Acum mai bine de patru ani am scris primele mele articole pe blog, unul dintre ele se numea The penalties and charms of being single. Nu știam atunci dacă vor vedea lumina internetului, le dădeam prietenilor și le făceam publice, fără însă a le populariza cu numele meu. Din n motive. Dacă oamenii mă judecă? They do. Dacă nu le place? Some hate it. Dacă văd colegii și studenții? Au văzut. Dacă vede un tip și ezită să-mi vorbească din cauza blogului? Și asta s-a întâmplat, probabil. Am primit însă multe încurajări și am scris în continuare, chiar dacă mereu cu frică. Și acum, mi-e frică pe de-o parte și pe de alta, îmi dau seama câte lucruri am cenzurat, cum s-ar spune, cât de mult I held back. E normal, sigur, am o interfață profesională de respectat, o instituție remarcabilă unde lucrez și o știință pe care o deservesc. N-aș face niciodată o pledoarie pentru afecte dezlănțuite, brutalități necenzurate și lacrimi de crocodil. Însă, dincolo de aceste considerații, îmi dau seama că m-am ferit să spun multe lucruri ca să mă feresc pe mine de stereotipul femeii singure neîmplinite și isterice, care mi s-a fixat și mie ca și vouă, de demult. Tratează totul cu umor, nu te lamenta, nu fi tristă sau mai ales, nervoasă, nu fi prea feministă, că pare că le zici din frustrare, găsește partea bună, nu învinovăți pe nimeni, dacă spui ceva mai puternic, bagă un disclaimer, relativizează repede. Foarte bine doar că, dacă eu aș fi singură și mi-aș citi blogul, aș rămâne cumva wanting more, invalidată pe alocuri, neînțeleasă. Așa că fără emoticons care atenuează orice frază și fără umor defensiv (cât se poate, o parte e trăsătură de caracter), iată câteva rânduri pentru mine din trecut și sper eu, pentru alte femei care își pun acum asemenea întrebări.

Vrem să fim singure sau…?

Nu știu. Eu n-am vrut, cel puțin până nu demult. Știu că e mai sexy să vrei să fii singură, să nu simți nevoie de companie și apropiere și cred că poate fi o idee bună în anii de formare. Fără “bagaj”, posibilitățile îți sunt teoretic, nelimitate, ceea ce poate fi înspăimântător și frumos, știind că, până la urmă, te-ai putea muta oriunde și ai putea investi în orice carieră. Eu însă n-am vrut și am fost mereu speriată de idee, lucru care a devenit o parte a problemei de fond. Știi când ieși la un date și te gândești cum îți sună prenumele lângă numele lui? Mai bine nu. Ce vreau să spun este că unele vor, altele nu vor să fie singure și nu ai datoria de a te preface că vrei pentru a-i scuti pe ceilalți de puțină compasiune. Este un echilibru și aici nu mă pot abține să nu zâmbesc, e bine să vrei, dar nu foarte tare 😊

Este ceva în neregulă cu mine?

Da, sau mai precis, nu în neregulă, ci diferit. Sunt persoane care nu intră în relații pur și simplu, sunt persoane care au nevoie realmente să vrea să fie acolo. Am auzit o doamnă mai în vârstă spunând cândva “pe vremea noastră căsătoria era mai mult un compromis”. Cam așa ar trebui să fie și în zilele noastre (you know, settle for the good enough?) numai că acum ai atâtea modele alternative, nu doar siropuri din filme ci și exemple de relații faine în jur – de ce să fii fraiera care se compromite? Apoi, sunt persoane care pot să fie singure. Unele nu pot, am auzit povești tulburătoare despre relații, multe, multe povești, mai triste ca a mea, doar pentru că unele femei, din rațiuni financiare sau emoționale, nu pot să fie singure sau le este foarte, foarte greu. În fine, acum spun personal, ce-am vrut eu n-a fost „în cărți”. Nu poți să nu mai vrei ceea ce vrei, poți însă învăța să iubești și alte lucruri. Învățați să iubiți și alte lucruri – poate fidelitatea, atenția necondiționată, grija, respectul. Fiecare știe ce.

Dincolo de sondarea ruminativă a propriilor defecte, sunt și niște diferențe structurale care încep să devină vizibile și în România pe segmentul nostru de vârstă: sunt mai multe femei educate decât bărbați educați, iar în timp ce pentru bărbați educația femeilor nu este un criteriu de selecție atât de important, pentru femei este. Minoritatea alege și dictează: un bărbat educat are acces la femei educate sau mai puțin educate, de vârstă apropiată sau mai tinere (vârsta este un alt aspect pe care nu vreau să insist) iar femeile educate pur și simplu nu au aceeași paletă de alegeri. Mi s-a părut interesant https://www.libertatea.ro/opinii/un-fenomen-nou-bate-si-la-usile-romaniei-de-ce-femeile-educate-isi-gasesc-tot-mai-rar-partener-3796315.

Devine mai ușor cu timpul (să fii singură)?

Eu cred că da. Țin minte că pe vremea când mă ocupam cu primele articole de blog am avut o clientă care era singură și avea cam vârsta mea de acum. Am întrebat-o dacă suferă din cauza întrebărilor nedorite și a presiunii (tu nu ai pe nimeni, de ce, etc) și a spus că nu, trecuse vremea acestor întrebări. Cam așa se întâmplă, din fericire trece vremea „acestor întrebări” și lumea te lasă în pace. Comentează probabil pe la spate și mai simți așa câte un murmur nerostit dar nu, nu mai e așa de rău ca înainte de 35. Și încă un lucru infinit mai important: dispare frica. Ceea ce era marea temere (dacă rămân singură) s-a întâmplat deja, deci frică nu mai am. Alte emoții da, dar frica de a nu fi fost îndeajuns se disipează, de ce să-ți fie frică după ce „ai pierdut” deja? Și în fine, libertatea pe care nu am vrut-o, a venit. Nu mai am datoria de a încerca, cu implicația de rigoare că nu încerc destul. Ai rafturi de cărți motivaționale care te învață să îți sondezi trecutul și te bântuie cu feluri noi în care ar trebui să gândești și să te comporți? Aruncă-le. Le-ai dat destul spațiu vital, trăiește așa cum vrei.

Dispare frustrarea?

Nu. Nu e tot timpul acolo și poți avea o viață la fel de bună ca a altora, single fiind. Însă sunt momente și nu puține, de singurătate și de invidie față de toți cei care „au reușit”. Sunt normale, de ce să nu fie. Relația mea cu invidia a fost mereu problematică, fiind genul de emoție inacceptabilă social, care nu ar fi trebuit să fie. A fost nevoie să citesc într-o carte https://www.goodreads.com/en/book/show/39831201-the-unexpected-joy-of-being-single ceva de la sine înțeles și anume că e normal să simți că nu ești mereu împăcată cu soarta, că ești invidioasă când altele au o relație frumoasă și tu nu. Deci, așa ca un ghid ad hoc: 1. Înțelege această invidie, ești om, nu semizeu, 2. Caută ce-i în spate, probabil o parte vulnerabilă din tine și 3. Oferă-ți compasiune și bunătate – nu poți fi bun cu ceilalți dacă nu ești bun cu tine. M-am surprins de multe ori fiind și cinică, judecând bărbații, judecând relațiile, judecându-mă pe mine, totul este de înțeles atâta vreme cât nu te iei prea în serios. Ca o maximă pretențioasă aș zice aici: bucură-te de ironie dar n-o lăsa să se transforme în ură. Fii mizantrop (când simți), dar nu intransigent.

Te poate ajuta psihoterapia?

Da, pentru că te învață să ai o relație mai bună cu tine și cu ceilalți. Cred însă că, și aici mă delimitez de unii colegi, că a forma o relație de cuplu nu trebuie să fie scopul final; dacă problema stă în felul în care te relaționezi cu oamenii în general, atunci asta ar trebui să fie ținta. Eu cedez puterea prea ușor în unele relații și deloc în altele, fiind față de unii anxioasă și față de alții rece, în funcție de raportul de forțe pe care îl citesc de la început. Faptul că relațiile ar trebui să fie personale, reciproce și afective este work in progress. De asemenea, cred că este important să vezi oamenii așa cum sunt și să decizi în consecință, nu neapărat să te ferești de ei, ci să știi în ce te bagi.

Am dreptul să am un copil?

Ar fi infinit mai greu să am un copil singură, dar dreptul îl am. Foarte ușor acuză oamenii egoism (vrei să nu fii singură la bătrânețe, vrei să ai un sens în viață, un scop, vrei să te împlinești tu ca femeie) acolo unde nici măcar nu ar sonda dacă ar fi vorba de un cuplu. Sunt alte motive mai înălțătoare pentru care în general vor oamenii să aibă copii? Mai exact, ce anume te-ar putea îndemna care să nu fie deloc egoist, deloc pentru tine? Dacă ne raportăm la fericire, știm că părinții sunt mai nefericiți decât non-părinții (cel puțin când sunt mici copii), adică zi de zi au mult mai multe emoții negative. Însă copiii pot oferi sens, unui cuplu și unei mame și that’s how much people need meaning (este un citat dintr-un film, posibil The Crown). Psihologic, ce înseamnă lipsa tatălui? Sunt studii care arată x, y, z, subiecte pentru zeci de teze de doctorat, dar nu înseamnă că va fi condamnat la nefericire sau că, mai tranșant, nu ar trebui să se nască. Până la urmă, jucăm cărțile care ni s-au dat.

E prea târziu?

Nu cred, faptul că am scăpat de pariul cu viața nu înseamnă că nu mai cred, că nu mai sper, ar fi ipocrizie din partea mea și desi am destulă, nu vreau să o folosesc acum. Poate că e așa cum spune înțelepciunea populară, că fiecare sac își are peticul. Doar că e unul cu mai multe colțuri asimetrice, mai greu de potrivit.  

Sunt și alte întrebări? Feel free to ask 🙂

Cum ar fi să ai tot timpul cu tine un psihoterapeut? Până la urmă, unul dintre obstacolele din calea eficienței psihoterapiei este tocmai faptul că ședințele au loc o dată pe săptămână, în rest te întorci la medii (mai mult sau mai puțin) toxice și la obiceiuri rigide, la cărări bătute și drumuri înfundate. Dacă ar fi terapeutul acolo, ar ști să îți ghideze alegerile într-un mod mai congruent cu scopurile tale (și da, sigur că uneori ți-ar spune de multe ori și ce să faci, e un mit că nu se spune). Firește, ideea este să preiei tu rolul de terapeut, dar drumul e greu și anevoios și adevărul e că uneori nu ai ști nici măcar ce e de făcut, ce să mai zici de controlul comportamentului. Sunt însă persoane care au mereu un terapeut la dispoziție, chiar la un clipit distanță, de exemplu…eu 😊 și mulți alți colegi care și-au ales această meserie. Deci, cum e să ai pe bune tot timpul un terapeut în capul tău?

Ca preambul, long story short, psihoterapia (cel puțin cea despre care avem date științifice, cea cognitiv-comportamentală, de exemplu) funcționează. Nu perfect, nu pentru toată lumea la fel, dar funcționează. Cu atât mai bine ar trebui să funcționeze când ai, la propriu, terapeutul în mintea ta, însă…

Știm că psihoterapeuții nu au neapărat o sănătate mentală mai bună decât restul populației; avem niveluri mai mari ale depresiei și anxietății și ale consumului de substanțe, burnout și ceea ce se numește compassion fatigue (epuizare emoțională ce se traduce în dificultatea de fi empatic). Avem relații cam la fel de bune sau de proaste ca restul populației, deși terapeuții de cuplu posibil să aibă un mic avantaj. De ce? O parte se explică prin biasul de selecție în profesie, posibil ca cei mai cu issues să fie tocmai cei care vor să se specializeze în sănătate mentală, să se vindece pe ei, cum ar veni. Nu este motivația perfectă, dar este de înțeles. Posibil și să fie mai conștienți de propriile simptome și atunci să le raporteze mai frecvent. Însă ok, odată ce ai o problemă, de ce, terapeut fiind, nu o rezolvi? Care sunt motivele pentru care pe tine terapia „nu funcționează” și dacă totuși funcționează, ce anume funcționează?

De ce merge și nu merge?

Terapeutul e una, omul e alta.

Terapeutul nu e o persoană, e o instanță, un fel de-a fi în context, un mod (pentru cei familiarizați cu schema therapy). Când ești în mindsetul de terapeut, atenția este aproape exclusiv centrată pe persoana din fața ta cu care construiești o relație în timp ce computerul din mintea ta caută mecanisme psihologice și ipoteze de lucru. Aha, ce spune acum merge pe teoria efectului contraintențional în supresie, aici se vede procesul de auto-depreciere, aici avem meta-cogniții despre îngrijorare, etc. Terapia e un process de gândire intens, necesită concentrare, e greu și înnălțător în același timp și da, funcționează și pe mine. Ședințele de terapie cu clienții mei m-au salvat și pe mine, indirect. În restul vieții nu ești însă în acest mod de funcționare și e normal. Nu toate relațiile sunt terapeutice, nu gândești în termeni de mecanisme decât dacă depui efort; în rest, gândești în scurtături, distorsiuni cognitive (gânduri aiurea pe care le avem pentru motivul că le-am învățat așa și le-am exersat prea mult), simți la fel și faci suficiente greșeli de comportament de care nu ai vrea să afle clienții tăi neapărat. Cu alte cuvinte, nu funcționezi ca terapeut în viața de zi cu zi by default. Îți poți folosi mintea de terapeut, dar cu același efort pe care îl depune un client. Aș spune că foarte mulți terapeuți au fost și merg la terapie la alți colegi și nu este nicidecum un semn de slăbiciune, ci de integritate și profesionalism.

Felul în care te ajută psihoterapia (și unde se poticnește)

…Nu e felul în care speri în liceu că te va ajuta. Țin minte că încă de pe atunci răsfoiam handbooks peste nivelul meu de înțelegere și nu îmi dădeam seama cum mă vor ajuta acele informații să mă schimb ca persoană. Am zis, lasă, va fi mai clar la facultate. A fost și nu a fost, am aflat cum se pot schimba gândirea, comportamentul și implicit, emoțiile oamenilor. Tehnic, nu e atât de greu, dar în nici un caz așa cum mi-am închipuit. Se spune că schimbarea vine din interior. Schimbarea cui, însă? Parafrazând o glumă de psihologi, becul îl schimbă alții, nu trebuie neapărat să vrea să se schimbe. Îmi închipuiam eu că în urma lecturii sau a terapiei, sau a practicii de terapeut, se vor produce diverse declicuri în mintea mea care mă vor schimba ca personalitate în sensul dorit (long story short, să fiu mai extrovertă și am o stimă de sine mai stabilă). Nu s-a întâmplat. Declicuri (în terapie le numim insight-uri) am avut și cred eu că le-am dat mai departe, if anything, cred că e o calitate pe care o am ca terapeut, aceea de a produce insight-uri (restructurări cognitive abrupte, dacă vreți). Da, putem schimba modul în care gândim și asta ne influențează emoțiile, putem învăța să ne “prindem” gândurile aiurea și să le vedem ca atare – sunt doar gânduri, sunt doar stări. Eu personal am învățat niște lecții de acceptare a propriei persoane, cred că asta a fost cel mai important lucru, dar nu a fost numai insight, ci mai mult muncă de lămurire în fiecare zi. În zilele în care nu lucrez pe acceptare necondiționată și auto-compasiune, mă urăsc aproape ca-n liceu. Schimbările în comportament – ceea ce faci – sunt greu de explicat fără a intra în detalii tehnice dar ce am înțeles eu este că ar fi foarte ușor de făcut dacă universul ar conspira să îți arunce în cale stimuli discriminativi (sorry 😊) și să recompenseze doar acele comportamente pe care vrei să le faci mai des. Oamenii ar trebui să te asculte atunci când ceri frumos un lucru și spui mulțumesc. Dar poate în istoricul lor de învățare rugamintea nu e un stimul la care să răspundă frumos, fiind condiționați să răspundă doar la porunci. Poate ai fi mai fericit dacă ai ști să spui nu, doar că în prima faza va trebui să treci peste privirile pierdute ale celor care nu înțeleg ce s-a întâmplat cu tine și de ce nu mai ești „de treabă”. Inevitabil, mediul și anturajul tind să facă tot ce-au mai făcut și să-și mențină echilibrul.  Aici terapeutul din mintea ta intervine și oferă el însuși recompense, doar că el e doar unul, ceilalți sunt mulți.

So, de ce nu suntem optim funționali, lăsând la o parte întrebări filozofice despre ce-ar înseamna și asta? Eu am venit cu 1. Terapia necesită efort cognitiv, e un job, nu un mod natural de funcționare a minții și 2. Ceilalți sunt mai mulți (și au mai mare putere în a-ți recompensa și pedepsi comportamentele decât tine).

So, as a challange pentru colegii mei, i-aș întreba: 1. Care crezi că e cel mai mare câștig personal al faptului că ești terapeut/ce anume poți aplica pe tine, 2. Ce nu iese?

În așteptarea unei noi inspirații și în spiritul sezonului, I reloaded this 🙂

Deschid ușa și intru în căsuța mea, în sfârșit am ajuns. Trântesc schiurile și bagajul în hol, am tot timpul să le pun pe toate undeva, dar deocamdată vreau să stau pe canapea și să mă uit la seriale. Sunt 3 zile de când Vladi mi-a ieșit complet din minte deși m-a lăsat în fața blocului doar de câteva minute. Mă întreb dacă va ține și într-un fel îmi pare rău că a dispărut pentru că el era speranța că uite, există pe lume bărbați pe care i-aș putea iubi…cel puțin teoretic, ipotetic. Mă trezesc dimineața și dau un check mental, mai e acolo sau tot dispărut e? Dispărut. Ah, îmi trimite pe messenger niște poze de la schi, nu am nici un interes. Chiar în prima stăm noi doi la un vin fiert și râdem fermecător către cameră. Doar că dacă mă uit mai bine, suntem de fapt crispați și chinuiți și eu îmi amintesc că mă simțeam rău și vroiam să plec acasă. Așa am și făcut, am urcat în apartament unde fix ca-n telenovele, Rosalinda reloaded, l-am găsit pe Făt Frumos sărutându-se viguros cu vrăjitoarea. Pentru efect dramatic ar fi trebuit să exclam cu surprindere „Vladimir!” sau „Juan Fernando!” Ei ar fi trebuit să ridice la mine priviri surprinse, speriate și rușinate, eu ar fi trebuit să ies din cameră ca o furtună, Vladi ar fi trebuit să alerge după mine „stai, Amelia, nu e ceea ce pare!” Haha. Doar că n-am făcut asta, am rămas tăcută pe loc și foarte încet am ieșit afară și am intrat din nou mai cu zgomot și le-am dat timp să se organizeze. Am intrat în camera pe care o împărțeam cu vrăjitoarea și am plâns în plapumă o zi și-o noapte, până când, a doua zi, Vladi era complet dispărut din mintea mea. Câteva zile și 1700 km mai încolo, e tot dispărut. Mă sună Sânziana, vorbesc cu ea despre excursie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (a fost super, un pic frig, un pic gheață, bla bla), doar că mi se rupe sufletul gândindu-mă ce mare miză e pentru ea. Pe ea chiar o va părăsi Vladi pentru vrăjitoare și pe ea o va dărâma. Adică, ea pierde un iubit, eu un piedestal doar.

Deci cum am ajuns să mă gândesc în acești termeni la prietenul prietenei mele? In my defense, eu l-am văzut prima. L-am cunoscut odată cu Sânziana, venise din Timișoara să lucreze într-un proiect de arhitectură împreună cu fratele ei și ieșiserăm mai mulți în oraș. Mi-a plăcut de la început, avea un aer jucăuș, niște ochi mari albaștri și un excelent simț al umorului. Excelentă empatie de asemenea. E probabil cea mai simpatică descriere pe care i-o pot face cuiva, companie vivace într-un suflet frumos. I-am și spus Sânzianei că îmi place și ea m-a încurajat, a făcut astfel încât să ieșim cât mai des.

Vladi și grupul lui animase un pic viața noastră de burlăcițe trecute bine de 30 de ani. E o chestie când treci, ca femeie singură, de 30 și ceva de ani. Pentru mine și Sânziana, a fost o ușurare și o provocare. Pe de o parte, eram scăpate de fricile care ne bântuiseră ultimii ani ai decadei de aur, cum că dacă rămânem singure…deja se întâmplase, lumea nu mai zicea nimic, ghiceam întrebări nerostite în aer dar de întrebat, nu mai întrebau. Ne întâlneam cu unul, cu altul, nu se lega nimic, făceam mișto de noi și de toate atributele psihologice cu care ne-a cadorisit psihologia: atașament evitant, frică de intimitate, imaturitate emoțională și altele asemenea; ieșeam când aveam ocazia și ieșeam și când n-o aveam, măcar eram două și ne-o puteam crea singure. Pe de altă parte, cercul social inevitabil se închidea, majoritatea celor de vârsta noastră aveau preocupări mai domestice și copii, așa că eu începusem să am întrebări existențiale de genul bine bine…înțeleg că nu familie, dar nici măcar viață? Ar trebui să vând tot și să mă mut în Asia? Vladi a venit ca un refreshment în cercul nostru anemiat, era băiatul din alt oraș care trebuia dus la filme și cluburi. Vladi m-a surprins pentru că nu credeam că îmi mai poate plăcea cineva care să nu fie de pe Netflix. Sânziana aflase de ce e singur (pentru că pe noi nu ne vedeam, dar la alții încercam să descoperim scheletele din dulap, aka dacă-i singur de multă vreme trebuie să fie ceva în neregulă cu el), părea o poveste destul de normativă, cu o relație trasă de păr care se destrămase de la sine. Vorbeam cu el pe mess despre tot felul de nimicuri, aveam un fel de prietenie, nici nu-mi era clar dacă e flirt sau nu, dacă pentru el sunt o amică doar, dacă ar trebui să fac mai mult, etc, așa că mă blocam în overthinking și preferam s-o las așa, până la urmă important era ca el să existe, nu să fie cu mine. Așa credeam eu, până când m-a sunat într-o zi de iunie.

-Hey, ce faci princess? Ce planuri ai mâine? Este concert Robin și aș vrea să merg, vii?

-Daaa, sună bine 🙂 Cine mai vine?

-Doar noi doi. Ce zici de asta?

-Că e perfect. See you soon!

Deci cum??? Incredibil moment, parcă ar trebui să nici nu cred dar nici nu mă pot abține. Vladi m-a chemat în oraș, doar eu cu el! Nu mai simțisem asta de mult, senzația de plutire de pe Himalaya. Dacă e să mă judec la sânge aș putea spune că da, ce e “incredibil” este așa dintr-un motiv, anume că e foarte puțin probabil. În realitate, cred că ești mult mai fericit dacă nu afli niciodată cum bate briza pe Himalaya (metaforic vorbind, în realitate pe Himalaya îți îngheață și gândurile din cap), eu însă i-am simțit adierea pe ici pe colo, în momente ca acestea, când în ultima clipă, prințul m-a invitat la bal. Tot weekendul mi l-am petrecut încercând să mă temperez, să îmi spun că nu are cum, nici nu-l cunosc, puțin probabil, etc. Mi-a fost frică să-i spun Sânzianei, dacă nu se întâmpla nimic… m-ar fi sunat să întrebe și eu aș fi retrăit senzația eșecului și escalandele pe Himalaya cam așa se terminau la mine, cu o izbitură adâncă în realitate. La fața locului însă, Vladi era în mod deosebit atent și lipit de mine, glumeam, dansam, urlam unul la altul peste muzică, ca doi prieteni, dar nu se zice „marry your best friend”?

-Uite, Ame, știu c-ai zis Mojito, dar eu ți-am adus Long Island, ca și mie. Dacă tot suntem aici.

-Vroiam să fiu domnișoară 🙂

-Cam târziu pentru asta, răspunde el.

Puțin amețită și prefăcut indignată, l-am lovit în joacă peste mână și s-a trezit cu băutura pe tricou. M-am agitat în jurul lui, cerându-mi frenetic scuze. El a râs și mi-a plantat un sărut scurt și apăsat pe buze, apoi s-a dus să se spele. Am rămas un pic în aer, întrebându-mă dacă ar fi trebuit să-mi întredeschid naibii buzele, să văd dacă s-ar fi transformat într-un sărut adevărat, fără echivoc. Doamne, ce prostie, calmează-te că nu e șah, vine înapoi. A venit, dar împreună cu niște colegi, așa că momentul s-a dus și nu mi-a fost clar nici atunci și nici de atunci dacă a fost cazul să cobor sau nu de pe Himalaya. Am ales să fac pași timizi și defensivi în coborâre, cu privirea totuși ațintită în sus și cu ezitări de revenire. Concret, Vladi n-a mai dat semne clare și eu n-am vrut să tensionez relațiile.

–Ce zici Ame, îți place de Bob? Pare așa cum zici, charming, cu fler, confident…

–Nu știu Vladi, e un pic exagerat și fanfaron, îl văd impersonal, ca și cum se uită prin tine, ceva nu-i ok cu el.

–Imaginează-ți-l peste vreo 30 de ani. Când îl părăsesc farmecele și el nu-și dă seama. Știi ce zic?

–Daaa, prevăd mișcarea MeToo, varianta românească.

Nu voi relua metafora cu Himalaya, cred că a fost destul și am alta mai adaptată situației, metafora telenovelei, în care personajele au izbucniri coleroase dramatice în loc să își suprime emoțiile în mod civilizat. Era ultima duminică de Electric Castle, eu fusesem la o conferință și asta era prima seară în care veneam, ceilalți erau deja acolo. Zburam ca o floricică plină de speranță…în fine nu insist. Realitatea a fost că m-am apropiat de scena principală și acolo i-am văzut pe Vladi și pe Sânziana ținându-se de mână. Am înghețat în neputință. Ei au venit la mine zâmbitori să mă salute, au venit și Florin și Gelu, știu că mă uitam la ei un pic confuză și nu înțelegeam ce zic pentru că mă gândeam la ce naiba să fac acum, cum să resist cu ei o noapte întreagă. Așa că, odată pentru totdeauna, am avut și eu….my own Rosalinda moment. Am spus „revin” și am plecat acasă direct, fără să anunț pe nimeni. Sânziana și Vladi mă tot sunau și îmi trimiteau mesaje și eu nu răspundeam, sâc sâc. Trecuseră câteva ore și ei aveau două variante: să se agite în continuare și să alerteze securitatea festivalului sau să mă lase baltă. Nu mi-a fost comodă niciuna dintre variante, așa că i-am scris până la urmă Sânzianei: „am plecat acasă, sunt ok”.

Viața trăită în liniște

-Ce să-i cumpăr de ziua lui? E acum, pe 5. M-am tot gândit și nimic nu-i bine. Doar nu un set cu spumă și after shave…un vin, un gadget? Ce zici, Ame?

-Un gadget sună bine, pare genul care e cu astea.

-Nici nu știi….Acum când am fost la el la Timișoara…waw, deci toată casa plină de high tech. Avea și niște ochelari de soare la care puteai vorbi la telefon. Nu cred c-aș ști ce.

-Un tricou mai fancy? Un parfum? Am și eu idei de cadouri de dus majorat dar hei, ei sunt cu profesiile de creație, nu eu.

-Nu nu, mai bine o carte. I-aș face un obiect decorativ, dar el are un stil mai spartan, nu decorează.

-Știuuuu, o păturică! Un set sexy de lenjerie de pat!

-Ame…:) very helpful…

Mai aveam idei tâmpite dacă vroia să le audă, dar n-aș fi vrut să fiu în locul ei. Nu-i ușor să cumperi un cadou noului iubit, avem o vârstă, nu mai putem să mai venim cu un ursuleț de pluș.

Viața a mers înainte, am fost cu ei la Paris, la terase, în natură, la seri de filme, în grupuri și noi trei. Mi-am lărgit și eu cercul de prieteni, gândindu-mă să nu le parazitez cuplul. Mă gândeam la Vladi ca la un prieten, devenise o simpatie platonică și o parte din mine se întreba dacă nu cumva e mai bine așa, în ideea că îl pot avea prin preajmă fără să am nimic de pierdut. Eu cu Sânziana am reușit să ocolim cu tact orice discuție despre …de fapt nici nu știu despre ce ar fi fost, poate uitase că i-am zis eu nu știu când că îmi place de Vladi. Și atunci eu ce să zic? Sau poate nu uitase și atunci ea ce să zică? Am ieșit și eu cu cineva, am ieșit încă și în patru, doar că n-a mers. Remi era un scump, doar că am fost ezitantă, el la fel și s-a rupt de la sine. Mi s-a rupt inima când m-au anunțat că se mută amândoi la Timișoara. M-am bucurat pe moment, gândind că era prea dependentă viața mea socială de ei dar când au plecat pe bune, am plâns cu lacrimi. Ne-am regăsit în pandemie, la început pe zoom, apoi scârbiți de videoconferințe, am trecut la telefon. Din când în când doar, că așa e cu izolarea, te obișnuiești în tăcere și din ce taci, ai mai tăcea. Aveam flash-uri cu viața de dinainte și mă gândeam la cât putea fi de obositoare și de grea, mă și mir că aveam timp să lucrez ceva mai de substanță. Mi-a lipsit socializarea acut, o vreme, dar apoi s-a instaurat un fel de inerție și platitudine, nu chiar tristețe, nu chiar plictiseală, dar așa, un spleen existențial. Orice ieșire din casă devenise un proiect care trebuia planificat și abordat cu seriozitate, țineam minte drumurile la Lidl. Cum o fi să pleci de acasă dis de dimineață și se te întorci abia seara?

Adevărul e că vroiam să le las o după-masă, să facă ei și altceva la Paris înafară de muzee și cafele.

Coming back to life

După doi ani de pandemie și și mai mulți ani de așteptare, plecam la schi cu o gașcă de prieteni. Prieteni nu de-ai mei, e drept, ci de-ai lui Vladi. M-au chemat încă de anul trecut când se vindeau pachete cu incertitudine, ieftine, dar nici nu știai dacă „se ține”-. Mai fusesem eu la Val Thorens, dar nu-mi aminteam nimic…îl încurcam cu Deux Alpes și se amestecau toate, plus că munți, zăpadă, pârtii, cabane, cât de diferit poate fi. Mi-am umplut bagajul de haine noi, două costume de schi și jumătate (adică încă o geacă, cumpărată de cu un an în urmă, că era la reducere și era cu roz), pantaloni casual și machiaje just in case, atât îmi aminteam cât să știu că nu e nevoie de tocuri. Am plecat cu Vladi, Sânziana se îmbolnăvise chiar atunci și n-a mai putut să vină. Vorbeam cu ea de pe drum și îmi tot turuia despre un tip din gașcă care era deja acolo și „de care sigur îți place, Ame”, unul Cristi. Urma să împart camera cu Linda, o colegă de-a lor. Îmi era și dor de Vladi și era și ciudat să fiu cu el în mașină atâta timp, era safe dar nu mă puteam opri să nu îmi studiez expresiile faciale în oglinda laterală când și când, sau să îmi ajustez poziția corpului, părul. Relația perfectă, fostul iubit neavut niciodată și fără perspective.

Când am ajuns noi, gașca era beată sapă, n-am înțeles nimic din ei, dar am rămas mască atunci când Linda (colega mea de cameră to be) s-a ridicat la masă ca un soldat și a spus mă duc să mă …în fine, mergea la baie. Ce să zic, genul meu nu era, după cum m-am convins în zilele următoare. Cristi, tipul pentru mine, arăta destul de bine, brunet și masculin, nu ca Vladi care era mai degrabă un finuț. Mari impresii nu mi-am putut face însă, era beat și dormea cu capul pe masă, a mormăit ceva când ne-a văzut și a căzut la loc. Eu cu Vladi ne-am zâmbit și am hotărât că era cazul să recuperăm rapid din handicap, cu o sticlă de țuică scoasă dintr-o traistă.

A doua zi m-am trezit singură în apartament, era destul de târziu și nu mai știam dacă a încercat cineva să mă trezească sau nici măcar. Mă durea capul, deloc surprinzător dar mi-am făcut curaj, în ideea că aerul de munte mă va revigora. Într-o stare ciudată de surescitare m-am dus la duș, m-am îmbrăcat, am mâncat niște chipsuri rămase pe masă, am coborât în rastel după schiuri și i-am căutat pe ceilalți cu privirea. L-am zărit pe Cristi, tipul pentru mine și am zis să fiu drăguță, așa că m-am dus la el.

-Hey, ai fost sus? Cum sunt pârtiile?

– Ok, un pic gheață, dar acceptabile. Tu pe unde ai fost?

-Acum am ieșit. Nu știu pe care să mă duc.

-Hai cu mine dacă vrei, eu am fost pe roșia asta.

Aveam două opțiuni, prima să fiu eu însămi și să zic nu nu, caut una albastră pentru început și a doua să fac ceva diferit și să nu-i fac tipului o impresie greșită. Am ales să mă duc cu el. Îmi simțeam inima cât un purice pe telescaun văzând pe unde urma să coborâm, am încercat să-mi zic că e doar o impresie de sus, că e ok, că nu sunt singură. Cristi în nici un caz nu părea impresionat de spaimele mele. În vârf era așa gheață la telescaun și vânt că aproape m-am împrăștiat pe jos. M-am uitat neputincioasă în jur; până devenea lată, pârtia se îngusta destul de mult și după cum lucea în soare, părea un patinoar.

-Cristi, e multă gheață, nu știu dacă mă descurc.

-Cantezi mai tare, zise și se duse.

Mă uitam înghețată la el cum pleacă fără nici un stres și am avut un moment foarte lung de singurătate și de spaimă. Ce mă fac? Să îmi dau jos schiurile și să o iau pe jos? Mi-am scos telefonul și l-am sunat la Vladi, să facă ceva, dar n-a răspuns. M-am uitat că poate poate mai vine cineva din gașcă. M-am gândit să rog pe cineva să mă ajute cumva, dar nimeni nu făcea contact vizual cu mine. Lacrimile mi-au încălzit obrajii câteva clipe, apoi mi-am amintit că sunt adult și am intrat în modul de rezolvare de probleme. Mi-am calculat o rută de care să mă țin cât de cât, am așteptat un moment în care era liberă pârtia și am pornit, sperând că voi canta din instinct, că doar n-aș ști s-o fac controlat. Nu știu cum, am ajuns jos și am început să-mi caut gașca din nou. Uite, sunt la munte cu multă lume, dar sunt mai singură ca niciodată.

Où sont les neiges d’antan?

Realitatea bate filmul, so they say. Ce-i drept că pentru vacanța aia, realitatea m-ar fi putut lăsa pe mine la butoane. Îmi imaginam eu seri șic la restaurant; când colo, se mânca în camera, de la magazin. Odată am propus să ieșim și repede a sărit Cristi că ceeee, să dau eu 40 de euro!!!! să nu știu ce. Clar, not my type. Bețiile alternau, o seară da, o seară ba. Vladi nu știu unde dispărea și el și nu-l prea vedeam în timpul zilei. Pe pârtie eram singură sau cu Mirela, o altă fată din grup care nu știa prea bine să schieze și eu eram singura după care se putea ține. Linda, colega mea de camera, nu știa nici ea, dar nu părea că-și dă seama. Se arunca ca un bolovan din vârf și doamne-ajută. Râdea ca în mahala când povestea cum a intrat în unul și în altul. Prezența ei mă scotea din minți și îmi era greu să spun de ce și și mai greu să o descriu fără a folosi epitete. Înjura cu voce tare și râdea de spărgea geamurile. Se lăuda cu felurile în care a încălcat ea regulile în pandemie, cu modul în care a șmecherit pe unul și pe altul, cu tupeul ei insurmontabil care rade tot ce-i stă în cale. Ca în manele. Făcea aluzii sexuale și mergea în lenjerie prin apartament așa, lejeeer dar fără pic de grație. Nu arăta nici bine după părerea mea, dar nici asta nu părea s-o complexeze. Avea păreri savante despre dieta paleo și alte aberații, după cum era și o avidă cititoare de literatură de dezvoltare personală. Mi-a zis că dacă te gândești la ceva, poți să atragi cu mintea acel lucru și că sunt cercetări de top care arată asta (???). Nu văzuse însă nici o cercetare în psihologie și nici nu avea curiozitatea să vadă una. În fine, două zile m-am străduit să îi zâmbesc de fiecare dată când o vedeam, să nu-și dea seama că n-o sufăr, dar apoi am realizat că nu-i pasă și am lăsat-o baltă.

Tot contemplând senzația amăruie pe care mi-o dăduse vacanța până atunci, am ieșit într-una din ultimele seri în balcon la o țigară. Nu semăna cu nimic și așteptam să plec acasă, dar în același timp mă gândeam că trebuie să fie vina mea, că sunt aceeași adolescentă inadaptată, care se uită din afară la cercurile oamenilor.

-Hey, pretty, ești cam abătută, nu? Uite un brandy să-ți revii, l-am auzit pe Vladi venind din spatele meu lângă mine. Mi-a zâmbit și cred că m-a invadat oxitocina, de am simțit cum mi se relaxează corpul. Ce-i? A insistat.

-Nimic anume, prostiile mele. Mă așteptam să fie altfel unele lucruri, dar știu că nu ar trebui să pretind sau să zic..

-Ce ai vrea?

-Să fi mers la un restaurant de exemplu, măcar odată.

-Hai acum, noi doi. Heii, eu cu Amelia mergem la bistro, pa!

Am ieșit spontan pe ușă, aproape fugind, încă ne-am și uitat dacă nu s-au pornit și ceilalți după noi. Începuse să ningă, în sfârșit și aveam senzația de cozy și de safe pe care mi-o dau luminile caselor în zăpadă, cu tot ce ghicești că se petrece în spatele ferestrelor. Am mâncat fondue, la mâncare el era snobul, că se mănâncă ce-i din Franța. I-am povestit despre prima mea zi pe pârtie cu Cristi, ce-am pățit.

-Deci nu știu de ce ați crezut tu și Sânzi că mie îmi plac nesimțiții.

-Credeam că ăștia așa, mai alpha males.

-Sorry, cred că în mintea mea Alpha înseamnă altceva. În fine, îmi place să fiu tachinată, așa cum faci tu câteodată. Stop, remarcă nepotrivită, am căutat să schimb repede subiectul. Dar nu cum face Cristi care mai mult mormăie monosilabic.

-Și cu mine cum rămâne? Insistă Vladi și îmi mai toarnă din sticla de vin. Dacă tot am ajuns în acest punct, de ce să nu i-o spun până la capăt?

-Păiii…mai demult, atunci când stăteai la Cluj, m-am gândit la tine și …altfel. Chiar am avut impresia că poate fi ceva și din partea ta, atunci, în seara aia, la concert. Sigur că nu…începea să-mi pară rău c-am deschis subiectul. El însă a spus ceva ce m-a uimit.

-N-a fost doar impresia ta. Am simțit și eu la fel. Răspunzându-mi la întrebarea care mi se citea în ochi, a continuat. Adevărul e că mi-a plăcut în paralel de voi două, de tine și de Sânzi. A fost momentul acela cu noi, apoi…nu știu, ceva m-a atras la ea. Și sincer, cu ea a fost mai ușor.

-Oh…da. Zâmbesc amar gândindu-mă că probabil asta își închipuie toți, că sunt prea complicată pentru ce am de oferit și că Sânzi măcar pare mai pe picioarele ei chiar dacă și ea e sensibilă și overthinker ca mine.

-Nu te gândi la tot felul de explicații complicate, intuiește el. Adevărul e mai pragmatic. M-am gândit că dacă e să meargă relația, Sânzi se poate muta mai ușor la Timișoara, ca designer de interior. De altfel și lucrăm împreună. Pe când tu, cu universitatea…

-Ceeee? Într-un fel mă enervez, în alt fel răsuflu ușurată la gândul că hei, uite, dacă aș fi avut un job flexibil aș fi avut poate o șansă.

-Serios, nu mai citi atâta printre rânduri. Așa a fost.

Deconcertată de discuția asta, m-am întors în cameră. Linda sforăia ca un tanc, mă rog nu cred că tancurile sforăie, dar știți ce vreau să spun. Am adormit cu zâmbetul faptul de a ști că s-ar fi putut și că se mai poate. Nu cu el, cu altul care să-i semene, care știe să râdă și să vorbească, care știe când să te ia de mână și când să te lase în pace, care are încredere și potențial și care știe că e doar un om pe o planetă mare, într-un univers și mai mare.

Am avut o zi de pace interioară înaintea furtunii, înaintea fracturii logice. Credeam că am înțeles câte ceva despre lume până când i-am găsit pe Vladi și pe Linda pe punctul de a face sex. Aș fi înțeles multe, dacă era mai tânără, mai frumoasă, mai radiantă, dar nu cu ea. Probabil Sânziana, alegerea mai ușoară, s-a dovedit până la urmă prea grea la rândul ei. Aș fi înțeles la Cristi, la un altul care se zbate în jurul femeii încercând să înțeleagă doar pentru a ajunge la concluzia că femeia nu e om. Aș fi înțeles la unul care se retrage în ziduri de tăcere neștiind, din nou, ce vor lumea și femeia de la el. Dar nu, la el n-am înțeles. Am suferit o zi și o noapte și apoi m-am recompus. Lucidă, resemnată, liniștită după ce mi-am adăugat și eu un nou zid, de care Vladi nu mai putea să treacă. Ești ca oricare, zice o poezie. Eram noi trei împotriva lumii, acum vedeam că de fapt sunt doar eu…și Sânziana. Și niște poze în care zâmbesc săgalnic, în posturi improbabile, de cândva, din Val Thorens.

O văd cu coada ochiului în timp ce mă uit în vitrina unei cafenele și tresar. Încremenesc pentru că nu se poate, nu poate fi ea, așa ceva nu există. Trebuie doar să mă întorc și să mă conving că e o scăpare a minții mele, o reflexie ireală în vitrină. Mă întorc și…îmi simt sângele cum coboară din obraji pentru că ea e, în fața mea, în carne și oase. Draga de ea are aceeași reacție, se uită împietrită la mine și parcă ar fugi, dar clar ar vrea să stea. O iau înainte și fug eu, aveam undeva de mers înainte să…nu știu ce-i asta. Vine după mine și trebuie s-o spun, mă roade curiozitatea și și să știu că e ultimul lucru pe care îl fac, mă opresc și-o iau de mână. O simt la atingere, deja devine halucinație complexă.

– Arată-mi buletinul, zic eu.

Sfioasă, deschide ghiozdanul, își scoate cartea de identitate și mi-o dă. Eu văd ce știu deja, doar că îmi uitasem prima serie de buletin. Ce-o fi și asta, sper că nu un episod psihotic. Dacă e psihotic, sper să fie tranzitoriu, ca reacție la stres. Sau indus de substanțe…dar nu din alea care îți prăjesc creierul de la prima utilizare. Îi dau părul după ureche și o mângâi pe obraz, ea reușește să zâmbească. Intrăm în cafenea și mintea mea se întreabă dacă suntem pe vremea ei sau pe vremea mea și chiar sper să fim pe vremea mea, pentru că nu cred că mai am bani din anul 2000. Se putea plăti cu cardul?

-Câți ani ai? Întreabă ea, grijuliu.

-Câți îmi dai? Ridic eu jucăuș din sprânceană și îi studiez reacția. Nu are sens, îmi zic apoi, adolescenții cred că tot ce trece de 20 de ani e matur, bătrân, mai bătrân, foarte bătrân. Am 35 de ani, îi spun. Ea se uită la mine complice și zâmbește. Sunt flatată, măcar aici nu te-am dezamăgit, copile, gândesc eu. Tu ai cam 16, nu?

-Nu încă, în mai împlinesc. După cum bine știi…Acum suntem în martie, cred, nu știu.

-Martie e și la mine, doar că alt an.

Tăcem amândouă, răsuflăm ușurate când vine cineva să ne ia comanda. Ce se vorbește cu versiunea ta mai tânără? Oare vrea să mă întrebe ceva? Dacă da, să îi răspund, nu strică asta ploile? Aș putea să îi dau atâtea sfaturi, ce să evite, ce să nu facă, ce să facă. Mental, imediat le găsesc. Nu îți pierde vremea prin cluburi în adolescență, nu fuma că oricum nu pari cool…stai stai, că astea ar suna prea ca de la bunica. Mănâncă sănătos…vezi să nu, poate vine ea în timpul meu și mă vizitează și îmi face capul calendar că ea nu așa s-a gândit că vor sta lucrurile. „Nu încerca să îți iei carnetul în liceu”, asta e bună. Să încerce să și-l ia în facultate și să intre cu el în primul stâlp, venind de la club? Asta e, orice i-aș spune, mi-e frică să nu provoc haosul. Că eu îi spun evită-l pe X, ea nu se întâlnește cu el și dă peste ceva mai rău sau o calcă ceva, sau cine știe ce pățește. Mă decid să îi spun cât mai puține lucruri și mai ales, cât mai puține chestii concrete. Îmi întrerupe reveria.

-Mă gândesc să dau la psihologie. E bine?

-E bine. Dar să nu întrebi mai multe, că nu-ți spun. N-are cum să-i strice asta, oricum la psiho vroia să dea, nici n-a fost o decizie rea până la urmă, aș face-o din nou.

-Mă îngrijorează școala.

-Îhîm, te înțeleg, așa ești, așa…suntem, I guess.

Nu vreau să-i spun să nu se mai îngrijoreze, că va avea tot timpul note mari, că poate nu mai învață. Se uită la mine cu o privire tristă și întrebătoare. Știu ce vrea să mă întrebe și mă doare ca un ghimpe drept în plex. O privesc cu compasiune, cum altfel, când știu prin câte urmează să treacă. Eu n-aș avea curajul să mă întâlnesc cu versiunea mea mai bătrână, mi-ar fi frică de ce aș vedea în ochii ei, de rănile vii pe care prezența mea i le-ar adânci. Am aici o ființă temătoare dar plină de speranță, își închipuie că va întălni prințul salvator, că va trăi povești de dragoste, că va fi mamă tânără. Nu chiar, sper să nu întrebe, ar trebui să inventăm o regulă a relațiilor peste timp, cum că nu ai voie să vorbești despre întâmplări personale. Aș putea să fac o listă cu toți bărbații pe care să-i evite, de fapt, aș putea să-i spun pe scurt: aproape pe toți. Cel puțin pe toți cei pe care îi va întâlni în liceu. Aș putea să-i spun pe care să nu-i evite, sunt doi tipi în care regret că n-am investit mai mult curaj, pe unul îl va întâlni cam peste 10 ani de cum e acum, pe altul, cam peste 15. Dar nu cred că i-ar recunoaște la fața locului. Și dacă i-aș schimba povestea, chiar,  oare m-aș trezi eu mâine în altă parte?

-Va fi mai ușor în timp, vei lua lucrurile mai ușor adică…Ce vreau să spun că suferințele pe care le ai acum vor deveni mai rare și mai blânde, mă hotărăsc să-i spun. Ce vreau să îi mai spun dar aleg să tac e faptul că viitorul nu îi va împlini speranțele de acum decât într-o foarte mică măsură, că dacă acum își face probleme că e singură, la fel va face și la 30 și etc dar că nu se va simți chiar rău, că vor fi și momente frumoase pe care va învăța să le prețuiească mai mult ca acum, când crede că totul se desfășoară în rutină, în așteptarea prințului pe cal alb. Aaa, și că psihologia n-o va transforma în altă persoană și că va rămâne timidă pentru tot restul vieții doar că nu îi va mai păsa….Știu că acum se întreabă cum o vor ajuta cunoștințele despre senzație, percepție, reprezentare, memorie să devină altfel și adevărul e că mai deloc 🙂

-Am programare la coafor, vii cu mine? Mă întreabă prințesica.

Nuu, nu pot să-i spun, dar cum s-o las să meargă la coaforul ăla? Arată în poze ca la 45 de ani, nu e doar că trec anii și se schimbă moda, părul tapat e pur și simplu…nu pentru ea. Îmi vine să merg cu ea acasă și să-i fac curățenie generală, că oricum camera ei, ca și a mea, mereu are nevoie. Dar eu altceva aș curăța de pe acolo: bluze transparente cu sclipici, out; casete cu muzici siropoase, out (că îmi plac și acuma, dar dacă i le-aș scoate ei din cap, m-aș trezi cu gusturi muzicale șic); șenile, out; cărți de Dumas despre bărbați adevărați și neînfricați, out; Patul lui Procust, out (până nu devine cartea ei preferată și îi distruge așteptările).

Îmi dau seama că sunt multe lucruri pe care le-aș scoate din viața ei, dar nu sunt sigură ce aș pune în loc. Aș pune sport și mers în natură, i-aș da niște cărți mai moderne, sau de psihologie adevărată (nu manualele plictisitoare cu care mă și mir că are răbdare), i-aș cumpăra niște jocuri video, Super Mario sau ce se juca în vremea aia, să se împrietenească cu băieții. I-aș spune că nu este altă cale decât prietenia, că băieților nu le pasă de prințese, ci mai mult de „hoveri”. I-aș spune să continue să îți țină prietenele aproape, așa cum știu că face, i-aș spune să se iubească mai mult pe ea, dar știu eu cât ajută cuvintele mari și abstracte. Încerc totuși ceva concret și ușor de ținut minte.

– Oamenii nu îți judecă fiecare cuvânt și nu se așteaptă nimeni să spui la fiecare frază ceva interesant. Știu că tu așa faci, dar restul nu sunt atât de aspri.

– Daaa, știu. Ți-ai amintit că așa gândeai, nu?

– Așa gândesc și acum, doar că am învățat să nu mai cred chiar toate prostiile pe care le gândesc 🙂 Deformație profesională.

– Diseară e un party, la Nadia. Va fi și Damian acolo, râde ea cu licurici în ochi. Mai ții minte party-ul ăsta?

Daaa, cum să nu-l mai țin minte, îmi spun în gând. Draga de ea, e încă înainte de primul sărut. M-a sărutat Damian la acest party și am fost în al nouălea cer și apoi m-a ignorat brutal în zilele următoare. Am suferit tot liceul și nici măcar asta nu mai conteză, cât, mă întreb eu acum, a avut vreo importanță? Adică, mi-a sucit acest incident perspectiva într-un mod semnificativ? Fără el, aș fi crezut altceva despre mine, despre băieți, despre relații? Îmi tot spun în gând că nu trebuie să intervin în trecut, dar mă doare s-o văd așa de fericită știind ce va urma și mă trezesc vorbind.

-Nu de te duce la party, îi spun. Crede-mă. Damian nu te place. Îmi pare rău.

Eu am provocat destinul și furiile spațio-temporale dezlănțuite cu chestia asta, dar n-am putut să tac. Ei îi cade fața și începe să plângă. Dar știa de unde știu și repede s-a conformat, imediat le-a scris fetelor că nu mai vine.

-Hai acasă, îi spun și o iau de mână.

Ajungem în fosta mea cameră cu ea plângând în continuare. Suntem singure, într-un fel mă gândesc ce interesant ar fi să o văd pe mama, care e doar puțin mai mare ca mine acum. Îmi vine să merg la ea la serviciu s-o spionez de afară. Cine știe cât rămân în bucla asta.

-Vrei să asculți o melodie din 2020? Vrei să-ți arăt ce telefon am? Încerc eu să o consolez pe mini me.

Am un jaf de telefon, dar pentru anul 2000 e tehnologie extraterestră. Îi arăt Facebook, Instagram, văd cum îi lucesc ochii în sfârșit, râd de ea cum nu știe să dea scroll. Vede potențialul în a-și crea o imagine perfectă, vede potențialul în a-i urmări pe tipii care-i plac, tremură toată de încântare, îi e ciudă că nu poate da timpul înainte, să se arunce în social media cu toată ființa. Răbdare, răbdare. Râdem de tot felul de lucruri, îmi povestește chestii de la școală pe care le uitasem total, râdem când că o mai întreb de oameni pe care ea încă nu-i cunoaște, îi corectez un eseu la engleză, ea îmi vorbește în germană, o limbă de atunci pierdută. Îi clipește și ei telefonul, mic, roșu, Alcatel. Se uită la mine agitată.

-E Damian! Mă întreabă dacă vin la party, că i-a spus Daria că nu merg.

-Nu te duci.

-Așa te-a întrebat atunci și pe tine?

-Nu m-a întrebat nimic, ne-am întâlnit acolo.

-Uite uite, îmi scrie în continuare. O văd cum radiază iarăși.

-Ascultă, M, nu te duce. Crede-mă. Nu te place, va fi rău, așteaptă. Nu știu cum s-o temperez, niciodată n-am știut.

-Dar m-am prins! A văzut că nu vin și asta a schimbat totul! Se aștepta să fiu acolo pentru el și faptul că nu m-am dus ….acum poate îi place de mine. Nu? Vai, mulțumesc că m-ai făcut să nu mă duc. Dar acum, dacă insistă, mă duc, nu? Că acum el e cel care a inițiat totul, nu? El mă vrea.

Of of, mă uit la ea cu compasiune. Niciodată nu va ști să play hard to get. Crede că Damian e hotărât acum, când de fapt se va răzgândi peste trei zile. Dar am așa o duioșie față de ea, când o văd cum freamătă, cum visează acum la Valentine’s day cu el, deși încă n-a fost nimic. Mi-e dragă cu toate prostiile ei, aș vrea s-o protejez de tot răul, deși știu că n-am cum și că nu i-ar servi la nimic. O iau în brațe și o sărut pe frunte.

-Va fi ok, îi spun. E tot ce pot să-i spun mai bun, e tot ce pot să-mi spun și mie.

Oare ați auzit sau ați spus de multe ori cuiva: „tu nu ai încredere în tine”, „de ce nu ai încredere în tine”, „ai mai multă încredere în tine”? Sunt sigură că nu numai eu am auzit asta, după cum știu că am spus-o și eu altora, crezând că ajută. Uneori e ok, depinde de moment și de context. De exemplu, dacă am de susținut o prezentare și mi-e teamă, dacă un coleg îmi spune „știi ce vorbești, ai încredere în tine”, s-ar putea să ajute. Pentru că este o situație specifică pe care pot să am siguranță. Dacă mi se oferă însă ca sfat general de viață, ca trăsătură a mea ce trebuie îmbunătățită, nu face nici un bine. Nu ajută pentru că 1. Odată ce spui „ai mai multă încredere în tine” îi semnalezi celuilalt faptul că e evident că momentan nu are destulă (ceea ce e face ca încrederea să scadă și mai tare) și 2. Faptul că îi spui nu are cum să îl facă să aibă mai multă. Ca și cum i-ai spune cuiva „ar trebui să fii și tu mai amuzant” (don’t say that, never, ever :))

De ce să ai încredere în tine în primul rând?

Încrederea în sine este un lucru foarte bun, foarte bun.

1. Dacă ar fi să mergi la medic, ce ai prefera să-ți spună, ceva de genul „îmi dau seama care este problema, cel mai bun tratament este X, chiar m-am documentat recent pe temă” sau “ah, pare să fie asta dar nu sunt sigur, poate e ceva mai complicat, dacă e ceva mai complicat? Este un tratament dar nu știu exact dacă ăsta este cel mai potrivit, am citit eu ceva într-un articol dar nu mai țin minte, ce-ar fi să mergi și la altcineva?” See? 🙂 Do not be deceived, oamenii se pot exprima în aceste două moduri la același nivel de cunoștințe, încrederea nu înseamnă întotdeauna cunoaștere și nici invers. Doar că noi, oamenii nu avem de unde să știm ale cui cunoștințe sunt mai bogate și mai exacte, așa că alegem pe bază de scurtături, în principiu după a cui voce e mai clară și mai răspicată. Rezultă că e bine să ai încredere în tine în context profesional, că dacă nu, fără glumă, vei fi dat la o parte chiar și fără altă vină.
2. Dacă ar fi să date someone, ce ai prefera, pe cineva cu … sau fără? încredere în sine? Hahaha, nici nu dezvolt subiectul. De fapt aici, oricum o dai, nu e bine, psihologic vorbind. Dacă îți plac doar cei cu încredere în sine ridicată, înseamnă că tu n-ai destulă, dacă îți plac cei cu încredere scăzută, ești narcisist și vrei să-i domini. Bottom line: „e ok să n-ai încredere în tine în relație cu parteneri romantici”…said NO ONE EVER haha. Oricum, și aici vei fi dat la o parte dacă nu ai încredere în tine, uneori exclusiv pe acest motiv. Sau vei fi exploatat în folosul narcisistului sau obsedatului de control.

Sunt multe alte domenii în care „încrederea” te ajută, de fapt nu știu să fie vreunul în care să te încurce, dacă totuși nu e patologică și nu te crezi Zeus. Se vede la tine când mergi pe stradă, iese din firele de păr și din faldurile rochiei, se vede când intri într-un lift cu oameni străini, se vede când susții o prezentare, se simte când dai mâna cu cineva, se vede tare când dansezi fără să fi băut destul. Nu e de mirare că toată lumea ne îndeamnă să o avem din moment ce e așa un lucru bun. La fel cum e mai bine dacă ești mai atractiv fizic sau mai bogat, sau mai înalt, sau mai sănătos, sau mai tânăr, sau mai inteligent, lucruri bune dar care țin de tine mai mult sau mai puțin. Sigur, ți-ar fi mai bine dacă ai fi așa. Ar fi mai bine dacă ai avea și încredere în tine. Deci dacă ai, good for you. Dar întrebarea mai importantă este, dacă n-ai, poți să ai? Are sens să îți pui problema “cum să fac să am încredere în mine?” Are mai mult sens decât „pot să fiu cu 10 cm mai înalt?”

Ce-i cu încrederea în sine?

Încredere înseamnă siguranță. Am încredere în ceva sau în cineva pentru că știu că mă pot baza, că pot fi sigur, în limitele rezonabile, că nu voi fi dezamăgit. Am încredere în faptul că locuința unde stau nu va cădea peste mine, sunt sigură (în limitele cunoașterii mele) de acest lucru. De ce? Pentru că nu mi s-a întamplat în trecut (greșit argument dar well, mintea umană) și pentru că nici nu am auzit prea des să li se întâmple altora. Sunt îndreptățită deci să cred că tavanul nu-mi va cădea în cap. Dacă spun însă că am încredere în mine, înseamnă că sunt sigură (în limitele cunoașterii mele) de…ce anume mai exact?

În principiu, pot (sau nu) să fiu sigur de două lucruri: 1. Că mă voi descurca într-o situație dată și 2. Că sunt o persoană suficient de bună, valoroasă, în general.

Punctul 1 se numește auto-eficacitate și este un concept plin de conotații pozitive, legat de performanța academică și profesională. Auto-eficacitatea înseamnă să ai încredere că poți să faci un anumit lucru cu succes, ea este bună pentru că te încurajează să perseverezi în fața dificultăților și să te implici în activități noi. Dacă eu am auto-eficacitate (rezonabilă) ca terapeut,de exemplu, înseamnă că am încredere că voi reuși să îmi ajut clientul și atunci nu voi fi (prea) descurajată dacă nu văd progres imediat și nu voi ezita să iau cazuri dificile. Auto-eficacitatea, încrederea că te vei descurca într-un anumit obiectiv, este un lucru bun atâta vreme cât este rezonabilă (proporțională cu experiența de până atunci) și specific legată de anumite domenii (faptul că am auto-eficacitate ca terapeut nu mă face să cred că sunt eficace în toate lucrurile pe care le fac). Auto-eficacitatea generală (un fel de încredere că poți face orice foarte bine) este o iluzie. Poate fi auto-eficacitatea crescută? Da, domeniu-specific da, prin exercițiu, persuasiune din partea persoanelor importante și experiențe de succes. Poți fi cea mai timorată persoană dar, dacă te străduiești să fii bun la ceva, vei fi și încet-încet, chiar dacă mai încet decât la cineva cu încredere naturală în sine, îți va crește și auto-eficacitatea. Doar că nu îți va rezolva toate problemele, nu va spune nimic despre valoarea ta ca persoană, ci, mai modest și mai onest, te va informa doar că poți să faci cu încredere terapie, operații, contabilitate, jurnalism, mâncare, tenis, machiaj, etc. Când spun cuiva ai încredere în tine că știi ce faci (și că această încurajare poate ajuta) mă refeream în acest sens.

Punctul 2 se numește stimă de sine, adică o imagine globală pozitivă despre propria persoană, ideea că ești o persoană bună, valoroasă. Concept arhi-studiat, legat de tot felul de chestii bune și rele, mii de articole au arătat că oamenii cu stimă de sine mai ridicată au performanțe mai bune, relații mai bune și sunt mai fericiți decât cei cu stimă de sine scăzută. Este bună? Dacă o ai, foarte bine. E prea mare? Oamenii spun ca ești narcisist? Ei, s-ar putea să te descurci mai puțin bine în relații pe termen lung dar cel mai mult vor suferi oricum cei de lângă tine, nu tu neapărat. S-ar putea să ajungi chiar sus în carieră, oamenii de obicei dau înapoi din fața cuiva care are o părere necondiționat pozitivă despre sine. E ridicată dar rezonabilă (crezi că ești valoros dar nu chiar un diamant al condiției umane)? Foarte bine, good for you, lucky you. E scăzută astfel încât de multe ori îți spui că ești un nimeni, tot ce faci e greșit și de fapt ești lipsit de valoare? Nu-ți mai spune, liniștește-te și ia-te-n brațe, arată-ți un pic de compasiune. Dar nu încerca să-ți crești stima de sine. Dacă nu te poți abține și încerci, când vei eșua (și vei eșua), revino la compasiune 🙂 Bear with me:

• Stima de sine este foarte greu de crescut în primul rând pentru că se bazează pe o eroare logică. De ce să îmi spun că sunt o persoană bună? N-am de fapt nici un motiv real. Fac comportamente bune dar fac și comportamente rele, încerc să fac mai multe bune, dar asta nu spune despre mine că sunt o persoană bună, cu siguranță pentru unii am fost o persoană rea.
• Urmărirea stimei de sine (= a căuta să îți crești stima de sine prin activități sau prietenii sau joburi sau cumpărături sau ce altceva mai faci pentru a avea o părere mai bună despre tine) are costuri și este multă literatură pe asta. Gen frica de eșec (pentru că eșecul înseamnă că nu ești o persoană bună, nu?), reacții defensive (pentru că a accepta greșeala înseamnă că ești o persoană…), frica de respingere (dacă mă respinge înseamnă că sunt…), lipsa de autonomie în comportamente (fac lucruri pentru a-mi crește stima de sine, nu pentru că vreau), anxietate (dacă nu obțin ce vreau și atunci voi fi o persoană…?), depresie (n-am obținut ce-am vrut, deci sunt o persoană…). Dacă miza este imaginea pe care o ai despre tine, orice eșec va părea o catastrofă, dovada faptului că nu e cine știe ce de capul tău.
• Miza stimei de sine este de fapt comparația socială, adică trebuie să dovedești că ești special, deosebit, nu ca restul, că meriți mai mult. Nu prea vrem să face the bitter truth, că suntem speciali pentru unele persoane, dar nu în general.
• În plus, facem deseori confuzia între ce numim stimă de sine sau încredere în sine și dimensiuni ale temperamentului cum ar fi extraversiunea. Când ne gândim la un model al încrederii în sine ne vine în minte de multe ori cineva extrovertit, care se exprimă cu ușurință în contexte sociale, cu spirit de lider, sufletul petrecerii. Ori, mai mult decât vrem să credem, aceste comportamente țin de temperament (adică în mare parte înnăscute). Indiferent ce faci, vei putea deveni acest gen de persoană doar în medii confortabile pentru tine, nu în general.

Lupta pentru stima de sine e seducătoare, ca un cântec de sirenă. Momentele în care crește sunt atât de bune încât le vrei iarași, ca pe un drog. Și te prinzi într-o capcană din care n-ai cum să câștigi pentru că jocul e făcut astfel încât să pierzi. Deci, în sensul acesta, “ai încredere în tine” (=crezi despre tine, convinge-te că ești o persoană bună, specială) mai mult încurcă pentru că îndemni omul să intre într-o luptă pierdută.

Ce să facem atunci?

Repet, stima de sine (=încrederea în sine ca persoană per ansamblu) nu este un lucru rău. Nu ar trebui reconsiderată dacă nu este patologic de ridicată. Doar că nu prea o putem crește dacă este scăzută din start. Atunci ce să facem pentru a nu fi copleșiți, pentru a ne urî mai puțin, pentru a ne critica mai puțin aspru? Alternative sunt, ele implică acceptarea propriei persoane, cu bune și cu rele; sigur, este loc de îmbunătățire, dar nu este nimic fundamental greșit cu felul tău de a fi, poți fi la fel de apreciat și de iubit și dacă nu ieși în evidență. Asta a fost la mine piatra de încercare, a ieși sau nu în evidență 🙂 Pentru momentele de suferință, o sugestie ar fi compasiunea față de propria persoană, să încerci să ai o atitudine mai blândă față de tine, să te gândești la tine ca la un prieten sau ca la un copil. Ca la o ființă umană care are dreptul să greșească și să nu fie perfectă. Nu tot timpul (come on, oameni suntem, nu poate trece toată vremea în blândă meditație), ci atunci când ai tendința de a te pune la pământ. Compasiunea e un concept foarte frumos ce cuprinde recunoașterea suferinței (știu că ți-e greu) și a universalitatății ei (toți suntem uniți prin suferință, este datul condiției umane), într-o atitudine blândă (nu critică și dură) față de propria persoană. Nu e simplu dar sunt exerciții (https://self-compassion.org/#). Nu e ideea mea, there’s research on this. Și…merge și dacă ești mai cinic așa, de felul tău. Doar că trebuie să vânezi un pic momentul 🙂 Do try it, măcar ca alternativă la jocurile puterii.

Resurse

https://www.theatlantic.com/health/archive/2016/05/why-self-compassion-works-better-than-self-esteem/481473/

http://crocker.socialpsychology.org/

http://ccare.stanford.edu/uncategorized/the-scientific-benefits-of-self-compassion-infographic/

Articole academice:

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/15122925

https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1111/j.1467-6494.2008.00537.x

Dă clic pentru a accesa metaanalysis.pdf

Am scris acest articol ca pe un proiect personal, de mult râvnit și îndelung amânat. Pe de o parte, avem o literatură imensă, în care e greu să navighezi și să ajungi la concluzii ferme, mai ales neavând (eu) expertiză pe această felie. Pe de altă parte, avem teorii de trei minute care imediat îți explică cum e cu stilurile de atașament, cum sunt părinții tăi de vină dacă nu ai atașament securizant și cum ar trebui să faci ca să te ferești de persoanele cu atașament evitant. Deci, cât e adevăr și cât e fluff? Ca una căzută în păcatul fluffului (în domeniul acesta e și tentant, pare că poți explica orice), am vrut să aflu niște lucruri fundamentale, pentru că așa cum e de multe ori circulată, „teoria atașamentul” poate face rău. Spre exemplu, bagă frica în părinți că dacă nu reușesc să-i formeze un atașament securizant copilului în primii doi ani de viață, atunci acesta va fi afectat pentru totdeauna. Cu siguranță nu am reușit să pun eu punctul pe i și nici să scriu o sinteză riguroasă, au fost doar niște întrebări pe care mi le-am pus și la care am reușit, după destul de multă lectură, să ofer, sper eu, un răspuns.

Ce este o relație de atașament?

Sistemul de atașament este un program/sistem comportamental de apărare în fața pericolelor care presupune atașarea față de o figură (figură de atașament) care te poate proteja.

Nu orice relație, nici chiar una apropiată, nu este neapărat un atașament. O relație de atașament se definește prin trei funcții: 1. Căutarea apropierii față de figura de atașament (proximity seeking), 2. Figura de atașament este un safe heaven, care oferă protecție în fața amenintărilor și 3. Secure base – figura de atașament oferă o bază de explorare – mă pot îndepărta în siguranță de ea când nu sunt pericole, știind că este acolo. Când formez o relație apropiată cu cineva (de prietenie, să spunem), inițial se dezvoltă prima funcție a atașamentului – căutarea apropierii (vreau să fiu în preajma persoanei respective), urmând ca în timp să se dezvolte (sau nu) și celelalte două – safe heaven și secure base. Deci, durează un timp până ce o relație ajunge să deservească toate cele trei funcții și nu toate relațiile apropiate devin atașamente depline.

Între persoana care se atașează și figura de atașament se creează o legătură emoțională – attachment bond, mai mult sau mai puțin sinonimă cu iubirea, însă trebuie să precizăm un lucru important: legătura de atașament se formează dinspre cel mic înspre cel mare și nu invers. Copilul este atașat de mamă, mama tehnic NU este atașată de copil – ea își iubește copilul și are grijă de el (grija este sistemul comportamental care se dezvoltă natural la părinți față de copii – și la animale), dar copilul nu devine pentru mamă figură de atașament. Ar fi ciudat, asta ar însemna ca pentru mamă, copilul să îndeplinească funcții de protecție și siguranță, ceea ce e cam mult, fiind, cel puțin când e mic-mic, neajutorat. În relațiile dintre adulți însă, atașamentul și grija sunt (pot fi) reciproce. Relațiile de atașament or fi primele tipuri de relații pe care le dezvoltăm în primul an de viață, dar nu vor fi singurele pe care le vom avea cu părinții. Putem să ne distrăm cu părinții, să ne jucăm – iar aceste interacțiuni nu vor fi expresii ale relației de atașament, ci ale altor sisteme comportamentele, ce servesc alte funcții (ex. afiliere). La adult te poți întreba de exemplu, de ce cineva de regulă dismissive pare că se simte atât de bine în compania ta – poate pentru că nu este o interacțiune relevantă pentru funcțiile atașamentului (căutarea protecției, adică)?

Atașamentul la copil – ce este și cum se formează?

Teoria atașamentului, formulată inițial de psihanalistul britanic John Bowlby în anii 50-60, a însemnat o schimbare de paradigmă în ceea ce privește dezvoltarea socio-emoțională a copiilor și practicile de îngrijire. Să spunem că înainte percepția socială era că un copil este o ființă desigur, imatură, dar care trebuie cât mai repede socializată în lumea adulților. De exemplu, dacă iei în brațe un copil de fiecare dată când plânge, întărești comportamentul de plâns și devine prea dependent, se învață alintat, cum am spune. Așadar, ar trebui să fii selectiv și astfel să-ți înveți copilul să te caute doar în momentele potrivite, definite de tine, ca adult care faci regula. Teoria atașamentului ne spune contrariul, anume că responsivitatea mamei (mă rog, a persoanei principale de îngrijire) față de semnalele copilului (deci copilul dă regula) creează un climat emoțional stabil și predictibil care îi transmite copilului siguranță – când se simte în siguranță, copilul este liber să exploreze și să își dezvolte simțul autonomiei (pe care nu îl are înnăscut, nefiind când e mic o ființă autonomă). Deci tocmai invers, copilul nu trebuie forțat spre autonomie/independență, el și-o dezvoltă natural atunci când mediul este sigur, ori siguranța este dată de finețea cu care o mamă percepe semnalele de distres ale copilului și de disponibilitatea ei constantă de a răspunde la ele într-un mod pozitiv (ex. ia în brațe când simte disconfort manifestat prin plâns sau gesturi, cum ar fi faptul că își ridică mânuțele). Teoria atașamentului este sigur, mai complicată de atât și nu a rămas necontrazisă pe ici pe colo.

Bowlby a fost intrigat de cazurile unor copii separați în mod forțat de părinți (ex. deces, abandon) care păreau de neconsolat în absența mamei (Bowlby credea că este ceva inerent legăturii mamă-copil, subestimând inițial legătura de atașament pe care copilul o poate forma cu tatăl sau alte figuri), chiar dacă erau prezenți alți adulți care încercau să ofere alinare. Această tendință selectivă se numește monotropie și se vede în comportamentul copilului în jur de 8-9 luni. Astfel, deși alți adulți pot să ofere mâncare și contact fizic, copilul caută selectiv o anumită persoană, mai ales atunci când este în distres – persoana care l-a îngrijit cel mai mult, de regulă mama. Face asta pentru că a stabilit cu acea persoană o relație de atașament, cu cele trei funcții explicate mai sus (căutarea apropierii, safe heaven și secure base). Relația de atașament se dezvoltă datorită faptul că avem un sistem de comportamente (precablat) care apar natural în dezvoltare, cu rolul de a căuta siguranță (definită în sens larg, ca și confort). Zâmbetul, contactul vizual, gesturile de apropiere, plânsul sunt semnale ale acestui sistem care indică faptul că avem o nevoie de confort. Mama și tata răspund la ele și pe baza acestor răspunsuri ne formăm inițial implicit, apoi și explicit, modele interne de lucru (internal working models, un fel de scheme să zicem) care ne dau indicații despre cât de aproape vor fi părinții când avem nevoie de ei și despre ce trebuie noi să facem ca să obținem protecție. Un model de lucru pozitiv e ca un program care ne transmite că figurile de atașament vor fi acolo când avem nevoie de ele. Unul mai puțin pozitiv ne transmite că vor veni, doar că trebuie să insistăm, să creștem intensitatea semnalelor (plângem mai tare) sau că nu prea vin și atunci ar fi bine să ne liniștim singuri. Interacțiunile sugarului sunt limitate la două-trei persoane obișnuite, deci modele interne de lucru se vor forma doar pe baza lor și vom fi selectivi. Se vor generaliza însă? Vom extrapola mai târziu în viață de la persoanele de îngrijire la oameni în general? Adică, dacă mă aștept la siguranță din partea mamei, mă voi aștepta la siguranță și de la ceilalți, fiind astfel un individ încrezător și autonom? Teoria așa spune, doar că nu chiar așa 🙂 Mai nuanțat spus, susținătorii teoriei atașamentului spun că relația de atașament timpurie este o bază pentru relațiile viitoare, dar nicidecum o pecete.

Ce sunt stilurile de atașament?

Răspuns scurt: stil de atașament = felul în care copilul caută apropierea față de părinte (când are nevoie să o facă)

Așa cum le știm, stilurile de atașament au fost identificate de Mary Ainsworth, o cercetătoare de origine canadiană care a lucrat îndeaproape cu J. Bowlby. Ea a urmărit inițial multe interacțiuni mamă-copil în mediul de acasă și a observat modul în care mamele răspund semnalelor de apropiere din partea copilului (nu doar de distres; copilul nu caută apropiere numai când este în distres, vrea să se și joace sau să te folosească ca pe un instrument – gen dă-mi jucăria de pe dulap) și reacțiile pe care aceștia le au (sunt mai calmi sau dimpotrivă, mai anxioși sau nu prea caută apropierea părintelui din start). Pornind de la aceste observații, a fost concepută apoi paradigma situației stranii (strange situation), o probă comportamentală devenită în timp etalonul pentru identificarea stilurilor de atașament la copii mici (1-2 ani). Proba are mai multe etape: 1. Părintele, într-un mediu străin (ex. în laborator) interacționează cu copilul în mod obișnuit, 2. Părintele iese din cameră, 3. Părintele reintră. Sunt urmărite reacțiile copilului atunci când părintele pleacă și revine și pe baza lor copiii sunt clasificați ca având: a. Atașament securizant – poate fi supărat când părintele pleacă dar este repede consolat când revine – 50 și ceva % , b. Atașament anxios-ambivalent – supărat când pleacă, supărat când revine, greu de consolat – 20% și c. Atașament evitant – nu pare supărat când pleacă și nu pare impresionat când revine – 20% sau (mai rar) d. Atașament dezorganizat – reacții haotice, greu de clasificat (se bănuiește că apare când copilul este atașat dar se și teme de părinte).

Copiii clasificați ca securizanți dezvoltă o mai bună capacitate de reglare emoțională, sunt mai prietenoși și mai încrezători mai târziu, dar asta nu este o moștenire a stilului format în primii doi ani de viață, ci mai mult o expresie a responsivității continue a părinților față de nevoile lor, spun unii cercetători. De asemenea, deși consacrată, paradigma situației stranii nu este lipsită de critici. Practic, condensezi în câteva minute rezultatelor miilor de mii de minute de interacțiune părinte-copil, deci sigur că nu are cum să fie o măsură perfectă.

Este stilul de atașament o consecință a responsivității părinților?

Există date longitudinale și experimentale care susțin faptul că responsivitatea părinților (majoritatea studiilor sunt conduse pe mame) prezice stilul de atașament al copilului, deși nu la magnitudinea teoretizată (adică relația ar trebui să fie mai strânsă dacă spui că X este în principal cauzat de Y). Responsivitatea este disponibilitatea părintelui de a răspunde pozitiv și constant semnalelor copilului (ex. a-l consola atunci când plânge, a-l lua în brațe când e speriat). Nu este vorba atât de a face anumite comportamente obsesiv (ex. un studiu a găsit că nu există diferențe între mamele copiilor securizanți și ale celor evitanți în ceea ce privește timpul în care își țin copiii în brațe), cât despre a citi nevoile copilul – în studiul menționat, au existat diferențe în sensul că mamele copiilor evitanți își țineau copiii în brațe, însă nu atunci când doreau aceștia să fie ținuți. Responsivitatea nu este însă unicul factor determinant al stilului de atașament la copil, studiile de tip meta-analiză (sinteză statistică a tuturor studiilor existente pe un anumit domeniu) indicând relații mici-medii între responsivitatea părinților și securitatea atașamentului la copii (Wolff & Ilsendoorn, 1997, r = 0.24). Sunt și alți factori importanți, ex. calitatea relației dintre părinți, dar și factori ce țin de clasă socială (stresul, sărăcia aplatizează capacitatea de răspuns a mamelor și dacă au sensibilitate potențială și se pare că minimizează și relația dintre responsivitate și securitatea atașamentului copilului). De asemenea, și Bowlby a susținut că există diferențe (de temperament?) între copii în ceea ce privește felul în care percep responsivitatea părintelui și modul în care reușesc să își regleze comportamentele de atașament (ex. plâns, agățare). Există date care confirmă și ipoteza susceptibilității diferențiate – unii copii sunt, genetic, mai plastici, mediul îi influențează mai mult, în bine sau în rău, ori asta ar însemna că responsivitatea părintelui este mai importantă pentru dezvoltarea securității atașamentului la unii copii mai mult decât la alții. Nu în ultimul rând , aș menționa că există o dezbatere încă nerezolvată în literatură între susținătorii teoriei atașamentului (ex. Ainsworth, Sroufe) și cei care susțin primordialitatea diferențelor temperamentale înnăscute (ex. Kagan). Pe această direcție, se știe că sunt copii cu temperament dificil identificabil foarte devreme, care manifestă inhibiție comportamentală, un precursor al anxietății. Deci, fără să fie vina nimănui, unii copii sunt anxioși. Jerome Kagan, un celebru psiholog de la Harvard care a consacrat conceptul inhibiției comportamentale, susține că răspunsul la situația stranie nu este relevant și că ceea ce numim atașament securizant la copil este un tip de comportament întărit (copilul este condiționat să fie dependent de părinte) la fel cum atașamentul evitant denotă o mai bună capacitate de auto-reglare, nu supresie dureroasă (deși studiile arată că copii evitanți reacționează fiziologic – chiar dacă nu și comportamental la absența părintelui în situația stranie). De asemenea, trebuie să ținem cont de faptul că sunt mulți factori care contribuie la ceea ce poate însemna căldura și siguranța pentru un copil care sunt dincolo de cum alege părintele să răspundă în momente specifice. Siguranța zilei de mâine, mediu în general suportiv și stimulativ, ajutorul de care are parte mama/părintele (sau nu) și care influențează capacitatea de a răspunde (ex. dacă nu ai ajutor devii extenuată și nu mai ai resurse), calitatea grădiniței, în principiu o grămadă de lucruri care merg mână în mână cu apartenența la clasa de mijloc (sau mai sus) și cu pur și simplu, preocuparea părintelui față de copii – dacă în principiu oferi îngrijire, căldură (fizică și sufletească :)), stimulare, dar și predictibilitate/rutină, I guess you’ll do just fine.

Cum se dezvoltă stilurile de atașament de-a lungul vieții?

Încă de foarte mici, copii formează relații de atașament cu mai multe persoane, în afară de părinți, pot fi și frați mai mari, bunici sau bone/îngrijitori. Mai târziu, copiii pot dezvolta relații de atașament față de prieteni, deși nu orice prietenie este un atașament (cum am spune, unele prietenii sunt de distracție, nu pentru siguranță). De asemenea, relațiile multiple de atașament sunt de o calitate diferită – nu toate cele trei funcții ale atașamentului (căutarea apropierii, safe heaven și secure base) se transferă în mod egal la toate relațiile apropiate. De exemplu, în adolescență, căutarea apropierii devine mai pronunțată față de prieteni decât față de părinți, dar părinții de regulă rămân the safe heaven (sprijin în caz de boală sau distres sever). Ca implicații pentru creșterea copiilor în contextul în care ambii părinți se întorc la lucru, am încercat să caut răspuns și la următoarele întrebări: Dacă copii merg la creșă, dezvoltă atașament față de îngrijitori? Da, iar calitatea lui depinde parțial de responsivitatea acelor persoane. Interesant însă, responsivitatea nu este judecată doar individual, în diada copil-îngrijitor, ci este evaluată și vicariant. Adică ne putea forma modele de siguranță văzând cum educatoarea le răspunde și celorlalți copii, nu numai nouă. Devin copiii care merg la day care atașați mai puțin sigur de părinți? Nu, deși sunt studii cu date diferite, se pare că răspunsul tinde spre nu. Sunt însă date care arată că acei copii mai insecurinzați pot beneficia de pe urma experienței de day care. Sigur, ne punem problema cum ar trebui să fie acest day care. Judecând după experiențele mele, aș zice doamne ferește, dar știm și că lucrurile s-au mai schimbat. Long story short, nu day care-ul este problema ci calitatea lui (mediu cald și în principiu responsiv).

Când vorbim despre atașamentul la adult ne referim la faptul că….

Oamenii formează relații de atașament (aka de căutare a siguranței și protecției) pe tot parcursul vieții, „from the craddle to the grave”, cum spunea John Bowlby. Asta înseamnă că un adult are relații de atașament cu multiple figuri – părinți, frați, parteneri romantici, prieteni. La fel cum pentru prima copilărie prototipul este relația copil-părinte, la adult prototipul devine relația de cuplu – este tipul de relație care dobândește cel mai adesea funcții de atașament – adulții caută siguranță și protecție la partener (în primul rând, cel mai adesea). Dar atașamentul romantic nu este singurul iar schimbările demografice din ultimele decenii, când tot mai mulți adulți locuiesc singuri, ne ridică noi întrebări – cum este înlocuit atașamentul romantic, poate fi înlocuit, etc.

Ce sunt stilurile de atașament romantic?

Curios, până spre finalul anilor 80 nu s-a considerat că atașamentul joacă un rol important în viața de adult, deși Bowlby a susținut mereu că așa este. Hazan și Shaver (1987) au condus primele studii folosind niște descrieri verbale în care oamenii se auto-clasificau. Aceste descrieri corespundeau stilurilor de atașament identificate la copii doar că se refereau la relațiile romantice– astfel, citeai descrierile și alegeai varianta care ți se potrivea în general. Astfel, s-a constatat că mai mult de jumătate dintre respondenți s-ar regăsit în descrierea atașamentului securizant – , iar ceilalți (cam 20% în fiecare categorie) s-au clasificat ca stil anxios-ambivalent și evitant. Discutată în timp și de alți autori, această clasificare a devenit foarte populară – ceea ce „știe toată lumea” despre cele trei stiluri de atașament.

O altă clasificare cunoscută (Bartholomew și Horowitz, 1991) a făcut explicite cele două mari dimensiuni după care se diferențiază stilurile de atașament și anume anxietatea față de pierderea partenerului și relație (ex. Mă îngrijorez adesea că partenerul/a nu va dori să rămână cu mine) și evitarea intimității (ex. Prefer să nu fiu prea apropiat/ă de parteneri/e). Combinațiile posibile dau patru stiluri de atașament: securizant (nu are anxietate față de pierderea partenerului și este confortabil în intimitate), preocupat (are anxietate față de pierderea partenerului dar este confortabil cu intimitatea), evitant-dismissive (nu are anxietate și nu se simte confortabil in intimitate) și evitant-fearful (are anxietate și nici nu se simte confortabil in intimitate). Dacă suprapunem prima clasificare peste a doua, nu rezultă o suprapunere perfectă în sensul în care evitanții se împart în două categorii și restul rămân la fel. O parte din cei cu atașament anxios devin acum evitanți-fearful și o parte din cei securizanți sunt clasificați ca evitanți-dismissive. Dacă aducem în discuție modelele interne de lucru (internal working models), putem spune că cei care au atașament securizant și dismissive au un model pozitiv despre sine (sunt persoane care se consideră demne de a fi iubite) în timp ceilalți au modele negative despre sine (nu sunt lovable). De asemenea, cei cu atașament securizant și preocupat au modele pozitive despre ceilalți (vor fi acolo pentru mine și sunt de încredere), iar ceilalți modele negative.

Modelul acesta categorial a fost însă destul de repede criticat pentru că forțând alegerea (ești securizant, anxios, etc), pierzi esența. Oamenii nu se împart în trei sau patru categorii pur și simplu. Dacă îi forțezi se pot împărți însă astfel se pierde din vedere realitatea faptului că 1. Oamenii au multiple relații de atașament 2. Nu manifestă același stil de atașament în toate. Și dacă pornim logic, de la modelele interne de lucru, este firesc ca acestea să se formeze diferențiat în funcție de tipul de relație. Astfel, avem un stil de atașament cu mama, altul cu tata, altul cu prietenii, altul cu parteneri romantici (și și aici, stilul variază în funcție de stilul partenerului și durata relației – mai nesigur la început, se stabilizează pe parcurs). Sigur, stilurile pot și coincide, dar nu este asta regula. Astfel, modelul dominant după care se studiază acum relațiile de atașament adult este cel dimensional, ai un scor pe dimensiunea anxietate față de pierderea partenerului și relație, respectiv evitarea intimității. Cu cât sunt mai scăzute scorurile la aceste dimensiuni, cu atât mai „securizant” ești. Poți să ai scoruri medii sau ridicate la ambele dimensiuni sau doar la una dintre ele. Este modelul propus de scala Experience in Close Relationships (ECR), cel mai utilizat instrument de analiză a atașamentului adult.

Bottom line: ne plac categoriile, însă, ca în majoritatea cazurilor în psihologie, suntem ființe complexe, caracterizate de dimensiuni.

Sunt stilurile de atașament adult determinate de experiențele din primii doi ani de viață?

Nu, nimeni nu ar susține așa ceva, nici cei mai fervenți susținători ai importanței atașamentului timpuriu. Aici mi s-au părut interesante două aspecte de clarificat:1. Se păstrează tipul atașament din copilărie la vârsta adultă? Și 2. Este atașamentul adult o consecință a responsivității părinților în primii ani de viață? Răspunsul la a doua întrebare este mai relevant pentru argumentarea ideii că ceea ce faci cu copilul la vârstă mică îi afectează stilul de atașament „pentru totdeauna”.

1. Un stil securizant de atașament în primii doi ani de viață nu este un vaccin, după cum nici invers – nu ești doomed dacă în primii doi ani nu ai fost securizant. Sunt puține studii longitudinale (care să măsoare atașamentul în copilărie, apoi peste ani și ani, când copilul devine adult) care să fi dat un răspuns potrivit la întrebarea continuității în timp a atașamentului. Sigur că studiile transversale (care măsoară toate conceptele în același timp) găsesc asocieri, dar aceste asocieri nu ne spun mare lucru – sigur că adulții securizanți își amintesc mai multe evenimente pozitive din familie, dar asta poate ține de stilul lor cognitiv, competențele lor sociale mai ridicate, etc. Un studiu longitudinal (Waters et al., 2000) a arătat că participanții clasificați ca securizanți/insecurizanți prin situația stranie la un an păstrează clasificarea la vârsta adultă în proporție de 72% (atenție însă, atașamentul adult a fost măsurat cu Adult Attachment Interview (AAI) care evaluează tot atașamentul față de părinți, nu cel romantic!). Însă 56% își schimbă încadrarea dacă mamele lor trec prin evenimente negative de viață (ex. boală, divorț). Faptul că majoritatea își păstrează încadrarea nu înseamnă însă că atașamentul adult este o consecință a celui timpuriu, ci că acei factori care l-au cauzat pe primul (ex. responsivitatea părinților, acces la resurse, mediu cald în general) au fost constant prezenți în decursul copilăriei și asta da, nu are cum să nu influențeze felul în care ești atașat de părinți. În ceea ce privește legătura dintre atașamentul din primii doi ani de viață și atașamentului romantic, eu nu am găsit studii, dar Chris Fraley menționează că există un studiu (nepublicat) care a găsit o corelație de 0.17 între cele două (în termeni de varianță explicată, am putea spune că atașamentul din copilărie prezice atașamentul romantic în proporție de 3.4%).
2. Un studiu longitudinal (Fraley et al., 2013) care a urmărit copii și mame de la naștere până la 18 ani (pe 707 participanți) a constatat că relația dintre responsivitatea mamei în prima copilărie (evaluată prin observarea de repetate secvențe video de interacțiune, deci nu auto-raportat – o metodă mai corectă adică) și calitatea atașamentului adult (anxietate scăzută, evitare a intimității scăzută) este în multe cazuri (i.e., au fost măsurate dimensiunile atașamentului adult cu mai multe scale), nesemnificativă sau foarte redusă ca magnitudine. Contează mai mult schimbările în responsivitatea mamei pe parcursul copilăriei decât responsivitatea mamei din primii doi ani de viață. În acest sens, a fost identificată o legătură între scăderea responsivității mamei pe parcursul copilăriei si adolescenței și evitarea intimității la tânărul adult, dar curios, indicii de responsivitate nu s-au asociat și cu dimensiunea anxietate (dimensiunea anxietate-adult a fost însă asociată cu depresia maternă și abilități sociale scăzute în copilărie). De asemenea, contează într-o oarecare măsură calitatea prieteniilor din adolescență și unii factori genetici.

În acest articol de popularizare, Chris Fraley, un cercetător cunoscut din domeniul atașamentului (deci nu din tabăra cealaltă :)) explică legătura modestă dintre atașamentul în prima copilărie și cel adult, spunând că ideea continuității nu este de fapt o asumpție a teoriei atașamentului, ci o ipoteză de testat, http://labs.psychology.illinois.edu/~rcfraley/attachment.htm

Bottom line: un mediu cald și centrat pe copil este important, dar nu ar trebui să îți urmărești cu anxietate fiecare mișcare de părinte (ex. să ies sau nu în oraș, să mă întorc la lucru) în ideea că îl vei strica pe viață. Părinții preocupați vor avea grijă de copii. Factorul acela general (grijă) este cel mai important, nu acțiunile luate bucată cu bucată.

Sunt stilurile de atașament adult stabile?

Este un fir roșu, scorurile pe dimensiuni (anxietate față de pierderea partenerului de relație respectiv evitarea intimității) sunt destul de stabile în (deși cam 30% dintre indivizi își schimbă stilul într-un interval de 3-5 ani), dar atașamentul are și proprietăți de tip stare. În aceeași relație poți fi uneori mai anxios sau mai puțin, mai confortabil cu intimitatea sau mai puțin. Felul în care te atașezi ca adult este mai puțin stabil decât a fost în copilărie (când ai aceiași părinți care te tratează mereu ca pe copilul lor) ceea ce este logic având în vedere că atașamentul adult se formează în relație cu parteneri diferiți, care la rândul lor își schimbă comportamentul față de tine în funcție de stadiul relației (aka modelele interne de lucru se formează/activează diferit). De asemenea, odată cu vârsta, oamenii tind să devină mai puțin anxioși. De ce? Pentru că realmente putem funcționa autonom ca adulți și nu avem atât de frecvent nevoie de o figură de atașament (care să ne protejeze în fața pericolelor). Este adevărat că în momente de stres, reacția naturală este să căutăm confort în partener sau o altă figură de atașament și că suportul oferit de o astfel de persoană ne ajută mai mult emoțional decât suportul oferit de un străin. Cu alte cuvinte, stilul de atașament nu este la fel de important (salient) pe tot parcursul vieții adulte, ci mai degrabă în momente de distres și la bătrânețe, când din nou devenim vulnerabili (și atunci da, este firesc să devenim atașați de copiii noștri adulți). De asemenea, aceleași persoane devin mai puțin anxioase și mai puțin evitante atunci când sunt în relații de lungă durată decât atunci când sunt singuri. Pentru variația de tip stare în anxietate și evitarea intimității, avem la dispoziție și acest chestionar, State Adult Attachment Measure (SAAM, Gillath et al., 2009, se poate completa aici https://www.psytoolkit.org/survey-library/attachment-saam.html) care este mai relevant în situații particulare decât măsurătorile generale, ca ECR.

Cum e cu chimia?

Long story short, cam toată lumea, indiferent de stilul personal, preferă parteneri securizanți (adică anxietate scăzută față de pierderea partenerului/relație și evitare scăzută a intimității). Sunt și ceva date care arată că cei insecurizanți se preferă între ei – anxios-anxios și evitant-evitant ar veni asta, însă teoria pop cum că este o chimie specială între anxioși și evitanți este insuficient studiată și controversată. Teoria complementarității, de la care a pornit această idee, spune că persoanele preponderent anxioase (în atașament) ar trebui să fie atrase de opusul lor, adică de evitanți. Însă complementaritatea nu înseamnă asta, pentru că opusul anxietății față de pierderea partenerului și relații nu este evitarea intimității, ci anxietatea redusă. Adică, persoanele cu atașament anxios ar trebui să prefere persoane cu anxietate scăzută, nu neapărat evitante. Este însă adevărat că multe cupluri în distres au acest pattern anxietate-evitare, de aceea poate tindem să supraestimăm frecvența cu care se formează astfel de cupluri. Dar și în cazul cuplurilor în distres, este mai important nivelul de tip stare al anxietății și evitării (cu acest partener, în acest moment al relației, în acest moment de timp) decât nivelul pre-relație al fiecărui partener.

Cât de periculoasă este insecuritatea atașamentului adult (anxietatea și evitarea intimității)?

Un răspuns scurt ar fi că securitatea atașamentului este corelată pozitiv cu tot ce-i bun (stare de bine, satifacție în cuplu, relații trainice și sănătoase, sens în viață, fericire etc) și insecuritatea este corelată pozitiv cu tot ce-i rău (anxietate, depresie, insatisfacție în cuplu, dificultăți de reglare emoțională, promiscuitate, consum de substanțe, you name it). Cu o precizare și anume că deși insecuritatea atașamentului este de multe ori luată la grămadă (adică anxietatea față de pierderea partenerului și relație pusă laolaltă cu evitarea intimității), efectele negative sunt mai degrabă asociate cu dimensiunea anxietății. Deși evitarea poate fi un mecanism de coping (eviți ca să te aperi de reacții emoționale care te sperie, de exemplu), ea există și în stare pură. Sunt persoane care sunt pur și simplu mai reci și mai puțin reactive și asta nu pare să fie chiar așa o mare problemă. Mai important, faptul că securitatea/insecuritatea atașamentului corelează cu orice nu înseamnă că este și cauza, poate fi un efect al acestor factori (ex. un episod depresiv) sau poate sunt alte cauze care le influențează pe toate (ex. mediu de viață stresant, temperament).

Dau cei cu nivel ridicat de evitare a intimității („evitanții”) semnale amestecate?

Poate părea așa. Ce se întâmplă de fapt este că într-adevăr, se pot simți bine în compania cuiva, pot glumi și discuta serios și pot dori sex sau alte activități comune. Asta pentru că nu percep situația ca pe o interacțiune intimă. De multe ori, partenerii cu un nivel mai ridicat de evitare a intimității își descriu relația de cuplu folosind termeni care se referă mai mult la prietenie, comunicare, umor și mai puțin ca pe ceva bazat pe afecțiune și suport emoțional. Pentru că se simt inconfortabil în intimitate, se pot distanța automat când percep că celălalt are nevoie de ei (nu când îi caută doar compania, când au nevoie). Un item reprezentativ din ECR care se referă la evitarea intimității este „devin stânjenit atunci când celălalt dorește să fim foarte apropiați”. De aici „amestecul” de semnale – dorește compania ta dar nu te vrea prea aproape. Deci, când ai nevoie de ei, se detașează, ceea ce poate fi hurtful sau frustrant. Unii evitanți (cei fearful din clasificarea de mai sus) suferă în interior când ei sunt răniți dar afișează răceală în comportament, cei dismissive însă nu (nu au aceeași reactivitate emoțională pur și simplu).

M-am legat un pic de partea asta cu atașamentul evitant și dintr-un alt motiv. Având în vedere dinamica complexă a reacțiilor de coping intra-psihice în context infra-intro-pre și post socio-cultural, avem de multe ori tendința de a căuta explicații complicate pentru fenomene mai simple :). Adică, suntem într-un context de dating și persoana cu care ne întâlnim ne dă semnale amestecate. Pentru că are atașament evitant? Nu neapărat. Poate nu știe încă dacă ne place sau nu (mai precis, dacă vrea să fie intim cu noi în particular) și atunci se gândește, se mai răzgândește. E drept că evitanții se hotărăsc mai greu, dar asta nu înseamnă că un securizant ar trebui să știe from day 1 dacă te vrea sau nu. Evitarea ca dimensiune a atașamentului devine mai relevantă pe măsură ce relația se consolidează (și simți răceală într-o relație care ar trebui să fie apropiată deja– ceea ce în oricine poate induce anxietate, indiferent de stil). În sensul acesta, eu nu sunt pro identificarea semnalelor timpurii, watch out, caută pe cineva care e din start disponibil. De ce să fie?

În concluzie, ar fi multe lucruri de spus, dar mă opresc aici 🙂 Am de gând să continui, să iau pe rând unele din aceste întrebări și să dezvolt răspunsul, dacă ar fi interes pentru așa ceva. Mi-a mâncat ficații articolul ăsta, dar a meritat. Multe lucruri nu le știam înainte să încep un proces destul de serios de documentare și și mai multe lucruri nu le știu nici acum, încă dimpotrivă, the more I learn the less know. Ce cred că te învață experiența ca cercetător în psihologie e că nu există adevăruri bătute-n cuie, legi, categorii fixe și multe certitudini, ceea ce e ok, pentru că într-un fel, arată că suntem mai rezilienți și mai flexibili în fața a ceea ce „ar fi trebuit să ni se întâmple”.

Resurse:

https://www.theatlantic.com/magazine/archive/1990/02/becoming-attached/308966/

• Excelent articol, cald și nuanțat

http://labs.psychology.illinois.edu/~rcfraley/attachment.htm

Cassidy, J., & Shaver, P. R. (2016). Handbook of attachment : theory, research, and clinical applications.

Bartholomew K, Horowitz LM. Attachment styles among young adults: a test of a four-category model. J Pers Soc Psychol. 1991 Aug;61(2):226-44. doi: 10.1037//0022-3514.61.2.226. PMID: 1920064.

Gillath, Kazantzas, G., & Fraley, R. C. (2016). Adult Attachment.A Concise Introduction to Theory and Research

Thompson, R. A., Simpson, J. A., & Berlin, L. J. (2021). Attachment: the fundamentul questions.

Fraley, R. C., Roisman, G. I., Booth-LaForce, C., Owen, M. T., & Holland, A. S. (2013). Interpersonal and genetic origins of adult attachment styles: A longitudinal study from infancy to early adulthood. Journal of Personality and Social Psychology, 104(5), 817–838. https://doi.org/10.1037/a0031435

De Wolff MS, van Ijzendoorn MH. Sensitivity and attachment: a meta-analysis on parental antecedents of infant attachment. Child Dev. 1997 Aug;68(4):571-91. PMID: 9306636.

Hazan C, Shaver P. Romantic love conceptualized as an attachment process. J Pers Soc Psychol. 1987 Mar;52(3):511-24. doi: 10.1037//0022-3514.52.3.511. PMID: 3572722.

Waters, E., Merrick, S., Treboux, D., Crowell, J., & Albersheim, L. (2000). Attachment security in infancy and early adulthood: A twenty-year longitudinal study. Child Development, 71(3), 684–689. 

Dacă tu nu mă vrei, eu te vreau și dacă tu nu mă iubești pe mine, eu te iubesc pe tine. În această parafrazare după Alexandru Lăpușneanu regăsim esența iubirii neîmpărtășite, un chin cu multe fețe și valențe. Este primul crush din preadolescență, iubirea curtenească a cavalerilor, versul cântecelor de sirenă, abnegația de a renunța la tine,  frica pe care o trezești în celălalt. Dacă este sau nu iubire, psihologii să ne judece 😊 Eu am trăit asta, am gândit și am făcut lucruri pe care nu le credeam posibile, cu atât mai puțin demne de persoana mea pentru că o parte din mine chiar credea că a întâlnit iubirea vieții mele. Rațiunea însă nu m-a părăsit niciodată, chiar dacă i-am mai dat câte un șut, sau am amețit-o în feluri dibace, „în numele iubirii”. Rațiunea, în cazul meu impregnată cu ani de psihologie, m-a ținut, sper eu, dincolo de linia mai mult sau mai puțin fină care desparte insistența de obsesie și rugămințile de amenințări. Mă gândesc câteodată la m-aș fi făcut fără psihologie și cred că așa incompletă și relativistă cum e in matters of the heart (adică lucrurile stau așa, dar și invers, depinde din ce perspectivă privești, este totul foarte complex), m-a ferit de dezastre, pe cât s-a putut. Am vrut demult să scriu despre iubirea neîmpărtăștită dar n-am știut cum, fiind un subiect…sensibil și în același timp foarte greu de sumarizat, de redus la esențial. Nici acum nu știu prea bine să scriu despre asta dar încerc, în ideea că sigur este cineva acolo care trece acum prin așa ceva. Aș începe prin a recomanda o carte, Unrequited: Women and Romantic Obsession de Lisa Phillips, face o trecere a subiectului prin literatură, istorie, feminism, psihologie și neurobiologie. Apoi, aș discuta (cu timiditate) despre neurobiologie, diagnostice potențiale, frumusețea de a alerga după cai verzi pe pereți și modalități a ne ancora în realitate.

1. Ce e iubirea până la urmă?

De fapt, avem trei concepte: atracția sexuală, infatuarea/iubirea pasională și atașamentul. De regulă, cuplurile progresează prin aceste faze dar nu întotdeauna. Simplu spus, cele trei tipuri de „iubire” rulează pe circuite diferite din creier și sunt determinate (să spunem așa, fără a intra în asumpții deterministe gen biologia determină mintea și/sau invers) de acțiunea unor neurotransmițători diferiți. Iubirea pasională (sau starea de îndrăgostire) e condusă de circuitul dopaminei și activează zone din creier responsabile de procesarea recompensei, de aceea se spune că acționează ca un drog. Ești high când o primești și intri în „sevraj” când nu. Latura obsesivă a tinerelor iubiri (nu te poți gândi la altceva) ar fi dată de nivelul scăzut de serotonină, întâlnit și în tulburarea obsesiv-compulsivă. În cuplurile normale, faza super intensă de la început este treptat înlocuită de atașament, dat de oxitocină (the cuddle hormone) și vasopresină; psihologic asta se simte ca apropiere, căldură, intimitate iar partea bună este că ține pe termen lung. Pentru că ceea ce numim iubire îmbracă forme diferite, ajungem de multe ori să ne certăm pe definiții – când iubești e așa, ba nu, e altfel. Când iubești ești ca pe ace, copleșit de frica existențială de a-l pierde pe celălalt. Ba nu, când iubești e ca și cum în sfârșit ai ajuns acasă. Nu toate cuplurile ajung însă în faza de atașament, după cum nu toți trec prin faza iubirii pasionale. Deși este o experiență foarte comună, îndrăgostirea nu e la fel pentru toți. De ce unii „se îndrăgostesc” mai tare ca alții? O teorie este că au pur și simplu o mai mare sensibilitate la recompensă, circuitele dopaminei luminează mai tare, dacă îmi pot permite o exprimare plastică.

• Iubirea obsesivă/ limerence – de unde știi că ai așa ceva?

Adele, fiica lui Victor Hugo, a avut mai mulți pretendenți pe care i-a refuzat, inclusiv un soldat britanic pe nume Albert Pinson. În ceea ce-l privește pe Albert, Adele s-a răzgândit și a încercat să îl recâștige dar acesta a refuzat-o. Ea nu s-a resemnat cu soarta ci a încercat timp de aproape 10 ani să îl aducă înapoi. S-a dus după el la Halifax, în Canada, unde fusese încartiruit, apoi în Barbados, i-a scris sute de scrisori în care își declara iubirea, l-a urmărit nopțile îmbrăcată în haine masculine (pentru ce făcea era periculos pentru o femeie), dar fără rezultat. Într-un final, s-a întors acasă și a fost internată într-un spital de psihiatrie, suferind de schizofrenie.

Cazul lui Adele este unul extrem, dar pasiunile obsesive și comportamentele de urmărire sunt destul de comune, chiar și în cazuri în care nici nu cunoști atât de bine persoana de referință (sau poate tocmai de aceea 😊). De fapt, ca să te îndrăgostești nu ai nici măcar nevoie de un partener, ci doar de un obiect (al pasiunii tale). Dacă „obiectul” nu îți răspunde la sentimente, atunci rămâi numai tu cu dependența ta de ceva indisponibil. Dacă într-o dependență de substanțe cravingul poate fi temporar temperat prin consum, aici de regulă nu. Psihologic, este o stare foarte dureroasă (și neurobiologic, se activează zone responsabile de procesarea durerii) pe care încerci măcar să o întrerupi prin contacte mai mult sau mai puțin reale cu obiectul. Nu-i acolo? Nici o problemă, îl cauți. Nu-l găsești? Nici o problemă, insiști sau o lași baltă dar te adâncești într-o fantezie care te readuce mental aproape de el. A tânji după obiect este normal, asta se întâmplă de multe ori după despărțiri și tot felul de decepții. Este însă o limită a normalului, o intensitate a trăirii și un punct de cotitură dincolo de care dependența devine distructivă? Unii cercetători spun că da, că este o variantă de iubire obsesivă (limerence) care ar semăna cu o tulburare obsesiv-compulsivă, unii spunând că ar trebui inclusă și în DSM (Manualul de diagnostic si statistică a tulburărilor mentale). Simptomele sunt: gândire obsesivă (gânduri intruzive – care apar din senin, legate de persoana iubită), preocupare excesivă față de persoana iubită (ex. „revizuirea” mesajelor, repetarea în gând a unor conversații ipotetice) în detrimentul altor activități importante, stări de panică, craving intens, durere „de inimă frântă” (în zona pieptului). Limerence poate exista și în cadrul unei relații și se deosebește de iubirea pasională normală prin caracterul obsesiv prelungit și care nu cedează în timp. Astfel, persoana nu trece la faza de atașament calm, rămânând consumată de dubii (mă iubește?), frici și gelozie. Alteori, limerence poate apărea și în absența unei relații, dar n-aș echivala orice iubire neîmpărtășită cu limerence, chiar dacă granița este fină. Distincția stă în proporții 🙂

Asta a avut Adele, limerence? Tot ce se poate, dar să ținem minte că a avut și o boală mintală mult mai gravă (schizofrenie), deci nu știm exact ce explică ce.

• De ce naiba facem asta?

Adele trebuie să fi știut pe undeva că ceea ce face este distructiv și lipsit de logică. Gândindu-ne la ea, ne vin în minte tot felul de caracterizări: nebună, obsedată, infantilă. Dar dacă facem un exercițiu de imaginație și ne închipuim că bravul căpitan se oprește într-o clipă pe-nserat la frământarile Adelei, se uită în ochii ei și vede acolo un noian de iubire adevărată de care se lasă sedus? N-ar schimba asta toată povestea și frământările ei obsedate ar deveni „o luptă pentru iubire”? Lăcrimăm la asemenea povești sentimentale în timp ce în viața de zi cu zi ne racordăm la o viziune practică și pragmatică asupra vieții de cuplu. Să vină ei după tine, dă-l naibii că toți sunt la fel (trebuie să găsești doar unul care să stea, vai mama lui), nu fugi după ideal, settle for the good enough. Ca și cum ne mulțumim cu puțin și dacă vrem să visăm, deschidem televizorul. Iubirea neîmpărtășită este o goană după stele, un refuz al resemnării, o alegere deplină, o încercare de a ne completa. Infuzând un pic de realitate în fantezie, sigur că Albert nu va fi impresionat, poate exasperat sau îngrozit de atâta insistență mai degrabă. Nu, stalking nu e niciodată o idee bună, a te agăța de cineva nu e niciodată cu folos. Dar motivele pot fi frumoase 😊

În cartea ei, Lisa vorbește despre iubirea neîmpărtășită și ca despre o afirmare a dreptului femeii de a alege și nu doar de a aștepta să fie aleasă și ca despre o puternică forță creatoare – ce să faci cu atâta energie neconsumată? Artă…și e ceva cu iubirea asta și creația. Și eu aveam mai multe idei pe atunci, când eram consumată de limerence-ul meu. Să  nu uităm însă că iubirea asta e despre mine, despre tine, despre obiectul iubirii noastre însă nu prea. Ce o distinge de o iubire veritabilă (asta ar fi atașament, nu?) este de fapt lipsa de preocupare pentru binele obiectului, îl vrem numai pentru noi, însă nu ne pasă cu adevărat, sau cel puțin nu ne pasă ca atunci când suntem atașați de cineva. Este o iubire narcisistă (sigur, toate iubirile sunt un pic narcisiste, cel puțin în faza pasională) și uneori această orbire față de binele și alegerile celuilalt pot duce din păcate la comportamente periculoase. Lisa aduce un argument bun când spune că atunci când tu ca femeie te angajezi în comportamente mai mult sau mai puțin subtile de stalking, să te gândești cum ar arăta dacă ți-ar face asta ție un bărbat. Ți-ar fi frică? Oprește-te cu orice cost.

• Putem face ceva (sau doar să așteptăm să treacă)?

În ciuda și în același timp datorită faptului că nu e consumată, iubirea neîmpărtășită poate dura ani de zile. Obiectul rămâne veșnit tânăr, neîntinat de rutina zilnică și de plictiselile vieții casnice. Poate persista și dacă cunoaștem pe altcineva și se acutizează în momente de singurătate și vulnerabilitate. Putem face ceva ca să treacă? Sunt studii care arată ceva ce intuitiv știm și noi, că intensitatea sentimentelor de iubire față de cineva poate să scadă dacă ne gândim la scenarii negative cu acea persoană, după cum și invers, scenariile mentale pozitive o pot crește. Deci fantezia după comandant sau visarea cu ochii deschiși întrețin focul invizibil. Pe de altă parte, nici nu ne putem abține să nu ne gândim. Ce poate să meargă ar fi însă ca de fiecare dată când avem o fantezie pozitivă (ex. își dă seama că în sfârșit…) să o dublăm cu una negativă, mai realistă (ex. te va părăsi din nou). Și dacă tot e să ne gândim la limerence ca la o obsesie, hai să o tratăm ca pe o obsesie până la capăt. Cu obsesiile mergi la terapie, unde înveți că nu trebuie să crezi fiecare gând și fiecare impuls pe care îl ai, că poți face diferența între gânduri obsesive și gânduri raționale, că poți trăi cu obsesia ta fără să o sugrumi, dar și fără să o hrănești. Șiii… de știut că dacă treci prin așa ceva, nu ești singură. Nu e chiar genul de problemă despre care să postăm pe Insta, nu? Dar asta nu înseamnă cu nu se ascunde în minți și vieți cât se poate de normale.

Resurse

https://www.byrdie.com/love-at-first-sight-science

https://www.huffingtonpost.com.au/2017/11/16/can-you-be-addicted-to-love-we-take-a-look-at-limerence_a_23268811/

https://www.medicalnewstoday.com/articles/what-does-love-do-to-our-brains#Where-in-the-brain-is-love?

https://www.goodreads.com/book/show/22206638-unrequited

Am vrut de mult să scriu un articol despre metodele prin care femeile single pot să aibă un copil. De data asta m-am informat și am verificat mai mult decât am creat 😊 Sigur că nu spun tot ce se poate spune, dar m-am străduit ca ceea ce spun să fie adevărat. De asemenea, nu am pretins ambiția de a răspunde la două întrebări fundamentale pe care sigur ni le punem din nou și din nou (toate cele care ne-am gândit la a avea singure un copil) și anume: 1. Ar trebui să am un copil dacă sunt singură – am motivațiile corecte sau sunt doar egoistă, mi-ar îmbogăți viața sau mi-ar distruge-o? și 2. Sunt în stare – am abilități, ajutor și resurse? Mi-a dat fiori reci acest articol chiar dacă prezintă un caz fericit, este despre punctul 2: https://www.vice.com/ro/article/3azwg5/mama-singura-la-28-de-ani-in-romania. Răspunsul meu personal la care două întrebări este că nu știu, dar, ca să fim drepți, cred că puține femei știu sigur 😊 Nu este o problemă pe care să o ridici in your 20’s, poate nici măcar până după 35 de ani, dar se apropie un orizont în care o decizie improbabilă se apropie de “acum ori niciodată”. Așadar, presupunem că ajungem aici și decidem pentru „acum”, ce facem efectiv? Pentru că, desigur, poți să crești singură un copil, dar chiar singură nu-l poți concepe. Aș clasifica metodele în două categorii, după mine, esențiale: cu un tată pe care îl cunoști/poate fi prezent în viața copilului sau …nu.

A.Cu un tată pe care îl cunoști/poate fi prezent în viața copilului – îl știi, probabil te și atrage, copilul va ști cine e, există posibilitatea ca tatăl să se implice activ sau măcar financiar. Pentru asta văd două moduri:

1. Metoda pe care o știe toată lumea

Sigur că este primul lucru care ne trece prin minte, n-ar trebui să fie atât de greu să rămâi însărcinată, nu? Ei bine, când nu ești într-o relație și sexul e (mai mult sau mai puțin) sporadic, când ai și trecut de maximul fertilității (după 35 de ani), când trebuie să decizi cu cine accepți să faci sex neprotejat în ideea că poate-poate, nu mai e simplu deloc. Foarte unreliable, trebuie să se întâmple multe „accidente” ca să iasă. Are șanse mai mari dacă cunoști un tip care și-ar dori un copil, dar nu și o relație, caz în care am vorbi mai mult despre…

2. Co-parenting – a concepe și crește un copil împreună cu cineva chiar dacă nu sunteți într-o relație. Mie mi se pare metoda ideală, concurată doar de o familie frumoasă (nu tradițională neapărat, ci cu adevărat frumoasă). Seamănă cu ceea ce se întâmplă în cuplurile divorțate care au copii, însă la modul ideal fără așteptări și răni emoționale. În statele vestice există și site-uri și aplicații (gen Tinder) prin care poți cunoaște potențiali co-parents. Ai un profil în care completezi informații esențiale despre tine, ce crezi tu că te reprezintă, poți să pui și poză de profil. Exemple sunt coparents.com sau Modamily, ambele din UK. Ideea e că dacă cei doi părinți se decid, optează apoi pentru ce fel de relație vor să aibă și cum vor să conceapă copilul – natural sau prin inseminare. Unii decid să formeze cupluri, alții nu. Teoretic, ar trebui să fie simplu, dar nu e. Faptul că nu ar trebui să existe așteptări, nu înseamnă că nu vor exista; dacă unul din voi insistă să aveți o relație și celălalt nu vrea? Și nu numai, pot izbucni conflicte și bătălii de custodie ca între oricare doi oameni, așa că ar fi foarte bine să cunoști îndeaproape persoana înainte și să NU alegi pe aceleași criterii (poate) problematice pentru care alegi bărbații de care ești atrasă. Până la urmă, tatăl va fi mereu prezent în viața ta, cu tot ce derivă de aici. În plus, e un concept nou peste tot, cred că are nevoie de un timp pe care noi nu-l avem să se stabilizeze. Oare cât timp a luat până când online datingul a devenit mainstream? Pentru mai multe informații recomand acest articol https://www.theguardian.com/lifeandstyle/2020/oct/31/i-wanted-to-meet-a-mate-and-have-a-baby-without-wasting-time-the-rise-of-platonic-co-parenting?CMP=fb_gu&utm_medium=Social&utm_source=Facebook&fbclid=IwAR3CmRNHKRALI5zPGb61wDUCEX35Ul46c7kxChFggDa4xs_Pl5xE5SYALn8#Echobox=1607351027

Aș zice că făcut bine, co-parentingul poate fi o variantă cu adevărat bună, dincolo de compromis: copilul are ambii părinți, un model masculin, ai avea și tu timp liber și un ajutor pe care te poți baza. Recunosc, aș înclina spre metoda asta dacă n-ar fi atât de greu de pus în practică. Din păcate, depindem și aici de un bărbat care să vrea și pe care să-l vrem noi ca tată al copilului nostru. Ori poate că aș fi și aici puțin mai selectivă 😊

B. Cu un tată pe care nu-l cunoști/nu va fi prezent în viața copilului – copilul nu va avea un tată. Dezavantaj din n motive: ești doar tu, la bine și la greu și asta va fi copleșitor, nu va avea un model masculin (deși poți cunoaște după aceea pe cineva, nu e așa totul sau nimic), își va pune întrebări și poate va fi bullied (bine, poate fi și dacă vine dintr-o familie, să nu exagerăm cu asta). Avantaj: nu depinzi de nimeni și chiar poți s-o faci singură.

3. Inseminarea artificială cu donator anonim – dacă sună complicat, este pentru că așa și este 😊

Procedura standard constă în injectarea intrauterină sau intravaginală de spermă în perioada de ovulație pe ciclul natural, dacă nu există probleme de fertilitate, sau în urma unei proceduri de stimulare ovariană (înțeleg că procedura este mai blândă decât în cazul pregătirii pentru fertilizare in vitro, se poate și auto-administra).  Procedura este legală în România iar costurile variază în funcție de clinică (am găsit prețuri între 1000 și 2800 de lei) și pachetul de donare pentru care optezi.  Șansele de reușită sunt între 10-12 % per procedură de inseminare (ceea ce înseamnă că, cel mai probabil, vei avea nevoie de mai multe probe de spermă), dar ele cresc dacă se optează pentru fertilizarea in vitro (care presupune prelevarea de ovule și crearea mai multor embrioni, astfel încât se pot face încercări repetate pornind de la aceeași probă de spermă).

Este însă nevoie de o evaluare medicală atentă a mamei în ceea ce privește prezența ovulației, a infecțiilor, a patologiei inflamatorii cumulative, a permeabilității trompelor uterine etc., astfel încât să fie selectată opțiunea optimă pentru fiecare pacientă, ne spune doamna doctor Liana Antal, conferențiar universitar la Universitatea din Oradea și director al centrului Calla (http://calla.ro), centru specializat în proceduri de reproducere asistată.  De asemenea, ne spune doamna doctor, este nevoie ca înainte de importul fiecărei probe de spermă să se obțină o autorizație din partea Autorității Naționale de Transplant, iar aplicația este înaintată de către clinica de fertilizare pentru care optezi, tot în baza unei evaluări medicale.

Partea cu donatorii este un lucru interesant 😊 Există bănci europene de spermă (nu există bănci românești, nu este încă reglementat), una dintre cele mai cunoscute fiind Cryos https://www.cryosinternational.com/en-gb/dk-shop/private/. Recomand site-ul lor din toată inima, este foarte informativ și bine făcut și pe mine m-a lămurit în legătură cu toate întrebările pe care le am pentru moment. Cryos este o companie daneză, așa că dacă vrei șanse la un copilaș blond…M-a mirat faptul că selecția donatorilor este foarte riguroasă, doar 5-10% dintre aplicanți ajung în final să doneze, pentru sunt excluși cei cu boli cu genetice transmisibile, infecțioase sau cu transmitere sexuală sau cu probleme de sănătate mentală. Poți să îți faci gratuit un cont și să te uiți la profile, chiar și din curiozitate. Acestea includ de regulă poze cu donatorii în copilărie, precum și evaluări psihologice (inteligență emoțională, personalitate). Inclusiv informații despre bunici și mostre de scris de mână, la ce ar folosi și asta. Contra unui cost suplimentar, poți opta să vezi și profile de donatori cu poze de adult. Există și varianta de id release, asta însemnând că donatorul și-a dat acordul să fie contactat de copilul lui la vârsta majoratului. Costul pentru trimiterea probei este în jur de 1000 de Euro, în funcție de tipul de probă de care ai nevoie. Deci costurile sunt destul de mari, mai ales că nu te poți aștepta să iasă din prima; cu mențiunea că ele scad dacă se optează pentru fertilizare in vitro, care prespune conservarea mai multor embrioni din aceeași probă. Ce mi s-a părut interesant este că, până acum câțiva ani, se putea livra kitul de inseminare și acasă și erau tutoriale despre cum să faci singură inseminarea. Acum livrarea acasă nu mai este permisă, deci nu poți să comanzi singură de pe site, ci doar prin intermediul clinicii de fertilizare (și în baza autorizației de transplant emise anterior).  

În fine, ca o statistică interesantă prezentată de compania Cryos, femeile singure care vor să aibă un copil reprezintă astăzi 50% din clientela lor, în condițiile în care în 2000 reprezentau doar 10%. Verificați și rubrica lor Single mother by choice, acolo sunt sfaturi, informații, resurse și mituri demontate. Unul care mi-a rămas: nu ești mai egoistă decât alți părinți care își doresc un copil.

Is this it? Nu știu, are toate avantajele și dezavantajele care derivă din faptul că ai un copil doar al tău, plus un avantaj dpdv genetic față de metodele naturale. Mai demult când mă gândeam la asta, e drept că mă preocupa așa, la modul teoretic, ce va zice lumea (nu de bine, asta-i clar) și ce va scrie în certificatul de naștere și în buletin. Acum nu.

Pentru mai multe informații și mai ales pentru informații personalizate, trebuie să vă adresați unei clinici de specialitate, eu am vrut doar să ofer o perspectivă de ansamblu. Nu în ultimul rând, după cum mi-a atras atenția și d-na conf. dr. Antal, alegerea unei proceduri de inseminare artificială sau FIV (cu sau fără partener) presupune și costuri psihologice – trebuie să ne pregătim pentru eventuale dezamăgiri, șansele de reușită per procedură singulară fiind destul de mici. Eu le văd ca pe repetate căderi în gol, întrucât e greu de tot să nu speri atunci când speri din toată inima. Tocmai de aceea, multe clinici oferă și consiliere psihologică.

4. Inseminarea (artificială) cu donator cunoscut – ar însemna mai mult sau mai puțin metodele de mai sus, doar că de data asta apelând la un bărbat pe care îl cunoști, nu la unul anonim. Coparents.com, de exemplu și sunt convinsă că și alte site-uri oferă și această posibilitate, de a cunoaște un potențial donator. Până la urmă nu metoda de concepție este definitorie aici, ci calitatea de donator a bărbatului; la o adică, ar putea fi și sex sau altă metodă home made atâta vreme cât amândoi ați consimți la calitatea lui (strict) de donator. Nu m-am lămurit însă asupra cadrului legal (dacă știți, let me know); eu dacă aș fi tip aș fi reticent din mai multe motive, unul important acela că n-aș ști dacă, fiind copilul meu biologic, mama ar putea sau nu pretinde dpdv legal să îmi îndeplinesc obligațiile de tată. La fel îți poți pune problema și invers, dacă cineva pe care nu îl vrei în viața ta se hotărăște că vrea să intre, ce faci? Din nou, fiind copilul lui biologic, poate pretinde.  Ar fi și multe conversații ciudate până ai găsi pe cineva în care să ai încredere dar nu sunt total împotriva metodei – ai un avantaj măcar subiectiv în faptul că știi persoana și unul obiectiv (și deloc de neglijat) prin faptul că nu mai trebuie să plătești probele de la banca de spermă.

5. Adopția – aici chiar n-ai putea fi acuzată de egoism, ci dimpotrivă, ai face un lucru indiscutabil bun, salvând o viață. Persoanele singure pot să adopte copii, informații despre cum se face am găsit aici  http://andpdca.gov.ro/w/intrebari-si-raspunsuri-pentru-adoptatori/. Prima dată, trebuie să obții atestatul de persoană aptă să adopte, în urma analizei unui dosar și în urma unui proces de evaluare socială și psihologică și cursuri de parenting. Odată ce obții acest atestat (în maximum 90 de zile de la depunerea dosarului, dar perioada poate să fie și mai scurtă), ești inclus pe o listă de așteptare. Nu îți poți alege copilul; citez de pe site “Procedura adopției este guvernată de principiul identificării celei mai potrivite familii pentru un copil adoptabil şi nu se centrează pe căutarea unui copil pentru o familie. În consecinţă, pentru fiecare copil adoptabil aflat în evidenţa R.N.A. specialiştii Direcţiei Generale de Protecţie a Copilului şi Asistenţă Socială vor selecta acel adoptator/familie adoptatoare care răspunde în cea mai mare masură nevoilor copilului”. Vei fi mai greu selectată dacă ești persoană singură? Ei bine, nu, selecția se face pe baza criteriilor stabilite pe parcursul evaluării (ex. stare de sănătate, număr de copii), iar la criterii egale, au prioritate persoanele cu vechime mai mare în obținerea atestării de adopție. În acest sens, sunt foarte multe cazuri de adopții reușite atât de femei cât și de bărbați singuri, după cum menționează și doamna Daciana Matica, șef birou Adopții în cadrul DGASPC Bihor, căreia îi mulțumesc pentru ajutorul acordat în redactarea acestei secțiuni.

Odată ce ești selectată, ți se prezintă dosarul unui copil, inclusiv cu poze, iar dacă refuzi, trebuie să oferi o motivare în scris. Mi se strânge inima numai la gândul că aș fi în stare să spun nu unui copil. Dacă accepți, urmează o altă serie de ședințe de potrivire practică – vizite la copil, până când instanța aprobă cererea de încuviințare a adopției. Informații mai multe despre pași găsim aici http://www.copii.ro/activitate/adoptie/adoptie-nationala/. Un caz aparte este cel al copiilor  greu adoptabili, clasificați ca atare dacă nu a fost fost găsită o familie timp de cel puțin 9 luni de la declararea adoptabilității (de exemplu, copii mai mari de 3 ani, potențial cu probleme de sănătate sau dizabilități, sau care au frați). Aici procedura poate fi inițiată de persoana care dorește să adopte alegând profilul copilului dintr-o bază de date.

Long story short, știu că sunt rețineri și le am și eu dar, spre deosebire de celelalte metode, nu are treaba cu vreun prag biologic, deci timp de gândire mai este.

6. Congelarea de ovule – asta dacă nu știi, dar vrei să mai tragi de timp

Procedura presupune extragerea de ovule în vederea folosirii lor la o dată ulterioară când s-ar putea să nu mai putem concepe natural. Ideal, prelevarea ovulelor ar trebui să se facă înainte de 35 de ani și în mod sigur înainte de 40. Procedura presupune în primă fază un tratament de stimulare ovariană similar cu ce se face ca pregătire pentru fertilizare in vitro (FIV), iar extragerea se face sub anestezie. Când ovulul se dorește a fi folosit, se decongelează (procesul se numește devitrificare) și se fertilizează printr-o tehnică numită ICSI (Injectare Intracitoplasmica de Spermatozoizi). Șansele de obținere a unei sarcini sunt de 4-12% pe ovocit congelat, medicii încercând să obțină în prima fază cam 10-15 ovule (dacă este posibil). Embrionul este apoi introdus în uter prin FIV. Am găsit majoritatea informațiilor aici https://www.reginamaria.ro/articole-medicale/crioconservarea-ovocitelor-sansa-de-avea-copii-viitor. Merită să optez pentru această procedură dacă am deja peste 35 de ani? Adică, este calitatea ovulelor mele suficient de bună pentru a merita să le conserv, sau mai bine I jump and go for it direct acum? Răspunsul variază de la persoană la persoană și cu siguranță avem nevoie de o evaluare medicală pentru a putea lua o decizie informată.

Too soon? Probabil mai multe ne întrebăm: cum a ajuns fata din oglindă care își face selfiuri pe snapchat să se gândească la astfel de opțiuni? Când „la un moment dat” a ajuns aici, după colț? Personal, aș vrea ca indiferent de decizie, aceasta să fie a mea și nu a timpului, să nu mă las, consumată de amăgirea lui „la un moment dat”. Decizia aceasta este, cred, pentru multe dintre noi, cea mai grea din cele pe care le vom lua vreodată.  E și normal să ajungi la concluzii diferite, uneori chiar în aceeași zi și n-aș vrea să grăbesc pe nimeni; este posibil pentru oricare dintre noi să formăm o relație și să avem (sau nu) un copil, chiar și bine după 40 de ani. A aștepta, cu asumarea faptului că s-ar putea să nu se întâmple, este și ea o decizie la fel de bună. Ce am vrut însă prin acest articol este ca atunci când spunem „poate voi face inseminare”, „poate voi adopta”, „poate voi face un copil din întâmplare”, să știm concret ce spunem.

Deschid ușa și intru în căsuța mea, în sfârșit am ajuns. Trântesc schiurile și bagajul în hol, am tot timpul să le pun pe toate undeva, dar deocamdată vreau să stau pe canapea și să mă uit la seriale. Sunt 3 zile de când Vladi mi-a ieșit complet din minte deși m-a lăsat în fața blocului doar de câteva minute. Mă întreb dacă va ține și într-un fel îmi pare rău că a dispărut pentru că el era speranța că uite, există pe lume bărbați pe care i-aș putea iubi…cel puțin teoretic, ipotetic. Mă trezesc dimineața și dau un check mental, mai e acolo sau tot dispărut e? Dispărut. Ah, îmi trimite pe messenger niște poze de la schi, nu am nici un interes. Chiar în prima stăm noi doi la un vin fiert și râdem fermecător către cameră. Doar că dacă mă uit mai bine, suntem de fapt crispați și chinuiți și eu îmi amintesc că mă simțeam rău și vroiam să plec acasă. Așa am și făcut, am urcat în apartament unde fix ca-n telenovele, Rosalinda reloaded, l-am găsit pe Făt Frumos sărutându-se viguros cu vrăjitoarea. Pentru efect dramatic ar fi trebuit să exclam cu surprindere „Vladimir!” sau „Juan Fernando!” Ei ar fi trebuit să ridice la mine priviri surprinse, speriate și rușinate, eu ar fi trebuit să ies din cameră ca o furtună, Vladi ar fi trebuit să alerge după mine „stai, Amelia, nu e ceea ce pare!” Haha. Doar că n-am făcut asta, am rămas tăcută pe loc și foarte încet am ieșit afară și am intrat din nou mai cu zgomot și le-am dat timp să se organizeze. Am intrat în camera pe care o împărțeam cu vrăjitoarea și am plâns în plapumă o zi și-o noapte, până când, a doua zi, Vladi era complet dispărut din mintea mea. Câteva zile și 1700 km mai încolo, e tot dispărut. Mă sună Sânziana, vorbesc cu ea despre excursie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (a fost super, un pic frig, un pic gheață, bla bla), doar că mi se rupe sufletul gândindu-mă ce mare miză e pentru ea. Pe ea chiar o va părăsi Vladi pentru vrăjitoare și pe ea o va dărâma. Adică, ea pierde un iubit, eu un piedestal doar.

Deci cum am ajuns să mă gândesc în acești termeni la prietenul prietenei mele? In my defense, eu l-am văzut prima. L-am cunoscut odată cu Sânziana, venise din Timișoara să lucreze într-un proiect de arhitectură împreună cu fratele ei și ieșiserăm mai mulți în oraș. Mi-a plăcut de la început, avea un aer jucăuș, niște ochi mari albaștri și un excelent simț al umorului. Excelentă empatie de asemenea. E probabil cea mai simpatică descriere pe care i-o pot face cuiva, companie vivace într-un suflet frumos. I-am și spus Sânzianei că îmi place și ea m-a încurajat, a făcut astfel încât să ieșim cât mai des.

Vladi și grupul lui animase un pic viața noastră de burlăcițe trecute bine de 30 de ani. E o chestie când treci, ca femeie singură, de 30 și ceva de ani. Pentru mine și Sânziana, a fost o ușurare și o provocare. Pe de o parte, eram scăpate de fricile care ne bântuiseră ultimii ani ai decadei de aur, cum că dacă rămânem singure…deja se întâmplase, lumea nu mai zicea nimic, ghiceam întrebări nerostite în aer dar de întrebat, nu mai întrebau. Ne întâlneam cu unul, cu altul, nu se lega nimic, făceam mișto de noi și de toate atributele psihologice cu care ne-a cadorisit psihologia: atașament evitant, frică de intimitate, imaturitate emoțională și altele asemenea; ieșeam când aveam ocazia și ieșeam și când n-o aveam, măcar eram două și ne-o puteam crea singure. Pe de altă parte, cercul social inevitabil se închidea, majoritatea celor de vârsta noastră aveau preocupări mai domestice și copii, așa că eu începusem să am întrebări existențiale de genul bine bine…înțeleg că nu familie, dar nici măcar viață? Ar trebui să vând tot și să mă mut în Asia? Vladi a venit ca un refreshment în cercul nostru anemiat, era băiatul din alt oraș care trebuia dus la filme și cluburi. Vladi m-a surprins pentru că nu credeam că îmi mai poate plăcea cineva care să nu fie de pe Netflix. Sânziana aflase de ce e singur (pentru că pe noi nu ne vedeam, dar la alții încercam să descoperim scheletele din dulap, aka dacă-i singur de multă vreme trebuie să fie ceva în neregulă cu el), părea o poveste destul de normativă, cu o relație trasă de păr care se destrămase de la sine. Vorbeam cu el pe mess despre tot felul de nimicuri, aveam un fel de prietenie, nici nu-mi era clar dacă e flirt sau nu, dacă pentru el sunt o amică doar, dacă ar trebui să fac mai mult, etc, așa că mă blocam în overthinking și preferam s-o las așa, până la urmă important era ca el să existe, nu să fie cu mine. Așa credeam eu, până când m-a sunat într-o zi de iunie.

-Hey, ce faci princess? Ce planuri ai mâine? Este concert Robin și aș vrea să merg, vii?

-Daaa, sună bine 🙂 Cine mai vine?

-Doar noi doi. Ce zici de asta?

-Că e perfect. See you soon!

Deci cum??? Incredibil moment, parcă ar trebui să nici nu cred dar nici nu mă pot abține. Vladi m-a chemat în oraș, doar eu cu el! Nu mai simțisem asta de mult, senzația de plutire de pe Himalaya. Dacă e să mă judec la sânge aș putea spune că da, ce e “incredibil” este așa dintr-un motiv, anume că e foarte puțin probabil. În realitate, cred că ești mult mai fericit dacă nu afli niciodată cum bate briza pe Himalaya (metaforic vorbind, în realitate pe Himalaya îți îngheață și gândurile din cap), eu însă i-am simțit adierea pe ici pe colo, în momente ca acestea, când în ultima clipă, prințul m-a invitat la bal. Tot weekendul mi l-am petrecut încercând să mă temperez, să îmi spun că nu are cum, nici nu-l cunosc, puțin probabil, etc. Mi-a fost frică să-i spun Sânzianei, dacă nu se întâmpla nimic… m-ar fi sunat să întrebe și eu aș fi retrăit senzația eșecului și escalandele pe Himalaya cam așa se terminau la mine, cu o izbitură adâncă în realitate. La fața locului însă, Vladi era în mod deosebit atent și lipit de mine, glumeam, dansam, urlam unul la altul peste muzică, ca doi prieteni, dar nu se zice „marry your best friend”?

-Uite, Ame, știu c-ai zis Mojito, dar eu ți-am adus Long Island, ca și mie. Dacă tot suntem aici.

-Vroiam să fiu domnișoară 🙂

-Cam târziu pentru asta, răspunde el.

Puțin amețită și prefăcut indignată, l-am lovit în joacă peste mână și s-a trezit cu băutura pe tricou. M-am agitat în jurul lui, cerându-mi frenetic scuze. El a râs și mi-a plantat un sărut scurt și apăsat pe buze, apoi s-a dus să se spele. Am rămas un pic în aer, întrebându-mă dacă ar fi trebuit să-mi întredeschid naibii buzele, să văd dacă s-ar fi transformat într-un sărut adevărat, fără echivoc. Doamne, ce prostie, calmează-te că nu e șah, vine înapoi. A venit, dar împreună cu niște colegi, așa că momentul s-a dus și nu mi-a fost clar nici atunci și nici de atunci dacă a fost cazul să cobor sau nu de pe Himalaya. Am ales să fac pași timizi și defensivi în coborâre, cu privirea totuși ațintită în sus și cu ezitări de revenire. Concret, Vladi n-a mai dat semne clare și eu n-am vrut să tensionez relațiile.

–Ce zici Ame, îți place de Bob? Pare așa cum zici, charming, cu fler, confident…

–Nu știu Vladi, e un pic exagerat și fanfaron, îl văd impersonal, ca și cum se uită prin tine, ceva nu-i ok cu el.

–Imaginează-ți-l peste vreo 30 de ani. Când îl părăsesc farmecele și el nu-și dă seama. Știi ce zic?

–Daaa, prevăd mișcarea MeToo, varianta românească.

Nu voi relua metafora cu Himalaya, cred că a fost destul și am alta mai adaptată situației, metafora telenovelei, în care personajele au izbucniri coleroase dramatice în loc să își suprime emoțiile în mod civilizat. Era ultima duminică de Electric Castle, eu fusesem la o conferință și asta era prima seară în care veneam, ceilalți erau deja acolo. Zburam ca o floricică plină de speranță…în fine nu insist. Realitatea a fost că m-am apropiat de scena principală și acolo i-am văzut pe Vladi și pe Sânziana ținându-se de mână. Am înghețat în neputință. Ei au venit la mine zâmbitori să mă salute, au venit și Florin și Gelu, știu că mă uitam la ei un pic confuză și nu înțelegeam ce zic pentru că mă gândeam la ce naiba să fac acum, cum să resist cu ei o noapte întreagă. Așa că, odată pentru totdeauna, am avut și eu….my own Rosalinda moment. Am spus „revin” și am plecat acasă direct, fără să anunț pe nimeni. Sânziana și Vladi mă tot sunau și îmi trimiteau mesaje și eu nu răspundeam, sâc sâc. Trecuseră câteva ore și ei aveau două variante: să se agite în continuare și să alerteze securitatea festivalului sau să mă lase baltă. Nu mi-a fost comodă niciuna dintre variante, așa că i-am scris până la urmă Sânzianei: „am plecat acasă, sunt ok”.

Viața trăită în liniște

-Ce să-i cumpăr de ziua lui? E acum, pe 5. M-am tot gândit și nimic nu-i bine. Doar nu un set cu spumă și after shave…un vin, un gadget? Ce zici, Ame?

-Un gadget sună bine, pare genul care e cu astea.

-Nici nu știi….Acum când am fost la el la Timișoara…waw, deci toată casa plină de high tech. Avea și niște ochelari de soare la care puteai vorbi la telefon. Nu cred c-aș ști ce.

-Un tricou mai fancy? Un parfum? Am și eu idei de cadouri de dus majorat dar hei, ei sunt cu profesiile de creație, nu eu.

-Nu nu, mai bine o carte. I-aș face un obiect decorativ, dar el are un stil mai spartan, nu decorează.

-Știuuuu, o păturică! Un set sexy de lenjerie de pat!

-Ame…:) very helpful…

Mai aveam idei tâmpite dacă vroia să le audă, dar n-aș fi vrut să fiu în locul ei. Nu-i ușor să cumperi un cadou noului iubit, avem o vârstă, nu mai putem să mai venim cu un ursuleț de pluș.

Viața a mers înainte, am fost cu ei la Paris, la terase, în natură, la seri de filme, în grupuri și noi trei. Mi-am lărgit și eu cercul de prieteni, gândindu-mă să nu le parazitez cuplul. Mă gândeam la Vladi ca la un prieten, devenise o simpatie platonică și o parte din mine se întreba dacă nu cumva e mai bine așa, în ideea că îl pot avea prin preajmă fără să am nimic de pierdut. Eu cu Sânziana am reușit să ocolim cu tact orice discuție despre …de fapt nici nu știu despre ce ar fi fost, poate uitase că i-am zis eu nu știu când că îmi place de Vladi. Și atunci eu ce să zic? Sau poate nu uitase și atunci ea ce să zică? Am ieșit și eu cu cineva, am ieșit încă și în patru, doar că n-a mers. Remi era un scump, doar că am fost ezitantă, el la fel și s-a rupt de la sine. Mi s-a rupt inima când m-au anunțat că se mută amândoi la Timișoara. M-am bucurat pe moment, gândind că era prea dependentă viața mea socială de ei dar când au plecat pe bune, am plâns cu lacrimi. Ne-am regăsit în pandemie, la început pe zoom, apoi scârbiți de videoconferințe, am trecut la telefon. Din când în când doar, că așa e cu izolarea, te obișnuiești în tăcere și din ce taci, ai mai tăcea. Aveam flash-uri cu viața de dinainte și mă gândeam la cât putea fi de obositoare și de grea, mă și mir că aveam timp să lucrez ceva mai de substanță. Mi-a lipsit socializarea acut, o vreme, dar apoi s-a instaurat un fel de inerție și platitudine, nu chiar tristețe, nu chiar plictiseală, dar așa, un spleen existențial. Orice ieșire din casă devenise un proiect care trebuia planificat și abordat cu seriozitate, țineam minte drumurile la Lidl. Cum o fi să pleci de acasă dis de dimineață și se te întorci abia seara?

Adevărul e că vroiam să le las o după-masă, să facă ei și altceva la Paris înafară de muzee și cafele.

Coming back to life

După doi ani de pandemie și și mai mulți ani de așteptare, plecam la schi cu o gașcă de prieteni. Prieteni nu de-ai mei, e drept, ci de-ai lui Vladi. M-au chemat încă de anul trecut când se vindeau pachete cu incertitudine, ieftine, dar nici nu știai dacă „se ține”-. Mai fusesem eu la Val Thorens, dar nu-mi aminteam nimic…îl încurcam cu Deux Alpes și se amestecau toate, plus că munți, zăpadă, pârtii, cabane, cât de diferit poate fi. Mi-am umplut bagajul de haine noi, două costume de schi și jumătate (adică încă o geacă, cumpărată de cu un an în urmă, că era la reducere și era cu roz), pantaloni casual și machiaje just in case, atât îmi aminteam cât să știu că nu e nevoie de tocuri. Am plecat cu Vladi, Sânziana se îmbolnăvise chiar atunci și n-a mai putut să vină. Vorbeam cu ea de pe drum și îmi tot turuia despre un tip din gașcă care era deja acolo și „de care sigur îți place, Ame”, unul Cristi. Urma să împart camera cu Linda, o colegă de-a lor. Îmi era și dor de Vladi și era și ciudat să fiu cu el în mașină atâta timp, era safe dar nu mă puteam opri să nu îmi studiez expresiile faciale în oglinda laterală când și când, sau să îmi ajustez poziția corpului, părul. Relația perfectă, fostul iubit neavut niciodată și fără perspective.

Când am ajuns noi, gașca era beată sapă, n-am înțeles nimic din ei, dar am rămas mască atunci când Linda (colega mea de cameră to be) s-a ridicat la masă ca un soldat și a spus mă duc să mă …în fine, mergea la baie. Ce să zic, genul meu nu era, după cum m-am convins în zilele următoare. Cristi, tipul pentru mine, arăta destul de bine, brunet și masculin, nu ca Vladi care era mai degrabă un finuț. Mari impresii nu mi-am putut face însă, era beat și dormea cu capul pe masă, a mormăit ceva când ne-a văzut și a căzut la loc. Eu cu Vladi ne-am zâmbit și am hotărât că era cazul să recuperăm rapid din handicap, cu o sticlă de țuică scoasă dintr-o traistă.

A doua zi m-am trezit singură în apartament, era destul de târziu și nu mai știam dacă a încercat cineva să mă trezească sau nici măcar. Mă durea capul, deloc surprinzător dar mi-am făcut curaj, în ideea că aerul de munte mă va revigora. Într-o stare ciudată de surescitare m-am dus la duș, m-am îmbrăcat, am mâncat niște chipsuri rămase pe masă, am coborât în rastel după schiuri și i-am căutat pe ceilalți cu privirea. L-am zărit pe Cristi, tipul pentru mine și am zis să fiu drăguță, așa că m-am dus la el.

-Hey, ai fost sus? Cum sunt pârtiile?

– Ok, un pic gheață, dar acceptabile. Tu pe unde ai fost?

-Acum am ieșit. Nu știu pe care să mă duc.

-Hai cu mine dacă vrei, eu am fost pe roșia asta.

Aveam două opțiuni, prima să fiu eu însămi și să zic nu nu, caut una albastră pentru început și a doua să fac ceva diferit și să nu-i fac tipului o impresie greșită. Am ales să mă duc cu el. Îmi simțeam inima cât un purice pe telescaun văzând pe unde urma să coborâm, am încercat să-mi zic că e doar o impresie de sus, că e ok, că nu sunt singură. Cristi în nici un caz nu părea impresionat de spaimele mele. În vârf era așa gheață la telescaun și vânt că aproape m-am împrăștiat pe jos. M-am uitat neputincioasă în jur; până devenea lată, pârtia se îngusta destul de mult și după cum lucea în soare, părea un patinoar.

-Cristi, e multă gheață, nu știu dacă mă descurc.

-Cantezi mai tare, zise și se duse.

Mă uitam înghețată la el cum pleacă fără nici un stres și am avut un moment foarte lung de singurătate și de spaimă. Ce mă fac? Să îmi dau jos schiurile și să o iau pe jos? Mi-am scos telefonul și l-am sunat la Vladi, să facă ceva, dar n-a răspuns. M-am uitat că poate poate mai vine cineva din gașcă. M-am gândit să rog pe cineva să mă ajute cumva, dar nimeni nu făcea contact vizual cu mine. Lacrimile mi-au încălzit obrajii câteva clipe, apoi mi-am amintit că sunt adult și am intrat în modul de rezolvare de probleme. Mi-am calculat o rută de care să mă țin cât de cât, am așteptat un moment în care era liberă pârtia și am pornit, sperând că voi canta din instinct, că doar n-aș ști s-o fac controlat. Nu știu cum, am ajuns jos și am început să-mi caut gașca din nou. Uite, sunt la munte cu multă lume, dar sunt mai singură ca niciodată.

Où sont les neiges d’antan?

Realitatea bate filmul, so they say. Ce-i drept că pentru vacanța aia, realitatea m-ar fi putut lăsa pe mine la butoane. Îmi imaginam eu seri șic la restaurant; când colo, se mânca în camera, de la magazin. Odată am propus să ieșim și repede a sărit Cristi că ceeee, să dau eu 40 de euro!!!! să nu știu ce. Clar, not my type. Bețiile alternau, o seară da, o seară ba. Vladi nu știu unde dispărea și el și nu-l prea vedeam în timpul zilei. Pe pârtie eram singură sau cu Mirela, o altă fată din grup care nu știa prea bine să schieze și eu eram singura după care se putea ține. Linda, colega mea de camera, nu știa nici ea, dar nu părea că-și dă seama. Se arunca ca un bolovan din vârf și doamne-ajută. Râdea ca în mahala când povestea cum a intrat în unul și în altul. Prezența ei mă scotea din minți și îmi era greu să spun de ce și și mai greu să o descriu fără a folosi epitete. Înjura cu voce tare și râdea de spărgea geamurile. Se lăuda cu felurile în care a încălcat ea regulile în pandemie, cu modul în care a șmecherit pe unul și pe altul, cu tupeul ei insurmontabil care rade tot ce-i stă în cale. Ca în manele. Făcea aluzii sexuale și mergea în lenjerie prin apartament așa, lejeeer dar fără pic de grație. Nu arăta nici bine după părerea mea, dar nici asta nu părea s-o complexeze. Avea păreri savante despre dieta paleo și alte aberații, după cum era și o avidă cititoare de literatură de dezvoltare personală. Mi-a zis că dacă te gândești la ceva, poți să atragi cu mintea acel lucru și că sunt cercetări de top care arată asta (???). Nu văzuse însă nici o cercetare în psihologie și nici nu avea curiozitatea să vadă una. În fine, două zile m-am străduit să îi zâmbesc de fiecare dată când o vedeam, să nu-și dea seama că n-o sufăr, dar apoi am realizat că nu-i pasă și am lăsat-o baltă.

Tot contemplând senzația amăruie pe care mi-o dăduse vacanța până atunci, am ieșit într-una din ultimele seri în balcon la o țigară. Nu semăna cu nimic și așteptam să plec acasă, dar în același timp mă gândeam că trebuie să fie vina mea, că sunt aceeași adolescentă inadaptată, care se uită din afară la cercurile oamenilor.

-Hey, pretty, ești cam abătută, nu? Uite un brandy să-ți revii, l-am auzit pe Vladi venind din spatele meu lângă mine. Mi-a zâmbit și cred că m-a invadat oxitocina, de am simțit cum mi se relaxează corpul. Ce-i? A insistat.

-Nimic anume, prostiile mele. Mă așteptam să fie altfel unele lucruri, dar știu că nu ar trebui să pretind sau să zic..

-Ce ai vrea?

-Să fi mers la un restaurant de exemplu, măcar odată.

-Hai acum, noi doi. Heii, eu cu Amelia mergem la bistro, pa!

Am ieșit spontan pe ușă, aproape fugind, încă ne-am și uitat dacă nu s-au pornit și ceilalți după noi. Începuse să ningă, în sfârșit și aveam senzația de cozy și de safe pe care mi-o dau luminile caselor în zăpadă, cu tot ce ghicești că se petrece în spatele ferestrelor. Am mâncat fondue, la mâncare el era snobul, că se mănâncă ce-i din Franța. I-am povestit despre prima mea zi pe pârtie cu Cristi, ce-am pățit.

-Deci nu știu de ce ați crezut tu și Sânzi că mie îmi plac nesimțiții.

-Credeam că ăștia așa, mai alpha males.

-Sorry, cred că în mintea mea Alpha înseamnă altceva. În fine, îmi place să fiu tachinată, așa cum faci tu câteodată. Stop, remarcă nepotrivită, am căutat să schimb repede subiectul. Dar nu cum face Cristi care mai mult mormăie monosilabic.

-Și cu mine cum rămâne? Insistă Vladi și îmi mai toarnă din sticla de vin. Dacă tot am ajuns în acest punct, de ce să nu i-o spun până la capăt?

-Păiii…mai demult, atunci când stăteai la Cluj, m-am gândit la tine și …altfel. Chiar am avut impresia că poate fi ceva și din partea ta, atunci, în seara aia, la concert. Sigur că nu…începea să-mi pară rău c-am deschis subiectul. El însă a spus ceva ce m-a uimit.

-N-a fost doar impresia ta. Am simțit și eu la fel. Răspunzându-mi la întrebarea care mi se citea în ochi, a continuat. Adevărul e că mi-a plăcut în paralel de voi două, de tine și de Sânzi. A fost momentul acela cu noi, apoi…nu știu, ceva m-a atras la ea. Și sincer, cu ea a fost mai ușor.

-Oh…da. Zâmbesc amar gândindu-mă că probabil asta își închipuie toți, că sunt prea complicată pentru ce am de oferit și că Sânzi măcar pare mai pe picioarele ei chiar dacă și ea e sensibilă și overthinker ca mine.

-Nu te gândi la tot felul de explicații complicate, intuiește el. Adevărul e mai pragmatic. M-am gândit că dacă e să meargă relația, Sânzi se poate muta mai ușor la Timișoara, ca designer de interior. De altfel și lucrăm împreună. Pe când tu, cu universitatea…

-Ceeee? Într-un fel mă enervez, în alt fel răsuflu ușurată la gândul că hei, uite, dacă aș fi avut un job flexibil aș fi avut poate o șansă.

-Serios, nu mai citi atâta printre rânduri. Așa a fost.

Deconcertată de discuția asta, m-am întors în cameră. Linda sforăia ca un tanc, mă rog nu cred că tancurile sforăie, dar știți ce vreau să spun. Am adormit cu zâmbetul faptul de a ști că s-ar fi putut și că se mai poate. Nu cu el, cu altul care să-i semene, care știe să râdă și să vorbească, care știe când să te ia de mână și când să te lase în pace, care are încredere și potențial și care știe că e doar un om pe o planetă mare, într-un univers și mai mare.

Am avut o zi de pace interioară înaintea furtunii, înaintea fracturii logice. Credeam că am înțeles câte ceva despre lume până când i-am găsit pe Vladi și pe Linda pe punctul de a face sex. Aș fi înțeles multe, dacă era mai tânără, mai frumoasă, mai radiantă, dar nu cu ea. Probabil Sânziana, alegerea mai ușoară, s-a dovedit până la urmă prea grea la rândul ei. Aș fi înțeles la Cristi, la un altul care se zbate în jurul femeii încercând să înțeleagă doar pentru a ajunge la concluzia că femeia nu e om. Aș fi înțeles la unul care se retrage în ziduri de tăcere neștiind, din nou, ce vor lumea și femeia de la el. Dar nu, la el n-am înțeles. Am suferit o zi și o noapte și apoi m-am recompus. Lucidă, resemnată, liniștită după ce mi-am adăugat și eu un nou zid, de care Vladi nu mai putea să treacă. Ești ca oricare, zice o poezie. Eram noi trei împotriva lumii, acum vedeam că de fapt sunt doar eu…și Sânziana. Și niște poze în care zâmbesc săgalnic, în posturi improbabile, de cândva, din Val Thorens.