So…who’s your dark knight in shiny armour? Or who’s your Nino Sarratore?

Am încercat să găsesc un răspuns bazat pe date științifice la întrebarea “de ce suntem single”, pentru a vedea dacă zecile de lozinci de pe internet (ex. ai sindromul unicornului, nu ai încredere în tine, ai așteptări nerealiste, etc.) au o bază. Nu am găsit până acum prea multe informații științifice de natură să spună ceva ce nu știm cu toții (dar mai caut). Cele mai multe converg spre ceva de genul fie nu vrei, fie nu poți, fie combinația dintre ele, aceste lucruri cu denumiri sofisticate :). Mi-am dat seama că nu există un răspuns valabil pentru toată lumea (shocker, indeed, ce să spun :)). De fapt, răspunsuri mai insightful (nu neapărat confirmate de date, pentru că aceste concepte din sfera relațiilor intime sunt a naibii de greu de măsurat psihometric) am găsit tot în literatura legată de cupluri și relații, pentru că noi, cei singuri, facem de fapt parte din marea familie a celor care au, în mod repetat, relații disfuncționale cu parteneri romantici. Citesc acum o carte despre femei care se implică în relații cu bărbați nepotriviți și găsesc că unele lucruri par să mi se aplice și mie, chiar dacă psihologia de cuplu are această capcană, în care orice comportament disfuncțional prezent poate fi explicat prin orice backgound familial. De exemplu, un climat familial în care tatăl era rece și absent și mama depresivă ar explica și tendința de a te atașa de bărbați reci, dar și tendința de a avea grijă de bărbați cu probleme (alcoolici, iresponsabili, etc) sau evitarea cu totul a relațiilor de cuplu.

Ceea ce răzbate și mi se pare că sună profund adevărat pentru noi toți, cei mai disfuncționali un pic, este…there we go, just say it…dificultatea de a te conecta intim la o altă persoană într-o relație. Intimitatea înseamnă siguranță, apropiere, căldură și este esența relațiilor funcționale pe termen lung. Nu este ceva de tip totul sau nimic: ori ești intim legat de partener, ori pace bună. În unele momente intimitatea este mai strânsă în cuplu, în alte momente simțim nevoia de puțină distanță. Și oamenii pot avea o capacitate mai mică sau mai mare de a se lega în mod intim de alții. La nimeni nu este 0 sau 100%. Pentru noi însă, cei cronic single, pornind de la premisa că nu este o alegere asumată, ci o stare de fapt, cred că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să ne uităm mai de aproape la acest lucru, la dificultățile de intimitate în relații. Aș vrea să am și soluția, dar drumul începe cu numirea lucrurilor de nenumit. Încep eu. La mine, cred eu, intimitatea a fost blocată de dorința de a-l cuceri pe “Nino”. And the story goes like:

Demult, în era Backstreet Boys

– Eu nu stau cu tine, zise Nino.

– …..

Odată demult, o fetiță de 12 ani încerca să se facă plăcută într-o clasă nouă. Era destul de singură, nu avea prieteni. Părinții o mutaseră la o școală mai bună. În fosta clasă se simțea iubită, avea prieteni, era populară. Aici, în noua clasă însă, erau copii de familie bună, veniți de la școli bune. Erau câteva fete mai frumoase și mai deștepte, erau fete pe care le plăceau băieții și profesorii. Erau și băieți drăguți și băieți răutăcioși, unii erau și și. Profesorii aveau pretenții. Sigur, erau 40 în clasă, nu puteau să le acorde atenție tuturor copiilor. Îi remarcau pe cei foarte buni, foarte simpatici și pe cei care creau probleme. Ea însă nu făcea parte din nicio categorie. Era timidă, mai timidă decât știuse. Nu știa ce să le spună colegilor, nu știa să initieze conversații, nu știa să se joace.  Când le povestea părinților cum a fost la școală, povestea întâmplările celorlalți copii, ei nu i se întâmpla mare lucru. I s-a întâmplat însă ca, într-o zi, să fie mare gălăgie în clasă și să intre profesorul pe neașteptate. S-au repezit toți spre bănci. Ea a nimerit într-o bancă cu Nino. Era un băiat drăguț, popular, mai răutăcios din fire. I-a spus ce i-a spus. Ea ar fi vrut să intrebe de ce, dar n-a făcut-o. Ar fi putut să răspundă „nici eu nu stau cu tine”. Era însă evident de ce nu vroia să stea cu ea. Cine vrea să stea cu o fată invizibilă?

Adevărul e că fetița aceea a suferit mult. A încercat din toate puterile să învețe bine și să intre în grațiile lui Nino și ale celorlalți asemenea lui. Nu prea vehement, să nu fie respinsă din nou, dar a fost mereu prin preajmă. Avea vise în care era în compania lor, fericită. Dacă ar fi cu Nino, ceilalți ar vedea-o. Când, niște ani mai târziu, Nino a sărutat-o la un party, a fost în al nouălea cer. “În sfârșit trăiesc, nu mai trebuie să lupt, acum sunt fericită”, a crezut ea. Când a evitat-o a doua zi, s-a năruit cerul. Din nou, de la capăt? Tot liceul a fost petrecut în umbra lui. L-a reiterat pe Nino odată, de două ori, de n ori. Nu pe cel real, ci ideea a ceea ce înseamna el. Odată, un „Nino” a plăcut-o, ea a fost într-adevăr fericită. Apoi și-a dat seama că de fapt, el nu era „Nino” cu adevărat și s-a distanțat. Altădată și-a dat seama că un tip era „Nino” numai după ce acesta a părăsit-o brutal, plecând cu o altă femeie de mână prin fața ei. Pe unii „Nino” îi urmărea de la distanță, de frica respingerii. Cu alții a avut curaj, a fost fericită, cu o fericire ce numai visele nebune ți-o pot da. Dar „Nino”, în multele lui variante, spunea într-un final, mereu, același lucru: „eu nu stau cu tine”. A încercat să scape de “Nino”, de multe ori, încercând să intre în relații cu bărbați care nu îi semănau. A ajuns să lase în urmă și băieți, apoi bărbați care ar fi vrut să-i fie aproape. Pentru că nu erau „Nino”. Știa că „Nino” nu vrea intimitate; sinceră dacă era cu ea, știa și că nevoia ei de el nu prea avea de a face cu intimitatea, ci cu alte nevoi. And there’s the thing…

Mă gândesc că nu voi scăpa niciodată cu adevărat de „Nino”. Știu că a te lupta brutal cu el nu funcționează. Aș vrea însă să îl găsesc mai mult în mine decât în alții, să coexistăm pașnic și să mă slăbească.

Anii de psihologie m-au ajutat, cred, să răspund la întrebarea „Who the fuck is Nino?” Sau, mai relevant, de ce simt că am nevoie de el? Am făcut odată o listă cu vreo 20 de concepte psihologice de gen: scheme dezadapative, fear of rejection, lipsă de încredere în sine, standarde nerealiste în relații, atașament anxios sau evitant, după caz, etc. E nașpa de tot când mă gândesc că, de fapt: 1. Nino nu vine. 2. Și dacă vine, nu ar fi foarte sigur că m-ar vrea. 3. Dacă m-ar vrea, poate n-ar mai rămâne „Nino”. 4. Și dacă totuși ar rămâne „Nino”, nu e ca și cum tâmpeniile de mai sus nu m-ar mai deranja.

Nu știu încă cum să scap de el sau cum să trăiesc în pace cu el lângă mine. Dacă aș ști, v-aș spune. Nu dându-l afară în negare însă, asta știu 🙂 Cunoașterea profundă a lui Nino cred că ajută. Că voi reuși sau nu să mă dezlipesc de el sufletește, nu știu. Dar măcar știu de ce.

Dincolo de ale mele, mi-ar plăcea să vă gândiți, who’s your „Nino”? Unde l-ați găsit și cum ați scăpat de el (dacă)? Nu vă gândiți că Nino al vostru trebuie să fie la fel ca al meu. Poate fi cu totul diferit. Nu cred că toată lumea îl are. Dar, dacă viața de cuplu a fost mostly a struggle, chiar dacă ați învins, merită să îl căutați, măcar să știți de ce :).

 

P.S. Numele de Nino este preluat după personajul Elenei Ferrante din Tetralogia Napoletană, Nino Sarratore. Teoretic, cartea ar trebui să te facă să nu-l mai vrei pe Nino (este și un site care se numește ceva de genul fuckninosarratore.com). Poți încerca.

2 gânduri despre „So…who’s your dark knight in shiny armour? Or who’s your Nino Sarratore?

  1. Articol cu multe întrebări și răspunsuri în așteptare..As mai pune și eu o întrebare: Dacă Nino ar fi acum in viața ta și s-ar comporta ca o bruta aroganta și agresiva, l-ai mai dori..?

    Apreciază

    1. Nino nu este o persoană reală în povestea mea, ci reprezintă un gen de bărbat de care mă simt de obicei atrasă – trăsătura definitorie fiind popularitatea, succesul social (care vine la pachet cu impredictibilitatea și nesiguranța, sau cel puțin așa a fost la mine). Dintre „Nino” cei reali cu care am avut de a face, unii au fost aroganți, dar agresiv n-a fost niciunul. Deci ca să răspund la întrebare, mă gândesc că aș tolera aroganța (nu știu câtă, în niște limite), dar nu și agresivitatea.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s