Te-am așteptat 100 de ani

-Oamenii mereu au trăit cu visul nemuririi, însă pentru foarte multă vreme a fost doar o fantasmă, un ideal râvnit de generație după generație, în zadar. E și greu pentru noi, cei de azi, să ne proiectăm în această lume din trecut în care timpul trăit era atât de scurt. Realmente, întreaga existentă era marcată de periodicitate, acum ești tânăr, acum la vârsta maturității, acum ești bătrân. Excelent ai surprins în cartea ta această trecere a vârstelor, incredibil de autentic pentru un amuritor care, dacă presupun corect, nu cunoaște de fapt pe nimeni care a murit.

Alma părea că aprobă sfioasă avanșa de complimente ale moderatorei. Își ridică ochii cu surprindere ca și când ar fi ascultat cu interes, dar își înfipse pe ascuns unghiile în carne. Avea un moment de ezitare în care nu știa ce să corecteze mai întâi, afirmația cu amuritorii sau faptul că ea nu a cunoscut pe nimeni care a murit. În primul rând, își zise în gând, nu s-a dovedit că putem fi amuritori. Serul Viv și diversele lui variante făceau ca îmbătrânirea să fie foarte, foarte lentă, insesizabilă în decursul a zeci de ani, dar se producea. Apoi, nu exista aderență perfectă – politica de cartel a firmelor producătoare, grevele, sistările de stocuri, câteodată și indisciplina oamenilor limitau concluziile științifice la care se putea ajunge. Și cum adică, oamenii nu mai mor și din alte cauze? Cum adică n-a cunoscut ea pe nimeni care să fi murit? L-a cunoscut pe el, pe Max, care a căzut de pe stânci în munții Anzi, în urmă cu 25 de ani. Cum adică pe nimeni, măi, new blood ce ești. Ca să o pedepsească prin vinovăție, s-a hotărât să-i spună:

-Ba da, am cunoscut pe cineva care a murit. A căzut de pe stânci în timpul unei escalade, era tatăl fiicei mele și iubirea mea. Cartea i-am dedicat-o lui.

-Oh, Alma, ce rău îmi pare! Nu am cuvinte, câtă emoție! New boods reacționau dramatic când vorbeau despre moarte doar că nu îi atingea în profunzime, ca și ecourile unui îndepărtat război. Pierderea lui a fost o sursă de inspirație pentru tine?

-Cine, Max? Da, sigur, proiectul de fapt îl începusem înainte să îl cunosc dar am tras foarte mult de timp, chiar și pentru standardele noastre 😊 Mi se pare amuzant că înainte oamenii considerau o amânare de un an-doi ca fiind lungă. Și da…ce am trăit cu el și după el a dat nota personală care m-a inspirat.

-Mulțumim din suflet, Alma Maier, vă recomand tuturor să citiți „Vreme trece”, o carte incredibilă. Felicitări!

Cu zâmbetul pe buze, Alma ieși din turnul media și se îndreptă spre mașină. Încă nu-i venea să creadă că era al ei bolidul acesta, mulțumesc, carte, cine zice că lumea a pierdut plăcerea cititului. Se tot vaită intelectualii de sute de ani și uite că…

-Hey, Alma, ce faci? Așa bine merg vânzările? Îl auzi din spatele ei pe Nik, prietenul ei de-o viață. Era pe bicicletă mai nou, de când era iarași student. Ce să și facă, bogat, supracalificat, old blood.

-N-ai văzut încă mașina mea? Uite, hai să-ți arăt. Am și economisit 50 de ani pentru ea. Literally. Mă lasă să o și conduc, hihi.

-E superbă, mă bucur pentru tine, ți se potrivește, așa glam. Ce faci, ai fost la radio?

-Da, tocmai am ieșit. Mă grăbesc puțin la cabinet dar ne vedem în weekend?

-Tu și cabinetul tău, ai cea mai longevivă meserie. Ah vai, am angoase existențiale, cu cine să mă mai mărit, care să mai fie valorile mele în acest secol, cât poți să te droghezi ca să nu interfereze cu serul.

-Nu e deloc longevivă, ai uitat? Eram jurnalist înainte. Înainte de Max. O altă viață.

Te-am văzut de departe cum vorbeai aprins cu tipa de la recepție, tu cu casca ta de motociclist în mână. Mă enervaseși groaznic mai devreme, în întâlnirea cu echipa de la Travel Watch. Ritmul natural de viață, bla bla, cică ce e așa greșit să omori animale pentru carne, auzi…ce barbarie. Mi te imaginam în tări sărace făcând pe misionarul, pe antropologul, ba nuuu, pe smeritul, mult prea-respectuosul vestic care se înclină în fața tuturor rudimentelor de cultură ancestrală, care se vaită pe bloguri că lumea a pierdut nu știu ce suflu vital, nu știu ce joie de vivre. New bood, încă în etapa de rebeliune în care te lauzi că tu nu vei lua serul. Haha, stai să-ți apară primele riduri și se termină curajul, așa fac toți copiii de bani gata. Și totuși mă uitam la tine obsesiv, îți citeam ochii și buzele de la distanță, mă uitam la mâinile tale care din nu știu ce motiv mi s-au părut incredibil de frumoase. Ți-ai trecut mâna prin păr, părul tău arămiu, catifelat și te-ai uitat spre mine rânjind fără perdea. Ai plecat spre lift, am urmărit cum apeși butonul, cum intri degajat și îți scoți telefonul din buzunar. Total irațional și fără nici un sens, am luat-o pe scări să te ajung din urmă. De ce? N-aș ști să-ți spun și oricât m-aș fi străduit să scornonesc o întrebare pentru tine sau un motiv plauzibil, n-am avut așa ceva. Am alergat în stradă după tine și m-am uitat fix în ochii tăi, fără să zic nimic. Ai zâmbit nedumerit dar mi-ai zis până la urmă „vii cu mine?” Cu tine pe motor, cu tine în junglă, cu tine acasă? Merg unde vrei tu. Acum și de fiecare dată când mă vei chema.

-Ce face Clara?

-Azi are prima programare pentru ser. Nu-mi vine să cred că are deja 25 de ani. Avem emoții mari pentru petrecerea de maturitate. Am investit o grămadă, am luat credit, dar va ieși de milioane, abia aștept!

-Perfect, sărbătorim sâmbătă!

Alma porni motorul și se îndreptă distrasă spre cabinetul de psihoterapie. Adevărul cam semăna cu ce spusese Nik despre angoasele existențiale, clienta era o tipă plictisită de viața ei mult prea lungă. Tema secolului, how to find meaning când parcă nu se mai termină. Începi o carieră, ești stresat, apoi entuziasmat, apoi provocat, apoi rutinat, apoi epuizat și atunci te întrebi dacă mai poți cu asta și până când. Încă o sută de ani? Încă două? Alma zîmbi la gândul că pe vremea în care oamenii trăiau pe ciclul natural, exista un lucru numit pensionare. Evident că o societate în care tehnic toți sunt tineri trebuie să renunțe la sistemul de pensionare, lucrezi până te împușcă găștile din nord, sau te lovește o mașină. Sau cazi de pe stânci. Cei bogați, ca Nik, își mai luau câte un an sabatic, începeau altă facultate, altă meserie, se relocau, intrau în politică dar ceilalți nu, rămâneau destul de rezistenți la schimbare. Criza vârstei de mijloc era un subiect de top în jurnalele științifice, destul de greu de explicat într-o societate teoretic veșnic tânără. Însă oamenii găsiseră iar metode să se clasifice: erau old bloods, cei care fuseseră suficient de bogați pe vremea în care se descoperiseră variantele incipiente ale serului – fusese inițial considerat un produs semi-cosmetic, nu previziona nimeni ce implicații uriașe va avea. Când a devenit clar, prețurile au crescut exorbitant și doar cei bogați și l-au permis. L-au luat în etapa vieții în care se aflau, unii pe la 40 de ani, așa, ca Nik, alții mai în vârstă. Oricine mai bătrân de 30 de ani era, evident, old blood. Mai erau new bloods, puținii copii cărora li se permitea să se mai nască, cei natural tineri, încă neatinși de ser. Era comun ca bărbații old blood să caute fete new blood, era un actor faimos pentru că își părăsea partenerele de îndată ce intrau pe ser. Și mai erau restul, intermediarii, ca Alma, tineri și nu prea, obligați de asigurările de sănătate să intre pe ser de la 25 de ani. Cum spuneam, tineri și nu prea. Și mai erau dizidenții, cei care se opuneau serului pe motive ecologice, comunitățile ultra-religioase, țările sărace unde populația avea doar un acces sporadic sau aveau doar cei bogați, ceaa ce alimentase lupta dintre grupări și clanuri pentru că, după cum nu se gândiseră să limiteze dreptul la reproducere, erau familii cu sute de membri, de nu mai știau ce fel de rude sunt între ei. O lume complicată, cum altfel o pot face oamenii.

Old blood, new blood

Clara porni devreme cu bicicleta, să aibă timp de o plimbare lungă pe malul râului înainte de programare. Vorbise toată dimineața cu grupul de la școală, într-un final urma să fie absolvirea, prima generație cu 18 ani de școală obligatorie. Înainte erau doar 15 și ce bine era. În cazul lor se schimbase legea după modelul francez, cineva avusese ideea fantastică să le prelungească școlarizarea, să facă materii ce înainte se învățau doar la facultate, să devină ei cea mai bine educată generație din toate timpurile. Psihologii avertizaseră că e posibil ca toată această cunoaștere să se piardă în timp și că mai bine ar fi, ziceau unii, ca în loc să înghesuie toate cunoștințele în liceu, să se repete școala din când în când, odată la 50 de ani de exemplu, să se împrospăteze informațiile. Dar nu, nu avea nimeni de gând să voteze o asemenea lege, politicienii, la fel ca toată lumea, numai chef de școală n-ar mai fi avut. Generația Clarei avea foarte puțini membri, la un oraș de un milion de locuitori erau doar 70. Se înăsprise legea reproducerii cândva înainte să se nască ei, așa că…Pe ea o preocupa în mod deosebit ce va face după absolvire. Facultate, desigur, cum îi sugerase Alma, dar care? Alma fusese jurnalist și apoi psiholog, asta în nici un caz nu era o opțiune. Clara avea oroare de cărțile de psihologie cu care se chinuise mama ei ca să treacă peste moartea lui Max. Tatăl mitic pe care ea nu îl cunoscuse niciodată. Nu că făcuse Alma vreun altar sau vreo obsesie, dar îi povestea de multe ori despre el, îi arătase toate articolele pe care le scrisese el în anii de jurnalism, pozele pe care le făcuse pe te miri unde. Tatăl ei fusese new blood, ca și ea. Îi moștenise ochii și culoarea părului, temperamentul întrucâtva și pasiunea pentru fotografie, însă Clara nu avea de gând să își piardă vremea pe coclauri, căutând experiențe nostalgice, ar fi făcut ceva de impact, măcar la prima facultate. Medicină? Drept? Economie? Sau poate ceva pretențios, ca istorie sau literatură? „Incredibil cum am ajuns aici, să nu știu nici măcar în mare ce vreau să fac, după 18 ani de școală”, oftă Clara dând negativist din cap. Am fost eleva perfectă, nu pot rămâne așa în continuare? De ce trebuie să ne hotărâm? Bine că ai timp să greșești, având forever 25 de ani că altfel…oare cum erau oamenii înainte împăcați cu alegerile lor? Îi sună telefonul chiar când ajunse în dreptul clinicii.

-Hey, Clara, ce faci mireasă? Era Dalia, prietena ei cea mai bună.

-Mireasa vieții, ce-ți veni? Acum am prima programare și apoi merg să mai probez odată rochia. Tu?

-Auzi, pot să te rog să îl inviți și pe Felix? Avem o chestie 😊

-Nuuuu, Felix? E așa old blood, pe bune?

-Nu e chiar așa, cred că e mai tânăr ca maică-ta.

-Nu poate fi. Felix e de la începuturi, el n-a învățat istoria din cărți, el a trăit-o pe viu, haha.

-Mătrăgună ce ești! Mie îmi place. Hai, pot să-l chem?

-Da, cum să nu, va avea companie, Nik și Dalme, prietenii mamei, old bloods din cele mai vechi timpuri, deschizătorii de drumu…a închis, râse Clara. Îi plăcea să o tachineze pe Dalia când venea vorba de pasiunea ei pentru old bloods. Își legă bicicleta de suport, trase aer în piept și intră în clinică.

„Chiar crezi că traseul e sigur, așa, noi doi singuri pe drumuri de țară? Vom fi jefuiți!” „Și dacă? Ne avem unul pentru altul și asta e tot ce contează”, replică Max la mișto. „Vai cât de iubesc acum de nu mai pot”. „Relaxează-te, hai…gândește-te că ești la mall unde îți cumpăr tot ce vrei. Plase peste plase, toate pentru iubita mea curajoasă”. „Dacă trecem de orezăria asta îmi cumperi pantofii vieții mele”. „Te ador”.

Vreme trece

Pe drum dinspre cabinet, Alma se oprise la un magazin să cumpere șampanie. Sigur, urma petrecerea de sâmbătă, dar în seara asta vor sărbători doar ele două. Scumpa ei fiică împlinea 25 de ani. 25 de ani frumoși și lipsiți de griji, protejați de mama, șiruri de bunici, unchi și mătuși, Nik și Dalme. Pentru toți fusese fetița răsfățată, mult așteptatul privilegiu, speranța sângelui tânăr, moștenirea radiosului Max. În primii ani de utilizare a serului, nu fusese limitat dreptul reproductiv pentru că nu se știa exact cât poate serul să prelungească viața oamenilor. Cam în acea vreme se născuse Alma. Când a devenit evident cât de departe ajung efectele serului, dezbaterile politice și religioase în jurul limitării dreptului de procreere au sfâșiat până la sânge societățile civilizate. În pragul războiului civil, uniunea nord-atlantică a decis fără drept de apel că da, trebuie făcut ceea ce trebuie făcut. Liderul care a făcut posibilă această lege a fost asasinat de grupările ultra-conservatoare, dar nimeni n-a mai dat înapoi. Deja oamenii trăiau cu zeci de ani mai mult și și-au dat seama că e nesustenabil să se înmulțească fără să mai moară. Așa că dreptul de reproducere se obținea, dacă se obținea, după zeci de ani de la depunerea aplicației, exista o listă de așteptare, autoritățile calculau numărul de licențe în funcție de numărul de morți dintr-un anumit district per perioadă de timp. Decizia Almei venise pe când călărea munți cu Max, undeva prin Argentina.

-Mi-a venit decizia, Max, trebuie să iei serul. Auzi? Trebuie să iei serul. Te rog, te-am așteptat 100 de ani!

Te-am așteptat 100 de ani, cea mai frumoasă replică pe care i-o poți spune unui iubit, sigur că Max acceptase. Și apoi plecase într-o expediție în Anzi, unde s-a rupt o coardă de protecție așa, random. Amuritori pe naiba. Intrând în casă, Alma găsi ușa deschisă. Mirată se grăbi înăuntru și o strigă pe Clara. Nici un răspuns. Auzea suspine venind din dormitor și pe când ajunse la ușă o văzu la Clara plângând ghemuită pe podea. Se uită la ea întrebător și Clara îi răspunse cu ceva ce nici un părinte nu era pregătit să audă:

-Sunt imună la ser…Nu am receptori de nu știu ce…Clara se înneca în lacrimi. Mama, asta înseamnă că…

-Nu, nu, nu se poate, Alma se repezi la ea și îi luă capul în brațe. Împietrise, ca atunci, într-o noapte de decembrie când a trezit-o un telefon ce anuța inexorabilul.  

Nu pot să cred că mi se întâmplă mie. M-am trezit în dimineața aceea de noiembrie învelită în pături moi și mi s-a părut frig. Până te-am văzut stând la fereastră, doar în prosop, cu nelipsita ta cafea în mână. Te-ai uitat la mine și mi-ai zâmbit, acel zâmbet plin, de copil senin, om înțelept și amant nestatornic. Diavolul se juca în zâmbetul tău, străine. „Bună dimineața”, mi-ai spus. „Bună dimineața. Ai fost la alergat cum te-ai lăudat?” „Neh, așa bine dormeai pe mine că mi-a fost frică să te mișc. Ca un îngeraș”.

Chemarea de departe

-Cum îți merge, copile? Nik se așeză încet pe brațul fololiului, lângă Clara și o atinse pe mână. Clara se uită la el un pic pierdută și ridică din umeri. Prezența lui calmă, de figură paternă, îi făcea bine, ca o pauză binemeritată de la spaima pe care i-o întreținea Alma.

-Mă descurc, încerc să fiu curajoasă. Plânsese câteva zile de când aflase vestea și apoi se liniștise, de dragul Almei pe de-o parte și din cauza faptul că nu se întâmplase concret pentru ea nimic, pe de altă parte. Era natural tânără și pentru ea îmbătrânirea și moartea, deși un spectru sumbru, erau lucruri abstracte, despre care auzise sau citise în cărți, dar nu suferințe acute. Avem capacitate limitată de imaginație pentru evenimente pe termen lung.

Alma însă era într-o stare continuă de agitație, problemele de somn de care suferise periodic de-a lungul anilor o lăsau epuizată și iritabilă, avea permanent un nod în gât și un ghimpe în stomac. Studia literatura, căutase păreri alternative, disecase firul în patru cu Nik și Dalme, cu părinții ei, cu părinții lui Max cu care ținea încă legătura. Devenise clar că serul nu funcționa pentru toată lumea, era o genă recesivă care conținea o mutație, o insensibilitate la acid. Se lucra la variante doar că, fiind atât de puține persoane afectate, miza companiilor producătoare nu era atât de mare și progresele erau lente. Deși nu trecuse nici măcar o zi în care să nu se fi gândit la Max, imaginea lui o bântuia acum cu fervoare.

„Azi nu vreau să mergem nicăieri, hai să stăm acasă”. Te uitai la mine abătut, brațele îți atârnau dezarmate pe lângă corp și ochii tăi atât de vii abia se mai țineau deschiși. O melanolie molipsitoare trecea prin noi ca printr-un fir electric și simțeam că mă închid în mine, sub un munte de tăcere. Ce să fac? Tu ești cel ce mă ridică, tu ești cel ce mă trezește la viață, în fiecare zi într-o nouă aventură. Eu sunt cea fragilă, eu sunt cea vulnerabilă, nu tu, iubitule. „Vrei să te las în pace, Max?” „Nu pleca”. „Vrei să te iau în brațe?” „Nu știu, doar stai cu mine. Forever”.

Alma aduse ceai și ciocolată caldă pe masa din living. Lividă ca o statuie, se străduia să nu se dezmembreze de durere de față cu Clara și musafirii lor.

-Alma, hai să bem un vin mai bine decât leșinăturile astea, zise Dalme, hai să alegem unul. Este un magazin aproape unde au vin natural, din struguri adică.

-Da, de ce nu, până la urmă. Vreți nu? Nik și Clara dădeau din cap că da, daaa, hai să uităm un pic de toate astea și să ne prefacem că suntem tineri și în viață, așa cum și suntem de fapt.

Alma și Dalme porniră spre magazin și îndată ce ajunseră afară, Alma rupse tăcerea.

-Nu am spus încă nimănui, dar eu nu mai am de gând să mai iau serul.

-Cum adică să nu îl mai iei? Nu te duci la programare?

-Am ratat deja una. Am zis că nu pot să ajung pentru că nu știu ce, luna viitoare văd eu ce zic.

-Știi că după trei luni îți sistează asigurarea, nu?

-Știu, vă mulțumim pentru un vot progresist, replică Alma cu ironie. Dalme, după o viață foarte lungă petrecută în administrație în slujba cetățenilor, era în sfârșit în parlament și putea fi tachinată în legătură cu toate lucrurile care nu mergeau bine. Nu știu ce vom face, cred că ne vom muta de aici. Îți dai seama că nu am de ales, nu? Lacrimile amenințau din nou. Nu pot…să îmi văd copilul îmbătrânind în timp ce eu rămân la fel. Nu pot s-o las să…nici nu pot să spun. Plângea acum viguros, tremurând din toate încheieturile.

-Draga mea…termină cu prostiile, vom găsi o soluție. Chiar acum aveam de gând să-ți spun, de asta am vrut să ieșim. Este un program la Denver, care exact cu astfel de cazuri se ocupă. Există un tratament, doar că este încă experimental și nu este pe piață. Dar eu pot face să obținem un loc pentru Clara. Îl mai știi pe Julien? Fostul meu, dar cred ca și al tău la un moment dat.

-N-a fost, a fost o chestie doar o dată sau de două ori. Ce-i cu el?

-E la Ministerul Sănătații, am vorbit cu el, i-am spus că este vorba despre tine și te va ajuta.

-Serios? Îl sun atunci. Mă și mărit cu el dacă trebuie, sau orice altceva ar vrea de la mine. Pentru Clara…nu știi ce ușurată mă simt că am un răgaz. Dacă ai ști cum au fost zilele astea pentru mine… Orice speranță e bună, mulțumesc din suflet!

Două săptămâni mai târziu, Clara posta senină imagini din Denver, de parcă nu știa la ce s-a dus. O fi pentru a-și induce colegii în eroare? Se gândea Alma în timp ce ea se agita în jurul oglinzii, încercând să vadă dacă i-a apărut vreun rid. Nu că i-ar fi păsat, doar că își făcuse loc o curiozitate – oare cum ar fi? Oare cum i-ar sta mai bătrână? Doi-trei ani în decada 20-30 nu se văd foarte tare, dacă se rezolvă problema Clarei nici nu va ajunge să vadă. Oare cum e să știi că ai timp limitat, că sunt unele lucruri pe care nu mai poți să le faci? Ea se putea gândi să își schimbe din nou cariera dacă avea energie și interes, sau putea să se îmbrace ca un new blood și nimeni n-ar fi observat diferența, dar dacă problema Clarei nu se rezolvă? Temeri ancestrale, frici bazale îi bântuiau în continuare visele, doar că spaima inițială lăsase locul unor preocupări mult mai practice și unor scenarii distopice. Câțiva ani nu va fi evident pentru nici una din ele. Își va pierde asigurarea, noroc că nu și Clara, nefiind vina ei, pe ea statul o ierta. Alți câțiva ani vor trece drept old bloods, însă se temea de consecințe. Cei care luaseră serul la bătrânețe erau de multe ori depresivi, că erau singurii oameni bătrâni și încă bătrâni de foartă multă vreme. Unii și-au luat zilele de disperare. Ca să se integreze mai bine, ar trebui să se mute în comunitățile conservatoare? Ele două? No way. Ar trebui să plece în altă țară, unde oameni ce trăiau pe circuitul natural conviețuiau cu ceilalți? Dar unde?

Este o uitare de sine, nu îți pot explica exact. Când ești acolo sus, rupt de oboseală și intoxicat de hipoxie, după ce înduri frig și efort și ajungi într-un loc neatins de nimeni. Mă rog, atins cu siguranță, dar zic așa, ca feeling. E o senzație de libertate care nu se compară cu nimic. Și de putere, ca și cum ai cucerit tocmai tu, atunci, Everestul. Să știi, Alma, că după o asemenea aventură, savurezi altfel orice gură de mâncare, orice baie caldă, orice sărut de la iubită.

Cuvintele aceastea ale lui Max îi răsunau constant în minte în ultimele zile și nici măcar nu își amintea dacă fuseseră reale sau erau o plăsmuire a ei – dacă și-ar fi justificat Max pasiunea pentru munte, ceea ce probabil nici nu o făcuse, ce-ar fi spus? Dacă l-ar fi auzit vreodată vorbind așa, probabil l-ar fi sufocat cu propriile cuvinte, i-ar fi pus piedică înainte să se urce în acel avion blestemat spre Santiago. Obsesia lui pentru înălțimi l-a omorât și le-a lăsat pe ele singure, mereu tânjind după ceva mai mult. Oare cum ar fi fost viața lor dacă trăia? Avea scenarii în care ei doi râdeau îndrăgostiți ca-n prima zi, hârjonindu-se sub pături. Scenarii în care el se distanța, sau ea se distanța și își petreceau vremea separat. Sau într-un divorț zgomotos. Sau divorțați, dar încă prieteni sau (și) amanți. Ce-ar fi să mergem și noi, Clara? Să mergem în munți, să uităm de noi, până când stâncile ne vor înghiți ca și pe tata? Gândul munților îndepărtați o liniștea într-un mod ciudat, ca o chemare de departe. Ca o chemare a lui Max, simplă și caldă.  Cum poți să creezi sens când amintirile sunt multe și viitorul nesigur? Când viața care se prefigurează nu mai seamănă deloc cu ce ai sperat și așteptat? Telefonul o trezi din reverie.

-Alo, Clara, iubita, spune-mi, ce ți-au zis?

-Mi-au dat un tratament, probabil va funcționa dar nu se știe 100%. Se va vedea cam peste un an, se calculează un indice de îmbătrânire și nu e evident decât atunci. Dar sunt optimiști și așa încerc să fiu și eu. Clara suna entuzismată, fusese cea mai bună veste auzită în ultima vreme. Alma ar fi vrut mai mult decât „probabil”.

Până la urmă, gândi ea, sigur, nici da, nici ba. Era de așteptat. Viața unui muritor, că până una-alta, asta erau ele acum, e chiar și mai plină de incertitudini. Speri și nu de tot, ești fericit și nu prea, în tensiune dar încă în priză, pe marginea prăpastiei, dar bine ancorat în frânghii. De ce să fie simplu când poate să fie complicat? Din toate aceste frământări, rămase la suprafață ideea nebună, promisiunea secundelor de libertate și putere, chemarea lui Max.

-Ce zici dragă, dacă mergem noi două în munții Anzi? Să vedem lumea de sus, să savurăm mai îndelung o prăjitură la sosire?