Jocul Cenușăresei (sau cum poți fi fericită și nefericită în același timp)

Fericirea se calculează în minute de nemurire. Mai precis, în minute în care simți atât de plenar viața încât moartea, întunecimea, micimea, urâtul nu o pot atinge. A mea e într-o seară călduță de februarie în America, când beau o Margarita, port o biată rochiță neagră forjată la toate evenimentele și stau la o țigară cu Cesare. Îmi povestește cum el, socialistul, comunistul a ieșit în New York de Black Friday să observe consumerismul american și ghici ce…și-a cumpărat două perechi de pantofi. E dincolo de toate, italian. Mă agăț de fiecare accent al lui, mă uit la părul lui crescut, la felul în care își modulează privirea după a mea, la ce poartă (ați observat că la noi puțini bărbați știu cum să se îmbrace? În Italia în schimb…). Are ochi frumoși, migdalați, un zâmbet irezistibil și se uită la mine, flirtează, îmi spune bella. Eu îi răspund vivace ceva cum că știi, comunismul are farmec teoretic, nimic mai spumos decât să te dezlănțui în tirade egalitariene în timp ce mai iei o gură din privilegiile tale. Să îl trăiești însă, altă poveste. Îl tachinez, râde, mă întreabă dacă mai vreau o Margarita. Mă simt ca o prințesă în rochia mea de 10 dolari și nu pot măsura cât îmi place de el și cât de mult îmi place de mine în momentul ăsta. Nu știu de unde îmi vin replicile cu el, mă surprind gândindu-mă că par spontană și fermecătoare, mă apropii de steaua mea personală, cum ar veni. Și mai e ceva, motivul pentru care știu că nimic nu-mi va umbri strălucirea. Cesare e însurat și are copii, familia lui e în State cu el.

Țin minte senzația de …ușurare pe care am avut-o când am aflat. Ușurare cât mine de mare la gândul că nu va fi nimic între noi, că nu depinde de mine, că scap de confirmarea faptului că nu sunt femeia lui Cesare. Un flirt, o seară de parole, minutele Cenușăresei înainte și după normalitate.  Pentru că eu știu, statistic și probabilistic, ce-ar fi fost dacă era una din două variante 1. Se întâmpla ceva între noi, sex, sărut, ceva sau 2. Nu se întâmpla nimic dar rămânea portița deschisă. Cu ochii minții mă vedeam așteptând un semn, scriindu-i, gândindu-mă obsesiv. Când el mi-ar fi spus știi, a fost frumos dar…mama dracului, în loc s-o las baltă, m-aș fi gândit cum să-l recâștig. Aș fi făcut mișcare greșită după mișcare greșită, după care m-aș fi simțit vinovată, aș fi reluat cărțile de psihologia relațiilor că…ce n-am înțeles, se activează atașamentul anxios, care e ca un fel de dependență, singurul leac e să te abții și să te chinui. Aș fi plâns noaptea, m-aș fi gândit la momentele potențiale, trecute, aș fi reluat conversațiile, le-aș fi secat mințile prietenelor mele. M-aș fi uitat la mine de sus și aș fi dat din cap dezaprobator, a pagubă. Apoi aș fi încercat din nou să mă accept și să mă iubesc pe mine, poate aș fi scris o carte despre același subiect fumat al iubirii neîmplinite. I’m done with that, hopefully. Been there, done that.  Am scăpat de data asta.

De unde știu deznodământul? Din experiență și din cărți. Statistic vorbind, ce caută bărbatul fermecător, seducător, un pic narcisist, genul căruia mereu i-a fost ușor „cu femeile”? Provocare, confirmare, confirmare, provocare, admirație, succes. De regulă o femeie trofeu și eu, fără urmă de denigrare a propriei persoane, știu că nu sunt. Că dacă aș fi fost, aș fi știut până acum 🙂  Sau poate o femeie aservită marelui bărbat, care se sacrifică pentru el. Nici asta nu sunt. Sau poate caută, bietul, o femeie „normală”, whatever that is, dar nici asta nu sunt pentru că, din nou, dacă aș fi, aș ști-o. Mă întreb fugitiv cum e soția lui Cesare și habar nu am, că nu abundă în detalii despre ea, dar nu Cenușăreasa. Am învățat ce alte femei știu demult, să nu te prinzi în jocurile lui Cesare și să știi că un bărbat care has it too easy probably takes you for granted. Cum mi-a zis odată o prietenă „el pe tine nu te vede”.

Este o maximă spusă pe toate gardurile psihologice, cum că dacă te iubești pe tine nu ai nevoie de iubirea lui Cesare sau a lui Nino sau a cui vrei tu. Eu știu însă că, dacă linia de start e sucită, trebuie să muncești toată viața s-o ții dreaptă. Nu ai o epifanie în urma căreia să simți că gata, mă iubesc, mă accept…și să și dureze. E o muncă pe care o faci cu tine zi de zi și înveți s-o faci cunoscând cât ești de vulnerabil/ă. Fericirea vine din multe relații bune, din realizări, din momente de calm și liniște, de seninătate, de prietenie, afecțiune, distracție și înveți cum să o construiești pas cu pas. Înveți și că nu fiecare moment din viață trebuie să fie fericit sau interesant, că tristețea, golul, plictiseala, exasperarea sunt normale. Dar rămâne un spot, un loc în care mecanismele de coping se dau înapoi și rămâi în esența ta, cu vulnerabilitatea la vedere, ca o corabie cu pânzele sus, în bătaia vântului. Vulnerabilitatea mea e Cesare, so to speak.

 

Într-o altă realitate paralelă, aș fi vrut altfel de relații. Aș fi vrut să merg în vacanță cu un iubit. Să ne uităm la seriale. Să mergem cu mașina toamna, prin pădure. Să gătim. Să ne certăm și să ne împăcăm. Să povestim. Chiar aș fi vrut. Chiar vreau. Aș fi vrut să nu-l remarc pe Cesare mai mult decât pe oricare altul. Oare? Aș fi vrut să îmi neg momentele de maximă fericire? Da și nu, dar ar fi meritat cu siguranță pentru că minutele Cenușăresei se plătesc scump. În realitate, prințul nu te caută.

Aș putea să-mi închei povestea cu multe argumente pline de speranță și validitate terapeutică. Ce vreau mai mult să spun e însă că fericirea vine uneori din lucrurile care de fapt nu te fac fericit/ă. E bine să știi asta. Orice ți-ai spune, tot te vor face fericit/ă (și nefericit/ă în același timp) acele lucruri, când viața ți le va aduce în cale. Bucură-te însă când poți să faci pasul înapoi. Dacă putem ciunti poezia lui Eminescu,  “Lumea-ntinde lucii mreje/ Te momește în vârteje/ Tu pe-alături te strecoară/ Din cărarea ta (vulnerabilă), afară”.

Dreptul de a fi femeie

A woman who really wants love and who is worthy of being loved should be willing to put her priorities second to those of a mate”. Spune o expectanță culturală despre care am citit recent într-o carte, All the single ladies (Rebecca Traister). Cartea vorbește despre rolul femeilor singure (sau necăsătorite) în progresul social: drepturile femeilor, emanciparea rasială, drepturile minorităților sexuale, etc și despre percepția culturală asociată acestora. Cartea m-a făcut mai conștientă de faptul că a fi singură este în primul rând un drept. Un drept obținut cu greu de femei mai curajoase ca mine, în vremuri mai tulburi, în care destinul femeii era strict legat de casă sau de mănăstire. Vremuri în care la 23 de ani erai „fată bătrână”, vremuri în care ambiția supremă era o căsnicie rezonabilă. Au fost și sunt și acum în multe părți vremuri grele pentru toți, femei și bărbați, doar că, înțeleg eu, bărbații (liberi) au avut un drept în plus, chiar dacă trăiau în muncă, războaie și nevoi: dreptul de a fi, dreptul de a exista ca persoane independente. Femeile trăiau și erau definite de rolul lor ca fiice, soții și mame. Bărbații erau și ei fii, soți și tați, dar puteau fi și multe alte lucruri. Noi nu. Dacă avem și noi ca femei dreptul de a fi definite prin mai multe atribute, asta se datorează femeilor care au ales împotriva trendului, când asta costa scump.

Teoretic, nu sunt eu o mare feministă 🙂 Retorica mi s-a părut mereu prea dură, prea unilaterală, prea părtinitoare. Mi s-a părut că valorile feministe impun cu forța o femeie independentă, puternică, sigură pe ea, care știe ce vrea, care se auto-definește, se auto-protejează, se afirmă. Eu nu sunt așa, mai degrabă semăn cu personajele romanelor scrise de scriitori misogini, femeia delicată, inocentă, ce privește cu fascinație către bărbatul intelectual. De trăit însă, trăiesc ca o mare „feministă”, singură, am o carieră, nu sunt gospodină și privesc cu fascinație spre prea puțini bărbați. Culmea.

Pe de altă parte, cu timpul, am înmagazinat în mine toate prejudecățile sociale, le-am adăugat pe cele psihologice și le-am înmulțit cu 3. Am știut întotdeauna că sunt prea auto-critică, dar rar am stat să mă gândesc că…stai un pic, nu sunt ideile mele idiosincrazice. Sunt produsul perfect finisat și frumos ambalat al unei culturi misogine ale cărei ecouri le resimțim și astăzi. De exemplu:

  1. Femeile singure sunt ciudate

Femeile singure n-au avut niciodată o reputație bună. Oamenii nu știu what to make of them. Nu știu de unde să le ia. Le scrutăm cu atenție să vedem care e problema lor, pentru că trebuie să fie o problemă. Nu își doresc familie? Problemă, alienarea societății de azi, disiparea valorilor sănătoase etc. Nu pot? Pretenții mari, lipsuri grave. Narcisism, imaturitate, regresie adolescentină și cu ce ne-a mai complimentat psihanaliza. Am avut mereu grijă să nu par ciudată, să nu reiasă prea repede la iveală „motivul” pentru care nu sunt într-o relație. Sunt destule „ciudate” și în relații, dar măcar nu sunt singure, nu? Am citit multe cărți despre femei care, datorită schemelor disfuncționale, istoricului de viață nefavorabil, se implică în relații cu bărbați nepotriviți. Gândul meu era că „ah, eu sunt mai disfuncțională decât toate, pentru că nici măcar acolo nu ajung”. Aș putea însă să-mi mulțumesc pentru că nu am ajuns acolo.

1.De ce ești singură, până la urmă?

a. Pentru că nu te-a ales nimeni. Ești produsul de pe raft care rămâne necumpărat pentru că nu „își merită banii”. Chiar m-am comparat, eu însămi pe mine, cu ani în urmă, cu o cămașă scumpă (măcar) dintr-un magazin. Cică intră tipul în magazinul de cămăși și prospectează opțiunile. Unele nu-i plac din start și trece mai departe. Apoi ajunge la mine și mă ia de pe umeraș, mă întoarce pe toate părțile, mă probează. Dar vede prețul și își zice „cam scump, nu merită banii”. Se mai uită, apoi vede una mai scumpă ca mine dar care îi pică cu tronc și o cumpără impulsiv. Ați înțeles? Eu eram cămașa bună dar care rațional nu merită banii. Adică cu prea multe issues, poate și incomodă. Aspirația mea era să devin camașa care pică cu tronc. Adică să aibă cineva o nevoie disfuncțională și impulsivă de mine.

b. Pentru că ai pretenții prea mari. Pentru că, din cauza egoismului, narcisismului, hedonismului, schemelor disfuncționale, atașamentului anxios și evitant, romantismului, infantilismului, you name it, nu te-ai repliat și nu ai înțeles că în viață trebuie să faci compromisuri. Pentru că nu ești dispusă să dai o viață și o libertate. Pentru că nu te sacrifici. Ca femeie, ar trebui, nu?

2. Femeile singure sunt nefericite

a. Cum să și fie, dacă nu au bărbat și copii? Oamenii uită cât de greu e să ai copii, cum te pierzi pe tine între preocupări bazale, cum e să tremuri de nesomn și de frică, cum e să oscilezi între adorație și furia faptului de a te fi pierdut identitar. Și eu îmi doresc copii, dar am acum, grație prietenelor care mi-au vorbit cu sinceritate, înțelepciunea de a ști că viața unei mame este mai grea decât viața mea de acum.

b. Cum să și fie, dacă sunt singure realmente? Singurătatea e o stare a spiritului, o senzație de gol interior, ca o umbră care te învăluie nechemată. De multe ori aș vrea să am mai mulți oameni aproape, de multe ori mi-e dor să adorm în brațele unui bărbat iubit. Dar am văzut că poate exista și singurătate în doi. Că poate fi mult mai rea pentru că adormi singură, plângând în pernă și în același timp, te simți ca-într-o capcană. Eu n-am capcană. Nu sunt struguri acri, cred cu tărie că o relație sănătoasă de cuplu bate singurătatea. Aș vrea și eu una. Doar că atâția oameni se simt singuri, invalidați, ignorați în relații. Solitude is a fact of life. Loneliness is a state of mind.

3.Ce au și nu au voie să facă femeile singure?

Nu au voie să se enerveze, să fie „isterice”. Cu atât mai mult pentru că sunt singure, oamenii vor asocia asta cu frustrarea sexuală. Nu pentru că femeile singure n-ar face sex (sigur, nu ca cele din relații pe care le așteaptă acasă fifty shades of fantasy :). Dar oamenii presupun că nu și că asta „cauzează” labilitate afectivă. Ah, n-ai voie să fii nici prea emotivă, din același motiv. Dacă te plângi de avansuri sexuale nedorite, fie ești men hater, fie ai tu fantezii de domnișoară. N-ai voie să vorbești prea deschis cu bărbații, motivele tale sigur sunt necurate. N-ai voie să ieși în evidență, ai grijă cum te îmbraci, cum te machezi. Dacă o faci, e clar că ești „disperată”.

Și nu dau vina pe nimeni. Toate sunt gânduri pe care EU le-am avut, despre mine și despre altele. Dacă și tu le ai, take a step back. Multe dintre ele vin din convingerea fundamentală că femeia trebuie să se conformeze unui anumit rol, că trebuie să aleagă datoria, că trebuie să se replieze, că există moduri fundamental mai adevărate de a fi femeie. Dar de ce TREBUIE?

Dincolo de toate, există un lucru pe care aș vrea să îl învățăm din nou și nou, să îl repetăm și când nu-l credem, anume că avem dreptul de a FI, așa cum vrem, așa cum putem noi mai bine.

 

The five choices

Suntem oamenii care suntem. Purtăm poveri inegale. Nu suntem toți la fel și nu e adevărat că fiecare suferă “în felul lui” dar la fel de mult, pentru că, realmente, unii suferă mai mult ca alții. Eu n-am avut cine știe ce dificultăți, dacă mă compar cu restul lumii, aș putea spune că I got a golden ticket. Din interior, poate sunt eu mai sensibilă, vulnerabilă și nevrotică, dar nu pot să nu mă gândesc că pentru alții, e un efort și să le treacă ziua fără să se omoare. Not a golden ticket here, but a silver lining 🙂

So, n-am o viață grea dar it’s rather hard being me și long story short, multe dintre dificultățile mele, dar cred că și dintre ale voastre vin din faptul că odată ce știm un lucru, nu putem să nu-l mai știm. Odată ce vezi lucrurile în “adevărata” lor lumină, nu mai pot fi roz. E o “claritate” a privirii, o înțelegere a lucrurilor dincolo de care nu te mai poți minți. O claritate cinică, să-i spunem. Nu e un lucru bun, nu seamănă cu inteligența și nici cu verticalitatea. Eu încerc să scap de ea, dar vine după mine.

For one thing, claritatea te “ajută” să rămâi single. Nu nu, știu că asta nu e un lucru rău în sine, aș putea chiar pretinde că e alegerea mea de viață dacă m-aș minți mai bine. Deci, pentru exemplificare, să ne imaginăm o seară de ajun de Crăciun, în care eu sunt acasă în familie și îmi petrec viața sentimentală pe telefon. Nu, nu pe Tinder, e totuși Crăciunul! Pe messenger, îmi scrie primul tip:

G: Hey, ce faci in seara asta, frumoaso? Hai la mine 😉 Bem un vin, ascultam o muzica…hehe

Eu: Hey, nu pot, avem musafiri. Take care 🙂

Nu-mi place de G, e genul care crede că, dacă vrei să faci sex cu o femeie, trebuie să o “aburești”, „amețești”, „prostești” etc. că așa, pe degeaba, de ce-ar face-o. Mai face el pe nebunul câțiva ani, după care ajunge, destul de repede, să se însoare cu mă-sa. Metaforic vorbind. Până la urmă are nevoie băiatul de hăinuțe curate și călcate, mâncărică. Sigur, asta nu-l va opri să se uite la femei ca la friptură toată viață. Își va irosi viața pe canapea în timp ce „mami” va alerga după copii și casă. Spectator pasiv al vieții, va lăsa totul pe umerii lui „mami”. Se va retrage la TV sau la jocuri sau la beri cu băieții. Nu-și va cunoaște copiii. Dacă va avea o fată, ea va crește fără așteptări prea mari. E bine. Dar nu cu mine.

Next:

P: Bună seara, M. Îți doresc anticipat Crăciun Fericit ție și familiei tale, sărbători pline de bunătate și căldură. Desigur, după cum știi, faptul că sărbătorim Crăciunul în această perioadă se datorează ambiției Bisericii Creștine de a contracara sărbătoarea păgână a solstițiului de iarnă. Bradul de Crăciun de altfel, ca să nu mai vorbim de Moș Crăciun, sunt tradiții de factură recentă. Pe de altă parte, asta nu știrbește cu nimic magia serilor încărcate de poveste, petrecute alături de cei dragi. O seară minunată, cu drag, P.

Eu: Multumesc la fel 🙂 Take care! 

Sincer, aș ieși mai des cu P dacă nu aș observa că îi place de mine. De fapt, cred că a încercat să mă ia de mână și eu m-am prefăcut că trebuie urgent să-mi caut telefonul. Mă întreb cum ar fi să fac sex cu P. “Draga mea M, dorești să ne iubim în această seară? Putem încerca poziția lotus de la pagina 60 din cunoscuta colecție Kamasutra. De fapt, denumire aceasta provine de la… „ P nu ar fi grobian, nici nu s-ar aștepta să-i fac mâncare în timp ce stă pe canapea și se scarpină la…. Ar fi un tată implicat, care i-ar învăța pe copii o grămadă de lucruri. Dacă aș zice că mă doare capul, m-ar crede și mi-ar aduce un Algocalmin. Mie nu-mi place de el însă pentru că e rigid, prețios și mult prea cumpătat, poartă vestuțe și pantaloni raiați și bea maxim un păhărel la o ocazie. Poartă căciuliță să nu-l tragă curentul. Conduce cu maxim 50 la oră. Se culcă la 10 seara. He’s a wuss. Takes one to know one.

Next!

N: Salut 🙂 Ce mai faci :)? Sărbători fericite să ai! Poate ne vedem când vii la Cluj!

Eu: Salut, Sărbători fericite și ție 🙂 Sigur, vorbim.

N probabil s-a gândit toată ziua la cum să scrie mesajul ăsta. Vedeți, N e un fel de P doar că nu seamănă deloc cu el. Singurul lor punct comun e că sunt, cum se spune în cartier, masculi Beta, adică nu Alpha, whatever the ff that is, dar sigur nu așa ca ei. N nu e așa bookish, nu se remarcă prin nimic special, nu pare să fie foarte pasionat de ceva anume. P e așa cum e, nu vrea să pară altceva, are prieteni la fel de ciudați ca el. N însă, vrea să pară cool. I-am zis odată ce bascheți faini avea un tip, data următoare avea în picioare bascheți noi, imaculați. That’s not the point, dude! În fine, N s-ar îmbăta pentru curaj, doar că nu duce. E atât de nesigur că mă sperie. Again, takes one to know one. N doesn’t stand a chance. Dintre toți de până acum, rămân la primul, misoginul de pe canapea, măcar he can be fun.

Finally!

C: Heyyy, am vaut ca m-ai sunat. Plec la schi, te suneu. Merry C, you!!

Eu: Hey 🙂 Have fun si Merry Christmas! Pupici

Îmi sare inima din piept de fiecare dată când îmi scrii, mi te imaginez conducând spre schi, oare unde mergi? Mă imaginez lângă tine și fericirea asta, oricât de iluzorie, mă face să îți scriu degeaba. Aș vrea să fiu cu tine, C. Cu felul tău de a fi, elegant și degajat, cu zâmbetul tău de îngeraș și ochișori de drac. Aș vrea să fac sex cu tine, C. Aș vrea să mergem la schi, am mai zis. Aș vrea să mergem la Paris, să stăm prin baruri. Sunt atâtea lucruri în neregulă cu tine că mă sperie. Pe toate le vreau. Vreau să-mi povestești aventurile tale cu femei. Vreau să mă faci să urlu de absența ta și să-mi apari la ușă. Ți-am mai zis, you’re so f….d up, in an awesome kind of way. Twisted motherfu….

Evident, pe C poate că nu-l văd așa de “clar”. Claritatea știe să-mi spune însă că n-o să fiu cu el. Never. Guys like him are not into girls like me. Prințul nu e prinț destul dacă n-are nevoie și el de-un pic de validare. Takes one to know one, see? Pentru el, eu sunt un fel de N, îmi simte nesiguranța și se sperie. Nu mă poate iubi nici să vrea.

Oh, pot ușor să-mi închipui ce descrieri din astea mi-ar face și mie alții, am imaginație bogată. Nu că sunt eu mai bună cu ceva. Ideea era că, vedeți, așa face claritatea cinică. Îi face terci pe majoritatea și se dă la o parte cu grație pentru puținii privilegiați. Ca și cum ar vedea peste timp, ce ar merge greșit cu fiecare și cu ce fel de probleme aș coexista mai bine, pornind de la premisa perfect adevărată că dragostea eternă e totuși, o raritate statistică.

Să aștept un al cincilea mesaj? Claritatea îmi spune că nu, nu în curând, nu în circumstanțele actuale. Îmi spune că i-ar fi greu unui bărbat să îmi țină piept, să nu mă lase să îl transform mental într-una din opțiunile de mai sus. Mulți n-ar avea de ce s-o facă. Sunt multe femei la fel de frumoase și inteligente ca mine, dar mai facile. Cu mai puține issues, cu mai puține “clarități” din astea. Pentru mine nu e nici ușor, nici natural. Well, nici nu trebuie să fie. You shine alone. It’s ok. Până și claritatea trebuie să admită că, pentru noi, fiecare zi e un potential. Și că puține realități se pot compara cu potențialul.

Zece pași și jumătate către tine însăți

-M, îți mulțumim mult pentru participarea la acest eveniment. Ne aflăm aici alături de doamna psiholog M care ne explică care sunt pașii pe care trebuie să-i parcurgem pentru a avea o relație sănătoasă. Ce trebuie să facem pentru a fi fericiți în relația de cuplu? Cum să găsim un partener potrivit? Aș dori să începem cu un scurt interviu, apoi vom prelua întrebări din public.

-Desigur, mulțumesc pentru invitație, mă bucur foarte mult să mă aflu aici. (Cum am ajuns eu la acest event? Pe bune, m-au găsit fix pe mine. Iată-mă expert în cuplu și amor. Dar ce era să zic, că nu mă pricep? Sigur că mă pricep, știu multe modele și teorii, toate sună bine, o plăcere să le asculți. Mai greu cu testarea experiementală că avem concepte fuzzy dar e ok și așa cu retorică).

-Spune-ne, M, care este cheia unei relații de cuplu armonioase?

-(asta-i ușor, mă rog…) Atunci când vorbim despre o relație armonioasă avem în general în minte relațiile pe termen lung. În acest caz, este foarte importantă prietenia dintre parteneri – you know what they say, marry your best friend? Așa este. Ce înseamnă prietenie? Să ne placă să facem lucruri împreună și să avem o părere în general pozitivă despre celălalt, să fim un fel de fani ai celuilalt. Și, desigur, este importantă și senzația de siguranță și căldură pe care o avem alături de partener, ceea ce numim atașament securizant. (Reversul este că trebuie să te resemnezi cu faptul că pasiunea dispare din prea multă apropiere, nu mai dorești să faci sex cu partenerul dar trebuie să te prefaci cu grație pentru că altfel toată lumea va spune că e vina ta oricum, nefiind capabilă să îi oferi “ce are nevoie”….oh, bad, bad)

-Deci atracția nu este foarte importantă pe termen lung.

-(nu nu, dacă nu mă credeți, întrebați-i pe toți cei care au fost nebuni după partenerii lor inițial și acum nu mai sunt, dar ce să și facă? Ei îți vor spune că atracția nu contează din moment ce a lor a trecut). N-aș spune că nu este importantă, este un liant esențial în prima etapă a unei relații și și după aceea. Nu este suficientă pentru o relație de durată, dar fără ea este greu să construim o motivație. (cu alte cuvinte, de ce naiba ai vrea să fii cu cineva dacă persoana aceea nu ți se pare în mod special atractivă?? De ce?? Poate pentru bani)

-Sunt tot mai multe persoane singure, care nu reușesc să intre într-o relație de succes. Care este cauza? (Ce???? Cum am ajuns aici așa repede? Mă gândeam că asta va fi o întrebare mai pe final. Stai un pic…ăștia fac mișto de mine?).

-Sunt mai multe cauze despre care putem discuta. Aș spune totuși în primul rând că una dintre ele este posibilitatea. Trăim material mai bine ca în trecut și avem opțiunea de a fi singuri, tocmai pentru că nu mai depindem de alții, mai ales noi, ca femei. Nu că ne-am dori-o neapărat dar o avem. Se vorbește și despre individualism, în sensul de a avea dreptul la fericire personală, dincolo de datoria față de familie, comunitate, societate. Și despre expectanțele crescute pe care societatea modernă a învățat să le aibă. Investim prea mult în relații și ne așteptăm la prea multe de la ele. Până la urmă, suntem două ființe umane imperfecte care își țin de urât într-o lume mare și existențial înfricoșătoare. Dar noi ne așteptăm la mult mai mult de la parteneri, cum ar fi, să ne împlinească. Și astfel avem așteptări mari pe care uneori e greu să le împlinim.

-Se vorbește și despre epoca digitală, care alienează omul și îl transformă într-un „semi-automat” detașat de semenii lui și de emoțiile profund umane. Este o cauză?

-(Come on really, let’s write about that on Facebook, Insta, Twitter și toate conturile noastre). Nu cred, dimpotrivă, în dating, epoca digitală a adus un mare plus prin simplul motiv că oferă un spațiu mai larg de socializare decât cercurile noastre. (îmi imaginez my dating life fără Tinder, greu, greu)

-Cu siguranță, însă ce zici de faptul că swiping creează iluzia abundenței, ideea că sunt prea multe opțiuni și atunci nu avem răbdare să o judecăm pe fiecare în parte?

-Faptul că oamenii nu știu să își facă profile îi determină pe alții să fie dismissive (chiar am spus asta? Începe să-mi placă eventul ăsta).

-La ce trebuie să fim atenți atunci când selectăm un partener?

-(Upsss, ce să răspund frumos la asta? La nimic, evident. Dacă îți pică cu tronc, atenția ta la detalii nu mai face doi bani.Dacă alegi pe criterii obiective, ești suficient de psihopat încât să știi și singur) Aș spune că este important să fii cu cineva care să aibă valori similare legate de carieră, copii, bani, timp liber. Mereu vor fi incompatibilități, dar este bine să le cunoaștem, să le acceptăm și să ne negociem pozițiile cu fair play. Micile incompatibilități sunt ca sarea și piperul unei relații, în schimb ce unele foarte adânci, de exemplu, dacă unul dintre parteneri dorește copii iar celălalt nu, sunt greu de depășit și trebuie să fim conștienți de ele.  (Nu sună bine chestia asta? N-am spus nimic de fapt, ar fi bine să x, ar fi bine să y, ar fi bine să fie voie-bună și pace în lume. Bine ar fi să fie niște grafice de compatibilitate de care să îi pese cuiva.)

-Hai să luăm niște întrebări din public. (Ioi, poate întreabă careva dacă sunt măritată și de ce nu). Prima întrebare: sunt singură de 5 ani și în tot acest timp m-am implicat doar în relații cu tipi care nu vor o relație serioasă cu mine. De ce se întâmplă acest lucru?

-(Join the club, pentru că poate de fapt nici tu nu chiar vrei o relație „serioasă” și pentru că good boys go to heaven but bad boys bring heaven to you. A….și pentru că…hai să-i spunem și ceva util). Probabil pentru că cedezi puterea mult prea ușor în relații. Pentru că, de frică, ajungi să accepți termenii lor de relație. De frica faptului că, dacă nu accepți o relație “neserioasă”, nu vor fi cu tine. Și poate așa și e. Tipii care nu vor relații chiar nu vor și nu se vor răzgândi pentru că tu le ceri asta (DAA, tipii ăștia adoră când te agăți de ei și le explici cât de esențiali sunt în viața ta. NOT). Nu e vorba că lași garda jos, ci mult prea jos și mult prea devreme.

-Se spune că trebuie să trebuie să arăți că nu-ți pasă foarte tare, că ai și alte opțiuni și că nu ești disponibilă. Cel puțin la început.

-(Daaa, you should text something sexy atunci când nu te caută și plângi în pernă). E o opțiune, dacă poți face asta în mod natural. Dacă nu, e ca și când te îndrepți cu pași repezi exact spre relația pe care nu o vrei și nu o poți duce. Nu există la început și apoi văd eu. Și apoi când, după ce l-ai „prins”? Cum îți dozezi vulnerabilitatea? (Ar fi bine să îi dai drumul controlat, câte un pic, exact în momentele esențiale, dar cine poate? Eh cine, cine nu vine la eventuri de dezvoltare personală pentru că i-au ieșit toate ploile).

Următoarea întrebare:

-În ziua de azi se pune accentul pe faptul că femeia trebuie să fie puternică și independentă. Schimbă asta cu ceva dinamica relațiilor?

-(sigur, fii femeie feministă, pune-l la punct, dă-i). Tot timpul s-a presupus că femeia trebuie să fie puternică. Toate eroinele noastre sunt puternice. Bărbații preferă femei puternice (ce-o mai fi și aia că nu mi-e clar, poate nu neapărat să intre cu buldozerul în tine). Independența …de la sine înțeles că aduce exact ceea ce spune, adică lipsa de dependență. Faptul că ai de ales. Asta sigur că schimbă dinamica lucrurilor 🙂

-Și ultima întrebare, M. Tot vorbim despre faptul că pentru a fi fericit într-o relație, trebuie să fii bine cu tine. Ce crezi despre asta?

-(Din seria ar fi bine, multe lucruri ar fi de n-ar fi așa cum sunt. Păi chiar bine cu tine total nu poți fi că doar nu ești narcisist). Cred că este esențial să ai o relație bună cu propria persoană, măcar tu să nu te pui la zid și să îți arăți puțină acceptare și compasiune. Nu trebuie să te ridici în slăvi dar măcar să te ajuți în suferință, cum ar veni, să nu-ți pui piedică. Uită-te la cauzele acțiunilor tale, vei vedea de ce ai luat uneori decizii proaste. Poate te vei ierta din când în când.

-M, îți mulțumim pentru participare. Data viitoare vom aborda subiectul “cum să ai încredere în tine în fiecare zi”.

-Mulțumesc, mi-e făcut plăcere 🙂 (Oare eventul cu încrederea în tine e tot cu mine? Poate invită pe cineva mai încrezător totuși, păcat).

 

Nu știu dacă e ok ce fac, dar așa de bine m-am simțit scriind acest articol că n-am putut să nu îi dau share. Ca o precizare, cred că multe din teoriile psihologiei de cuplu sunt utile (și nu doar eu cred, ci comunitatea științifică), inclusiv cele la care am făcut aluzie aici. Monologul meu interior era mai mult legat de numeroasele situații în care atâtea sfaturi devin tot atâtea presiuni. De faptul că nu toți putem face toate lucrurile la fel de bine. And that’s ok 🙂

 

 

 

 

The joy of loss in the New World

I’ve been in Boston for my Fulbright program for nearly five months now. I came with fears trolling me and a quest for novelty. It’s now old for many, but for me it still is the New World. I didn’t miss home, I came with a two-way ticket and I knew precisely when I’m going back. Instead, I’m starting to miss Boston and my life here … in anticipation. Those of you who cling (you know, as opposed to let go, detach, accept, float on the surface of things) to moments, people, and places know what I’m talking about 😉 I was scared and excited in my first days, like on the verge of despair for every hassle and yet so curious about everything, so eager to know more, to remember every word new to me, to befriend people. The fears have quickly subsided and, for a while, let’s say starting October until sometime in December, I had a window of time when I was truly happy. I call it the joy of no expectations. The joy of losing yourself. It’s a precious gift I haven’t had in a long, long time. Why is that?

  1. Take a break from yourself

Your identity, your personality, your fears are known to no one. Imagine that, being able to change the story and become someone else. Keep the good, lose the tail. This was so much easier in a new place, with new people (your know, like the New World metaphor?). I found the social relations here bright and shiny, I became a nicer person and, as if looking at myself from above, I saw a girl building a social life from scratch, taking initiatives in conversations, arguing for her point for view, shining and spreading her joy on social media. This is no country for tears, it’s about social shining, about being considerate and giving your best. Once I went to a bar to have a drink and people just talked to me, not guys looking for a hookup, but people who were curious and wanted a chat. You don’t have to prove yourself for people to be nice to you, like at home.

[We, as Romanians, are so quick to judge other cultures to be cold, but, at least in comparison, we’re as cold as ice. Sure, our ties run deep and we bound so profoundly in close relations, but to strangers, we are cold. You have to pass endurance tests before we find it in our hearts to be nice to you, to smile a proper smile and give you a chance. Oh, I know what we Romanians say to that: the American way is superficial, and people don’t really care about you. Yep, they don’t, but I’m here for only six months, so no time for passing tests. A little superficial charm suits me just fine].

Ah, and also, when you’re NOBODY (not in a derogatory way, but like…when people don’t know you and have no expectations, and you have no established identity in the eyes of others), it’s so much easier not to care what others might think 😉 so yes, I was a different person here, I dare say better.

Now, sure, you find yourself eventually, or, shall I say, your SELF finds you and haunts you, it creeps in, it hits you in the head and laughs in your face: “You really thought you got rid of me?”. Your brain is out to get you. The New World is not so new anymore and the magic is gone. But I’ve had my share and it’s been worth it.

  1. Do something new every day

Not as a motivational, „change your life in 12 steps” line, but literally. I did that, a lot. I did something new every day, until at one point I didn’t. You find your routine eventually, but it takes a while, thankfully. I was such an explorer when I got here…and a while after that. But you know, with the cold and the long nights, it’s so much easier to go to places you already know. And yeah, I guess I’m the type who clings and attaches, so well, novelty can resist me.

  1. Go to new places

I’ve been to amazing places, with wonderful people. I would travel north and south and east and west all across the USA (but, eventually, I would come back to Boston). That doesn’t wear off. I want to keep doing it. It’s soothing, refreshing, joyful, intellectually challenging. What more can you want? You know the America effect? I went to Plymouth Rock (small town in Massachusetts, where the Mayflower ship landed) at a Fulbright organized event, to see the Thanksgiving parade. It was cold and I was grumpy. I was rolling my eyes. The parade?? Come on, really? These people take themselves so seriously, this is so American bla bla. And the parade comes. At the end I was cheering and clapping like a kid. That’s the spirit.

  1. No demands, no expectations

It’s Saturday evening and I have no plans. So what? I’m so new here. So I’ll just go out by myself or I won’t, and either way will be just fine because that’s the way it’s supposed to be in a new place, right? Can’t just as easily say that when the “I don’t have a life” syndrome is circling me on Saturday nights in Cluj, where I’ve been living for 15 years. Just live and let live. Things will come. Ironically, having been single for a lot helped me here. I didn’t feel weird doing things by myself. That’s natural for me. Going to lunch or dinner or a concert on your own is just fine. It’s how it’s supposed to be. I haven’t been lonely here. I talked to people at home and I have people here. My roommates also helped. My lower demands also helped. That also didn’t wear off, I can still give myself a break :). I predict the “demands” would kick in in about a year, won’t be here to see them coming, but I’ll find them right where I left them, in Romania.

So, what have I learned so far? Fear novelty if you have to, but embrace it when it comes. It can bring a lot of freedom, and, in lack and in spite of a better phrase, freedom is great 🙂

P.S. I think I somehow got the right pronunciation of my name so that the people at Starbucks don’t misspell it (finally).

 

Unde cresc trandafirii

O zi superbă de mai, cu miros de trandafiri și soare călduț. E un parc unde suntem, sau nu, …o terasă. Eu stau așezată pe marginea unei fântâni arteziene, mă caut în sclipirile apei. Port o salopetă roz, elegantă, care cade frumos și sandale bej, cu pietricele. Good hair day too. Îmi zâmbesc mental. Mă surprind răsucindu-mi părul, din joacă. Nu sunt stresată azi, simt liniște și bucurie, mă gândesc dacă e ok să arunc o monedă în apă. La ce urmează chiar nu mă aștept. Îi aud vocea familiară, din spate:

– Hey, M!

Îi aud în voce zâmbetul de îngeraș. Vine spre mine și mă pupă pe obraz. Îi zâmbesc înapoi, cumva e așa de natural să fac asta.  Oare ce va zice acum?

-Ce zi superbă. Incredibil nu? După ploaia de ieri? Aha, despre vreme, ce altceva să și zică.

-Daaa, I sooo love it. Și locul ăsta, n-am mai fost aici. Uite ce de trandafiri! Îi arăt în jur încântată, de parcă aș vrea să-i ofer.

-Și tu arăți ca un trandafir 🙂 Ce-i cu fântâna asta? Poartă noroc?

-Nu știu, vrei să aruncăm monede, să vedem?

Chiar scoate două monede și le aruncăm. Îmi pun o dorință, râd forțat. Se așează lângă mine și mă privește cu același zâmbet de copil. Dacă n-aș ști mai bine, aș crede că flirtăm.

-Și ce mai faci tu, M?

-Bine, chiar bine. Am o perioadă bună, vine și ziua mea…tu, ești ok? Mult mai bine decât ultima oară când te-am văzut, mulțumesc frumos.

– Daa, da, mi-am schimbat jobul, știi că…

-Mda, era și timpul. Țin minte cum toți erau nebuni și tu singurul rațional. Vrei să le vezi pe fete? Sunt la o masă mai încolo.

-Da, stau puțin cu voi și mă duc în treaba mea .

Dragul meu Fabian vine cu mine la masa fetelor, surprind reflexia noastră în vitrina localului, nu mă pot abține să nu mă gândesc că da, ne stă bine împreună. E jovial și atent, ne povestește cum a scăpat de jobul trecut și cum a ajuns la actualul. „Vă dați seama, nu mai știam ce să fac, nu aveam alternativă, nu aveam nici un ban pus deoparte. Dar nu mai puteam cu figurile lor. Și am plecat, de fapt într-o zi nu m-am mai dus, just like that. N-am mai răspuns la telefon, pur și simplu :)) Nu știu, M, îți imaginezi?” „Nuuu, nu cred că ai făcut așa ceva, Fab!” „Ba daaa! Eram speriat și am avut așa …second thoughts, dar era târziu :)) Noroc că fix peste câteva zile m-a  sunat prietenul ăsta al meu din State, îl știți pe Raul? Da da, ăla, vecin cu tine. Că își deschide o firmă și n-are cine să-l ajute. Și așa…” Mai povestim un pic și pleacă, de fapt avea treabă aici la terasa asta. Îi facem cu mâna toate trei.

-Ce drăguț e băiatul ăsta! Totuși, M, de ce v-ați despărțit?

Mă uit țintă la Amelia, oare a uitat? Spune și Mari:

-Eu știu de ce, că doar ne-ai zis. Și te cred, normal. Dar tot îmi vine greu să îmi imaginez că Fabian…

Păi nici eu nu mi-am imaginat. Era o relație care, după toate manualele, trebuia să meargă. Doi tineri drăguți care încearcă să-și facă un viitor. Țin minte cât de amabil mi s-a părut, cât de ok, nu genul care îmi place mie de obicei. „În sfârșit”, am zis. Am avut însă ezitări, el le-a simțit, m-a urât, eu am crezut că e vina mea și l-am iubit tot mai puțin. Un cerc perfect vicios.

Ultima dată când l-am văzut nu semăna deloc cu el cel de la terasă. Era furios, se învârtea ca un leu în cușcă. Eram la el în sufragerie și trebuia să mergem la nunta Ameliei în curând. Fabian avea o față de parcă nu zâmbise niciodată. Mă prefăceam că mă machiez, să nu trebuiască să zic ceva. Era o tensiune în aer, să o tai cu cuțitul. Încă puțin ruj, poate totuși altă culoare? Fabian se uita nervos la telefon. Să îi sune telefonul, să plecăm odată la nuntă. Să îl sune maică-sa. Să îl sune șeful lui, să își recanalizeze furia.

-M, unde mi-e ceasul? L-ai luat de la reparat? Offf damn it, here we go, alt scandal, nu mai vreau, nu mai pot. Și-a găsit motiv. De trei zile îmi zice să-i iau ceasul, că doar e la parterul blocului de lângă mine. De fiecare dată uit. Înghit în sec cu putere.

-Nu, am uitat, scuze. Îmi pare rău, serios. Chiar îmi pare rău, nu pentru el și ceasul lui, ci pentru că, la cum am învățat să-l cunosc, urmează un scandal și întârziem la nuntă. Urlă la mine:

-Tu nu ești normală, M? Cum naiba ai uitat? Îți tot zic de-o săptămână! Să-mi….!Trage un pumn în masă.

Mă uit la el cu ochii mari, muți de uimire. Am senzația că mă ridic din corp, deasupra lucrurilor. Sângele îmi năvălește spre tâmple, mi se articulează gânduri de ură și război, îmi vine să-l strivesc. Și pe mine că sunt aici în loc să fi plecat de la prima ridicare de ton. Cum am ajuns eu, care am atâta oroare de scandal, să ascult așa ceva? Asta e deja nivelul următor, al jignirilor. Îmi vine să urlu, dar rămân în schimb, neputincioasă, cu gura căscată. Uluită. Încremenită în furie. Cum naiba??? O parte din mine se întreabă de ce am uitat de ceas, o fi răzbunare inconștientă. Zice ceva, eu încep să respir și aproape plâng de nervi. El își repetă placa, ceva despre iresponsabilitate, despre mine cum nu-mi pasă, ceva despre prioritățile mele de rahat. Altceva despre cum eu n-o să reușesc în viață. Așa aș vrea să îi răspund, așa aș vrea să iasă din mine toate mahalalele acumulate și nerostite. Dar nu, doamna tace până la capăt, gândindu-se cum să îl lovească cu mantă. De fapt, în timp ce îl privesc cu ură, îmi dau seama că e la pământ, că doar nu de fericire se schimonosește. De fapt, sigur, problema nu e ceasul. Nuu, cât de complicați ar fi bărbații, altă problemă decât orgoliul nu poate fi. E desigur, despre sex, despre cum eu nu îl doresc destul (și cu cât se enervează mai tare, da, cu atât îl doresc mai puțin). Sper să nu deschizi subiectul Fab, că te fac una cu pământul, din vorbe.

-Tu, de fapt, M, nici nu vrei să fii cu mine. Ce dracu ai vrut de la început? Mda, încolo se îndreaptă dacă nu intervin.

-Fab, nu-i momentul. Știu că ești supărat pe mine, nu doar acum, în general, înțeleg, hai să discutăm altă dată. Am uitat și gata.

-Lasă-mă dracului cu poveștile tale de psiholog! Orice aș zice în astfel de momente sunt texte de psiholog, se ambalează și mai tare.

-Nu-s povești de psiholog, dar ce să facem, să urlăm unul la altul? E târziu, hai să plecăm, nu mai pot!

Îmi iau sacoul, pantofii, mă uit spre el să văd dacă vine. Se uită pierdut la mine, cu furie mocnită:

-M, pe tine n-o să te iubească nimeni, niciodată. Bum, there, you said it. Cannot take it back. La prima întâlnire mi-ai spus că sunt adorabilă. Mă uit la el perplexă, din nou, simt o greutate în piept, câteva secunde nu știu ce să fac. Apoi zâmbesc amar și destins.

– Eu nu ți-aș fi spus niciodată așa ceva. Ies pe ușă și deja aerul e mai limpede.

Rănită? Cum să nu, altădată însă. Acum am o senzație de plutire. I’m out, gata, am scăpat. Nu-i mai datorez nimic băiatului minunat pe care îl plac toți prietenii mei. Că doar nu se așteaptă nimeni să mai fiu cu el după asta, nu? S-a terminat cu vinovăția faptului de a nu fi fost a lui pe de-a întregul, de a nu-l fi dorit destul. S-a terminat cu scandalurile. Nu mă interesează cine mă iubește, bine că nu el. Abia aștept să mă trezesc mâine dimineață și să nu trebuiască să-l sun (înainte de 12, că apoi începe cu de ce nu mai devreme, ce am avut de făcut și cu cine). Sunt aproape fericită. Îl aud venind după mine.

-Te duc la nuntă dacă vrei.

-Poți să vii și tu. Pot fi generoasă chiar, sper să îl macine reacția mea superbă.

Să vină, ce mă interesează, măcar mergem cu mașina. Suntem amândoi obosiți și resemnați, nu mai avem lecții de dat, nu mai avem așteptări de împlinit, nici dezamăgiri de semănat, ne-am despărțit implicit. N-am vorbit aproape deloc la nuntă, la un moment dat am venit la masă să-i dau setul meu de chei. El a plecat apoi, eu am mai rămas cu fetele. Atât a fost, n-am mai vorbit. Nici o lacrimă. Nu tu „îmi pare rău că n-a mers”, „take care”, nimic. Atunci, la terasă, m-am mirat de cât de tandru interacționăm când nu mai suntem împreună, ca la prima întâlnire. Ce oameni frumoși am redevenit după ce ne-am înfipt spinii în carne. Ce frumoși sunt bărbații când au orgoliul întreg. Ce frumoasă sunt eu când n-am nici o vină.

P.S. Povestea și personajele nu sunt adevărate. Apropo de orgoliu, mai mult sau mai puțin în legătură cu povestea, mi-a venit în minte un citat al lui Margaret Atwood: „Men are afraid that women will laugh at them. Women are afraid that men will kill them”.

No country for tears

Sunt la Macy’s, pe Washington St. Am hotărât să îmi cumpăr o pereche de balerini aurii, primul shopping de când sunt aici, de două săptămâni. Până acum mi-am cumpărat lucruri mai prozaice, pat si saltea, detergenți, coș de gunoi, prosoape, pahare, ce trebuie într-o casă nouă. Hai să ne mai uităm puțin pe aici, uite ce bluzițe la Calvin Klein, uite Michael Kors…Nu nu, nu acum, dacă în ultima lună de stat aici rămân cu bani rezonabili, dau tunul. Balerinii aurii de fapt nu sunt inutili, asortați cum trebuie merg aproape la orice și mă fac să arăt șic. Dacă ar fi un sfat de fashion pe care să îl dau mai departe ar fi: nu ocoliți pantofii care sclipesc, nu sunt too much, dar te fac să arăți ca o prințesă. Plec cu balerinii și mă îndrept spre Bolyston și Newbury. Am mai fost eu acolo dar nu mi-am dat seama ce aproape sunt de Macy’s. Google Maps te face să mergi cu capul în gard. E atât de frumos orașul ăsta, pozele nu-i fac dreptate. Așa de mult îmi place cum se îmbină zgârie-norii cu clădirile din marmură sau cărămidă, atâta bogăție, atâta forță. Și dacă totuși obosim, mergem spre Newbury sau Beacon Hill, unde găsim case europene, din cărămidă roșie, felinare, terase și magazine mici. E mijlocul lui septembrie, 28 de grade, eu melancolică.

Primele zile aici au fost waw, agonie și extaz. Stăteam atunci într-o zonă frumoasă de case, o suburbie perfectă. Casele erau ca de jucărie, doar că adevărate. Cam departe,am stat cu inima în gât până am ajuns cu taxi de la aeroport, de frica prețului. A fost pace în prima zi. Mi-am cumpărat telefon, am fost la Museum of Fine Arts pe jos, plimbare de o oră jumate, mare e ura față de transportul public. Am fost cam obosită în muzeu, cel mai mult știu că mi-a plăcut în galeriile americane, sunt niște lucrări frumoase acolo, John Singer Sargent, de exemplu. Minunate picturi, se vede că-s americani. Nu știu, totul e perfect la ei, liniile fine, culorile luminoase, portretele superbe. Este și un curent care încearcă să îmbine tehnicile lui Vermeer de lumini și umbre cu cadre moderne și rezultatul e awesome. Sigur, nu mă pricep, în ceea ce privește arta, sunt un consumator de la distanță. Am mâncat la una din cafenelele muzeului un platou cu brânzeturi și fructe, ca o tipă rafinată. Oricum, ar fi de prost gust să servească ciozvârte la muzeul de beau artes. La plecare m-am rătăcit, am ajuns într-o zonă dubioasă, n-am gasit taxi, până la urmă am ajuns în Longwood (zonade spitale și școli de medicină) și am găsit într-un final. Omul nu știa unde să meargă, nici eu nu știam mai bine, m-am panicat, m-am depanicat, în fine. Serviciul de taxi din Cluj e un vis frumos. Am plâns după el.

Următoarea zi, din nou ca turistul regulamentar. De data asta, merg la Old State House, reședința foștilor guvernatori din vremuri coloniale, clădire foarte veche,multe s-au întâmplat aici în timpul războiului de independență. De exemplu,Boston masacre, când soldații britanici au deschis focul asupra unor bostonieni. E singura clădire veche din zonă, înconjurată, mititica, de mastodonți. Mă plimb prin zonă, atunci am ajuns prima dată la Macy’s și am încercat un ruj superb de la Dior, noroc că am avut gândul cel bun și nu l-am cumpărat. Am mâncat la Pret a Manger, ca omul sărac și cu pretenții, am vorbit cu fetele pe Facebook. Eram happy și purtam un tricou primit de la colegi, pe care scria „mândruță faină”. No, am văzut, ne-a plăcut, mergem acasă? Nuu, locuim aici șase luni, apoi plecăm acasă. Hai să vedem unde voi locui. Zona mi se pare o fundătură, cine m-a pus totuși să vin direct din downtown? Mi-am cunoscut colegii de apartament, un cuplu, doi tineri încântători, sociabili,muzicieni. Doar că nu aveam pat în cameră și nici altă mobilă. Vina mea, trebuia să fi știut. Am intrat în panică. Apartamentul e la subsol, avem niște ferestre foarte joase. Iar panică. Am încercat să mă adun, nu știu dacă a ieșit. Am plecat de acolo și nu știu cum am ajuns acasă, probabil cu autobuzul care se chinuia oprind la fiecare stradă (în zona cu case frumoase, în care stăteam cu AirBnb). Am tras un plâns sănătos, primul din America. M-am simțit mică și singură. Și proastă. Mi-am comandat pat, saltea și manoperă de asamblare de pe Amazon, după repetate plânsete cu cardurile care nu mergeau. Următoarea zi m-am trezit mai bine, aveau un fel de farmec acele prime zile. Și după șocul cu apartamentul, aveam încă impresia că venitul aici înseamnă un început și speram, o șansă de a mă reinventa. Aici nu mă cunoaște nimeni, mi-am spus. Pot să fiu ce fel de persoană doresc. Pot fi nebună și sociabilă. Mda, ar fi bine să încep, până nu redevin eu însămi.Peste câteva zile, dau cu ochii de proprietarul de la Airbnb, un tip drăguț. El zice:

  • Hi, Simona, long time no see.
  • …I’ve been away these days. Cumva mă simțeam vinovată că nu prea m-a văzut.
  • Me too, I went to Tennessee.
  • Isn’t that really far away? (smart girl, way to go)
  • I took a plane. (smart boy, good conversation).

Nu știu de ce mă distrează așa de mult conversația asta, probabil pentru că vroiam să flirtăm puțin și nu știam ce să ne spunem.