The joy of loss in the New World

I’ve been in Boston for my Fulbright program for nearly five months now. I came with fears trolling me and a quest for novelty. It’s now old for many, but for me it still is the New World. I didn’t miss home, I came with a two-way ticket and I knew precisely when I’m going back. Instead, I’m starting to miss Boston and my life here … in anticipation. Those of you who cling (you know, as opposed to let go, detach, accept, float on the surface of things) to moments, people, and places know what I’m talking about 😉 I was scared and excited in my first days, like on the verge of despair for every hassle and yet so curious about everything, so eager to know more, to remember every word new to me, to befriend people. The fears have quickly subsided and, for a while, let’s say starting October until sometime in December, I had a window of time when I was truly happy. I call it the joy of no expectations. The joy of losing yourself. It’s a precious gift I haven’t had in a long, long time. Why is that?

  1. Take a break from yourself

Your identity, your personality, your fears are known to no one. Imagine that, being able to change the story and become someone else. Keep the good, lose the tail. This was so much easier in a new place, with new people (your know, like the New World metaphor?). I found the social relations here bright and shiny, I became a nicer person and, as if looking at myself from above, I saw a girl building a social life from scratch, taking initiatives in conversations, arguing for her point for view, shining and spreading her joy on social media. This is no country for tears, it’s about social shining, about being considerate and giving your best. Once I went to a bar to have a drink and people just talked to me, not guys looking for a hookup, but people who were curious and wanted a chat. You don’t have to prove yourself for people to be nice to you, like at home.

[We, as Romanians, are so quick to judge other cultures to be cold, but, at least in comparison, we’re as cold as ice. Sure, our ties run deep and we bound so profoundly in close relations, but to strangers, we are cold. You have to pass endurance tests before we find it in our hearts to be nice to you, to smile a proper smile and give you a chance. Oh, I know what we Romanians say to that: the American way is superficial, and people don’t really care about you. Yep, they don’t, but I’m here for only six months, so no time for passing tests. A little superficial charm suits me just fine].

Ah, and also, when you’re NOBODY (not in a derogatory way, but like…when people don’t know you and have no expectations, and you have no established identity in the eyes of others), it’s so much easier not to care what others might think 😉 so yes, I was a different person here, I dare say better.

Now, sure, you find yourself eventually, or, shall I say, your SELF finds you and haunts you, it creeps in, it hits you in the head and laughs in your face: “You really thought you got rid of me?”. Your brain is out to get you. The New World is not so new anymore and the magic is gone. But I’ve had my share and it’s been worth it.

  1. Do something new every day

Not as a motivational, „change your life in 12 steps” line, but literally. I did that, a lot. I did something new every day, until at one point I didn’t. You find your routine eventually, but it takes a while, thankfully. I was such an explorer when I got here…and a while after that. But you know, with the cold and the long nights, it’s so much easier to go to places you already know. And yeah, I guess I’m the type who clings and attaches, so well, novelty can resist me.

  1. Go to new places

I’ve been to amazing places, with wonderful people. I would travel north and south and east and west all across the USA (but, eventually, I would come back to Boston). That doesn’t wear off. I want to keep doing it. It’s soothing, refreshing, joyful, intellectually challenging. What more can you want? You know the America effect? I went to Plymouth Rock (small town in Massachusetts, where the Mayflower ship landed) at a Fulbright organized event, to see the Thanksgiving parade. It was cold and I was grumpy. I was rolling my eyes. The parade?? Come on, really? These people take themselves so seriously, this is so American bla bla. And the parade comes. At the end I was cheering and clapping like a kid. That’s the spirit.

  1. No demands, no expectations

It’s Saturday evening and I have no plans. So what? I’m so new here. So I’ll just go out by myself or I won’t, and either way will be just fine because that’s the way it’s supposed to be in a new place, right? Can’t just as easily say that when the “I don’t have a life” syndrome is circling me on Saturday nights in Cluj, where I’ve been living for 15 years. Just live and let live. Things will come. Ironically, having been single for a lot helped me here. I didn’t feel weird doing things by myself. That’s natural for me. Going to lunch or dinner or a concert on your own is just fine. It’s how it’s supposed to be. I haven’t been lonely here. I talked to people at home and I have people here. My roommates also helped. My lower demands also helped. That also didn’t wear off, I can still give myself a break :). I predict the “demands” would kick in in about a year, won’t be here to see them coming, but I’ll find them right where I left them, in Romania.

So, what have I learned so far? Fear novelty if you have to, but embrace it when it comes. It can bring a lot of freedom, and, in lack and in spite of a better phrase, freedom is great 🙂

P.S. I think I somehow got the right pronunciation of my name so that the people at Starbucks don’t misspell it (finally).

 

Unde cresc trandafirii

O zi superbă de mai, cu miros de trandafiri și soare călduț. E un parc unde suntem, sau nu, …o terasă. Eu stau așezată pe marginea unei fântâni arteziene, mă caut în sclipirile apei. Port o salopetă roz, elegantă, care cade frumos și sandale bej, cu pietricele. Good hair day too. Îmi zâmbesc mental. Mă surprind răsucindu-mi părul, din joacă. Nu sunt stresată azi, simt liniște și bucurie, mă gândesc dacă e ok să arunc o monedă în apă. La ce urmează chiar nu mă aștept. Îi aud vocea familiară, din spate:

– Hey, M!

Îi aud în voce zâmbetul de îngeraș. Vine spre mine și mă pupă pe obraz. Îi zâmbesc înapoi, cumva e așa de natural să fac asta.  Oare ce va zice acum?

-Ce zi superbă. Incredibil nu? După ploaia de ieri? Aha, despre vreme, ce altceva să și zică.

-Daaa, I sooo love it. Și locul ăsta, n-am mai fost aici. Uite ce de trandafiri! Îi arăt în jur încântată, de parcă aș vrea să-i ofer.

-Și tu arăți ca un trandafir 🙂 Ce-i cu fântâna asta? Poartă noroc?

-Nu știu, vrei să aruncăm monede, să vedem?

Chiar scoate două monede și le aruncăm. Îmi pun o dorință, râd forțat. Se așează lângă mine și mă privește cu același zâmbet de copil. Dacă n-aș ști mai bine, aș crede că flirtăm.

-Și ce mai faci tu, M?

-Bine, chiar bine. Am o perioadă bună, vine și ziua mea…tu, ești ok? Mult mai bine decât ultima oară când te-am văzut, mulțumesc frumos.

– Daa, da, mi-am schimbat jobul, știi că…

-Mda, era și timpul. Țin minte cum toți erau nebuni și tu singurul rațional. Vrei să le vezi pe fete? Sunt la o masă mai încolo.

-Da, stau puțin cu voi și mă duc în treaba mea .

Dragul meu Fabian vine cu mine la masa fetelor, surprind reflexia noastră în vitrina localului, nu mă pot abține să nu mă gândesc că da, ne stă bine împreună. E jovial și atent, ne povestește cum a scăpat de jobul trecut și cum a ajuns la actualul. „Vă dați seama, nu mai știam ce să fac, nu aveam alternativă, nu aveam nici un ban pus deoparte. Dar nu mai puteam cu figurile lor. Și am plecat, de fapt într-o zi nu m-am mai dus, just like that. N-am mai răspuns la telefon, pur și simplu :)) Nu știu, M, îți imaginezi?” „Nuuu, nu cred că ai făcut așa ceva, Fab!” „Ba daaa! Eram speriat și am avut așa …second thoughts, dar era târziu :)) Noroc că fix peste câteva zile m-a  sunat prietenul ăsta al meu din State, îl știți pe Raul? Da da, ăla, vecin cu tine. Că își deschide o firmă și n-are cine să-l ajute. Și așa…” Mai povestim un pic și pleacă, de fapt avea treabă aici la terasa asta. Îi facem cu mâna toate trei.

-Ce drăguț e băiatul ăsta! Totuși, M, de ce v-ați despărțit?

Mă uit țintă la Amelia, oare a uitat? Spune și Mari:

-Eu știu de ce, că doar ne-ai zis. Și te cred, normal. Dar tot îmi vine greu să îmi imaginez că Fabian…

Păi nici eu nu mi-am imaginat. Era o relație care, după toate manualele, trebuia să meargă. Doi tineri drăguți care încearcă să-și facă un viitor. Țin minte cât de amabil mi s-a părut, cât de ok, nu genul care îmi place mie de obicei. „În sfârșit”, am zis. Am avut însă ezitări, el le-a simțit, m-a urât, eu am crezut că e vina mea și l-am iubit tot mai puțin. Un cerc perfect vicios.

Ultima dată când l-am văzut nu semăna deloc cu el cel de la terasă. Era furios, se învârtea ca un leu în cușcă. Eram la el în sufragerie și trebuia să mergem la nunta Ameliei în curând. Fabian avea o față de parcă nu zâmbise niciodată. Mă prefăceam că mă machiez, să nu trebuiască să zic ceva. Era o tensiune în aer, să o tai cu cuțitul. Încă puțin ruj, poate totuși altă culoare? Fabian se uita nervos la telefon. Să îi sune telefonul, să plecăm odată la nuntă. Să îl sune maică-sa. Să îl sune șeful lui, să își recanalizeze furia.

-M, unde mi-e ceasul? L-ai luat de la reparat? Offf damn it, here we go, alt scandal, nu mai vreau, nu mai pot. Și-a găsit motiv. De trei zile îmi zice să-i iau ceasul, că doar e la parterul blocului de lângă mine. De fiecare dată uit. Înghit în sec cu putere.

-Nu, am uitat, scuze. Îmi pare rău, serios. Chiar îmi pare rău, nu pentru el și ceasul lui, ci pentru că, la cum am învățat să-l cunosc, urmează un scandal și întârziem la nuntă. Urlă la mine:

-Tu nu ești normală, M? Cum naiba ai uitat? Îți tot zic de-o săptămână! Să-mi….!Trage un pumn în masă.

Mă uit la el cu ochii mari, muți de uimire. Am senzația că mă ridic din corp, deasupra lucrurilor. Sângele îmi năvălește spre tâmple, mi se articulează gânduri de ură și război, îmi vine să-l strivesc. Și pe mine că sunt aici în loc să fi plecat de la prima ridicare de ton. Cum am ajuns eu, care am atâta oroare de scandal, să ascult așa ceva? Asta e deja nivelul următor, al jignirilor. Îmi vine să urlu, dar rămân în schimb, neputincioasă, cu gura căscată. Uluită. Încremenită în furie. Cum naiba??? O parte din mine se întreabă de ce am uitat de ceas, o fi răzbunare inconștientă. Zice ceva, eu încep să respir și aproape plâng de nervi. El își repetă placa, ceva despre iresponsabilitate, despre mine cum nu-mi pasă, ceva despre prioritățile mele de rahat. Altceva despre cum eu n-o să reușesc în viață. Așa aș vrea să îi răspund, așa aș vrea să iasă din mine toate mahalalele acumulate și nerostite. Dar nu, doamna tace până la capăt, gândindu-se cum să îl lovească cu mantă. De fapt, în timp ce îl privesc cu ură, îmi dau seama că e la pământ, că doar nu de fericire se schimonosește. De fapt, sigur, problema nu e ceasul. Nuu, cât de complicați ar fi bărbații, altă problemă decât orgoliul nu poate fi. E desigur, despre sex, despre cum eu nu îl doresc destul (și cu cât se enervează mai tare, da, cu atât îl doresc mai puțin). Sper să nu deschizi subiectul Fab, că te fac una cu pământul, din vorbe.

-Tu, de fapt, M, nici nu vrei să fii cu mine. Ce dracu ai vrut de la început? Mda, încolo se îndreaptă dacă nu intervin.

-Fab, nu-i momentul. Știu că ești supărat pe mine, nu doar acum, în general, înțeleg, hai să discutăm altă dată. Am uitat și gata.

-Lasă-mă dracului cu poveștile tale de psiholog! Orice aș zice în astfel de momente sunt texte de psiholog, se ambalează și mai tare.

-Nu-s povești de psiholog, dar ce să facem, să urlăm unul la altul? E târziu, hai să plecăm, nu mai pot!

Îmi iau sacoul, pantofii, mă uit spre el să văd dacă vine. Se uită pierdut la mine, cu furie mocnită:

-M, pe tine n-o să te iubească nimeni, niciodată. Bum, there, you said it. Cannot take it back. La prima întâlnire mi-ai spus că sunt adorabilă. Mă uit la el perplexă, din nou, simt o greutate în piept, câteva secunde nu știu ce să fac. Apoi zâmbesc amar și destins.

– Eu nu ți-aș fi spus niciodată așa ceva. Ies pe ușă și deja aerul e mai limpede.

Rănită? Cum să nu, altădată însă. Acum am o senzație de plutire. I’m out, gata, am scăpat. Nu-i mai datorez nimic băiatului minunat pe care îl plac toți prietenii mei. Că doar nu se așteaptă nimeni să mai fiu cu el după asta, nu? S-a terminat cu vinovăția faptului de a nu fi fost a lui pe de-a întregul, de a nu-l fi dorit destul. S-a terminat cu scandalurile. Nu mă interesează cine mă iubește, bine că nu el. Abia aștept să mă trezesc mâine dimineață și să nu trebuiască să-l sun (înainte de 12, că apoi începe cu de ce nu mai devreme, ce am avut de făcut și cu cine). Sunt aproape fericită. Îl aud venind după mine.

-Te duc la nuntă dacă vrei.

-Poți să vii și tu. Pot fi generoasă chiar, sper să îl macine reacția mea superbă.

Să vină, ce mă interesează, măcar mergem cu mașina. Suntem amândoi obosiți și resemnați, nu mai avem lecții de dat, nu mai avem așteptări de împlinit, nici dezamăgiri de semănat, ne-am despărțit implicit. N-am vorbit aproape deloc la nuntă, la un moment dat am venit la masă să-i dau setul meu de chei. El a plecat apoi, eu am mai rămas cu fetele. Atât a fost, n-am mai vorbit. Nici o lacrimă. Nu tu „îmi pare rău că n-a mers”, „take care”, nimic. Atunci, la terasă, m-am mirat de cât de tandru interacționăm când nu mai suntem împreună, ca la prima întâlnire. Ce oameni frumoși am redevenit după ce ne-am înfipt spinii în carne. Ce frumoși sunt bărbații când au orgoliul întreg. Ce frumoasă sunt eu când n-am nici o vină.

P.S. Povestea și personajele nu sunt adevărate. Apropo de orgoliu, mai mult sau mai puțin în legătură cu povestea, mi-a venit în minte un citat al lui Margaret Atwood: „Men are afraid that women will laugh at them. Women are afraid that men will kill them”.

No country for tears

Sunt la Macy’s, pe Washington St. Am hotărât să îmi cumpăr o pereche de balerini aurii, primul shopping de când sunt aici, de două săptămâni. Până acum mi-am cumpărat lucruri mai prozaice, pat si saltea, detergenți, coș de gunoi, prosoape, pahare, ce trebuie într-o casă nouă. Hai să ne mai uităm puțin pe aici, uite ce bluzițe la Calvin Klein, uite Michael Kors…Nu nu, nu acum, dacă în ultima lună de stat aici rămân cu bani rezonabili, dau tunul. Balerinii aurii de fapt nu sunt inutili, asortați cum trebuie merg aproape la orice și mă fac să arăt șic. Dacă ar fi un sfat de fashion pe care să îl dau mai departe ar fi: nu ocoliți pantofii care sclipesc, nu sunt too much, dar te fac să arăți ca o prințesă. Plec cu balerinii și mă îndrept spre Bolyston și Newbury. Am mai fost eu acolo dar nu mi-am dat seama ce aproape sunt de Macy’s. Google Maps te face să mergi cu capul în gard. E atât de frumos orașul ăsta, pozele nu-i fac dreptate. Așa de mult îmi place cum se îmbină zgârie-norii cu clădirile din marmură sau cărămidă, atâta bogăție, atâta forță. Și dacă totuși obosim, mergem spre Newbury sau Beacon Hill, unde găsim case europene, din cărămidă roșie, felinare, terase și magazine mici. E mijlocul lui septembrie, 28 de grade, eu melancolică.

Primele zile aici au fost waw, agonie și extaz. Stăteam atunci într-o zonă frumoasă de case, o suburbie perfectă. Casele erau ca de jucărie, doar că adevărate. Cam departe,am stat cu inima în gât până am ajuns cu taxi de la aeroport, de frica prețului. A fost pace în prima zi. Mi-am cumpărat telefon, am fost la Museum of Fine Arts pe jos, plimbare de o oră jumate, mare e ura față de transportul public. Am fost cam obosită în muzeu, cel mai mult știu că mi-a plăcut în galeriile americane, sunt niște lucrări frumoase acolo, John Singer Sargent, de exemplu. Minunate picturi, se vede că-s americani. Nu știu, totul e perfect la ei, liniile fine, culorile luminoase, portretele superbe. Este și un curent care încearcă să îmbine tehnicile lui Vermeer de lumini și umbre cu cadre moderne și rezultatul e awesome. Sigur, nu mă pricep, în ceea ce privește arta, sunt un consumator de la distanță. Am mâncat la una din cafenelele muzeului un platou cu brânzeturi și fructe, ca o tipă rafinată. Oricum, ar fi de prost gust să servească ciozvârte la muzeul de beau artes. La plecare m-am rătăcit, am ajuns într-o zonă dubioasă, n-am gasit taxi, până la urmă am ajuns în Longwood (zonade spitale și școli de medicină) și am găsit într-un final. Omul nu știa unde să meargă, nici eu nu știam mai bine, m-am panicat, m-am depanicat, în fine. Serviciul de taxi din Cluj e un vis frumos. Am plâns după el.

Următoarea zi, din nou ca turistul regulamentar. De data asta, merg la Old State House, reședința foștilor guvernatori din vremuri coloniale, clădire foarte veche,multe s-au întâmplat aici în timpul războiului de independență. De exemplu,Boston masacre, când soldații britanici au deschis focul asupra unor bostonieni. E singura clădire veche din zonă, înconjurată, mititica, de mastodonți. Mă plimb prin zonă, atunci am ajuns prima dată la Macy’s și am încercat un ruj superb de la Dior, noroc că am avut gândul cel bun și nu l-am cumpărat. Am mâncat la Pret a Manger, ca omul sărac și cu pretenții, am vorbit cu fetele pe Facebook. Eram happy și purtam un tricou primit de la colegi, pe care scria „mândruță faină”. No, am văzut, ne-a plăcut, mergem acasă? Nuu, locuim aici șase luni, apoi plecăm acasă. Hai să vedem unde voi locui. Zona mi se pare o fundătură, cine m-a pus totuși să vin direct din downtown? Mi-am cunoscut colegii de apartament, un cuplu, doi tineri încântători, sociabili,muzicieni. Doar că nu aveam pat în cameră și nici altă mobilă. Vina mea, trebuia să fi știut. Am intrat în panică. Apartamentul e la subsol, avem niște ferestre foarte joase. Iar panică. Am încercat să mă adun, nu știu dacă a ieșit. Am plecat de acolo și nu știu cum am ajuns acasă, probabil cu autobuzul care se chinuia oprind la fiecare stradă (în zona cu case frumoase, în care stăteam cu AirBnb). Am tras un plâns sănătos, primul din America. M-am simțit mică și singură. Și proastă. Mi-am comandat pat, saltea și manoperă de asamblare de pe Amazon, după repetate plânsete cu cardurile care nu mergeau. Următoarea zi m-am trezit mai bine, aveau un fel de farmec acele prime zile. Și după șocul cu apartamentul, aveam încă impresia că venitul aici înseamnă un început și speram, o șansă de a mă reinventa. Aici nu mă cunoaște nimeni, mi-am spus. Pot să fiu ce fel de persoană doresc. Pot fi nebună și sociabilă. Mda, ar fi bine să încep, până nu redevin eu însămi.Peste câteva zile, dau cu ochii de proprietarul de la Airbnb, un tip drăguț. El zice:

  • Hi, Simona, long time no see.
  • …I’ve been away these days. Cumva mă simțeam vinovată că nu prea m-a văzut.
  • Me too, I went to Tennessee.
  • Isn’t that really far away? (smart girl, way to go)
  • I took a plane. (smart boy, good conversation).

Nu știu de ce mă distrează așa de mult conversația asta, probabil pentru că vroiam să flirtăm puțin și nu știam ce să ne spunem.

Povestea oricui

Povestea nimănui, povestea oricui, povestea mea spusă de prea multe ori. Vi s-a întâmplat și vouă, vi se întâmplă poate chiar acum. I s-a întâmplat altuia din cauza voastră, din cauza mea. Nu e nimeni vinovat. Doar eu. Și nici măcar.

7 Noiembrie 2008, vineri după-masa, eu la ore. Sunt la master și am intrat și la doctorat, sunt un pic pierdută, am mult de lucru și nu știu cum să le organizez pe toate. Ora asta de s-ar termina mai repede să mă duc acasă. Unde ce fac? Mă uit la TV, că fetele-s plecate și plouă de rupe. Mâine mă apuc serios să citesc pentru doctorat, nu mai pot lăsa lucrurile pe ultima sută de metri, a mers până acum dar…oare cine mă sună? 0745..? Ah, se termină ora și pot să răspund.

– Ceau,Dovlecel, Vic la telefon. Poți vorbi? (Dovlecel? Vic????)

– Ceau,da, sigur, ce mai faci? Ies repede pe hol să aud mai bine.

– Păi uite, sunt în Cluj. Aveți aici o vreme frumoasă….Am ceva treabă, vreau să-mi – schimb și mașina, mai multe. Stau la un văr de-al meu, în Mărăști, el e plecat în seara asta. În fine, mi-a dat Ana numărul tău.

-Ok, super 🙂 Cât stai?

– Ah, nu știu, îți explic eu. Poate nu mai plec, haha. Anyway, cam târziu te sun, poate ai program. Am zis totuși să încerc, ai chef să ieșim la un suc diseară?

-Da,chiar ar fi fain (da, chiar ar fi faaaain, chiar îmi vine să mă urc pe pereți de bucurie și nu-mi vine să cred ce noroc a dat peste mine să mă sune tocmai el).Pe la 10 e ok? (adică, trebuie să ajung acasă să-mi fac părul, să mă machiez și să-mi și cumpăr o bluziță care să meargă cu blugii cei noi. Oare am timp să merg la mall? Ar trebui să-i zic ceva, că mă bucur că mă sună sau …?)

– Da,perfect la 10. Să te gândești unde mă duci 😉

Waw, chiar mă întâlnesc cu Vic? Simt așa o bucurie în suflet, zbor ca un spiriduș, viața e așa de frumoasă când se întâmplă lucruri bune, e roz, e mare și cu fluturi galbeni, colorați. Victor e un fost coleg de liceu, mai mare cu doi ani. Un tip drăguț, foarte drăguț, nu știu cum să zic, nu neapărat Adonis dar foarte fin, elegant, stilat. Nu știu cum făcea, nu se „băga în seamă” dar știai că-i acolo. Când era într-un cerc social, ceilalți i se adresau în primul rând lui. În liceu nu ne cunoșteam, dar mă saluta și îmi zâmbea când mă vedea pe coridor. A venit odată la noi la Cluj, când eram în facultate, tot așa, cu ceva treabă, era prieten cu Ana. Am ieșit în oraș, ne-am distrat, am flirtat puțin, faza cu Dovlecel de acolo e, că râdeam noi de cum sună alinturile din engleză în română. Și eu am rămas cu Pumkin, Dovlecel 🙂

Și acum mă sună, chiar pe mine. Oare mă place? Altfel de ce m-ar fi sunat? Oare mai e cu fata aia, Lina? Poate n-are cu cine să iasă. Totuși, vreo cinci de la el din clasă locuiesc în Cluj. Poate a mai sunat vreo trei fete și nu i-au răspuns. Poate mă cheamă cu un grup mai mare, “la o băută”. Poate, poate trebuie să mă pregătesc mental pentru varianta în care ieșim în gașcă, să nu par dezamăgită. Dar a zis să mă gândesc unde îl duc, dacă avea planuri cu mai multă lume nu eram eu factorul de decizie, nu? Merg pe stradă și mi se derulează în cap tot felul de scenarii și planuri. Ajung la mall și îmi cumpăr o bluziță de la Motivi, nu era cazul, dar, de câte ori mă întâlnesc cu Vic? Întotdeuna sunt entuziasmată înainte să ies în oraș, sunt momentele mele preferate, când mă pregătesc. Atâtea posibilități. Acum pe deasupra mă întâlnesc cu Vic, trebuie să fiu classy și degajată în același timp, să nu pară că m-am străduit dar rezultatul să fie de revistă.

Throw on your break lights,We’re in the city of wonder. Se aude Disturbia pe fundal. SMS de la Ana: “vezi că s-a despărțit de Lina, de data asta pe bune ;)”. Good to know. SMS de la Vic: “cum stai? Când ești gata?”Să las să treacă trei minute, să nu pară că stăteam lângă telefon? Nu, come on, penibil, îi răspund. Din fericire, când vine după mine (singur, by the way) nu sunt deloc agitată, nu e genul intimidant, mă simt instant în largul meu. Decid că mergem la Diesel, prea tare nu pot greși cu asta. Iar se aude Disturbia, suntem în partea de cafenea.

-Deci, spune-mi, am auzit că ești la doctorat acum. Zice el entuzismat.

-Ihim, dau din cap. De acum..o lună?

-Really,I’m impressed, girl. Ai chef să-mi spui ce studiezi sau…?

-Well,încă mai trebuie să mă decid. Dar îmi place partea de psihologie experimentală aplicată în sănătate mentală. Mai ales anxietate. Proiectul meu inițial a fost pe ceva ce se numește tulburare obsesiv-compulsivă dar nu știu cum rămâne.

Și continuăm, chiar îl interesează, pune întrebări, ascultă. El a terminat informatică, lucrează acum la o firmă dar are planuri să înceapă un bussiness, de asta a și venit la Cluj, la ceva eveniment, să vorbească cu nu știu cine. Îl tachinez că el are de fapt suflet de artist, el zice că nuu, e de fapt un mare geek, voi vedea eu. (Voi vedea? Pe bune? Ce? Eu?). Mergem în partea de club, nu știam, dar este concert de jazz.

-Pe bune, M? M-ai adus la jazz? Ești incredibilă. Mă stânge scurt în brațe.

-Îți place? Score, girl, mega score.

-Daa.Eu cânt la pian, știi? Nu știai? În fine, am avut o trupă în facultate, o tentativă. Nu cântam noi chiar jazz dar…mă rog.

-Păi,vezi? Artistul din tine 🙂 Eu nu prea sunt cu jazzul, nu-l înțeleg, cred că trebuie să ai ureche muzicală.

-It’s an aquired taste. Auzi, piesa asta se numește Take Five, foarte celebră, scrisă în cinci timpi. Orchestra ține ritmul ăsta,  în timp ce fiecare instrument improvizează pe marginea temei.

-I love it, e muzică de stare, de atmosferă. În gând: e muzică de ascultat cu tine. De condus pe drumuri lăturalnice, prin pădure, toamna, printre frunze arămii.

Mai comandă de băut. E încântat. Și eu sunt. Se uită la mine în ochi. Ne zâmbim foarte dulce, apoi …. se uită la mine cum se uită un bărbat la o femeie, îi văd lucirea din privire, grimasa de animal de pradă. “Ce-mi faci tu mie?” Îmi șoptește. Inima stă să-mi sară din piept. Îl fixez cu privirea, aș vrea să mă sărute, aș vrea să o fac eu dar mi-e frică. Dacă totuși…și nu se întâmplă nimic. Trece momentul. Just like that. Nu știu cum, n-am știut niciodată cum, dar a trecut. Inhale, exhale…Nu s-a întâmplat nimic, îmi spun. Nu înțeleg. Poate nu…Dar am văzut, eu am văzut…E ok, ne vedem și mâine, avem deja planuri de mers la masă și seara în club. Își aprinde o țigară. Îmi las capul pe umărul lui o clipă, se lasă și el spre mine. “Vrei un B52?” întreabă. “E ok și B52”.

Mâine ne vedem într-adevăr la Bolero, e, din păcate, cu văru-său. Mi-e antipatic din prima. E un băiat simplu și zgomotos. Încerc să-mi ascund dezamăgirea zâmbind frumos. Vorbește într-una, eu mă întreb dacă diseară vine cu noi, presupun că da, ah, chiar vine, ne anunță cu emfază că a făcut rost de masă în Obsession. Lasă, nu-i nimic, eu merg cu Vic, mă uit acum la el, ne zâmbim, mă întreabă ce-i recomand din meniu. Intervine văru-său:

-Deci, M,  ești la psihologie…știi să citești oamenii așa din priviri, nu? Hăhă. Ce poți să-mi spui despre mine, așa, la prima vedere?

-Că ești tâmpit. Nu-i chiar spun asta dar o gândesc aproape cu voce tare. Puține lucruri mă enervează mai mult.

-Că ești existențial deviat, îi răspunde Vic în locul meu. Thanks, dear.

Diseară,în Obsession. Port o rochiță neagră, mulată, frumoasă. Se aude o capodoperă remixată, Broomstick Song. Îmi dau ochii peste cap dar știu că-mi place. Sunt entuzismată, mă gândesc dacă va veni un moment ca cel de ieri. Văru-său se îmbată cu unii mai încolo. Vic îmi urlă în ureche cum s-a uitat el toată după-masa la un serial la modă, Californication, cât e de tare, despre ce e. Nu aud mare lucru dar mă trezesc vorbind:

-Mie nu-mi place, e parcă prea mult sex.

-Prea mult sex? Și ce dacă?

-E abordarea care nu-mi place, e parcă grotesc uneori. Nu aude ce zic, îl iau de mână și-l trag spre hol, să ne putem auzi. O mână mă atinge pe umăr.

-M! Îmi sare în brațe Bella, prietena mea, the pretty one. Blondă, solară, dezinvoltă, regina balului.

-Eu: Ești aici? Ce fain, ce bine. Hai, faceți cunoștință, Bella, Victor.Bella se uită la mine complice, e contrariată.

Eu: Vic e la Cluj cu ceva chestie legată de job, îi arăt viața de noapte.

Too much? Well, I said it.

Bella: Da? Îți place aici,Vic?

Vic: Da, e cam tare muzica. Am ieșit să îmi explice M de ce nu-i place Californication : ))

Bella: Mie îmi place, it’s like…utopia intellectual male porn. (Și râde.) Dar înțeleg de ce nu-ți place ție (către mine).

Vic: Come on, e despre mult mai mult de atât. Se uită la ea așa cum s-a uitat la mine ieri. Simt un nod în gât. Îmi ia o secundă să înțeleg…

Bella: Da, asta era partea de utopia și intellectual 😉 Unde stați, M? Îi arăt. Mă duc să-i găsesc pe ceilalți, trec pe la voi mai încolo, zice. Și pleacă.

Vic: Cine-i tipa asta?

Îmi vine să plâng, noroc că e lumina difuză. Nu mă ține mult, e prea familiară durerea asta. Încă un drink și voi uita că am ieșit cu Vic.

Eu: O prietenă de-a mea.

Vic: Pare foarte faină. E cu cineva?

Eu: Da.

Naiba să te ia, Vic, naiba să te ia, Bella, naiba să mă ia și pe mine, cu voi doi.

Vic: Ah…M, ești ok? Acum poate își dă seama că a dat cu bățu-n baltă. Hai la masă.

Mă întreb dacă se vede în întuneric când zâmbești, să nu mă prefac degeaba. Am nevoie doar de un moment să-mi revin. Nu eram îndrăgostită doar. Nu-i nimic, nu s-a întâmplat nimic. As usual. ♫ Better think twice/Your train of thought will be altered/ So if you must falter be wise. Disturbia…Mă ridic să dansez. Să nu mă gândesc. E ok, n-a fost nimic, n-a fost nimic, delete. Bella îmi face cu mâna, mă fac că nu văd, nu acum, Bella, nu pot acum. Mă adun încet-încet, curaj, nu va durea mult asta, știu eu. Nici măcar nu e un moment rău, nici măcar nu mi-am pierdut speranța. E doar c-așa a fost. N-ar fi putut fi altfel. Ca să încheiem cu cuvintele poetului:

 Şi-atâta tot!… Din ce-a putut să fie,

N-a fost decât un searbăd început

De simplu “fapt divers”, ce nu se ştie

În care timp şi-n care loc s-a petrecut!…

 (Ion Minulescu, Romanță negativă)

Take Five

Disturbia

Obsession era unde este astăzi NOA, în Observator. Diesel era unde este. Întâmplarea nu este reală, dar poza e chiar din 2008 🙂

Dating in the time of „Tinderella”

Ca un fervent consumator și bun cunoscător al datingului online, m-am gândit de multă vreme să scriu un articol despre asta. Care sunt opțiunile, ce funcționează și cu ce ne pot ajuta aplicațiile de dating. Do not be deceived, știu mai multe despre subiect decât majoritatea oamenilor, după cum este logic ca experții în dating să fie de fapt, single people.

Am vrut să scriu ceva despre experiențele mele, despre fragilitatea faptului…dar m-a încolțit fascinația dată de big data, algoritmi și umbre, presupuneri și știință, cinism și romantism, găsită la un click distanță. This is so muuch biggger than me. So, având în vedere că (according to big data) majoritatea cititorilor nu ajung până la final:

  1. Funcționează?

Da, sigur că funcționează. Mai mult de o treime din relațiile de lungă durată (în SUA) sunt azi formate online și avem date care arată că sunt la fel de trainice ca cele “întâmplate” în viața reală și că duc chiar mai repede la căsnicie (aici veți spune că din cauza auto-selecției, că intră cei mai dornici, dar ce contează).  Dacă your dating life is a bit of a bore, imaginează-ți cum ar fi fără online dating. Serios, funcționează. Ce ar funcționa mai bine ar fi magia sau…better algorithms. Ce fac aplicațiile este că aduc mai aproape oameni care altfel nu ar avea cum să se cunoască și care pot fi potriviți (ex. perfect strangers, oameni care nu împart rețelele sociale), oferind niște filtre de selecție înainte de întâlnirile față în față. Ce nu fac este să schimbe povestea, să te schimbe pe tine și strategiile tale auto-sabotoare. Sunt conversații, întâlniri, sex, relații care urmează după ce you have a new match. Long story short: vei avea aceleași probleme în online dating ca în offline. Dar să perseverăm 🙂

https://www.washingtonpost.com/news/wonk/wp/2016/03/23/the-truth-about-online-dating-according-to-someone-who-has-been-studying-it-for-years/?utm_term=.ae23df00a5a

  1. Cum funcționează?

Now, this is fascinating. Să începem cu evidentul, gigantul Tinder (like 50 de milioane de utilizatori). E ca un fel de Eminescu al aplicațiilor de dating, în sensul că toate celelalte sunt un precursor, o alternativă, o reacție la, o perspectivă total opusă față de, o sublimare a… lui.  Spre deosebire de verișorii lui mai sofisticați (Match.com, OkCupid care folosesc teste de personalitate și atitudini pentru a calcula compatibilități), Tinder îți prezintă câte un utilizator pe rând iar tu, după ce te-ai uitat de obicei la prima poză (sau ai intrat pe profil, în caz de curiozitate), swipe left (not interested) sau swipe right (interested). Dacă persoana respectivă te place, it’s a match și puteți comunica. Poți comunica doar cu matches și nu primești feedback de respingere (normal că nu, no dating app does that, I believe). Funcționează pe bază de geolocație (prin semnalul GPS al telefonului), astfel că îți arată oameni din apropiere, which is awesome. There is more…

2.2. Ce este scorul ELO și cum se calculează?

Profilele Tinder conțin poze, informații personale, ce vrei tu să scrii acolo și poți conecta contul de Instagram și Spotify (si Facebook, implicit). Fiecare profil are un scor, care se numește ELO. Cum se calculează?

Utilizatorii noi nu au ELO, astfel încât Tinder distribuie inițial profilele nou-create en masse. De aceea obții mai multe matches în primele zile de utilizare. Pe baza acestora și a datelor obținute ulterior, algoritmii Tinder îți atribuie un scor de atractivitate (nu, nu îl vei afla niciodată și poate nici nu vrei să știi) astfel încât îți arată persoane în proximitatea acestui scor. Dacă ai un scor de 6 de exemplu, Tinder te va arăta persoanelor cu scoruri 4-7 cel mai adesea, puțin probabil persoanelor de 9-10. Tough, ha? Ideea nu e să te saboteze, ci să te mențină aproape de your dating league, unde este mai mare probabilitatea de a obține matches/potriviri. Cum știe ELO cât ești de atractiv, având în vedere că nu te “vede” realmente? Sunt mai mulți parametri combinați:

  • Numărul de persoane care te plac (mă rog, swipe right la profilul tău)
  • Numărul de matches/potriviri
  • Scorul ELO pe care îl au persoanele cu care te potrivești/match
  • Frecvența cu care intri – morala fiind să intri des, să nu îți scadă scorul
  • Numărul de mesaje pe care le scrii și le primești

Deci, îți dorești să fii liked de multe persoane cu ELO mare cu care să vorbești. Tinder te „pedepsește” (adică te arată mai puțin) dacă ești prea pretențios (rata optimă este de 30-70% swipe right) dar și dacă swipe right nediscriminativ (sunt bots care fac asta pentru a obține multe matches, astfel încât ELO să crească artificial). Nu mai merge faza cu resetarea contului astfel încât să o iei de la capăt. Doar dacă te loghezi cu alt cont de FB si alt număr de telefon. Îți poți crește în mod natural scorul ELO având poze mai atractive, and that is a different chapter. Știu că sună Black Mirror freaky mindfu..dar, it’s a dating app, face ce poate mai bine ca să te țină conectat, don’t hold a grudge 🙂

http://tinderellaworldwide.com/whats-the-best-tinder-hack-heres-10/

2.3. Cum să îmi cresc nivelul de atractivitate online

Având poze mai bune. Sigur, sigur, sunt și alte lucruri care contează dar, let’s get real, pozele sunt cele mai importante. Ce spun și dezvoltatorii de aplicații, nu te îmbufna, nu o lua personal, nu e vorba despre tine ca persoană, ci despre pozele de profil. Mai în glumă sau mai în serios, abundă internetul de sfaturi de cum să fie pozele. Dacă vrei să ai succes, sau, mă rog, să nu stai deageaba pe aplicații, descurajat și amărât, nu cruța niciun efort în alegerea pozelor de profil. Go professional if you have to, serios, pozele ca lumea say a lot, nu doar despre cum arăți ci și despre alte lucruri. Let’s be clear, la stadiul acesta, nu e important să fii sincer, as long as don’t say blatant lies on your profile sau nu pui poze cu altcineva, cu tine de acum 12 ani etc, totul e permis. Beat the algorithm, dă-i în cap 🙂 Nu înșir aici toate sfaturile găsite la tot pasul pe net (the usuals, fără selfies în baie, fără ochelari de soare, nu mai mult de o poză tu cu încă 5, că e clar că dintre ei, tu ești ală mai urât, sorry, citez din Vice, nu m-am putut abține). But here’s a good one: măcar două poze cu tine în situații sociale, să nu creadă lumea că ești ciudat/ă (nu prima poză, mai încolo). Și … la fete și full body photos, indiferent ce (sigur, alea mai flatante). La băieți mai ales, înălțimea (dacă ajută) și jobul (la fel). Fete și băieți, puneți nivelul de educație. Both genders, poze cu hobbi-uri (sau whatever, cool stuff gen schi, alpinism, sport, parties la care nu sunteți turtă, călătorii). Dacă vă avantajează costumul de baie (fete și băieți), alegeți poze care vă surprind așa ca din întâmplare, nu la pozat (gen volei pe plajă, the cool party on the beach). Le-am zis până la urmă nu? Dacă nu sunteți siguri, întrebați persoane de sex opus sau whatever, the gender you’re into. Este și un site care folosește big data algorithms (ooooo) și vă spune https://www.photofeeler.com/.

Și for a little fun:

https://www.vice.com/ro/article/kbam4a/cum-sa-agati-pe-tinder-307

Întotdeauna este loc de mai bine. Și eu încerc mereu să îmi îmbunătățesc profilul. Dacă vă gândiți ceva de genul „se pare că fără rezultate”, well well : )) dar tot mă deservește mai bine decât profilul nemuncit.

Merită să îți crești nivelul de atractivitate virtuală?

Da! There’s research (pe bune, data, nu numai unii care își dau cu părerea) showing that atât bărbații cât și femeile aleg deseori în mediul online parteneri mai atractivi decât ei (cum ar veni, joacă în altă ligă). Asta duce la mai puține matches, dar, cu perseverență, poate funcționa. Deci, go for it, fii selectiv/ă dar fii conștient/ă că va dura.

https://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-6040277/Dating-apps-fail-people-contact-lonelyhearts-better-looking-themselves.html

http://advances.sciencemag.org/content/advances/4/8/eaap9815.full.pdf

2.3. Alte aplicații/ site-uri mai „profunde”

După cum se poate remarca, Tinder operează pe criterii destul de superficiale, gen poze și descrieri sumare. Alte site-uri și aplicații funcționează pe bază de compatibilitate calculată, de aceea spunem despre ele că sunt mai „serioase”. De exemplu, OkCupid (site), care este și la noi și pe care vă rog să îl folosiți, mai ales dacă nu vă place Tinder. Nu știu exact algoritmul din spate (of course not), dar îți arată persoane care sunt similare cu tine pe baza răspunsurilor la întrebări legate de personalitate, preferințe, opțiuni politice, etc. În varianta aplicație, funcționează însă cică similar cu Tinder. Match.com operează pe principii similare. Alte aplicații la modă (care by the way, sunt marketed as „te-ai săturat de Tinder? Join us”) folosesc variante mai simple, cu câteva întrebări cheie. Gen dacă ești liberal sau conservator, astfel încât să îți selecteze preferențial parteneri din bula ta politică (gândiți-vă la cât de important e asta în România acum haha, God forbid you date in the wrong bubble). Plus, încearcă să îți selecteze matches din rețelele tale (friends of your friends on Facebook). Aici unde sunt eu acum, la Boston, sunt populare Bumble (unde fata trebuie să make the first move, băieții nu au voie), Hinge (care e ca un fel de Tinder doar că poți să vezi cine te place deja) sau Coffee meets bagel (which works terrible for me pentru că îți sugerează parteneri pe bază de rețele sociale/Facebook și cum eu nu am aici o rețea prea extinsă, în fine, algoritmul nu știe ce să facă). Mai este Happn (n-am încercat încă), care îți arată persoane cu care te-ai intersectat fizic în ziua respectivă pe undeva. Interesting.

Anyway, problema cu site-urile bazate pe compatibilitate este că 1. Everybody lies and, in the dating world, everybody lies big time. Deci informațiile pe care le scrii tu frumos în site-ul de dating și pe care le preia algoritmul, sunt false („noroc” că algoritmii știu din ce în ce mai bine, they use also big data now). 2. De multe ori nu vrei neapărat ca partenerul să îți semene. De aceea, OkCupid are opțiunea de a da răspunsul tău la o întrebare, dar și răspunsul pe care ai vrea să îl auzi de la partener. De exemplu, dacă melodia ta preferată este My heart will go on (Celine Dion) și ești fată, pun pariu că nu ai vrea ca partenerul tău să dea același răspuns.

  1. Care este cea mai bună opțiune de dating online?

Aceea care are cea mai mare bază de utilizatori și care deservește vârsta ta și zona din care faci parte. Pentru România urbană, vârsta 20-40, cred că este Tinder. Nu contează că există în lume alte aplicații mai bune, mai prietenoase, mai sofisticate (vă dați seama, există Luxy, care preia cică doar oameni bogați, the Inner Circle, Beautiful People, Academic something, you name it), ideea e câți utilizatori sunt în Cluj sau wherever you are. Plus, nu uitați de atractivitatea profilului, indiferent de site sau aplicație.

  1. Cum putem îmbunătăți aplicațiile de dating?

Ce înseamnă a îmbunătăți? Să îți dea ceea ce vrei sau ceea ce de care ai nevoie? Este o replică în Love Actually, “I don’t want something I need, I want something I want”. Ceea ce vrei în materie de parteneri, după cum bine știm, s-ar putea să nu se suprapună cu ceea ce ar fi bine pentru tine pe termen lung. Deci ce ar trebui să facă aplicația? Depinde, unele sunt deja focalizate pe nunți și căsnicii, deci mă gândesc că acolo miza e mai degrabă ceea ce ai nevoie. Altele, more vicious, like T, go for want you want. Or maybe it’s just my crazy mindset :). În orice caz, aplicațiile se vor îmbunătăți cu timpul, pe măsură ce algoritmii vor deveni din ce în ce mai sofisticați și vor folosi în moduri noi that kind of data Google and Facebook already know about you. Ceea ce nu spui cu voce tare dar tastezi, dai click, you gaze at online. Data that freaks you out. Facebook lucrează deja la o aplicație de dating 😉 Nu vreau să intru în discuții pe temă, dar eu sunt pro algoritmi mai buni. Datele astea oricum există, why not use it right?

Ce mai putem îmbunătăți este consultanța în comunicare online. Cam ceea ce ziceam mai devreme despre profile. Dar nu e ușor dacă vrei să faci ceva informat științfiic, nu doar „hai să ne dăm cu părerea la pozele tale”. Și să spunem banalități pseudo-științice, gen trebuie să comunici putere, trebuie să răspunzi la mesaje la intervale variabile astfel încât să-l/o ții hooked.

Și last but not least, un profil bun nu îți vindecă rănile, nu te face mai sociabil, mai puternic, nu te duce în honeymoon wonderland. Dar îți poate oferi oportunități noi pe care altfel nu le-ai fi avut. And that’s amazing. Make the best of it.

Cea care pleacă

E frig și vânt și plouă, întuneric cu stropi mici și reci. Mă agăț de mânerul umbrelei să mă-ncălzească. Mă uit la magazinele luminoase, la restaurantele chic, la numele interesante scrise cu litere aurii. Vreme de intrat în casă cu ceva bun și cald, de ascultat muzică și de făcut sex. Eu mă zbat în ploaie, hotărâtă și fragilă, singură, the lonely wolf, the lonely princess. De data asta însă, ca de multe alte ori, nu m-a respins nimeni. Eu am respins, eu am plecat, eu am ales.

Nu am scris niciodată despre asta, despre cum e să respingi. Cealaltă postură, suferința din dragoste are însă o perversă atracție romantică; câtă literatură și câtă muzică nu s-au dus pe iubirea rănită, când avem atâtea alte frumuseți, dureri și complexități ale vieții despre care am fi putut scrie. E o frumusețe a tristeții, a dorului, a îmbrățisării în eter, o voluptate a durerii. E ușor să scrii despre asta, ai toată maculatura romantică de partea ta și toată compasiunea universului. Mai prozaic spus, eu sunt și genul care persistă în și creează din suferință, in a bitter funny kind of way, o aștept pe următoarea ca să scriu o carte. Când tu ești cea care pleacă însă, ce poți să spui? Nimic poetic, nimic romantic, nimic frumos. Nu despre tine, nici despre el. Pentru mine, a fost mereu o suferință și în a pleca din sau mă rog, a alege să nu intru într-o relație. Vinovăția faptului. Nu în toate cazurile. Dar în unele a fost. A fost o experiență mai frecventă decât eu cea părăsită. Experiență amară, cu gust de înfrângere. Nothing empowering, doar neputință. Și vinovăție.

Dacă ești o persoană care se zbate în probleme de relații, sfatul laic și profesionist este să încerci să intri în relații și cu persoane de care nu ești atrasă imediat pentru că: 1. Probabil că ești atrasă de lucrurile greșite, sau mă rog, de chestii care te fac să suferi și/sau 2. Iubirea adevărată vine pe parcurs și se clădește pe alte baze decât atracția. Cu alte cuvinte, poate că tu ești atrasă de don Diablo (???) sau mr. Darcy sau Hank Moody, dar ei nu vor sta cu tine și oricum, adevărul e că în viața adevărată, unde ca femeie te pregătești pentru copii, pentru niște ani în care ochii tăi frumoși se vor vedea tot mai greu dintre riduri, pentru crize financiare și încălziri globale, pentru boli, bătrânețe și moarte, ai cu adevărat nevoie de cineva care să îți fie alături, să poarte cu tine povara, să te țină de mână. Atracția ține câțiva ani, dar apoi? Cu atâta candoare îți oferă acest sfat femeile care sunt într-o relație de multă vreme și pasiunea a mai dispărut. Ah, atracția nu e totul (sigur, ușor e să spui și că banii nu contează, când îi ai, de exemplu, dar să nu divagăm). În această logică, sigur că am încercat și eu. N-a mers. De ce?

Poveștile celei ce pleacă sunt diverse. Au fost multe cazuri în care n-a fost nici atracție, nici căldură, nici stabilitate. Am ieșit de exemplu cu cineva care mi-a explicat pe tot parcursul câți bani are, câte mașini, dar care la final m-a pus să-mi plătesc cafeaua pentru că el avea doar hârtie de milion. Un altul mi-a povestit toată întâlnirea despre fosta lui prietenă, din nou, cum ”l-a făcut” ea de bani, el câți bani a dat, cum a rămas în pagubă, etc. Altul mi-a spus că el nu bea alcool, nu mănâncă picant, se culcă înainte de 10 seara și nu merge la festivaluri de frica atentatelor teroriste. Am plecat fără să mă uit înapoi.

Am ieșit însă și cu bărbați pe care i-am respectat, cu care m-am simțit bine, poate tocmai datorită faptului că nu aveam inima în gât. Am ieșit cu bărbați care m-au respectat la rândul lor, deschiși la dorințele mele, care mă vedeau, mă ascultau și mă căutau. Oameni buni și responsabili și deștepți, care nici nu se culcau la 10 seara. Oameni pe care vrei să îi ai în viața ta. N-am putut însă să stau. Că nu erau ca ceilalți, prinții întunericului? Nu știu, doar că mereu simțeam o vinovăție a faptului că induc în eroare, că mintea îmi fuge în altă parte, că voi răni, că pentru mine, dacă nu e atracție, nu e nimic. Simțeam agitația fiarei prinse în capcană, furia existențială a faptului că nu poți nici să învingi nici să te lași bătut. Și vinovăție din nou. Și fuga lupului singuratic. Și ușurare. Și vinovăție, din nou.

Pot doar să sper că n-am stat suficient atât cât să rănesc foarte tare. Nu merită nimeni furiile și vinovățiile mele. Profesional, nu pot să fiu onestă și să dau sfatul pe care l-am primit eu, cel puțin nu fără a fi foarte atentă cum pun problema. Nu poți trece peste atracție (sau lipsa ei) și nici nu trebuie, din respect pentru omul care vrea și merită să fie iubit. Sau fă-o, dacă ai putea liniștită trăi când cineva, sincer fiind cu tine, ți-ar spune ceva de genul:

El: M-am hotărât să fiu cu tine, draga mea. Simt nevoia să mă așez la casa mea, cum s-ar spune. M-am convins că am pretenții prea mari, standarde nerealiste, așa că am decis să mai las din ele și iată-mă aici. Ești o tipă faină, asta clar. Chiar dacă nu ești ce am visat, voi încerca să te fac fericită. Ar fi bine să te uiți în altă parte când mă fascinează femei inaccesibile, când le caut aprobarea, când flirtez. De fapt, încă mă mai gândesc la fosta, am câteodată fantezii că vine la mine și eu plec cu ea.  Sigur, mă voi strădui să avem un program încărcat, să nu stăm prea mult noi doi singuri. Să nu te miri dacă uneori voi întârzia câteva secunde înainte de a-ți răspunde la o îmbrățișare. Nu te speria, nu am de gând să te înșel sau să plec, m-am resemnat cu tine. Ok?

 

The lie in your selfies

Am citit recent o carte foarte tare, Everybody Lies și m-a dus cu gândul la… ceea ce știe toată lumea, adică ce, cum și cât mințim pe Facebook sau pe social media în general. By all means, nu va fi o pledoarie pentru sinceritate, go all vulnerable on Facebook sau așa ceva, motivele pentru care oamenii mint sunt bine întemeiate și ar trebui să o facem în continuare, pentru că, and there’s the magic, în timp, s-ar putea să te minți și pe tine un pic. And I’m all in for a good story if you want to see the light at the end of the day. Nu sunt deloc de părere că social media e un lucru rău sau mai degrabă rău (ar fi culmea, zise ea postând pe Facebook). Cred sincer că pot fi medii excelente de informare, spații de dezbatere și conexiune umană. Dar și mințim 🙂 Dacă m-ar întreba cineva (spun oricum și dacă nu), aș încerca să răspund la: de ce mințim pe social media și cum facem asta.

De ce mințim?

  1. Pentru că mințim și în viața de zi cu zi, cam 30% din conținutul e ceea ce zicem. Nu neapărat în sens de manipulare sau auto-prezentare, ci pentru că de multe ori așa se face sau nu știm ce anume ar trebui să spunem în loc de a little white lie. Dacă mă întreabă un coleg „how was your day?”, ce-ar trebui să-i spun? Să desenez o diagramă complicată, cum a variat dispoziția mea pe ore? Nah, mai bine zic „it was good”. Deci, a minți e un obicei (bun, de obicei) greu de scos.
  2. Apoi, pentru că nu ne prinde nimeni. Dacă în viața de zi cu zi trebuie să ai grijă să nu fi demascat sau să nu se vadă pe fața ta, online e mai puțin probabil. Aș putea, de exemplu, să stau în pătuțul meu pufos sâmbătă seara explorând Netflixul și să-mi dau check in la Paradise Rock Club, Boston. Simona Stefan is feeling fabulous drinking cocktails at Paradise Rock Club. Singurul risc ar fi să scrie comment colega de apartament: „I thought you went to your room in your pijamas” 🙂 Unii au pățit-o așa, so funny, căutați pe Google people who lied on Facebook and got caught. (nu, nu mi-am dat check-in în locuri fake dar am mai mințit câte puțin cu privire la dispoziție, cum naiba să și scriu, de exemplu, feeling lonely at Untold???).
  3. Pentru că vrem validare socială, măsurată în numărul de like-uri, commenturi, shares. Sigur, căutăm și primim și conexiune, eu chiar cred că social media aproapie oamenii și îi pune în legătură cu persoane cu care poate altfel n-ar mai vorbi. Îmi dau check-in aici, mă văd oameni care sunt aici sau au mai fost aici și vorbim, e un lucru bun. Dar de mințit, când o facem, este în principiu pentru validare socială. Din partea cui? Din partea cui vrei tu să te valideze 🙂

Cum mințim/despre ce?

„Mințim” poate e un cuvând dur. Dar ceea ce face ca social media să accentueze simptomele de depresie și anxietate socială câteodată este minciuna prin omisiune a celorlalți din listă. Pe bună dreptate, spunem doar o parte din adevărul despre noi, partea bună. Sigur, postez și eu having fun at the museum, by the river, the cool cafe, nu la coadă la market, in autobuz. E și un respect pentru cine se uită pe news feed, who could possibly care ? Simona Stefan is feeling bored at #coadalamagazin. Așa se face că, în timp ce tu tragi de plase prin căldură, prietenii tăi se pozează la mare, în Vamă, în Grecia, în Ibiza, în Tenerife  și atunci te gândești uite ce viață au unii. De exemplu, dacă aș avea un copil, nu cred c-aș rezista să nu postez din când în când, o poză drăguță, me and my little angel, BFFs. Dar nu cred c-aș posta Simona Stefan n-a dormit de două zile, feeling tired. Super tired. Angry and bitter. Cum ar arăta sad Facebook? Un spațiu în care oamenii să se tot plângă? Just wondering.

Sigur, nu toată lumea distorsionează în același sens și nu la fel de mult. Sunt oameni care nu dau doi bani pe postări de la mare, pe rochițe și fundițe, concerte, restaurante și sporturi extreme, relații, nunți, petreceri, grătare. Distorsionăm în funcție de valorile noastre și de audiența pe care vrem să o câștigăm. Dacă grupul meu de prieteni ar fi format din grumpy mizantropi și pe ei aș vrea să-i captivez, n-aș posta ce postez. E ca un fel de proiecție a sinelui ideal 🙂

Aaa. Si mai este un bias drăguț, spre „intelectualizare”. Big data studies show că oamenii dau, de exemplu, like pe Facebook publicațiilor pretențioase, cu ținută, deși în privat intră și pe pagini de tabloide (cam la fel de mult ca pe cele prețioase). Simona Stefan likes The Atlantic sună mai bine decât Simona Stefan likes Cancan (dar nu, chiar nu intru pe așa ceva, dădeam de exemplu). La fel cu ce muzică, ce filme, ce interese. Simona Stefan likes Fifty S Fly Over a Cuckoo’s Nest.

So, ce-am înțeles eu din toată povestea:

  • Minți frumos și decent în continuare, într-o zi te vei uita înapoi și vei spune ce poze mișto, ce vacanță, ce vremuri! Eu așa fac.
  • Rămâi lucid în calitate de privitor. Cu sau fără social media, unii au o viață mai bună ca a mea. Unii chiar sunt la mare într-o vacanță de vis cu familia perfectă. Alții nu.