Mica mea mare victorie

„Femeia învinge totul, apoi plânge”, spune un citat din Grigore Vieru. Sau invers, dar important e să înving. Plânsul e pentru că victoria a fost grea, istovitoare și poate pentru că nici nu se simte măcar ca o victorie, ci ca un armistițiu. Cu Ella am știut mereu că va fi așa, mica mea mare victorie, iubind-o până la stele dar întrebându-mă mereu dacă am dreptul să o am. Mă gândesc, acum când mă duc după ea la grădiniță, că alte femei nu-și pun problema legitimității. A competenței da – poate nu mă pricep la a fi mamă, nu sunt pregătită, a dorinței – vreau sau nu să am un copil, a posibilităților – nu îmi permit, dar a dreptului? Am visat în viața asta de câteva ori că am un copil (mă refer în sens propriu, vis în somn, nu fantezii) dar niciodată cu un tată. Ba nu se punea problema (adică în vis nu venea vorba), ba era necunoscut – odată am visat că erau mai mulți potențiali și nu știam care din ei este 😊.  Cum în viața reală vedeam eu că nu se prefigurează un viitor de familie în curând (au fost prea puțini ani, sunt convinsă că dacă aș fi avut încă 100 aș fi reușit până la urmă), mi-a încolțit în minte ideea de a avea un copil singură, prin inseminare artificială. A fost o idee care a germinat cândva în anii primei tinereți, în eventualitatea că, în cel mai rău caz, etc. Mă gândeam că totuși nu aș îndrăzni pentru că ce-i va scrie copilului în buletin? Apoi, cândva după 35-36 de ani mi-am dat seama că decizia asta nebună nu mai poate fi îndelung amânată. Cum am prostul obicei de-i ține pe toți în capul meu, auzeam constant: ar trebui să o lași baltă, ar trebui să te concentrezi pe a găsi un bărbat, nu ești în stare, vei fi nefericită, ar trebui să o faci, ai dreptul la fel de mult ca altcineva, copilul tău va avea totul, copilul tău va fi bullied, ești o indaptată. Argumentul cu numele din buletin a picat primul, cel cu inadaptata și ciudata care nu are drepturi a picat ultimul. De fapt nu a picat, l-am împins și l-am lovit, l-am implorat, l-am convins, i-am întors spatele, l-am acceptat. Acum mă lasă în pace, mai are câte o zi în care atacă împreună cu rudele lui: ce am numit eu „pseudopsihologia familiei” (care îți explică că tot ce greșit cu copilul tău e din vina ta, aici în speță în primul rând pentru că nu are tată) și „buna-cuviință socială” (care îmi spune că nu merit să fiu acceptată în societate din același motiv). De obicei vin însoțite de scenarii catastrofice despre viitorul Ellei  – de exemplu că se apucă de droguri în adolescență și asta va fi din cauză că nu are un tată. Sau despre cum ar trebui să îi spun și când. Deocamdată știe că nu are tată, m-a întrebat destul de natural de ce nu are, că așa au alți copii și i-am răspuns tot destul de natural ceva ce exersasem de multe ori în gând: unii copii au doi părinți, tu ai numai unul. A părut mulțumită, dar va veni momentul când va înțelege cum stă treaba și când îi voi spune poate va rămâne marcată pe veci, va crește cu un complex că e diferită, poate mă va urî că nu am fost în stare de mai mult. Poate se va atașa nediscrimivativ de bărbați, cum scriu cărțile de psihologie că este  riscul la fetele crescute fără tată, poate se va teme de ei, poate va avea probleme grave de disciplină, poate va moșteni de la acest Ralph sau cum l-o fi chemând trăsături ciudate. Griji își face orice părinte, eu cu siguranță mi-aș fi făcut, așa am fost din totdeauna, a worrier. Doar că la mine se adaugă prostia asta, că e vina mea și e pentru că nu are tată. Însă nu e ca și cum nu am știut de la început că mă vor bântui gândurile acestea, doar am luat decizia printre cele mai negre scenarii. Până la urmă, la sfârșitul tuturor lucrurilor, argumentul care a dat de pământ cu toate celelalte, singurul lucru care contează a fost că indiferent cum vine pe lume, nu e ca și cum nu merită să existe. Lumina ochilor mei.

              Nu mă gândeam însă la aceste considerații atunci, când mergeam să o iau pe Ella de la grădiniță într-o vineri de iarnă târzie și moale. Eram fericită pentru că fusesem la sală și la coafor, bona lipsea așa că am fost nevoită să îmi iau liber, să pot sta cu Ella. Și în general pentru că micuța devenise o companie mai plăcută, avea acum cinci ani și parcă viața revenise la un ritm pe care îl puteam prevedea, puteam, spre exemplu să îi spun „mama răspunde la un e-mail și vine” și mi se răspundea „ok” – sigur că nu tot timpul, dar nu mă mai puteam plânge. Era un copil mai activ decât fusesem eu, mai energică, mai hotărâtă, zile fripte îmi făcuse în her terrible twos, mă bucuram însă că poate îi va fi mai bine în viitor, dacă nu stă să se gândească la cele o mie de implicații și ramificații înainte de a face orice. Îmi semăna destul de bine fizic, de la tatăl biologic nu părea să fi obținut mare lucru, plătisem bani serioși în plus ca să îi pot vedea poza înainte și nu părea. Poate mai bine.

Ajunsesem mai repede la grădiniță și ca oamenii normali, mi-am scos telefonul și am intrat pe social media în loc să intru în vorbă cu alte două mame – e drept, erau cele mai enervante, care aveau o logică pentru absolut orice cumpără la copil, să fie fără zahăr, să fie bio-eco, marca X, marca Y,anti-vaxers, culmea. Între timp apare un SUV care parchează ca un nesimțit pe trotuar, pornește avariile și stă. E Mike, playerul de la grădiniță. Eu știu pentru că îl bârfisem cu educatoarea în urmă cu câteva zile, divorțat, așa mai bad boy cu tatuaje, ceva în industria evenimentelor, cu bani, distant dar destul de politicos, ce să mai…a catch pentru orice femeie. Ai crede că poate fi cu oricine dar el are un punct slab: se numește Casian, are cinci ani și e cel mai rău copil din grupă, genul care fură jucăriile, trage de păr și încă face crize. Au custodie comună, deci nu ai cum să te faci că nu există…îmi vine să râd. Mike probabil că îl pune la jocuri video să scape de el în timp ce ascultă trance în căști, cu volum maxim și se face că lucrează. De obicei nici nu iese din mașină până în ultimul moment, dar acum dă să intre în curte, le vede pe cele două bloggerițe (nu știu dacă au blog dar ar trebui, la câte sfaturi au de dat) și face repede cale întoarsă, se sprijină de mașină și își aprinde o țigară. Cum să zic, încetasem de multă vreme să mă uit după bărbați, mai ales după genul acesta, îmi tot spuneam că dacă ar fi să iasă ceva, sigur va fi cu un om serios, la locul lui, nu cu DJs din ăștia trecuți bine de 40. Scăpasem cu mulți ani în urmă de teroarea pe care o aveam când cunoșteam câte un bărbat în contexte ambigue, că fie nu mă vrea, fie nu îl vreau eu și toată vinovăția care urma după aceea, monologul interior cum că nu știu să apreciez ce este important în viață. Așa că în nici un caz nu aveam imboldul de a flirta, genul lui nu fusesem nici la 25 de ani, nici el al meu probabil, nu mai avea rost. Și totuși eram machiată, coafată și abolut în mod inutil, m-am dus spre el: hey!

-Salut, ce faci?

-Bine, îi zic, o aștept pe Ella (e evident, ce…?)

-Frumoasă zi, zice. Nici el nu pare mai inspirat în conversație. Mă uit la mașina lui și văd deasupra portskiul. Îmi aduce aminte de cât m-am chinuit să ajung cu Ella la schi în acest sezon și câte scuze mi-am găsit ca până la urmă să nu se întâmple: e prea multă lume, e prea frig weekendul ăsta, acum e însă prea cald, e ceață, n-am găsit monitor, am de lucru, e ziua unui copil de la grădi, e răcită, eu sunt răcită și cam astea au fost toate ocaziile. Adevărul e că îmi era groază să merg singură cu ea, să trag de ea de pe telescaun, să trag de ea pe pârtie, să caut să-i dau să mănânce, alți prieteni cu copii nu mergeau la schi. Îl întreb:

-Mergeți la schi?

-Da, mergem în fiecare weekend, la câtă energie are Casi altfel nu-l pot stăpâni.

-Super! Mi-am tot propus să merg cu Ella dar n-am apucat. Anul trecut am fost odată dar…

-Haideți cu noi, îmi taie vorba. Serios, măcar așa apucăm și noi să dăm o tură, ne sacrificăm pe rând. Îmi zâmbește frumos, ca un inocent, pare băiat cuminte fix acum. Mă ia prin surprindere oferta lui, mie nu prea mi s-au întâmplat în ultimii zeci de ani lucruri de acest gen (în cei 100 pe care i-am trăit înainte poate că), să primesc ceva de-a gata de la un tip fără efort.

-Serios? Nu vă deranjăm?

-Nu măi, cum…I need adult conversation, de data asta se uită un pic mai puțin cuminte. Și mai bine, mă gândesc eu, dacă nu are intenții total platonice.

-Ok, atunci venim, merci de invitație. Va trebui să mă trezesc la noapte să îmi termin treaba și mă întreb cu îngrijorare dacă Mike are vreun minim control asupra bestiuței, dar nu putem rata ocazia. Am așteptat-o vreo 25 de ani.

Viața văzută din vitrină

-Hai să mergem, stai să verific dacă am luat tot. Niciodată nu iau tot, degeaba, dar măcar ce scrie pe listă.

-Mami, nu vreau să vină și Casian.

-Poți să-l înveți Fazan, băieții sunt mai cuminți când sunt singuri. Sper, îmi spun în minte. Ce-i să-i zic, că poate peste vreo 20 de ani îi va fi simpatic? Că el o fi cum fi, dar tăică-său e …diferit?

Pe drum spre munte a fost liniște primele zece minute, apoi Ella a încercat într-adevăr să îl învețe Fazan dar jocul a degenerat în niște strâmbături și pocituri de cuvinte licențioase. Când eu, când Mike ne mai întorceam capul și mai spuneam ceva (terminați, vă rog frumos, gata, plecăm acasă, etc) dar până la urmă, am lăsat-o baltă și ne-am bucurat că măcar putem vorbi de ale noastre. Începusem să îi povestesc lui Mike despre planurile mele de a merge cu Ella la Electric Castle, o făcusem aproape în fiecare an de când se născuse, desigur, în total alte condiții decât înainte.

-Pe când începeau să vină prietenii mei, noi plecam, haha. Dar îi place maxim, îi fac și ei ținută de festival, ne mai plimbăm pe acolo, mai dansăm.

-Eu m-am cam săturat dar in my defense, e jobul meu, am fost la toate câte există, nici să vreau să nu mă duc, trebuie, răspunde el. Dar a fost o fază mai demult, soră-mea are un copil făcut la 23 de ani, nepotu-meu e acum la facultate, incredibil. În fine, eram la ceva festival, nu mai știu care, ne-am dat-o rău în noaptea aia, alcooale, liniuțe, îmi spune coborând vocea, să nu audă copiii din spate. Și urma să vină dimineață și soră-mea cu copilul, avea cam patru ani pe atunci. Au venit, noi nici măcar nu ne puteam trezi. Ca prin vis îmi amintesc că ăsta micu trăgea de mine și eu nu puteam să-mi deschid ochii. Soră-mea râdea și îi zicea: lasă-l pe unchiu, nu se simte bine, a răcit, haha. Râdem amândoi dar Mike devine un pic serios. Așa mi-a rămas faza asta în minte, fața dezorientată a lui Raul, cât de prost m-am simțit că m-a văzut copilul în halul ăla, că nu a putut înțelege ce-i cu mine. Așa că sunt foarte atent cu Casian, să nu mă vadă beat sau ceva, nici nu fumez în fața lui. Admirabil, mă gândesc eu.

Câteva ore mai târziu, stăteam liniștită și savuram un vin fiert, am băut cam jumătate, apoi m-am gândit că e prea mult, nu mai aveam antrenament. Eram foarte mulțumită, Ella se descurcase cu schiurile destul de bine, nu avea frică, Mike mi-a spus că îi preia el pe amândoi, Casian era mai avansat, așa că eu mă puteam bucura de zi. Am făcut-o cu entuziasm și precipitare, ca Cenușăreasa cu clipele de libertate numărate dar și cu multe reminiscențe din trecut, din vremea când eram doar eu și nu aveam grija nimănui. O altă viață. Acum îi așteptam să vină, îmi făcusem turele și constatasem că am obosit. Probabil că eram cu mintea-n altă parte, cum sunt de multe ori, că nu i-am văzut decât când s-au apropiat toți trei de mine. Casian venea în față iar Mike o căra pe Ella în brațe, ea plângea cu mâinile în jurul gâtului lui, agățată ca o maimuțică. Mi-a sărit inima din piept dar mi-am repetat repede “nu te panica”, era ca o mantră pe care o învățasem de demult, să nu sperii copilul cu reacțiile mele, e copil, mai cade. Într-adevăr, Mike era liniștit, a zâmbit și m-am calmat și eu.

-A căzut chiar aici la baza pârtiei, s-a speriat un pic dar n-a fost nimic. Nu-i așa, prințesă? Cine-i cea mai curajoasă? O dă jos, îi scoate schiurile, o ciupește de obraz și o trimite la mine, deja pare că i-a trecut. Te descurci cu ei o oră? M-aș duce să dau o tură.

-Sigur, zic eu, mergem să mâncăm ceva.

Intru imediat în modul de mamă, îi iau de mână, îi întreb de câteva ori dacă vor la baie, apoi mergem în restaurant, le iau șnitel cu cartofi prăjiți. Îmi făcusem eu ceva griji că nu mă descurc cu amândoi, dar simțeam că îi datorez asta lui Mike, după ce se sacrificare jumătate de zi. Și dacă mi se urcă în cap, tot va fi cumva. Par însă un pic epuizați, din fericire, nu fac decât să se plesnească cu cartofii prăjiți. Ar trebui să îi opresc, mai stau încă treizeci de secunde și intervin, ca măsură disperată la dau telefonul. Adică lui Casi, că Ella a mea pare să vrea să vină un pic la mine în brațe. Vine și o iau, o sărut pe frunte, o întreb dacă o mai doare ceva, zice că nu. Parcă mi se umezesc un pic ochii când mă gândesc la cum s-a agățat de Mike, dar încerc să nu citesc prea mult în asta, era speriată și altfel, e în general un copil lipicios. Mă rog, doar cu cine vrea ea. Exact ca maică-sa. Când am plecat spre casă seara am avut un sentiment de pace și liniște și poate puțină (sau poate un pic mai multă) vanitate. Mi se părea că atragem priviri admirative, că lumea ne vedea ca pe o familie, că eu aveam în acest moment, din vitrină privind, viața pe care o dorisem întotdeauna. Ne-am și făcut un selfie la final, toți patru. Mă voi gândi de mâine dacă asta merge undeva sau nu, dacă are rost să mă gândesc, dacă va mai urma o data viitoare. Bucură-te de prezent dacă e cu bucurie.

Săptămâna următoare ne-am întâlnit din nou, ideea a fost să vină ei la noi și să facem pizza. Ca să se ocupe copiii cu ceva, că altfel sigur comandam.  Mike părea însă destul de precipitat, mi-a spus că are o treabă urgentă și l-a lăsat doar pe Casian. Wait, is this what I signed up for? Adică, ca să știu, o pot lasa și pe eu pe Ella la tine? Nu că aș face-o, dar întreb, mi-am zis în minte. Copiii nu aveau chef să facă pizza, erau în dormitor și se jucau de-a pandemia (tu stai în carantină, ba tu stai în carantină, etc). Probabil restricțiile lui Casian erau prea dure, că Ella a început să plângă. M-am dus să văd ce are, n-am înțeles, i-am luat de acolo, i-am obligat să frământe în aluat, apoi n-au mai vrut, le-am dat plastilină, apoi am făcut lego, apoi am zis să citim ceva, Casian nu avea răbdare, am aprins televizorul la desene, apoi am pus pe youtube muzică de dans pentru copii apoi, desigur, last resort, telefonul. Era deja trecut de opt și Mike nici un semn. Nu știam ce să fac, să încerc să-i pun la somn pe amândoi? Îl sun, mesaj, nimic. Îmi trece prin minte gândul că voi rămâne blocată cu amândoi copiii pentru totdeauna, că a pățit ceva, mă gândesc dacă să o sun pe maică-sa, sigur am numărul ei pe undeva. O cunosc de la grădi, sper să nu afle niciodată că…stai, evident, știe, că doar i-a spus copilul. Dau să îi scriu dar nu vreau totuși să-i stric ploile lui Mike, nu știu ce fel de relații sunt între ei. Îi întreb retoric dacă vor să se culce, evident că nu.

-Hai să stăm în pat până vine Mike, citim o poveste, stăm chill. Ne schimbăm în pijama numai ca să stăm mai comod, încep eu o pledoarie. Culmea, funcționează, mă gândesc eu că e destul de cuminte Casian că nu mă cunoaște, nu își permite încă, am noroc în seara asta. Adorm și eu cu copiii, pe la miezul nopții mă duc buimacă să deschid când mă anunță Mike că e la ușă. Deschid și îl văd în prag, cu un zâmbet spășit și o sticlă de vin în mână. Scuze, șoptește. Întind mâna după el și îl atrag înăuntru, el nu așteaptă alte invitații. Știam eu că nu e pur platonic.

Despre a fi sau a nu fi în același loc

-O iau eu, numai să suni să-i anunți.

-Ok, super, merci mult! Nici nu știu cum s-o iau pe asta, Mike s-a oferit să mi-o aducă pe Ella de la dans, deși nu-l avea la el pe Casian. Știam că suntem doar așa, o chestie hibridă care funcționează din două în două săptămâni, când are și el copil. În rest era mai mult plecat, pe bune, nu doar în scuzele către mine, verificasem informația in extenso. Mi se păruse inițial că Ella lua venirile și plecările lor ca pe ceva firesc, nu făcea deosebire între Mike și alți prieteni de-ai mei, mi se părea că îl pune în aceeași categorie. Până când m-a întrebat într-o zi din senin: dacă e război, plecăm cu mașina lui Mike? Am făcut ochii mari apoi i-am spus că nu, plecăm cu mașina noastră. De altfel, asta nu mai puteam să-i spun, nu aveam idee dacă eram pe lista lui de priorități, nici nu știu dacă treceam în fața fostei, în nici un caz în fața soră-sii. De unde o scosese însă? Lăsând la o parte de unde știa ea că în război se pleacă, speram să nu înțeleagă ce-i ăla oricum, de ce se gândise la el? Speram că din cauza mașinii și nu a persoanei, că vrea să aibă mai mult loc și nu că ar vrea să plece cu el. Nu de alta, dar e prea devreme să se raporteze la el așa, oare ar trebui să intervin? Așa că am tresărit plăcut surprinsă când s-a dus după ea, mă gândeam, cu o senzație de deja vu că poate de data asta am ales corect, că nu ar avea nici un motiv să se apropie de ea dacă nu ar vrea să rămână cu noi.

-Auzi, întreabă el râzând, unde mergi ca bărbat cu o fetiță la baie? La bărbați sau la femei? Nu mi-am pus problema.

-Nu știu să fie o regulă, a fost nevoie?

-Da, am dus-o la bărbați până la urmă, nu era nimeni oricum. Am întrebat-o pe ea înainte că unde să mergem și știi ce mi-a zis? Cică tu ești adultul 😊.

-Eu am învățat-o, acum zice asta de fiecare dată când nu știu ceva sau mă încurc. Odată îmi sărise țandăra un pic și când mi-a dat replica, i-am răspuns: ba tu! Tu ești adultul! Ba nu, tu ești 😊!

-E super doamnă, ce vrei. Față de Casi…Cred că Dora îl crește după metoda “copilului nu trebuie să-i spui nu sau că nu e voie”, ceva teorii. Și când mă enervez îmi tot zice să fiu pozitiv, îți dai seama, copilul. Aaaa, să vezi asta mică, își amintește râzând. Mi-a tăiat unul calea și am frânat brusc, zice Ella din spate …și repetă o înjurătură de birjar, pe care nu ar avea de unde să o știe ea. Las în jos o privire vinovată, multe știe de la mine copilul ăsta, noroc că în public poți da vina pe grădiniță.

-Ok, eu plec, ne vedem în weekend! Pa, îngeraș.

Dau să mă topesc la zâmbetul lui, până îmi dau seama că de fapt vorbea cu Ella. Corect, ea merită apelativul clar mai mult ca mine. Genul acesta de conversații relaxate, lejeritatea lui, ușurința cu care vorbea despre orice, privirile cu subînțeles, zâmbetul lui mi-au reactivat amintiri despre ce știam eu că e genul meu. Mă rog, genul tuturor. Bărbații aceștia, care găsesc echilibrul perfect între cald și rece, care au încredere în ei fără să fie duri sau mitocani, obraznici dar nu nesimțiți, cam da, plac tuturor femeilor. Un fel de Nino Sarratore, de care îmi adusesem iar aminte odată cu un nou sezon din “Prietena mea genială”. Doar că majoritatea nu îi iau în serios, ca și cum ar fi prea frumoși pentru a fi adevărați și atunci nu le pasă. Un flirt, o conversație, o noapte și cam atât. Mie îmi pasă, nu din alt motiv, dar am prins o ofertă minunată pentru vacanța de vară, în Italia și Mike e nehotărât (cum altfel) și eu mă întreb cum să îl presez fără să pară că-l presez.  Cum naiba am ajuns „aici” (iar)? De fapt am ajuns sau nu, că asta-i întrebarea. “Aici” însemna spațiul acela mental în care eram blocată în nesiguranță, când nu era clar dacă sunt dorită sau nu și nu puteam întreba pentru că atunci păream și mai nesigură etc. Un spațiu care îmi era familiar din prima tinerețe, în care eu m-aș fi lăsat prinsă oricând, dar nu vroiam să intre și Ella cu mine și în care nu știam dacă am ajuns sau e o proiecție de-a mea. Măsura lucrurilor e greu de judecat atunci când știi că felul tău de a vedea lucrurile nu e tocmai corect și că trebuie să acționezi contraintuitiv, poate ca atunci când tragi cu arcul și trebuie să ajustezi poziția în funcție de vânt, să îndrepți săgeata mai la stânga sau mai la dreapta față de unde ar fi direcția evidentă.

După episodul cu adusul Ellei acasă, lucrurile s-au mai răcit din partea lui, confirmându-mi când și când că da, am ajuns “acolo”. L-am sunat într-o sâmbătă să-l întreb dacă vrea să mergem la ceva fermă de animale cu copiii și mi-a zis că nu are nici un chef, dar că îl pot lua și pe Casian dacă vreau. Nu voiam dar spre surprinderea mea Ella a zis că vrea să îl luam, așa că am făcut-o și pe asta. Oribilă zi, s-au certat ca chiorii, își doreau compania unuia altuia când nu se vedeau dar față în față abia îi puteam ține să nu se bată. Am încercat să le explic consecințele a ceea ce făceau, să le distrag atenția cu altceva, să le propun jocuri de cuvinte, să le fac poze cu filtre amuzante, dar tot găseau ceva de la care să se certe (ieși din poză, vreau eu, ba e rândul meu). Le-am zis de vreo trei ori că îi las acolo și că nu îi mai aduc nicăieri împreună, am căutat pe Google what to do when your child is out of control și la sfârșitul zilei m-a sunat Mike să-mi spună să nu îl duc la el, ci la Dora, el avea o treabă. Destul de amabilă, Dora m-a invitat la o cafea și ardeam de curiozitate să intru, dar gândul că mai trebuie să stea copiii ăștia împreună încă o oră m-a epuizat prea tare și am plecat. M-am gândit și la asta, că așa cum Ella era la pachet cu mine, Casian era la pachet cu Mike. Când am ajuns acasă, am plâns un pic gândindu-mă la asta, apoi m-am simțit vinovată, că până la urmă e doar un copil. A doua zi am acceptat cu bucurie să ieșim din nou, de data asta toți patru. Știind parcă, copiii erau mai potoliți, la un moment dat au făcut schimb de felii de pizza. Mike însă părea iarași absent, i-am menționat în treacăt de invitația unei prietene de a merge cu ea și cu familia în Italia, la Bari, în speranța că zice ceva să mergem noi împreună. Când colo “eu zic să mergi, foarte fain la Bari, am fost acum câțiva ani cu Dora”. După fiecare asemenea întâlnire mergeam acasă și credeam că e gata, aveam deja textul pregătit pentru Ella, pe care instinctiv încercam să o țin departe de Mike fără a fi sigură că asta e calea de urmat. Ok dacă ieșim toți patru, dar momentul acela în care i-a adormit în brațe la desene nu trebuie să se mai repete, cum să introduci în viața unui copil un element atât de incert și imprevizibil? Pe de altă parte, cum să nu o faci când asta e realitatea în care te învârți, când știi că imprevizibilitatea e rea, dar absența și mai rea?

The game changer

Cu toate acestea în minte mă trezesc în patul lui devreme într-o dimineață, încă doarme. Suntem doar noi doi, fără copii, e încă întuneric afară și mă mir că m-am trezit, eu nu fac așa ceva. Am însă un nod în gât și o senzație stranie în stomac, anxietate combinată cu un presentiment că ceva rău urmează să se întâmple. Cred ca e echivalentul unui atac de panică, nu cred că eu pot face unul veritabil pentru că nu îmi simt corpul cu atât de multă finețe, dar capul îmi vâjâie.  Nu mi-a străină senzația, frici au fost multe, dar acum știu că asta e despre Mike. Un șir de ruminații și scenarii începe să mi se desfășoare prin minte, într-un fel aș vrea să mă desprind de ele, în alt fel mă gândesc că poate îmi spun ceva important. Cu Mike nu e greu să fiu anxioasă, ba chiar deloc, i-am citit semnalele amestecate chiar de când am fost împreună la schi, o zi sună, o zi nu, mă face să mă simt importantă, apoi nu, îmi caută compania, apoi nu, mă dorește, apoi nu, radarul meu probabil n-a greșit nici acum. Mă plictisesc poveștile astea, îmi aud propria voce auto-critică. Din când în când vine, când vine vorba de bărbați însoțită de ce am numit eu „corul pragmatistelor” (știu, știu că nu e un cuvânt). Acesta este format din vocile tuturor femeilor serioase și se remarcă printr-o viziune pragmatică asupra vieții și a iubirii mai ales. Gen: ești fraieră dacă …nu trebuie să accepți (sau trebuie, depinde de ce anume), lasă-l și caută-ți altul (ca și cum e la fel de bine cu oricare, ce te interesează), asta îți trebuie ție la vârsta ta, fumuri, cum îți așterni așa dormi, dacă nu ai fost în stare să îți găsești…Mi le imaginez ca pe niște gospodine care își șterg mâinile de șorț, nervoase și grăbite, cu ochelari și priviri acre, oricând gata să îți țină o morală, să îți spună că tu n-ai înțeles despre ce e vorba în viață, să dea din cap a pagubă când te văd că nu ești în rând cu lumea. Don’t get wrong, în fiecare dintre noi e o pragmatistă, multe sunt momentele în care ne uităm la alegerile noastre sau ale altora cu severitate și dăm verdictul dur, că dacă ai pățit-o, o meriți. În acest moment, aud că în loc să îmi găsesc un bărbat serios, umblu după cai verzi pe pereți cu Mike și asta nu va duce nicăieri, voi suferi și eu și copilul meu și că ar trebui să îmi iau catrafusele (exact cu acest cuvânt) și să plec înainte să-i mai mușc odată tatuajul de pe umăr. Back to reality, ope there goes gravity, cum zice un vers al lui Eminem. Sau aș putea să stau și să aștept să se trezească, să ghicesc dacă e aici sau în altă parte, să mă dea afară din priviri în timp ce îmi spune de ce nu mai stau, să mă întreb cum ar zice pragmatista din mine, ca o proastă, dacă mergem împreună în concediu sau nu. Niciodată nu e momentul potrivit să întreb, nu se știe, vom vedea, de ce să definim lucrurile, nu mai bine le lăsăm în coadă de pește. Dincolo de orice pragmatisme, nici romantice nu mai sunt ezitările. Nu pentru mine, oh, eu aș putea să scriu o carte despre ele, pragmatistele ar zice că mie chiar îmi plac dramele. Dar Ella nu, ei nu îi plac, pe ea nu vreau s-o aud întrebându-se dacă vine sau nu Mike în seara asta, dacă vine la ziua ei, dacă mergem în vacanță. O văd cu ochii minții așa mică, cum stă și se uită pe geam, întrebându-se unde e și dacă vine. Nu știu dacă o văd pe ea sau mă văd pe mine, sau dacă am luat o decizie, sau dacă ar trebui să o iau și care să fie. Deocamdată trebuie să știe însă că nu depindem de el, de ei, că suntem ok cu noi. She’s my game changer până la urmă.

Chiar în acel moment intru pe chat și îi răspund Selinei că da, mergem la vară cu ea și cu familia ei. E ok, între mine și Mike putem face să meargă, doar că nu chiar acum, nu în acest moment, nu cu Ella prinsă la mijloc. N-a zis nimic, dar prezența lui mi-a transmist atâtea stări în noaptea asta încât am amețit. La toate zgomotele din mintea mea și luptele și îndoielile, răspund cum n-am mai făcut-o până acum, îmi iau avânt, sar pe el și îl sărut pe gât, apoi o zbughesc afară înainte să deschidă bine ochii. Să nu vii acum după mine, Mike, să nu câștige pragmatista care spune că „nu te vrea până nu pleci”, să îți fie de mine un dor real, dacă există așa ceva, să mă găsești acolo unde știi, unde te așteptăm cu brațele deschise, sau să mă lași, să ne lași, pe mine și pe ea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s