Ce lași în urmă și ce iei cu tine?

Nu am fost niciodată genul care să știe să se despartă, de locuri sau de oameni. Simt un ghimpe în suflet de fiecare dată când plec de acasă de la mine mai mult timp, de fiecare dată când plec de la ai mei, de fiecare dată când merg într-un loc în vacanță și știu că s-ar putea să nu mai merg acolo niciodată. A trăi în mai multe locuri succesiv mi se pare un coșmar, deși e o dovadă frumoasă a renunțării, a conștientizării faptului că de fapt, niciun loc nu e al tău cu adevărat. Și niciun om.

Am fost în weekend în casa în care a copilărit bunica mea, apoi tata și frații lui. Eu mergeam acolo în vacanțe, mult în copilărie și mai puțin acum, la maturitate. Când eram mică, casa aceea, ca orice casă a copilăriei, avea o dimensiune mitică. Mi se păreau foarte mari și casa și grădina și strada. Aveam prieteni, aveam vise. Când eram mică, îmi închipuiam că acolo va fi primul meu sărut, că acolo va fi primul loc unde voi face dragoste. Nu a fost acolo, dar m-am gândit la asta 🙂 Știam toți pomii după denumire, eu care, în general, dacă un copac nu are realmente mere sau pere în el, nu știu ce e. Știam în ce punct al dealului apune soarele, în funcție de anotimp. Știam ce peisaj am din fiecare unghi.

Cu anii, dimensiunea mitică s-a mai dus. M-am înstrăinat, mergeam mai rar, era și departe de Cluj. Nici nu mă străduiam să ajung acolo cât de des aș fi putut. De ce s-o fi făcut, când casa era etern acolo? Acum aparține altor persoane. Eu știu că nu mai e a noastră și totuși nu cred că nu mai e a noastră. Cum se poate ca locurile copilăriei mele să nu mai fie ale mele? Munții se văd frumos de peste tot, dar, de la noi, se vedeau într-un anumit fel. Acum va trebui să merg 300 de kilometri ca să mă uit la peisaj din colțul străzii. M-am plimbat prin grădină și prin curte ca pentru „ultima dată”, am plâns, am făcut repede câteva poze (mi-am dat seama că nu am așa multe poze acolo, cine își face poze în locuri etern ale lui). Îmi dau seama că nici cu dragul meu de apartament nu am poze aproape deloc și mă gândesc să mă mut din el curând.

Adevărul e că eu n-aș pleca de nicăieri, aș rămâne puțin peste tot, aș reveni din când în când. La fel și cu oamenii. Eu nu pot pierde locuri și oameni, nu pot să mă lupt, nu pot să mă smulg. Ce încerc eu să fac e un fel de acceptare în trepte, care începe cu a nu te gândi cu adevărat la enormitatea pierderii. Nici negare nu e, ci un fel de procesare selectivă. De fapt, nu trebuie să te lași de lucrurile dragi. You just leave your life și cu timpul, te vor mai lăsa ele pe tine, în trepte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s