.

Ce e de făcut? Tot spun asta peste tot, fă în fiecare zi ceva nou, ia-o pe alt drum, vorbește cu oameni cu care nu vorbești de obicei, lasă frica, povestea pe care ți-o spui despre tine e o poveste, fii altcineva. Dar, at the end of the day, totul se rezumă la micile alegeri moment de moment care așa se pare, că la mine o tot virează spre the home, sweet home of comfort zone. Ah, cu o excepție. Voi schimba pentru o vreme continentul 🙂 Poftim senzații câte vrei.

  1. Obsesia de a fi fericit

Fericirea e o consecință, nu un scop în sine, iar ea constă din momente, nu e un fel de Nirvana la care ajungi la un moment dat. I keep telling this to myself and others too 🙂 Dan Gilbert (profesor la Harvard, cunoscut pentru studiile asupra fericirii) spune că întrebarea „care e secretul fericirii?” este una nouă, nu veche, așa cum am fi tentați să credem. De ce? Pentru că timp de foarte multe secole, oamenii nu aveau mijloacele și timpul de a urmări fericirea. Era o luptă mult prea grea, pentru lucruri pe care mulți dintre noi le avem de-a gata acum. Ce să mâncăm, cum să îmi țin copiii în siguranță, ne-a distrus seceta toată recolta, e război, epidemie, e frig și n-avem lemne…toate astea conduceau probabil la o definiție mai simplă a fericirii și anume …viața fără toate tâmpeniile astea.  Acum că viața ne-a mai scutit, pe cei mai norocoși dintre noi, tot nu suntem fericiți. Și nu pentru că suntem ungrateful bastards (which we are, to be honest, dar anyway), ci pentru că, atunci când îți faci un scop din fericire, devine cu adevărat greu de atins, un fel de Fata Morgana. De ce? Pentru că ai mereu tendința de a monitoriza nivelul tău de fericire și de a-l compara cu al altora care o afișează strălucitor chiar la un click away (https://www.psychologytoday.com/us/blog/your-emotional-meter/201705/the-pursuit-happiness-actually-source-unhappiness). În momentele în care ești cu adevărat fericit nu-ți pui problema oare sunt, dar cât, dar cum. În toate celelalte momente te gândești însă la fericire și ea pleacă timidă, să nu cumva să nu îți îndeplinească standardele.

Ce e de făcut? Hmm, long story short (e o listă personalizată, dar nu invenție):

  • Nu urmări fericire, implică-te în activități care îți plac pentru activitatea în sine (ex. citești, alergi, gătești, scrii articole, pictezi, etc), încearcă să trăiești în acord cu valorile tale, fă lucruri pentru ceilalți (da, și dacă ești egoist în general)
  • Count your blessings și savurează momentele bune, încet și metodic
  • Make more money if you can, dar cumpără experiențe, nu produse și cheltuie mai mult pentru alții
  • Relații inter-umane calde și apropiate, foarte important. Marry if you want și get divorced when things get rough, cam după 6-7 ani – glumesc, glumesc :))
  • Fii spiritual, dacă poți
  • Dacă dorești copii, fii pregătit pentru moment inegalabile de fericire dar și pentru multe, multe, multe momente în care îți vine să fugi în lume
  • Do as little housework as possible (asta e de la mine, recunosc 🙂

Și în final, ceva foarte important ce se leagă de ambele motive: învață să te plictisești când e de plictisit. E ok, e normal, nu te papă. Îmi e și mie greu să tolerez, dar îmi dau seama în câte capcane pot cădea atunci când fug de plictiseală. Nu merită. Și nu, no FOMO, nu există riscul să rămâi așa 🙂

P.S. Când spun nefericire, mă refer la stările normale de tristețe și melancolie care apar din când în când, mai mult sau mai puțin. Când nefericirea ia forme extreme, ca atunci când dispoziția depresivă nu te lasă aproape niciodată, când nu mai ai chef de nimic, când nu mai ai energie nici să te ridici din pat, când ai mereu gânduri negre sau de suicid, poate fi vorba despre depresie clinică, ce are la bază alte mecanisme decât ceea ce am spus eu aici. Dacă este cazul, caută ajutor de specialitate.

Și video cu Dan Gilbert

 

The guilty Saturday of a single girl

E sâmbătă, 10 dimineața. Nu trebuie să fiu nicăieri. Singurul lucru din „agendă” e un party, diseară. Mă foiesc și mă învârt pe toate părțile. N-am dormit așa de bine. Cum se spune, „eu vara nu dorm, nu am somn”. Ar fi multe de făcut, dar ce-ar fi să deschid calculatorul puțin, doar așa, să văd ce mai e. Mă ridic imediat, imediat. E o voce a conștiinței care îmi spune ar trebui să faci ceva productiv, ai multă treabă. Ai putea să lucrezi ceva, ai putea să pui măcar mașina să spele. Da da, will do, mai lasă-mă, e primul weekend liber după multă vreme. Nu vreau ceva productiv. Dar nici așa să stai în pat, asta nu e conform principiilor moderne de viață, ar trebui să mergi la alergat. Sunt 30 de grade. Ar trebui să mergi cu bicicleta, ah stai că tu nu știi să te dai. Ar trebui să mergi în drumeție prin pădure. Singură? Ei singură, ar fi trebuit să îți găsești prieteni cu care să faci asta. Ar trebui să îți gătești o salată, să mergi la înnot măcar, nu să stai așa fără scop. Până la urmă îi dau shut down vocii conștiinței și decid să mă uit la un episod din The Handmaid’s Tale, până una-alta. Ok, … 2 episoade. Îmi place de Serena (un personaj negativ), e normal? Mă ridic într-un final, beau o cafea, îmi pun muzică. Fac duș, mă îmbrac să ies la mall. Sigur că la mall, unde știi tu să te duci decât să cheltui banii? Mai taci. Mor de foame, vreau niște paste.

Dar nu mă grăbesc, mai stau la încă un episod. Apoi mă urc în mașinuța mea dragă și plec. E parte mea preferată, când mă urc în mașină și plec undeva. Înainte să am carnet aveam fantezii cu asta. Eu, aranjată, în rochiță, mă urc în mașinuța mea și conduc. Mă bucur că nu am pierdut bucuria, că încă nu am ajuns să take it for granted. Așa e cu lucrurile pentru care muncești mult, ar fi trebuit să îți iei carnetul la timp, ca oamenii norm...At the starting of the week, at summit talks you hear them speak, it’s only Monday (https://www.youtube.com/watch?v=1W5BA0lDVLM)….Mai bine radio decât vocea interioară. Ce trafic e în orașul ăsta și sâmbăta, unde se duc toți? Ajung la mall, nu găsesc parcare, incredibil. I get it, I don’t have a life, dar ce caută toți la mall într-o sâmbătă de vară? Ei de ce nu-s în pădure? Ah, stau la food court și se uită la un meci de campionat mondial. Mă uit și eu puțin la meci, cât mănânc.  Eu de fapt am un scop precis pentru care am venit la mall, nu să pierd vremea. Eu îmi cumpăr o valiză mare, cadou de la tata, să încapă multe lucruri în ea pentru a pleca departe. Mi se activează ideea de necunoscut, mutări, despărțiri, rupere de inimă. Hai că mă duc așa un pic prin magazine, numai să mă uit, nu-mi cumpăr nimic. Sigur, așa zici de fiecare dată, nu mai încap hainele în dulap de la atâta uitat. Ei, nu e chiar așa, uite am intrat deja în 3 magazine și nu mi-am luat nimic. Dar uite ce fustița drăguță, roz. Nuuuu, nu-ți iei fustă roz, forget it, cea mai stupidă idee, unde s-o porți!!!!. La Electric Castle. Poate plouă și nu ieși din pelerină. Am cizme de cauciuc, tot roz. Cedează vocea interioară la argumentul imbatabil, că am cizme de cauciuc care merg cu fusta, cine a fi ca mine, ha? Adevărul e că mă simt bine după ce-mi iau fusta roz, mă imaginez cu ea în tot felul de contexte. E una din bucuriile mele reale, să îmi cumpăr haine. Știu, anticipez ce zice vocea conștiinței, e o bucurie superficială, hedonică, ieșită din interesele meschine ale societății de consum care te exploatează să îți cheltui banii pe lucruri de care nu ai nevoie. Mda…

Hai să bem o cafea, cu vocea interioară cu tot. Asta e voie nu? Cafeaua e o plăcere legitimă, sau..? Văd că tace. Comand un cappuccino și…îi fac o poză și o postez 🙂 Am primit de ziua mea un cub din care în fiecare zi desfaci o provocare și trebuie să postezi pe Insta, eu provocarea asta cu cafeaua am tot amânat-o că n-a fost contextul, adică trebuie să postezi o cafea cu inimioară, frumoasă, nu zeama de la filtru. În fine. Da, minte odihnită trebuie să ai pentru așa ceva la vârsta ta. Gata, destul, hai după valiză. Îmi iau valiză roz, să meargă cu fusta și plec. Ajung acasă, mai stau pe net, mă gândesc cu ce să mă îmbrac diseară. Lazy Saturday până la capăt. Guilty Saturday. Poate va veni o zi în care îmi va fi dor de așa ceva, îmi spun. Poate 🙂 Sper 🙂

Revisiting old love

Sună familiar scenariul în care, single fiind, your mind wanders și se oprește asupra unei iubiri pierdute? Desfaci iar în patru firul evenimentelor, de ce nu te-a vrut, cu ce ai greșit, recitești conversații, oare dacă spuneai ceva diferit erai în luna de miere? Uite replica asta…serios?? Ce-a fost în capul meu? Mai faci din când în când stalking pe net, încă mai vorbiți deși știi până în măduva oaselor că nu va mai ieși nimic? Este această eternă reîntoarcere ceva rău, ce te ține pe loc, o consecință inevitabilă a singurățății sau un proces de vindecare?

Experiența respingerii e foarte comună și incredibil de dureroasă. Doare ca o rană vie. Felul în care reacționăm imediat la respingerea în dragoste e destul de similar la noi toți, sometimes…everybody hurts. Felul în care reușești (sau nu) să procesezi respingerea pe termen lung este însă diferit de la o persoană la alta. Atunci când pierdem dragostea omului iubit facem automat eforturi de a-l aduce înapoi, se spune că se activează sistemul de atașament. Dacă nu îl putem aduce fizic, facem asta mental, avem conversații imaginare, povestim despre el, îl căutăm în disperare, we stalk, ne transformăm în persoane pe care aproape că nu le mai cunoaștem. Minutele dintre momentul în care scrii un mesaj și momentul în care devine evident că nu răspunde sunt singurele minute de speranță dintr-o zi întreagă. Pentru că orice e mai bun decât absența lui. Sigur, unii oameni reacționează mai acut la respingere decât alții, asta și pentru că unii se apără atât de bine încât nu se îndrăgostesc decât de oameni safe sau nu se îndrăgostesc deloc.

Nu despre asta vreau însă să vorbesc, despre situația în care tocmai ai fost părăsită și ești disperată. Cum altfel să fii când pierzi o iubire? Vreau să vorbesc despre situația în care ce ar fi trebuit să fie o suferință de câteva săptămâni sau luni devine o chestie de ani, despre cum e atunci când încă suferi și ceilalți nu înțeleg, pentru că ar fi „trebuit” deja să-ți treacă. Despre momentele în care taci și nu spui nimic, pentru că știi că deja „nu mai meriți compasiune”, cum spunea despre ea o bună prietenă. Despre de ce, atunci când suferința acută s-a stins și nu te mai trezești plângând de dor, totuși faci ceva și te gândești, sau îi scrii, sau îl suni, sau îi sari în față pe undeva. De ce te mai agăți, chiar și atunci când ai înțeles prea bine mesajul? Știu persoane care șterg și adaugă iar iubirile pe Facebook. Care își dezinstalează WhatsApp dar totuși revin mai târziu cu un e-mail. Conștiința faptului că ar fi trebuit să move on îți amplifică suferința și îți dă o nouă temă de ruminație: de ce eu nu pot să-i dau drumul? Ca cineva care been there, done that, pot spune că ai cu siguranță mai multe motive pentru care nu-i dai drumul.

  1. Nu este altcineva la care să te gândești și atunci ce să și faci? Mintea o ia încolo și dacă vrei să o canalizezi pe altceva. A busy job and a busy life can do the trick, doar să nu te miri dacă observi lacrimi când mergi pe stradă sau conduci sau speli vase, adică atunci când faci lucruri pe pilot automat.
  2. Faptul că îți revizitezi dragostea pierdută helps your Avoidance flourish 🙂 Cine este Avoidance? Știi vocea aceea care îți șoptește, atunci când cunoști pe cineva, lucruri de genul: dacă nu e ok, oare nu pot mai bine, oare înseamnă că ratez șansele de a-l întâlni pe the One dacă sunt cu el, nu e ce mi-am dorit, nu știe cine e John Fowles, e prea slab, prea into me, prea nesigur, prea timid, prea agresiv, prea într-un fel în care aș fi nefericită cu el. Și îți soptește de te zgârie pe creier și fugi de nu te mai oprești până nu ajungi acasă, singură. SAFE. Sigur, nu înseamnă că toți pe care i-ai respins tu erau bărbații vieții tale și nu ți-ai dat seama, poate nici unul dintre ei nu era, dar un secret: oamenii „normali” (a.k.a. fără avoidance) nu gândesc așa. Le place sau nu le place cineva. Dar nu au sentimentul de capcană în relațiile cu oamenii. Avoidance face asta. Și dacă ești single de mult, chances are că ai măcar un pic de avoidance. Și Avoidance imediat îți servește povestea fostei iubiri și îți spune: vezi, vezi că nu-i ca el?
  3. Faptul că îți revizitezi dragostea pierdută te ține la distanță de noi suferințe. Poate tocmai ai ieșit cu cineva nou de care îți place și care te respinge. Poate în mod normal ai plânge și după ăsta dar noroc că ai fantoma fostei tale iubiri la care să revii și astfel să te protejezi de noi respingeri. Fără nici o urmă de ironie zic că funcționează și că decât să o iei de la capăt cu lacrimi, suferință, disperare, mai bine o lași așa.
  4. Faptul că îți revizitezi dragostea pierdută te face să simți ceva și să scapi de senzația de gol. Dacă ești single de mai multă vreme, probabil știi senzația de gol pe care o ai când ajungi acasă. Sigur, posibil să o ai și dacă nu ești single. Cred de fapt că toată lumea o are, câteodată. Doar că dacă ești single, o ai mai mult. Nu e durere, e o absență a trăirii care se simte neplăcut astfel încât, într-un fel, preferi să îți amintești și să te amărăști. Să simți ceva.
  5. Faptul că îți revizitezi iubirea pierdută e lucrul cel mai apropiat de dragoste pe care îl ai. Poți avea multă iubire de la familia ta și de la prieteni, dar, mai ales dacă valorizezi iubirea romantică, nu e bine fără ea. Când vezi un cuplu fericit pe stradă ți se activează. Și se întreține pentru că e prea greu să o smulgi și pentru că dă sens feminității tale.

Vedeți deci câte funcții are (la acestea m-am gândit eu, posibil să fie și altele, vă rog completați)? Aveți grijă când spuneți cuiva uită, renunță, fii tare. Pentru că poveștile iubirii pierdute au multiple sensuri. Sunt funcționale? Nu. Te blochează, te împiedică să cunoști pe cineva nou? Într-un fel da, pentru că oferă material pentru Avoidance. Doar că Avoidance ar fi acolo și fără ele 🙂 Poți scăpa de ele? Da, va veni o zi în care nu-l vei mai iubi, trust me. Va veni și dacă nu vrei. Nu cred însă că întotdeuna soluția este smulgerea brutală, scoaterea lui din viața ta, lupta cu tine. Nu cred că poți forța uitarea. Uitarea dacă vine, vine singură. Nu adăuga suferinței ideea că ar fi trebuit să-ți treacă.

Chiar astăzi am auzit o conversație la sală între două fete și una din ele spunea că atunci când știa că X al ei venea în Cluj, nu ieșea din casă ca nu cumva să se întâlnească. Că l-a șters de pe Facebook dar prietenii comuni o țineau la curent oricum. În atâtea eforturi de uitare și de a trece peste, la cine credeți că se gândea? Pentru că uneori, cu cât faci mai multe eforturi să uiți, cu atât mintea ta rămâne mai blocată acolo, poate mai blocată chiar decât dacă scrii din când în când „ce mai faci?”. Nu zic că e bine să revizitezi iubirile pierdute la nesfârșit, doar că uitarea și detașarea dacă vin, vin oricum, neforțat. E un proces care, mai repede sau mai încet, încolo se îndreaptă, inevitabil.

Stele pe radar – we fall for the good, not the bad in people

De ce ne îndrăgostim de unele persoane și nu de altele? Eu încerc să explic acest lucru prin două sisteme interne care lucrează împreună: un sistem de alarmă și un radar de…stele. Un sistem de alarmă este un sistem care semnalează pericole, care ne spune NU, NU, NU te apropia. Radarul de stele îți spune DA, DA, DA, uite ceva incredibil de frumos. Te îndrăgostești de persoana care trece tăcută prin sistemul tău intern de alarmă și care îți aprinde stelele.

Sistemul de alarmă

Dacă este să vorbim despre sistemul de alarmă, el se activează atunci când întâlnești persoane care au anumite comportamente de care tu ai tendința instinctivă de a te îndepărta. Unele comportamente pe care le vede sistemul de alarmă sunt în general indezirabile (ex. agresivitate, egoism), altele sunt mai degrabă subiective. Ideea este că atunci când sistemul tău de alarmă le detectează, ai o reacție de evitare, nu îți dorești să te apropii de persoana aceea. Go away, stay away! Sistemul de alarmă ar trebui să fie sensibil la agresivitate, de exemplu, pentru a nu intra într-o relație cu cineva care te va răni. Sistemul tău de alarmă ar trebui să se activeze la instabilitate, pentru că, dacă îți dorești o relație stabilă, instabilitatea partenerului o va face imposibilă. Sistemul tău de alarmă se poate activa la nesiguranță, pentru că o stimulează pe a ta. Sistemul tău de alarmă poate că ar trebui să se activeze la iresponsabilitate, pentru că, dacă îți dorești un viitor comun, ai vrea să fie cu cineva pe care te poți baza.

Sistemul de alarmă nu funcționeză însă teoretic, în conformitate cu scopurile tale explicit asumate. Nu corespunde întotdeauna cu lista ta teoretică de defecte de neacceptat. Uneori se activează aiurea iar alteori, nu se activează când scopurile tale declarate ar spune că ar trebui. Clasicul exemplu…instabilitatea, povestea fără de sfârșit a fetei bune îndrăgostite de băiatul rău (sau invers, după caz). Primești semnale oscilante sau chiar de respingere, ieșiți de o lună și nu știi dacă sunteți împreună, nu te sună cu zilele dar pare fericit când îl suni tu, asta dacă îți răspunde? Și totuși…sistemul tău de alarmă tace. Poți ști teoretic că nu e pentru tine, dar resorturile tale interioare nu îl resping. Se poate întâmpla la fel cu agresivitatea – faptul că dă cu pumnul în perete poate fi pentru altele un semnal de alarmă, pentru tine poate nu, și ajungi să te întrebi, când o pățești tu, realmente, ce te-a lovit? Poate fi la fel și cu iresponsabilitatea, poate ți se pare normal faptul că e din nou, between jobs și te surprinde cum, în continuare, nu își găsește. Sigur, eu nu pornesc de la premisa că toate ne dorim relații stabile, cu bărbați responsabili și respectuoși și demni și tați de familie sau mai știu eu ce. Ce spun însă este că sistemul tău de alarmă poate rămâne tăcut și atunci când scopurile tale pe termen lung ar vrea altceva. Și că tăcerea, ca și activarea sistemului de alarmă atunci când “nu trebuie” ne poate conduce spre relații disfuncționale. De ce rămâne tăcut? Teoriile spun în principiu că experiențele noastre de viață (din copilărie, adolescență, dar și de după aceea) ne-au formatat mintea într-un mod în care anumite experiențe nocive să ni se pară normale. Am trăit cu instabilitate, agresivitate, iresponsabilitate, etc. Astfel încât sistemul nostru de alarmă este imun. Eu nu cred însă că asta ne face să ne îndrăgostim. Nu iubim pe cineva pentru că nu ne activează alarmele și defensele, este o condiție, dar avem nevoie și de… praf de stele.

Radarul de stele

Vezi stele atunci când …de fapt știi când le vezi, pentru că ți se aprind ție steluțe în ochi și inima îți bate mai tare. Știi când le vezi pentru că ai un zâmbet adevărat, pentru că simți că nimic rău nu te poate atinge. Care sunt stelele tale? Sigur, sunt anumite calități ale oamenilor care sunt în mod universal valorizate – aspect fizic, statut, inteligență, bunătate, încredere în sine. Ele nu trebuie însă neapărat să fie stele. Poate stelele tale sunt particulare doar ție. Pentru mine poate fi un  spirit liber, poate generozitatea, puterea, creativitatea, umorul, sensibilitatea. Nici acestea nu bat mereu cu teoria…poți avea liste cu calități ierarhizate și să te îndrăgostești fără să știi de unde și de ce. Ce simți când îți întâlnești stelele? Cred că două lucruri esențiale: faptul că, în prezența lor simți că nu ai vrea să fii nicăieri în altă parte și faptul că, în prezența lor, devii cea mai bună versiune a ta. Știi cum e să fii atât de fericit/ă încât să nu existe nici un alt loc în care ai vrea să fii? E un sentiment plenar, îndrăznesc să spun o experiență de vârf; odată ce o ai, nu o poți uita și nu poți să îți trăiești viața ca și cum n-ai fi avut-o. E ca un drog din care vrei mai mult, în cel mai bun sens posibil. Desigur, radarul tău de stele poate fi înclinat spre calități care…nu coincid mereu cu ce ar face casă bună. De exemplu, dacă steluța ta e puterea, te poți apropia de oameni puternici care (poate) nu îți vor oferi destulă caldură emoțională. Dacă steluța e “a fi interesant”, well, asta nu ne spune nimic despre disponibilitatea acelei persoane de implicare într-o relație. Ce spun este că we fall for the good, not the bad in people. Și că the good, the stars, the best spun ceva profund adevărat despre noi. Despre noi așa cum am vrea să fim.

Pot fi controlate acestea? Sistemul de alarmă și radarul de stele? Da, o dovedesc atâtea relații care au pornit de la prietenie mai mult decât de la îndrăgostire (și au ajuns acolo sau nu). Și nu este nici o problemă dacă poți să faci asta. De obicei, dacă ne propunem că trebuie să intrăm într-o relație funcțională no matter what, umblăm la sistemul de alarmă. Îi spunem să tacă atunci când vede siguranță și stabilitate, de exemplu, în caz că nu ne plăceau atributele astea înainte. Putem să îi ascuțim reacțiile atunci când vedem caracteristici de care nu avem nevoie, dar pe care el nu le-ar detecta în mod natural. Poți să înveți să nu te temi de cineva și hopefully, să înveți să te apropii. Nu sunt însă convinsă că poți face la fel cu radarul de stele. Într-un mod fatalist, cred că va trebui să te uiți toată viața spre stelele tale.

Ce e de făcut cu ele? Spuneam mai devreme că atunci când întâlnești pe cineva care are aceste atribute cheie, simți că devii cea mai bună versiune a ta. Înseamnă că stelele sunt în tine. Înseamnă că trebuie să le cauți mai mult în tine și nu în ceilalți. Prin a le căuta în tine nu vreau să spun a te auto-analiza până la epuizare. Nu înseamnă nici că, de fapt, nu ai nevoie de nimeni în viața ta. Sunt trăiri pe care, oricât ești de minunat, nu le poți reproduce singur – intimitatea, conexiunea…Nu înseamnă nici că ești minunat/ă exact așa cum ești și că ai suficiente stele. Tocmai, poate că nu, ce zic e că stelele sunt ceva după care tu tânjești, poate tocmai pentru că nu le-ai avut suficient. Eu zic să la cauți mai hotărât. Cum? Vezi care sunt în primul rând, privește în urmă la toate persoanele de care te-ai îndrăgostit și încearcă să le definești, aproximativ. Recunoaște-le, chiar dacă nu toate sunt moral impecabile, nepătate, nuferi de nea. Se spune că trebuie să te lupți cu tine pentru a fi mai bun. Dar luptă și pentru tine, ai nevoie și de stelele tale. Și du-te în contexte în care devii cea mai bună versiune a ta; știi care sunt acelea, acolo unde ți se aprind steluțele. Du-te acolo unde te simți mai puternic/ă, mai cu încredere în sine, mai generos/generoasă, mai interesant/ă, mai creativ/ă. Wherever your stars may be.

Enjoy your time in your best company 🙂 Nu știu dacă asta te va ajuta să ai o relație (știu că e dezamăgitor, să citești atâta și să nu afli cum să faci, dar believe me, I don’t know), dar probabil te va aduce mai aproape de tine. E ceva ce eu mi-am propus.

 

De ce e ok să fii trist într-o zi de primăvară

A venit primăvara și ar fi „trebuit” să scriu ceva drăguț, sau ceva despre viitor, sau ceva care să fie util, m-am gândit eu. N-am găsit însă nimic care să vină din suflet și care să fie demn de a fi scris. Pe de altă parte, pe când mă zbăteam în melancolie, mi-am amintit de seara când am început eu să scriu pe blog. Era o seară lungă de octombrie, nu se întâmplase nimic deosebit și eu eram incredibil de tristă. Ideea să start a blog mi-a venit în câteva minute; într-o oră exista deja, în două ore aveam primul articol. Eram tot tristă, dar tristețea avea o formă. Mă gândeam că nu-l voi face public niciodată, cum să spun aceste lucruri oamenilor care mă cunosc, oh my!, am în lista de prieteni contacte profesionale, colegi, studenți, familie, prieteni, foști, etc. Dar a scrie în necunoscut turned out to be too lonely for me. So, l-am făcut public și braced myself for the worst. Feedback-ul pe care l-am primit a fost mai degrabă pozitiv, dar nu m-am așteptat ca eu să devin, when facing public scrutiny, well… myself :). Nu mă așteptam să devin o unitate de auto-cenzură, atât de sensibilă la părerea celorlalți, deși mă cunosc, știu cât sunt de self-conscious. Fericită că mă pot exprima autentic, am ajuns să îmi impun eu însămi presiuni în a scrie despre anumite lucruri și nu despre altele. De la început nu am vrut  să fie un blog profesional, sunt atâtea altele mai bune. Nu am vrut să fiu psihologul de serviciu, nici să dau sfaturi, nici să explic cum merg lucrurile. Am vrut doar să fiu o fată single care scrie. Și care poate, doar poate, ar putea normaliza experiența asta și pentru alții. Și totuși m-am trezit zilele trecute că îmi era dor să scriu dar n-am făcut-o pentru că m-am gândit că nu am ceva „util” de spus. Util, sau ancorat științific, sau foarte poetic, sau amuzant, sau atât de personal și profesional în același timp încât să satisfacă toate exigențele. M-am trezit întrebându-mă dacă ce scriu sunt păreri ok și dacă ceilalți le vor aproba.

“Ce amuzant e stilul tău”, mi s-a spus, „e optimist”, mi s-a spus, „ce scrii a fost de ajutor”, mi s-a spus. Stau și mă uit la tot ce am scris și nu mi se pare nici funny și nici optimist. Se întâmplă să am un acid simț al ironiei, ceea ce poate face ca lucrurile să pară funny uneori și da, I admit, I take advantage. Dar nu e o intenție…adică, nu știu, câteodată văd că un paragraf în care eu am investit lacrimi iese funny și îl las așa. Iar optimist? Nu știu, ajută optimismul în anumite momente, în altele în schimb îți vine să arunci cu optimisme de la balcon.

Ajută ce scriu? Sper că da și sigur, acesta e cel mai frumos feedback pe care l-am primit. Dar știu că n-o va mai face în momentul în care voi încerca să exprim ceea ce “trebuie” și voi exprima mai puțin din ceea ce e personal și profund adevărat pentru mine. Nu am scris până acum articole pe blog în care să nu cred sau pe care să nu le simt ale mele. I sure hope I won’t, ever, nu aici. E o luptă cu mine însămi (you know, fata self-aware, vezi ce zice lumea, etc.) să fac asta, dar e atât de greu și atât de bine să câștig. În momentul acesta, de exemplu, sunt tristă și gata, nu am o soluție să treacă. De altfel, e o experiență normală de viață, trebuie trăită și asta cumva.

So, nu știu, morala ar fi (if any), aveți o stare de tristețe? Când soarele e sus pe cer? Lăsați-o să plângă, să scrie, să plece, să reapară, să plângă și să scrie din nou.

My very first event

Cu mare plăcere și multă emoție, vreau să vă invit la primul meu eveniment! Vreau să vorbim despre ce ne face să ne simțim cu adevărat vii în relație cu partenerii romantici (reali sau potențiali), ce căutăm, ce ne atrage atenția, de ce ne îndrăgostim. Cu alte cuvinte, în ce direcție este setat „radarul” nostru, de ce și ce ne facem cu el? Nu vreau să vă dau radarul peste cap; măcar în această privință, vreau să vă ofer ceea ce eu cred ca este o perspectivă mai…diferită. Si mai vreau să socializăm apoi la un pahar de vin sau de altceva. Așa că vă invit cu drag, luni, 16 aprilie, de la ora 18.30 la Cafe Urania (str. Horea, nr. 4, Cluj-Napoca) să vorbim și să have a good time.
Dacă doriți să participați, vă rog să completați următorul formular de înscriere (lista este secretă :). Nu este taxă de participare, rămâne să achitați doar consumația de la bar (și eu sper să stăm cât mai mult, păcat că it’s a school night:))

https://goo.gl/forms/njKlFIG9xQm2YF7B3

Ieși, copile și râde cu fața la soare (ce ne spunem când chiar ne vorbim)

E greu de spus și totuși e important. Noi luăm de-a gata felul în care vedem lumea și modul în care privim situațiile. Așa cred eu, deci așa este. Terapia ne învață însă că nu este așa; felul în care vezi lumea, modul în care te privești pe tine și pe ceilalți nu reprezintă realitatea, sunt proiecții mentale, șabloane în care viața te-a învățat să gândești. Uneori, felul în care gândești nu te ajută. Ai vrea să îl schimbi, numai că nu știi cu ce și de unde să începi. Care e de fapt realitatea? Dacă eu văd, în esență, lucrurile mai pesimist, e pentru că realitatea e mai roz doar că eu văd doar negru? Sau realitatea e cum o văd eu și nu mă pot minți suficient? Dacă realitatea mea e diferită față de a ta, este pentru că realitățile care ne-au formatat mintea au fost diferite, eu am acces asupra unei perspective și tu asupra alteia. Poți să îți imaginezi că vezi lucrurile dintr-o perspectivă diferită, dar poți, realmente, să trăiești asta experiențial? Terapia mizează pe asta și da, terapia este de multe ori eficientă.

Uneori însă, aceste perspective sunt mai mult decât feluri de a vedea lucrurile. Se spune că devin ca un fel de mini-personalități (mini me, mini you :)), care se activează atunci când ni se întâmplă ceva semnificativ, similar experiențelor de viață care ne-au condus la formarea lor, a perspectivelor (for further reading, vezi conceptul de mode din schema therapy a lui Jeffrey Young). Ce te faci cu ele atunci, pentru că, dacă sunt mini-personalități, trebuie să le tratezi ca atare, nu? Au drepturi. Vor ceva. Le poți spune să dispară, le poți spune că greșesc. Poți să te lupți cu ele, dar ele continuă să apară. Sunt greu de convins pentru că de multe ori, mini-personalitățile tale sunt copiii tăi interiori – da, aceia care plângeau sau făceau crize de nervi când ceilalți îi abandonau, îi criticau, îi loveau, îi ignorau. Copilul din tine nu a dispărut și spun asta în sens bun și în sens rău în același timp. Este bine, pentru că…cine se bucură mai mult de soare, de flori, de jocuri, de prăjituri, de iubire, de muzică și de baloane decât copilul tău interior? Este rău, pentru că ești adult și lumea nu e datoare să se învârtă în jurul nevoilor tale. Tu știi asta, ai vrea să păstrezi copilul pentru spontaneitate și adultul pentru situații grele și reacții mature. Dar copilul tău interior nu înțelege și apare nechemat, cum apare la mine fetița nebăgată în seamă la banchet. Ce facem cu el? Un prim pas ar fi să vorbești cu el, să vezi ce vrea. Așa că am încercat și eu să vorbesc cu fetița mea interioară și iată ce mi-a spus:

– Știu că vrei să scapi de mine. Te înțeleg, nici eu nu mă plac așa de tare.

-Nu, nu e deloc așa. Ești cel mai frumos lucru pe care îl am. Nu vreau să trăiesc fără fetița mea interioară, ești identitatea mea, feminitatea mea. Doar că…

-M-ai făcut your inner nemesis. Așa ai scris pe blog 😦

-My sweet little nemesis :))

-Nu râde de mine. Spune drept, vrei să dispar.

– Bine..Nu vreau să dispari. Vreau însă să nu mai apari atunci când ești neajutorată, supărată, când te închizi în tine ca un arici. Când taci și când te temi, când mă încurci. Aș vrea să nu te mai agăți de oameni care nu ne vor. Să mă lași pe mine să iau decizii. Aș vrea să apari numai când ești playful and flirty, când râzi și ești spontană. E greu să fiu adult și să fac și managementul tău.

-Când sunt supărată, e pentru că nu știu să fac altceva. Mă simt mică și neajutorată. Tu te superi și îmi zici să dispar. Asta mă supără și mai tare.

-Mi-e greu și mie, adevărul e că nu am dezvoltat strategii destul de bune ca să te controlez. Am asumat și eu că vor avea alții grijă de noi. Eu sunt prea slabă în fața ta, ca un părinte ineficient.

-Mă duci în locuri în care nu îmi place și te aștepți să mă port frumos. Câteodată ești așa de rea încât mă pui la masă cu adulții și aștepți să apar, dar în varianta sweet and charming. Dar, dacă mie mi-e frică de mor, cum pot să fiu așa? De ce mă duci în locuri în care nu-mi place?

-Trăim o viață de adult, asta este.

-Fii adult atunci, dar nu cere de la mine ce nu pot da.

-Încerc. Vreau să cred că mai mult decât am făcut-o până acum. Vreau să îți dau ce îți lipsește cel mai mult, să te repar, să te duc în locuri unde îți place. Vreau să îți dau siguranță, să te duci și în locuri unde nu-ți place. Vreau să am grijă de tine și să te plac. Uite, am făcut un blog pentru tine.

Copilul vostru interior ce dorește? Nu spun că trebuie să le dăm tot ce vor acestor „fantomițe”, dar hint: de obicei vor să aibă oameni aproape, să se simtă iubiți și ocrotiți, să se simtă valorizați. Pentru început, putem măcar să îi ascultăm. Le putem închide gura, dar pentru cât timp? Și, mai presus de orice, merită?