My very first event

Cu mare plăcere și multă emoție, vreau să vă invit la primul meu eveniment! Vreau să vorbim despre ce ne face să ne simțim cu adevărat vii în relație cu partenerii romantici (reali sau potențiali), ce căutăm, ce ne atrage atenția, de ce ne îndrăgostim. Cu alte cuvinte, în ce direcție este setat „radarul” nostru, de ce și ce ne facem cu el? Nu vreau să vă dau radarul peste cap; măcar în această privință, vreau să vă ofer ceea ce eu cred ca este o perspectivă mai…diferită. Si mai vreau să socializăm apoi la un pahar de vin sau de altceva. Așa că vă invit cu drag, luni, 16 aprilie, de la ora 18.30 la Cafe Urania (str. Horea, nr. 4, Cluj-Napoca) să vorbim și să have a good time.
Dacă doriți să participați, vă rog să completați următorul formular de înscriere (lista este secretă :). Nu este taxă de participare, rămâne să achitați doar consumația de la bar (și eu sper să stăm cât mai mult, păcat că it’s a school night:))

https://goo.gl/forms/njKlFIG9xQm2YF7B3

Ieși, copile și râde cu fața la soare (ce ne spunem când chiar ne vorbim)

E greu de spus și totuși e important. Noi luăm de-a gata felul în care vedem lumea și modul în care privim situațiile. Așa cred eu, deci așa este. Terapia ne învață însă că nu este așa; felul în care vezi lumea, modul în care te privești pe tine și pe ceilalți nu reprezintă realitatea, sunt proiecții mentale, șabloane în care viața te-a învățat să gândești. Uneori, felul în care gândești nu te ajută. Ai vrea să îl schimbi, numai că nu știi cu ce și de unde să începi. Care e de fapt realitatea? Dacă eu văd, în esență, lucrurile mai pesimist, e pentru că realitatea e mai roz doar că eu văd doar negru? Sau realitatea e cum o văd eu și nu mă pot minți suficient? Dacă realitatea mea e diferită față de a ta, este pentru că realitățile care ne-au formatat mintea au fost diferite, eu am acces asupra unei perspective și tu asupra alteia. Poți să îți imaginezi că vezi lucrurile dintr-o perspectivă diferită, dar poți, realmente, să trăiești asta experiențial? Terapia mizează pe asta și da, terapia este de multe ori eficientă.

Uneori însă, aceste perspective sunt mai mult decât feluri de a vedea lucrurile. Se spune că devin ca un fel de mini-personalități (mini me, mini you :)), care se activează atunci când ni se întâmplă ceva semnificativ, similar experiențelor de viață care ne-au condus la formarea lor, a perspectivelor (for further reading, vezi conceptul de mode din schema therapy a lui Jeffrey Young). Ce te faci cu ele atunci, pentru că, dacă sunt mini-personalități, trebuie să le tratezi ca atare, nu? Au drepturi. Vor ceva. Le poți spune să dispară, le poți spune că greșesc. Poți să te lupți cu ele, dar ele continuă să apară. Sunt greu de convins pentru că de multe ori, mini-personalitățile tale sunt copiii tăi interiori – da, aceia care plângeau sau făceau crize de nervi când ceilalți îi abandonau, îi criticau, îi loveau, îi ignorau. Copilul din tine nu a dispărut și spun asta în sens bun și în sens rău în același timp. Este bine, pentru că…cine se bucură mai mult de soare, de flori, de jocuri, de prăjituri, de iubire, de muzică și de baloane decât copilul tău interior? Este rău, pentru că ești adult și lumea nu e datoare să se învârtă în jurul nevoilor tale. Tu știi asta, ai vrea să păstrezi copilul pentru spontaneitate și adultul pentru situații grele și reacții mature. Dar copilul tău interior nu înțelege și apare nechemat, cum apare la mine fetița nebăgată în seamă la banchet. Ce facem cu el? Un prim pas ar fi să vorbești cu el, să vezi ce vrea. Așa că am încercat și eu să vorbesc cu fetița mea interioară și iată ce mi-a spus:

– Știu că vrei să scapi de mine. Te înțeleg, nici eu nu mă plac așa de tare.

-Nu, nu e deloc așa. Ești cel mai frumos lucru pe care îl am. Nu vreau să trăiesc fără fetița mea interioară, ești identitatea mea, feminitatea mea. Doar că…

-M-ai făcut your inner nemesis. Așa ai scris pe blog 😦

-My sweet little nemesis :))

-Nu râde de mine. Spune drept, vrei să dispar.

– Bine..Nu vreau să dispari. Vreau însă să nu mai apari atunci când ești neajutorată, supărată, când te închizi în tine ca un arici. Când taci și când te temi, când mă încurci. Aș vrea să nu te mai agăți de oameni care nu ne vor. Să mă lași pe mine să iau decizii. Aș vrea să apari numai când ești playful and flirty, când râzi și ești spontană. E greu să fiu adult și să fac și managementul tău.

-Când sunt supărată, e pentru că nu știu să fac altceva. Mă simt mică și neajutorată. Tu te superi și îmi zici să dispar. Asta mă supără și mai tare.

-Mi-e greu și mie, adevărul e că nu am dezvoltat strategii destul de bune ca să te controlez. Am asumat și eu că vor avea alții grijă de noi. Eu sunt prea slabă în fața ta, ca un părinte ineficient.

-Mă duci în locuri în care nu îmi place și te aștepți să mă port frumos. Câteodată ești așa de rea încât mă pui la masă cu adulții și aștepți să apar, dar în varianta sweet and charming. Dar, dacă mie mi-e frică de mor, cum pot să fiu așa? De ce mă duci în locuri în care nu-mi place?

-Trăim o viață de adult, asta este.

-Fii adult atunci, dar nu cere de la mine ce nu pot da.

-Încerc. Vreau să cred că mai mult decât am făcut-o până acum. Vreau să îți dau ce îți lipsește cel mai mult, să te repar, să te duc în locuri unde îți place. Vreau să îți dau siguranță, să te duci și în locuri unde nu-ți place. Vreau să am grijă de tine și să te plac. Uite, am făcut un blog pentru tine.

Copilul vostru interior ce dorește? Nu spun că trebuie să le dăm tot ce vor acestor „fantomițe”, dar hint: de obicei vor să aibă oameni aproape, să se simtă iubiți și ocrotiți, să se simtă valorizați. Pentru început, putem măcar să îi ascultăm. Le putem închide gura, dar pentru cât timp? Și, mai presus de orice, merită?

8 martie sau vremea recunoștinței

Mi-am petrecut ziua de 8 martie ca orice altă zi. Nu sunt un mare fan, nu îmi amintesc să fi fost vreodată entuziasmată de această zi de când sunt eu însămi femeie. Îmi amintesc însă entuziasmul din copilărie, când, din banii de pușculiță, mă străduiam să îi cumpăr mamei ceva frumos și căutam, anticipând momentul în care îmi va primi cadoul și se va bucura. Nu zic, au fost de-a lungul anilor multe ieșiri faine cu fetele, ca de “ziua noastră” numai că…presiunea de a ne distra era parcă prea mare, ca în seara de Revelion 🙂

M-am gândit însă astăzi mult la ce înseamnă femeile pentru mine și cum sunt femeile din viața mea. M-am gândit și am rămas mută de recunoștință. Parcă le-am adunat în jur pe cele minunate și frumoase și nu cred să fie cineva cu mai mult noroc din acest punct de vedere. M-am gândit că, dacă cu băieții și bărbații mi-a fost în general mai greu să mă conectez, cu fetele și femeile nu, dimpotrivă, am avut și am interacțiuni relaxate, amuzante, inteligente, adânci, grele, pline de sens. O am pe mama, care mi-a dat totul și n-a cerut nimic în schimb. Am aproape de mine prietene și colege care mă iubesc și pe care le admir până la cer și înapoi. Fete delicate și visătoare, ca mine, care nu ridică o sprânceană când spun că m-am îndrăgostit la prima vedere. Fete bune în cel mai bun sens, cu intuiție și tact, care știu când mi-e rău și care știu să vindece. Fete ambițioase, cu cariere tari, sigure pe ele, competente și cu o mare căldură interioară. Fete care sunt mame și soții exemplare, știind în același să rămână fetele cu care ieșeam în club și povesteam drame. Fete single cool, deștepte, frumoase, puternice prin grație și ambiție. Fete frumoase, elegante și deștepte, care ies din reviste de modă și știu tot timpul ce cu ce se poartă. Fete frumoase, elegante și deștepte care nu deschid reviste de modă. Fete atât de inteligente încât pot tăia ca o lamă de cuțit în convingerile mele bine înrădăcinate. Fete care le fac pe toate la mare artă și reușesc să rămână copii.

Nu am înșiruit vorbe la întâmplare, m-am gândit la persoane specifice 🙂 Și m-am gândit să le mulțumesc din suflet, chiar și în acest mod abstract, că există în viața mea. 8 martie fericit, dragele mele!

The dating scene and matches made in Heaven

„Dacă ești single și vrei să nu mai fii, de ce nu încerci mai mult? De ce nu ieși mai des, să cunoști oameni noi? De ce nu te înscrii la cursuri? Sunt atâtea site-uri de online dating, nu se poate să nu găsești pe cineva.” De câte ori n-ai auzit așa ceva? Prietenii noști sunt bine intenționați și, în principiu, au dreptate, pentru că te îndeamnă să intri în situații în care există o mare probabilitate teoretică de a întâlni pe cineva. Dacă una dintre prietenele mele cu relație s-ar despărți, probabil ar avea din nou un partener (chances are, cunoscut chiar în locurile menționate mai sus) imediat sau în decurs de 2 luni, 6 luni, hai un an. Numai că, pentru cei cronic single, regulile jocului nu sunt aceleași. Așa că, după ce le-ai văzut și încercat pe toate, după ce ai renunțat de nu știu câte ori ca s-o iei înapoi de la capăt, îți pui întrebarea:

De ce, atunci când ești cronic single, usual dating contexts don’t work for you? De fapt, relația e invers, ești cronic single tocmai pentru că usual dating contexts don’t work for you :). De ce? În mod sigur, motivele sunt diferite pentru fiecare, pot încerca să redau niște lucruri valabile pentru mine (cred eu), în speranța că se vor aplica și altora, măcar din avion. Prin dating contexts înțeleg situațiile în care, în mod obișnuit, oamenii își „găsesc” (urât termen, implică ideea că scormonești, cauți, te zbați până „găsești” ceva într-un final) parteneri: la școală sau loc de muncă, în oraș, la diverse activități organizate, prin grupuri de prieteni, prin online dating, etc. Oricât de seducătoare, situația în care te ciocnești de cineva pe stradă și constați că e iubirea vieții tale e …puțin probabilă. Așa că ar fi trebuit să te bazezi, ca oamenii „normali”, pe situații „normale”. Ce se întâmplă însă în aceste situații? Ce se activează în tine, astfel încât nu te lasă? Vă prezint o parte din monstruleții mei.

(Ca o altă paranteză, nimeni nu intră în situații sociale doar cu ideea să „găsească”, sigur că aceste situații sunt dorite și valorizate în sine. Dar să fim sinceri, dacă ești single și nu mai vrei să fii, măcar prin firul minții îți trece ideea că poate poate.)

  1. Ieșirile în oraș și fetița de la banchet

Mă pregătesc să ies în oraș, să zicem că la club. Mă îmbrac frumos, mă aranjez, mi se pare că sunt drăguță. Îmi pun muzică pe fundal și anticipez ce seară mișto voi avea. Îmi propun să fiu încrezătoare, să zâmbesc, să dansez, să par degajată. Ajung în club, mă întâlnesc cu fetele, bem ceva, dansăm. Uite un tip drăguț, hai să ne uităm discret la el. E cu cineva? Pare că nu, e cu un prieten. Mă uit la el, el se uită la mine. Mă mai uit, se mai uită. Până când el intră în vorbă cu o altă tipă, cu care eu imediat mă compar – e mai frumoasă, mai bine îmbrăcată, mai dezinvoltă, normal că…și sunt din nou fetița de 12 ani cu care nu dansau băieții la banchet. Tot așa mă pregăteam și atunci, plină de speranță. Tot așa, băieții nu mă prea băgau în seamă. Aveam de atunci o strategie. Când începea o melodie nouă, băieții veneau spre noi să ne invite la dans. Pentru a nu se vedea cât sunt de dezamăgită când o alege pe fata de lângă mine, mă uitam în altă parte sau încercam să zâmbesc sau să par plictisită. Așa fac și acum. Doar că toate măștile astea ineficiente nu pot ascunde cuțitul pe care îl simt în piept și nodul din gât. Fetița de la banchet și-a intrat în drepturi. Încerc să o alung: „hai pleacă, ce mare lucru, mă faci să îmi piară tot cheful”. Ea: „da pe noi de ce nu ne invită? Uite, a mai venit un tip și vorbește cu prietena noastră. Cu noi de ce nu?”

Un exercițiu de psihoterapie ar fi să vorbesc cu fetița asta. Am încercat, i-am spus : „de ce n-ai fost în stare, de ce nu te-au plăcut băieții? Din cauza ta mi-e greu acum, fetiță proastă”. La care ea a răspuns la un moment dat: „eu eram un copil, de ce nu ești tu în stare, care ești adult?” Touché. Așa că adultul din mine a învățat cum s-o controleze pe fetița asta. De fiecare dată când plecăm undeva, îi șoptesc: „asta nu e o situație cu miză, nu e despre noi, doar ne distrăm”. Așa că I learned to enjoy parties (aproape) fără nici o miză.

  1. Situațiile sociale, Crăiasa Zăpezii și aceeași fetiță de la banchet

O seara faină cu niște prieteni. Suntem la cină, la un local posh. Vin niște amici de-ai prietenilor  mei și vor să stea cu noi la masă. Prima dată, Crăiasa Zăpezii (o parte din mine legată în principiu de orgoliu) se uită la ei și analizează situația – par ok oamenii ăștia? Zice că da. Începem să discutăm, râdem, la un moment dat îmi expun un punct de vedere clar și inteligent, sunt mândră de mine. După o vreme, conversația se liniștește. Și zice unul dintre nou-veniți: “M, mai zi și tu ceva/de ce ești așa tăcută/M, taci odată că ne-ai înnebunit haha”. Simt că îmi dau lacrimile. Învinsă pe toate fronturile. Credeam că mă descurc bine și uite că….fetița de la banchet a apărut și aproape că plânge, dar optează pentru un zâmbet chinuit adresat celui care a făcut remarca lipsită de tact.

Toată viața am fost timidă, m-am luptat cu asta cât am putut. Cu vârsta, timiditatea a mai scăzut, asta se întâmplă în general, nu numai la mine, studies say. Nu prea poți însă “scăpa” de timiditate; de fobie socială da, poți să devii din disfuncțional, funcțional. Poți să înveți să îți stăpânești fricile în situații specifice dar nu poți să nu mai fii timid, it’s a personality thing (you know, introversie, modelul Big Five, eritabilitate). Dar eu nu mă împac cu asta și nici Crăiasa. Sunt un introvert care vrea să fie extravert. Nicicum nu acceptă că nu poate.

  1. Activități sociale organizate în grup

Mă refer aici la genul de activități care sunt organizate de o instituție (gen) cu alt scop decât datingul, dar unde, zice psihologia populară, ai putea să și „agăți” ceva dacă tot te duci :)): cursuri de diverse tipuri (dans, limbi străine, pictură, teatru improvizat sau ce mai este), activități în aer liber (drumeții, agricultură new age), activități caritabile, voluntariat. Activitățile acestea sunt foarte ok, pot fi o excelentă ocazie de a face lucruri care să te împlinească cu adevărat. But there’s a catch: trebuie să-ți placă activitatea în sine, în nici un caz să nu te duci acolo în scop de dating :). Trust me on this, merită să te duci doar dacă poți răspunde clar, răspicat și sincer DA la următoarea întrebare: „dacă ai avea certitudinea că aici nu întâlnești pe nimeni, ai mai veni?” Am fost odată la o activitate de plantat copăcei. Am făcut o excelentă muncă de auto-convingere în ideea în care este o activitate importantă, eco-friendly, este în natură, sănătate, peisaj, deci nu prostii….etc. Too funny not to tell what went through my mind: „e evident că sunt singură, toată lumea crede că am venit la agățat, uite un tip drăguț….nuu, gândește-te la copăcei, da oare dacă vorbesc cu el crede că…, zice că îi place natura, eu ce să-i zic – și mie, dar mai ales din mașină???”

Ce să faci atunci? Nu știu ce e de făcut pentru a fi cu cineva. Ar fi culmea să știu și să am, paradoxal, blog de single girl. Știu însă când am fost fericită, inclusiv în iubire. Știu cum e să fii plenar fericit lângă cineva și știu cum e să fii plenar fericit singur. Doar că nu-mi iese tot timpul. Deocamdată îmi iese doar atunci când e mulțumită Crăiasa Zăpezii, iar fetița de la banchet se simte în siguranță.  Nu vreau să trăiesc toată viața după pretențiile unei Crăiese și plânsetele unei fetițe. Încerc să le rezolv. Dar, deocamdată, știu că nu mă vor lăsa în pace până nu le dau ce vor.

Deci, ce să faci? Răspunsul meu ar fi să faci lucruri și să intri în situații în care cea mai bună versiune a ta apare spontan. Pentru mine, sunt acele situații în care mă simt în siguranță (ex. cu prieteni, colegi, familie) și culmea, acele situații în care mă simt sigură pe mine. Oricât îmi venerez fetița interioară, siguranța de sine și competența are…hot 🙂 Mă simt bine așadar în situații în care pot să îmi expun un punct de vedere profesional corect, în care pot discuta despre ceea ce știu, în care vorbesc cu oameni care vor să mă asculte. Prin contrast, nu mă simt nici în siguranță și nici sigură pe mine când ar trebui să ies în evidență din mulțime, când ar trebui să fac small talk sau să impresionez necunoscuți. Normal că trebuie să faci și așa ceva, dar nu e nimic greșit în a te bucura cât mai des de cea mai bună versiunea a ta. Caut-o pe ea în primul rând, caută-te pe tine 🙂

 

Ce lași în urmă și ce iei cu tine?

Nu am fost niciodată genul care să știe să se despartă, de locuri sau de oameni. Simt un ghimpe în suflet de fiecare dată când plec de acasă de la mine mai mult timp, de fiecare dată când plec de la ai mei, de fiecare dată când merg într-un loc în vacanță și știu că s-ar putea să nu mai merg acolo niciodată. A trăi în mai multe locuri succesiv mi se pare un coșmar, deși e o dovadă frumoasă a renunțării, a conștientizării faptului că de fapt, niciun loc nu e al tău cu adevărat. Și niciun om.

Am fost în weekend în casa în care a copilărit bunica mea, apoi tata și frații lui. Eu mergeam acolo în vacanțe, mult în copilărie și mai puțin acum, la maturitate. Când eram mică, casa aceea, ca orice casă a copilăriei, avea o dimensiune mitică. Mi se păreau foarte mari și casa și grădina și strada. Aveam prieteni, aveam vise. Când eram mică, îmi închipuiam că acolo va fi primul meu sărut, că acolo va fi primul loc unde voi face dragoste. Nu a fost acolo, dar m-am gândit la asta 🙂 Știam toți pomii după denumire, eu care, în general, dacă un copac nu are realmente mere sau pere în el, nu știu ce e. Știam în ce punct al dealului apune soarele, în funcție de anotimp. Știam ce peisaj am din fiecare unghi.

Cu anii, dimensiunea mitică s-a mai dus. M-am înstrăinat, mergeam mai rar, era și departe de Cluj. Nici nu mă străduiam să ajung acolo cât de des aș fi putut. De ce s-o fi făcut, când casa era etern acolo? Acum aparține altor persoane. Eu știu că nu mai e a noastră și totuși nu cred că nu mai e a noastră. Cum se poate ca locurile copilăriei mele să nu mai fie ale mele? Munții se văd frumos de peste tot, dar, de la noi, se vedeau într-un anumit fel. Acum va trebui să merg 300 de kilometri ca să mă uit la peisaj din colțul străzii. M-am plimbat prin grădină și prin curte ca pentru „ultima dată”, am plâns, am făcut repede câteva poze (mi-am dat seama că nu am așa multe poze acolo, cine își face poze în locuri etern ale lui). Îmi dau seama că nici cu dragul meu de apartament nu am poze aproape deloc și mă gândesc să mă mut din el curând.

Adevărul e că eu n-aș pleca de nicăieri, aș rămâne puțin peste tot, aș reveni din când în când. La fel și cu oamenii. Eu nu pot pierde locuri și oameni, nu pot să mă lupt, nu pot să mă smulg. Ce încerc eu să fac e un fel de acceptare în trepte, care începe cu a nu te gândi cu adevărat la enormitatea pierderii. Nici negare nu e, ci un fel de procesare selectivă. De fapt, nu trebuie să te lași de lucrurile dragi. You just leave your life și cu timpul, te vor mai lăsa ele pe tine, în trepte.

What you miss by being single… or the big slice of pizza

Am auzit odată o poveste. Era despre o femeie single la 40 și ceva de ani care fusese single aproape toată viața. Spunea că, pentru ea, viața este ca o pizza din care lipsește o felie – aceea cu relația de cuplu – , dar că s-a putut bucura de celelalte felii. Am fi tentați să spunem dar stai….what a big f… slice of pizza! Is it? Cât de mult contează apartenența într-o relație de cuplu pentru fericirea nostră? Am încercat să mă bazez pe date științifice pentru acest răspuns, mai mult decât pe revelațiile mele nocturne (sau diurne :)).

În primul rând, aș vrea să spun că este un domeniu greu de studiat științific. De ce? Pentru că ai nevoie de date pe grupuri mari (loturi de mii de persoane) și reprezentative pentru populație, astfel încât să surprinzi cum stă treaba și în funcție de gen, vârstă, statut socio-econimic, să nu compari mere cu pere. Sigur, trebuie să îi prinzi în lot și pe cei miserably married și pe cei happily single, or the other way around. Apoi, te-ar interesa și cum evoluează lucrurile în timp, iar aici ai nevoie de studii longitudinale (care urmăresc evoluția participanților pe niște dimensiuni cheie, de-a lungul anilor). Nu în ultimul rând, concluziile studiilor se schimbă de la decadă la decadă. Vom vedea de ce. So, the long story short is:

  • Oamenii căsătoriți și cei care sunt într-o relație de coabitare sunt, în medie, mai fericiți, mai sănătoși și au un nivel mai ridicat de stare de bine decât cei singuri. (Și aici a fost o poveste, datele de mai demult (din anii ’80) indicau un avantaj al căsniciilor și față de coabitare, în timp ce datele mai recente nu mai prezintă același tablou, probabil datorită reducerii stigmei legate de relațiile neoficializate). Însă, nu sunt diferențe (sau diferențe mult mai mici, depinde de studiu) între cei „cuplați” și cei single cu privire la relațiile sociale. Cei single au chiar un plus pe dimensiunea autonomie (șocant :)). Let’s remember this.
  • Diferențele dintre cei în relații și singles se estompează în timp, adică există un honeymoon effect al relațiilor de cuplu – echivalent nu cu luna de miere, ci cu primii ani de după formarea unei căsnicii/relații. Un avantaj mai mic rămâne însă și după aceea în favoarea celor în relații.
  • Diferențele dintre cei în relații (mostly studied as married) și cei single se estompează în studiile mai recente. Sunt mulți factori care explică de ce este de fapt mai ușor ca în trecut să fii single: stigmatizare mai redusă, faptul că tot mai mulți oameni aleg să fie single in the pursuit of happiness, so to speak :), faptul că în prezent oamenii, femeile în special, își permit tot mai mult să pursue happiness (adică nu mai sunt constânse să marry into siguranța zilei de mâine), etc. Astfel de concluzii sunt confirmate și de diferențele dintre culturi – în special în funcție de statutul femeii care variază mult între culturi în funcție de factori …diverși și prea mulți pentru a fi enumerați.
  • Bărbații de vârstă mijlocie care sunt single o duc mai rău decât femeile single la aceeași vârstă. Dar nu toate studiile confirmă.

So, all in all, being single is not that grim :).  O cercetăroare din Statele Unite, Bella DePaulo, susține chiar că femeile single au o viață mai fericită decât cele în relații din anumite puncte de vedere (alegeri libere, auto-dezvoltare, construirea propriului sens în viață) și că nefericirea lor se datorează, în mare parte, discriminării la care sunt supuse – faptul că societatea e centrată pe ideea de căsătorie (inclusiv legal și financiar) și cultura populară e, cum s-ar spune, “obsedată de nunți”. Într-un fel, spune ea, e surprinzător cât de bine ne descurcăm noi, cei single, cu toată presiunea la care suntem supuși. Să fim corecți, are puține date, deci nu o luați de-a gata.

Concluzia mea personală e că nu merită să îți trăiești viața în umbra fericirii pe care s-ar putea să o ai în cadrul unei relații ipotetice. Ar fi bine pentru noi să trăim o viață care să merite a fi trăită, chiar dacă single. Există un dram de adevăr în ce ne tot spune pop psychology – fericirea, încrederea, iubirea vin din tine, nu din altă parte. Le-am găsit, eu personal? Parțial, nu tot timpul, nu pe toate 🙂

Dar am găsit mai mult acceptându-mă un pic decât printr-o luptă de 12 ani cu mine. De exemplu, am găsit, odată cu acest blog, niște conexiuni reale cu oameni, mai multe decât încercând să schimb subiectul când vine vorba despre cu cine sunt și dacă sunt, mai multe decât încercând să mă ascund sub preș. Este o bătălie în care am câștigat ceva renunțând câte puțin. La încleștare, la scenarii legate de părerea celor din jur, la imaginea celei demne și mereu cu capul sus.

 

Referințe:

Matu, S. (coleg și prieten, mulțumesc pentru informații) (2017).  Suportul și relațiile sociale. În Szentagotai-Tătar, A., și David, D. (Eds.), Tratat de psihologie pozitivă. Polirom, Iași.

Marks, N. F. (1996). Flying Solo at Midlife: Gender, Marital Status, and Psychological Well-Being. Journal of Marriage and Family, 58,  917-932.

Musick, C., & Pumpass, L. (2012). Reexamining the Case for Marriage: Union Formation and Changes in Well-being. Journal of Marriage and Family, 74, 1-18.

Schultz Lee, K., & Ono, H. (2012). Marriage, Cohabitation, and Happiness: A Cross-National Analysis of 27 Countries, 74, 953-972.

Uecker, J.E. (2012). Marriage and Mental Health among Young Adults. Journal of Health and Social Behavior, 53(1), 67‑83.

https://www.psychologytoday.com/blog/living-single

So…who’s your dark knight in shiny armour? Or who’s your Nino Sarratore?

Am încercat să găsesc un răspuns bazat pe date științifice la întrebarea “de ce suntem single”, pentru a vedea dacă zecile de lozinci de pe internet (ex. ai sindromul unicornului, nu ai încredere în tine, ai așteptări nerealiste, etc.) au o bază. Nu am găsit până acum prea multe informații științifice de natură să spună ceva ce nu știm cu toții (dar mai caut). Cele mai multe converg spre ceva de genul fie nu vrei, fie nu poți, fie combinația dintre ele, aceste lucruri cu denumiri sofisticate :). Mi-am dat seama că nu există un răspuns valabil pentru toată lumea (shocker, indeed, ce să spun :)). De fapt, răspunsuri mai insightful (nu neapărat confirmate de date, pentru că aceste concepte din sfera relațiilor intime sunt a naibii de greu de măsurat psihometric) am găsit tot în literatura legată de cupluri și relații, pentru că noi, cei singuri, facem de fapt parte din marea familie a celor care au, în mod repetat, relații disfuncționale cu parteneri romantici. Citesc acum o carte despre femei care se implică în relații cu bărbați nepotriviți și găsesc că unele lucruri par să mi se aplice și mie, chiar dacă psihologia de cuplu are această capcană, în care orice comportament disfuncțional prezent poate fi explicat prin orice backgound familial. De exemplu, un climat familial în care tatăl era rece și absent și mama depresivă ar explica și tendința de a te atașa de bărbați reci, dar și tendința de a avea grijă de bărbați cu probleme (alcoolici, iresponsabili, etc) sau evitarea cu totul a relațiilor de cuplu.

Ceea ce răzbate și mi se pare că sună profund adevărat pentru noi toți, cei mai disfuncționali un pic, este…there we go, just say it…dificultatea de a te conecta intim la o altă persoană într-o relație. Intimitatea înseamnă siguranță, apropiere, căldură și este esența relațiilor funcționale pe termen lung. Nu este ceva de tip totul sau nimic: ori ești intim legat de partener, ori pace bună. În unele momente intimitatea este mai strânsă în cuplu, în alte momente simțim nevoia de puțină distanță. Și oamenii pot avea o capacitate mai mică sau mai mare de a se lega în mod intim de alții. La nimeni nu este 0 sau 100%. Pentru noi însă, cei cronic single, pornind de la premisa că nu este o alegere asumată, ci o stare de fapt, cred că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să ne uităm mai de aproape la acest lucru, la dificultățile de intimitate în relații. Aș vrea să am și soluția, dar drumul începe cu numirea lucrurilor de nenumit. Încep eu. La mine, cred eu, intimitatea a fost blocată de dorința de a-l cuceri pe “Nino”. And the story goes like:

Demult, în era Backstreet Boys

– Eu nu stau cu tine, zise Nino.

– …..

Odată demult, o fetiță de 12 ani încerca să se facă plăcută într-o clasă nouă. Era destul de singură, nu avea prieteni. Părinții o mutaseră la o școală mai bună. În fosta clasă se simțea iubită, avea prieteni, era populară. Aici, în noua clasă însă, erau copii de familie bună, veniți de la școli bune. Erau câteva fete mai frumoase și mai deștepte, erau fete pe care le plăceau băieții și profesorii. Erau și băieți drăguți și băieți răutăcioși, unii erau și și. Profesorii aveau pretenții. Sigur, erau 40 în clasă, nu puteau să le acorde atenție tuturor copiilor. Îi remarcau pe cei foarte buni, foarte simpatici și pe cei care creau probleme. Ea însă nu făcea parte din nicio categorie. Era timidă, mai timidă decât știuse. Nu știa ce să le spună colegilor, nu știa să initieze conversații, nu știa să se joace.  Când le povestea părinților cum a fost la școală, povestea întâmplările celorlalți copii, ei nu i se întâmpla mare lucru. I s-a întâmplat însă ca, într-o zi, să fie mare gălăgie în clasă și să intre profesorul pe neașteptate. S-au repezit toți spre bănci. Ea a nimerit într-o bancă cu Nino. Era un băiat drăguț, popular, mai răutăcios din fire. I-a spus ce i-a spus. Ea ar fi vrut să intrebe de ce, dar n-a făcut-o. Ar fi putut să răspundă „nici eu nu stau cu tine”. Era însă evident de ce nu vroia să stea cu ea. Cine vrea să stea cu o fată invizibilă?

Adevărul e că fetița aceea a suferit mult. A încercat din toate puterile să învețe bine și să intre în grațiile lui Nino și ale celorlalți asemenea lui. Nu prea vehement, să nu fie respinsă din nou, dar a fost mereu prin preajmă. Avea vise în care era în compania lor, fericită. Dacă ar fi cu Nino, ceilalți ar vedea-o. Când, niște ani mai târziu, Nino a sărutat-o la un party, a fost în al nouălea cer. “În sfârșit trăiesc, nu mai trebuie să lupt, acum sunt fericită”, a crezut ea. Când a evitat-o a doua zi, s-a năruit cerul. Din nou, de la capăt? Tot liceul a fost petrecut în umbra lui. L-a reiterat pe Nino odată, de două ori, de n ori. Nu pe cel real, ci ideea a ceea ce înseamna el. Odată, un „Nino” a plăcut-o, ea a fost într-adevăr fericită. Apoi și-a dat seama că de fapt, el nu era „Nino” cu adevărat și s-a distanțat. Altădată și-a dat seama că un tip era „Nino” numai după ce acesta a părăsit-o brutal, plecând cu o altă femeie de mână prin fața ei. Pe unii „Nino” îi urmărea de la distanță, de frica respingerii. Cu alții a avut curaj, a fost fericită, cu o fericire ce numai visele nebune ți-o pot da. Dar „Nino”, în multele lui variante, spunea într-un final, mereu, același lucru: „eu nu stau cu tine”. A încercat să scape de “Nino”, de multe ori, încercând să intre în relații cu bărbați care nu îi semănau. A ajuns să lase în urmă și băieți, apoi bărbați care ar fi vrut să-i fie aproape. Pentru că nu erau „Nino”. Știa că „Nino” nu vrea intimitate; sinceră dacă era cu ea, știa și că nevoia ei de el nu prea avea de a face cu intimitatea, ci cu alte nevoi. And there’s the thing…

Mă gândesc că nu voi scăpa niciodată cu adevărat de „Nino”. Știu că a te lupta brutal cu el nu funcționează. Aș vrea însă să îl găsesc mai mult în mine decât în alții, să coexistăm pașnic și să mă slăbească.

Anii de psihologie m-au ajutat, cred, să răspund la întrebarea „Who the fuck is Nino?” Sau, mai relevant, de ce simt că am nevoie de el? Am făcut odată o listă cu vreo 20 de concepte psihologice de gen: scheme dezadapative, fear of rejection, lipsă de încredere în sine, standarde nerealiste în relații, atașament anxios sau evitant, după caz, etc. E nașpa de tot când mă gândesc că, de fapt: 1. Nino nu vine. 2. Și dacă vine, nu ar fi foarte sigur că m-ar vrea. 3. Dacă m-ar vrea, poate n-ar mai rămâne „Nino”. 4. Și dacă totuși ar rămâne „Nino”, nu e ca și cum tâmpeniile de mai sus nu m-ar mai deranja.

Nu știu încă cum să scap de el sau cum să trăiesc în pace cu el lângă mine. Dacă aș ști, v-aș spune. Nu dându-l afară în negare însă, asta știu 🙂 Cunoașterea profundă a lui Nino cred că ajută. Că voi reuși sau nu să mă dezlipesc de el sufletește, nu știu. Dar măcar știu de ce.

Dincolo de ale mele, mi-ar plăcea să vă gândiți, who’s your „Nino”? Unde l-ați găsit și cum ați scăpat de el (dacă)? Nu vă gândiți că Nino al vostru trebuie să fie la fel ca al meu. Poate fi cu totul diferit. Nu cred că toată lumea îl are. Dar, dacă viața de cuplu a fost mostly a struggle, chiar dacă ați învins, merită să îl căutați, măcar să știți de ce :).

 

P.S. Numele de Nino este preluat după personajul Elenei Ferrante din Tetralogia Napoletană, Nino Sarratore. Teoretic, cartea ar trebui să te facă să nu-l mai vrei pe Nino (este și un site care se numește ceva de genul fuckninosarratore.com). Poți încerca.

Despre flăcări, uimire și priviri călcate în podea

Am auzit de curând o melodie care mi-a intrat în suflet, “Dacă vrei” de la Celelalte Cuvinte. Zice așa (și sună și mai bine pe muzică):

Dacă vrei privirea să-mi las în podea,

Calcă peste ea.

Dacă vrei de tine să simt că-s robit,

Lasă-mă uimit.

Dacă vrei cu tine lumina s-o împart,

Lasă-mă să ard.

Îmi pare rău că nu știu să calc peste priviri și că nici nu știu să mă joc cu focul. Sau știu, numai că pierd de fiecare dată :).  Mă gândesc că e o mare cauză a faptului că nu am avut demult o relație adevărată, adevărată în toate sensurile. Nu știu dacă versurile cântecului asta vroiau să spună, dar mie îmi sună așa: fă să simt că îmi ești indispensabilă. Mare miză, mare scop, nu îi iese oricui și nu cu oricine. Și totuși, that’s what it takes. Sigur, relațiile adevărate nu sunt numai ardere, fierbere, robire, blesteme, Wuthering Heights. Such a romantic, you all say…

Truth be told, mi-e ciudă că nu am reușit să semăn flăcări. M-am săturat să mă întreb dacă asta e o vină, dacă e cauza pentru care nu am fost iubită destul. De atâtea ori mi-a venit să mă sfâșii. De atâtea ori mi-am spus: “tu nu înțelegi că nu ești genul care să intre-n carne? Care să fluture din gene și să facă lumină și întuneric? Tu nu înțelegi că focul tău e prea firav, prea în bătaia vântului, prea timid? Ți se pare că poți muta munții și când colo te întrebi la fiecare pas dacă e bun drumul”. Adevărul e că mă zbat să nu înțeleg, cum mă tot lupt eu cu rațiunea, pentru că mă tem că m-aș topi. De fapt nu eu m-aș topi, ci partea aceea pe care o iubesc totuși la mine, copilul rebel pentru care încă lupt.

 

P.S. Wuthering Heights este un roman al lui Emily Bronte, despre un cuplu de adolescenți forțați de circumstanțe să se despartă. Ei însă se iubesc toată viața cu o iubire pasională și încărcată de furie. Cred că era mai bine dacă nu m-ar fi formatat cartea asta, dar, cum se spune, amu-i târziu :).

Ca un exemplu, personajul principal, Heathcliff, atunci când moare Cathy, iubirea vieții lui, spune:

“Catherine Earnshaw, may you not rest as long as I am living; you said I killed you—haunt me, then! The murdered do haunt their murderers, I believe. I know that ghosts have wandered on earth. Be with me always—take any form—drive me mad! only do not leave me in this abyss, where I cannot find you!”

Arta compromisului și absența ei

El: M-am hotărât să fiu cu tine, dragă M. Simt nevoia să mă așez la casa mea, cum s-ar spune. M-am convins că am pretenții prea mari, standarde nerealiste, așa că am decis să mai las din ele și iată-mă aici. Ești o tipă faină, asta clar. Chiar dacă nu ești ce am visat, voi încerca să te fac fericită. Ar fi bine să te uiți în altă parte când mă fascinează femei inaccesibile, când le caut aprobarea, când flirtez. De fapt, încă mă mai gândesc la fosta, am câteodată fantezii că vine la mine și eu plec cu ea.  Sigur, mă voi strădui să avem un program încărcat, să nu stăm prea mult noi doi singuri. Să nu te miri dacă uneori voi întârzia câteva secunde înainte de a-ți răspunde la o îmbrățișare. Nu te speria, nu am de gând să te înșel sau să plec, m-am resemnat cu tine. Ok?

Eu:………….???………………….

Răspunsul rațional ar fi …NO, NOT OK, you bastard. Nu? Ce e mai bine, să fii la capătul compromisului cuiva sau singură? Până la urmă, a fi la capătul compromisului cuiva sigur nu e spre fericirea ta, oricât te uiți în altă parte.

Sigur, în lumea reală, nimeni nu zice așa ceva. Probabil they keep you guessing și tu te străduiești să nu vezi printre rânduri și…să te uiți în altă parte, din nou.

Din fericire, eu nu am fost în postura asta, de a fi culmea compromisului pentru cineva, sunt prea incomodă pentru așa ceva. Măcar dacă făceam mâncare…:) Dar nici eu n-aș putea să fac asta unui bărbat, din respect pentru omul care merită să fie iubit. Asta este problema mea cu scăderea standardelor, compromisul, pretențiile prea mari, etc. Oricum te învârți, nu ești lipsit de onestitate dacă faci compromisuri în alegerea partenerului?

Psihologul din mine poate contraargumenta: nu trebuie să privești lucrurile așa radical, standardele se pot flexibiliza, până la urmă când te îndrăgostești oricum intri „orb” în relație, deci tot aici poți ajunge, dacă ajungi la intimitate cu o persoană standardele vor conta mai puțin, uneori dragostea vine pe parcurs, standardele tale nu neapărat reprezintă ceva de care ai nevoie, etc.

Dar, și așa, nu tot lipsit de onestitate este compromisul?

Nu zic că o relație bună trebuie să se bazeze pe îndeplinirea standardelor. Până la urmă, te poți îndrăgosti de persoane care n-au nimic de-a face cu standardele tale, Praised Be!, cum zice un serial la modă. Doar că atunci nu mai este un compromis. Cum ar veni, ți se modifică standardele de n-ai aer :).

The (Merry) Christmas of a single girl

Mulți dintre noi ne-am obișnuit să ne plângem în legătură cu ce a devenit Crăciunul: sărbătoarea începe prea devreme (din noiembrie parcă nu se mai vorbește de altceva, se aud colinde peste tot astfel încât în zilele de Crăciun parcă nu mai ai chef de ele), este prea mult consum, isteria cadourilor, nu mai găsești parcare la mall, prea multe petreceri și reuniuni, prea multe bilanțuri pe care ți le faci sau ți le fac alții. Dar participăm an de an la toate astea și nu ne forțează nimeni și cred că, pe undeva, ne place. E o perioadă în care timpul se condesează și ești prins într-un vârtej de luminițe și culoare, de cadori, conversații, repetiții, planuri, oameni.

Este, în egală măsură, o perioadă stresantă, simți uneori că tremuri de oboseală încercând să nu dezamăgești pe nimeni și să nu lași lucruri nefăcute pentru la anul. Legendele urbane spun că este și un sezon al depresiilor, deși vârful ar fi în luna ianuarie, unde avem the infamous Blue Monday (în a treia săptămână din ianurie, când, vorba aceea, nu mai avem bani, e frig afară și vara e departe). Sunt însă puține studii științifice în acest sens, iar cele care sunt indică o ușoară creștere a dispoziției disforice (melancolie, tristețe) în perioada sărbătorilor, dar nu a depresiei clinice (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3257984/). În acest context, suntem noi, oamenii single, mai vulnerabili? Da și nu. Aproape în fiecare an, prin noiembrie, am o perioadă în care mă cuprinde groaza sărbătorilor, ceva de genul „acum i-acum, anii trecuți a mai fost cumva dar acum ce fac cu atâtea zile libere? Mă mai invită cineva, eu am pe cine invita? Iar mă voi simți ca o ciudată cu atâtea reclame, filme, emisiuni cu familii în jurul bradului”. Până la urmă se rezolvă lucrurile și ajung și mă simt bine, deși nu scap în totalitate de melancoliile aferente – sigur, poftiți, vă rog, dragi gânduri negre, să îmi amărâți Crăciunul :).

Can you have a single Merry Christmas? Răspunsul meu, în final, este da, Crăciunul și Anul Nou nu au legătură cu faptul că eu sunt single, ele sunt experiențe din care, eu, ca single, pot extrage și unele avantaje pe care cei într-o relație uneori nu le au. Mi se pare greu într-adevăr, să fii singur (realmente singur, nu doar single) de sărbători – adică să nu ai aproape familie, prieteni, oameni cu care să petreci. Dar a fi single, să fiu sinceră, aduce și unele avantaje.

  1. Petrec timp de calitate cu familia mea…și doar a mea :). Egoist, desigur, dar o parte semnificativă din mine se bucură că nu trebuie să îmi împart timpul între părinții mei și alți părinți. Familia partenerului poate fi o bucurie, nu zic nu. Dar poate să nu fie, sau și dacă este, posibil tot să tânjești după ai tăi.
  2. Nu trebuie să cumpăr cadou pentru partener. Nu, greșit, ștergem peste. I would actually love to do that.
  3. Argumentul de mai sus, doar că în relație cu prietenii. De data asta știu că am nimerit-o. Cui îi plac toți prietenii partenerului și cui îi convine să renunțe la timp de petrecut cu prietenii lui/ei pentru aceștia? NIMĂNUI 🙂
  4. Tot în sfera independenței (că doar suntem single cu un motiv, nu?) – faptul că alegi ce faci cu timpul tău cu mult mai puține constrângeri. Eu nu trebuie să mă gândesc la ce vrea altcineva să facă cu timpul meu. Mdaa, uneori e trist, dar alte ori e awesome. De exemplu, ce faci dacă vrei foarte mult să mergi undeva și partenerul tău nu are chef? 1. Renunți și stai în casă cu gânduri de răzbunare viitoare sau 2. Îl târăști după tine și speri că măcar se va preface că se simte bine. Ambele opțiuni mi se par nașpa. Aș fi tentată să spun că există opțiunea ca tu să mergi și el să stea, dar, din câte văd, programul separat e un tabu în multe vieți de cuplu. Nu înțeleg de ce. Și eu jucam joculețe de șantaj când eram într-o relație, dar acum nu mi se mai pare că am făcut bine.
  5. Cadouri, rochițe, farduri, ieșiri, colinde, prieteni, filme,….prăjituri 🙂 Astea nu au legătură cu a fi single sau nu, dar tot sunt bucurii și ele.

So, Merry Christmas everyone!