Ieși, copile și râde cu fața la soare (ce ne spunem când chiar ne vorbim)

E greu de spus și totuși e important. Noi luăm de-a gata felul în care vedem lumea și modul în care privim situațiile. Așa cred eu, deci așa este. Terapia ne învață însă că nu este așa; felul în care vezi lumea, modul în care te privești pe tine și pe ceilalți nu reprezintă realitatea, sunt proiecții mentale, șabloane în care viața te-a învățat să gândești. Uneori, felul în care gândești nu te ajută. Ai vrea să îl schimbi, numai că nu știi cu ce și de unde să începi. Care e de fapt realitatea? Dacă eu văd, în esență, lucrurile mai pesimist, e pentru că realitatea e mai roz doar că eu văd doar negru? Sau realitatea e cum o văd eu și nu mă pot minți suficient? Dacă realitatea mea e diferită față de a ta, este pentru că realitățile care ne-au formatat mintea au fost diferite, eu am acces asupra unei perspective și tu asupra alteia. Poți să îți imaginezi că vezi lucrurile dintr-o perspectivă diferită, dar poți, realmente, să trăiești asta experiențial? Terapia mizează pe asta și da, terapia este de multe ori eficientă.

Uneori însă, aceste perspective sunt mai mult decât feluri de a vedea lucrurile. Se spune că devin ca un fel de mini-personalități (mini me, mini you :)), care se activează atunci când ni se întâmplă ceva semnificativ, similar experiențelor de viață care ne-au condus la formarea lor, a perspectivelor (for further reading, vezi conceptul de mode din schema therapy a lui Jeffrey Young). Ce te faci cu ele atunci, pentru că, dacă sunt mini-personalități, trebuie să le tratezi ca atare, nu? Au drepturi. Vor ceva. Le poți spune să dispară, le poți spune că greșesc. Poți să te lupți cu ele, dar ele continuă să apară. Sunt greu de convins pentru că de multe ori, mini-personalitățile tale sunt copiii tăi interiori – da, aceia care plângeau sau făceau crize de nervi când ceilalți îi abandonau, îi criticau, îi loveau, îi ignorau. Copilul din tine nu a dispărut și spun asta în sens bun și în sens rău în același timp. Este bine, pentru că…cine se bucură mai mult de soare, de flori, de jocuri, de prăjituri, de iubire, de muzică și de baloane decât copilul tău interior? Este rău, pentru că ești adult și lumea nu e datoare să se învârtă în jurul nevoilor tale. Tu știi asta, ai vrea să păstrezi copilul pentru spontaneitate și adultul pentru situații grele și reacții mature. Dar copilul tău interior nu înțelege și apare nechemat, cum apare la mine fetița nebăgată în seamă la banchet. Ce facem cu el? Un prim pas ar fi să vorbești cu el, să vezi ce vrea. Așa că am încercat și eu să vorbesc cu fetița mea interioară și iată ce mi-a spus:

– Știu că vrei să scapi de mine. Te înțeleg, nici eu nu mă plac așa de tare.

-Nu, nu e deloc așa. Ești cel mai frumos lucru pe care îl am. Nu vreau să trăiesc fără fetița mea interioară, ești identitatea mea, feminitatea mea. Doar că…

-M-ai făcut your inner nemesis. Așa ai scris pe blog 😦

-My sweet little nemesis :))

-Nu râde de mine. Spune drept, vrei să dispar.

– Bine..Nu vreau să dispari. Vreau însă să nu mai apari atunci când ești neajutorată, supărată, când te închizi în tine ca un arici. Când taci și când te temi, când mă încurci. Aș vrea să nu te mai agăți de oameni care nu ne vor. Să mă lași pe mine să iau decizii. Aș vrea să apari numai când ești playful and flirty, când râzi și ești spontană. E greu să fiu adult și să fac și managementul tău.

-Când sunt supărată, e pentru că nu știu să fac altceva. Mă simt mică și neajutorată. Tu te superi și îmi zici să dispar. Asta mă supără și mai tare.

-Mi-e greu și mie, adevărul e că nu am dezvoltat strategii destul de bune ca să te controlez. Am asumat și eu că vor avea alții grijă de noi. Eu sunt prea slabă în fața ta, ca un părinte ineficient.

-Mă duci în locuri în care nu îmi place și te aștepți să mă port frumos. Câteodată ești așa de rea încât mă pui la masă cu adulții și aștepți să apar, dar în varianta sweet and charming. Dar, dacă mie mi-e frică de mor, cum pot să fiu așa? De ce mă duci în locuri în care nu-mi place?

-Trăim o viață de adult, asta este.

-Fii adult atunci, dar nu cere de la mine ce nu pot da.

-Încerc. Vreau să cred că mai mult decât am făcut-o până acum. Vreau să îți dau ce îți lipsește cel mai mult, să te repar, să te duc în locuri unde îți place. Vreau să îți dau siguranță, să te duci și în locuri unde nu-ți place. Vreau să am grijă de tine și să te plac. Uite, am făcut un blog pentru tine.

Copilul vostru interior ce dorește? Nu spun că trebuie să le dăm tot ce vor acestor „fantomițe”, dar hint: de obicei vor să aibă oameni aproape, să se simtă iubiți și ocrotiți, să se simtă valorizați. Pentru început, putem măcar să îi ascultăm. Le putem închide gura, dar pentru cât timp? Și, mai presus de orice, merită?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s