Teoria atașamentului explicată în trei minute…sau mai multe

Am scris acest articol ca pe un proiect personal, de mult râvnit și îndelung amânat. Pe de o parte, avem o literatură imensă, în care e greu să navighezi și să ajungi la concluzii ferme, mai ales neavând (eu) expertiză pe această felie. Pe de altă parte, avem teorii de trei minute care imediat îți explică cum e cu stilurile de atașament, cum sunt părinții tăi de vină dacă nu ai atașament securizant și cum ar trebui să faci ca să te ferești de persoanele cu atașament evitant. Deci, cât e adevăr și cât e fluff? Ca una căzută în păcatul fluffului (în domeniul acesta e și tentant, pare că poți explica orice), am vrut să aflu niște lucruri fundamentale, pentru că așa cum e de multe ori circulată, „teoria atașamentul” poate face rău. Spre exemplu, bagă frica în părinți că dacă nu reușesc să-i formeze un atașament securizant copilului în primii doi ani de viață, atunci acesta va fi afectat pentru totdeauna. Cu siguranță nu am reușit să pun eu punctul pe i și nici să scriu o sinteză riguroasă, au fost doar niște întrebări pe care mi le-am pus și la care am reușit, după destul de multă lectură, să ofer, sper eu, un răspuns.

Ce este o relație de atașament?

Sistemul de atașament este un program/sistem comportamental de apărare în fața pericolelor care presupune atașarea față de o figură (figură de atașament) care te poate proteja.

Nu orice relație, nici chiar una apropiată, nu este neapărat un atașament. O relație de atașament se definește prin trei funcții: 1. Căutarea apropierii față de figura de atașament (proximity seeking), 2. Figura de atașament este un safe heaven, care oferă protecție în fața amenintărilor și 3. Secure base – figura de atașament oferă o bază de explorare – mă pot îndepărta în siguranță de ea când nu sunt pericole, știind că este acolo. Când formez o relație apropiată cu cineva (de prietenie, să spunem), inițial se dezvoltă prima funcție a atașamentului – căutarea apropierii (vreau să fiu în preajma persoanei respective), urmând ca în timp să se dezvolte (sau nu) și celelalte două – safe heaven și secure base. Deci, durează un timp până ce o relație ajunge să deservească toate cele trei funcții și nu toate relațiile apropiate devin atașamente depline.

Între persoana care se atașează și figura de atașament se creează o legătură emoțională – attachment bond, mai mult sau mai puțin sinonimă cu iubirea, însă trebuie să precizăm un lucru important: legătura de atașament se formează dinspre cel mic înspre cel mare și nu invers. Copilul este atașat de mamă, mama tehnic NU este atașată de copil – ea își iubește copilul și are grijă de el (grija este sistemul comportamental care se dezvoltă natural la părinți față de copii – și la animale), dar copilul nu devine pentru mamă figură de atașament. Ar fi ciudat, asta ar însemna ca pentru mamă, copilul să îndeplinească funcții de protecție și siguranță, ceea ce e cam mult, fiind, cel puțin când e mic-mic, neajutorat. În relațiile dintre adulți însă, atașamentul și grija sunt (pot fi) reciproce. Relațiile de atașament or fi primele tipuri de relații pe care le dezvoltăm în primul an de viață, dar nu vor fi singurele pe care le vom avea cu părinții. Putem să ne distrăm cu părinții, să ne jucăm – iar aceste interacțiuni nu vor fi expresii ale relației de atașament, ci ale altor sisteme comportamentele, ce servesc alte funcții (ex. afiliere). La adult te poți întreba de exemplu, de ce cineva de regulă dismissive pare că se simte atât de bine în compania ta – poate pentru că nu este o interacțiune relevantă pentru funcțiile atașamentului (căutarea protecției, adică)?

Atașamentul la copil – ce este și cum se formează?

Teoria atașamentului, formulată inițial de psihanalistul britanic John Bowlby în anii 50-60, a însemnat o schimbare de paradigmă în ceea ce privește dezvoltarea socio-emoțională a copiilor și practicile de îngrijire. Să spunem că înainte percepția socială era că un copil este o ființă desigur, imatură, dar care trebuie cât mai repede socializată în lumea adulților. De exemplu, dacă iei în brațe un copil de fiecare dată când plânge, întărești comportamentul de plâns și devine prea dependent, se învață alintat, cum am spune. Așadar, ar trebui să fii selectiv și astfel să-ți înveți copilul să te caute doar în momentele potrivite, definite de tine, ca adult care faci regula. Teoria atașamentului ne spune contrariul, anume că responsivitatea mamei (mă rog, a persoanei principale de îngrijire) față de semnalele copilului (deci copilul dă regula) creează un climat emoțional stabil și predictibil care îi transmite copilului siguranță – când se simte în siguranță, copilul este liber să exploreze și să își dezvolte simțul autonomiei (pe care nu îl are înnăscut, nefiind când e mic o ființă autonomă). Deci tocmai invers, copilul nu trebuie forțat spre autonomie/independență, el și-o dezvoltă natural atunci când mediul este sigur, ori siguranța este dată de finețea cu care o mamă percepe semnalele de distres ale copilului și de disponibilitatea ei constantă de a răspunde la ele într-un mod pozitiv (ex. ia în brațe când simte disconfort manifestat prin plâns sau gesturi, cum ar fi faptul că își ridică mânuțele). Teoria atașamentului este sigur, mai complicată de atât și nu a rămas necontrazisă pe ici pe colo.

Bowlby a fost intrigat de cazurile unor copii separați în mod forțat de părinți (ex. deces, abandon) care păreau de neconsolat în absența mamei (Bowlby credea că este ceva inerent legăturii mamă-copil, subestimând inițial legătura de atașament pe care copilul o poate forma cu tatăl sau alte figuri), chiar dacă erau prezenți alți adulți care încercau să ofere alinare. Această tendință selectivă se numește monotropie și se vede în comportamentul copilului în jur de 8-9 luni. Astfel, deși alți adulți pot să ofere mâncare și contact fizic, copilul caută selectiv o anumită persoană, mai ales atunci când este în distres – persoana care l-a îngrijit cel mai mult, de regulă mama. Face asta pentru că a stabilit cu acea persoană o relație de atașament, cu cele trei funcții explicate mai sus (căutarea apropierii, safe heaven și secure base). Relația de atașament se dezvoltă datorită faptul că avem un sistem de comportamente (precablat) care apar natural în dezvoltare, cu rolul de a căuta siguranță (definită în sens larg, ca și confort). Zâmbetul, contactul vizual, gesturile de apropiere, plânsul sunt semnale ale acestui sistem care indică faptul că avem o nevoie de confort. Mama și tata răspund la ele și pe baza acestor răspunsuri ne formăm inițial implicit, apoi și explicit, modele interne de lucru (internal working models, un fel de scheme să zicem) care ne dau indicații despre cât de aproape vor fi părinții când avem nevoie de ei și despre ce trebuie noi să facem ca să obținem protecție. Un model de lucru pozitiv e ca un program care ne transmite că figurile de atașament vor fi acolo când avem nevoie de ele. Unul mai puțin pozitiv ne transmite că vor veni, doar că trebuie să insistăm, să creștem intensitatea semnalelor (plângem mai tare) sau că nu prea vin și atunci ar fi bine să ne liniștim singuri. Interacțiunile sugarului sunt limitate la două-trei persoane obișnuite, deci modele interne de lucru se vor forma doar pe baza lor și vom fi selectivi. Se vor generaliza însă? Vom extrapola mai târziu în viață de la persoanele de îngrijire la oameni în general? Adică, dacă mă aștept la siguranță din partea mamei, mă voi aștepta la siguranță și de la ceilalți, fiind astfel un individ încrezător și autonom? Teoria așa spune, doar că nu chiar așa 🙂 Mai nuanțat spus, susținătorii teoriei atașamentului spun că relația de atașament timpurie este o bază pentru relațiile viitoare, dar nicidecum o pecete.

Ce sunt stilurile de atașament?

Răspuns scurt: stil de atașament = felul în care copilul caută apropierea față de părinte (când are nevoie să o facă)

Așa cum le știm, stilurile de atașament au fost identificate de Mary Ainsworth, o cercetătoare de origine canadiană care a lucrat îndeaproape cu J. Bowlby. Ea a urmărit inițial multe interacțiuni mamă-copil în mediul de acasă și a observat modul în care mamele răspund semnalelor de apropiere din partea copilului (nu doar de distres; copilul nu caută apropiere numai când este în distres, vrea să se și joace sau să te folosească ca pe un instrument – gen dă-mi jucăria de pe dulap) și reacțiile pe care aceștia le au (sunt mai calmi sau dimpotrivă, mai anxioși sau nu prea caută apropierea părintelui din start). Pornind de la aceste observații, a fost concepută apoi paradigma situației stranii (strange situation), o probă comportamentală devenită în timp etalonul pentru identificarea stilurilor de atașament la copii mici (1-2 ani). Proba are mai multe etape: 1. Părintele, într-un mediu străin (ex. în laborator) interacționează cu copilul în mod obișnuit, 2. Părintele iese din cameră, 3. Părintele reintră. Sunt urmărite reacțiile copilului atunci când părintele pleacă și revine și pe baza lor copiii sunt clasificați ca având: a. Atașament securizant – poate fi supărat când părintele pleacă dar este repede consolat când revine – 50 și ceva % , b. Atașament anxios-ambivalent – supărat când pleacă, supărat când revine, greu de consolat – 20% și c. Atașament evitant – nu pare supărat când pleacă și nu pare impresionat când revine – 20% sau (mai rar) d. Atașament dezorganizat – reacții haotice, greu de clasificat (se bănuiește că apare când copilul este atașat dar se și teme de părinte).

Copiii clasificați ca securizanți dezvoltă o mai bună capacitate de reglare emoțională, sunt mai prietenoși și mai încrezători mai târziu, dar asta nu este o moștenire a stilului format în primii doi ani de viață, ci mai mult o expresie a responsivității continue a părinților față de nevoile lor, spun unii cercetători. De asemenea, deși consacrată, paradigma situației stranii nu este lipsită de critici. Practic, condensezi în câteva minute rezultatelor miilor de mii de minute de interacțiune părinte-copil, deci sigur că nu are cum să fie o măsură perfectă.

Este stilul de atașament o consecință a responsivității părinților?

Există date longitudinale și experimentale care susțin faptul că responsivitatea părinților (majoritatea studiilor sunt conduse pe mame) prezice stilul de atașament al copilului, deși nu la magnitudinea teoretizată (adică relația ar trebui să fie mai strânsă dacă spui că X este în principal cauzat de Y). Responsivitatea este disponibilitatea părintelui de a răspunde pozitiv și constant semnalelor copilului (ex. a-l consola atunci când plânge, a-l lua în brațe când e speriat). Nu este vorba atât de a face anumite comportamente obsesiv (ex. un studiu a găsit că nu există diferențe între mamele copiilor securizanți și ale celor evitanți în ceea ce privește timpul în care își țin copiii în brațe), cât despre a citi nevoile copilul – în studiul menționat, au existat diferențe în sensul că mamele copiilor evitanți își țineau copiii în brațe, însă nu atunci când doreau aceștia să fie ținuți. Responsivitatea nu este însă unicul factor determinant al stilului de atașament la copil, studiile de tip meta-analiză (sinteză statistică a tuturor studiilor existente pe un anumit domeniu) indicând relații mici-medii între responsivitatea părinților și securitatea atașamentului la copii (Wolff & Ilsendoorn, 1997, r = 0.24). Sunt și alți factori importanți, ex. calitatea relației dintre părinți, dar și factori ce țin de clasă socială (stresul, sărăcia aplatizează capacitatea de răspuns a mamelor și dacă au sensibilitate potențială și se pare că minimizează și relația dintre responsivitate și securitatea atașamentului copilului). De asemenea, și Bowlby a susținut că există diferențe (de temperament?) între copii în ceea ce privește felul în care percep responsivitatea părintelui și modul în care reușesc să își regleze comportamentele de atașament (ex. plâns, agățare). Există date care confirmă și ipoteza susceptibilității diferențiate – unii copii sunt, genetic, mai plastici, mediul îi influențează mai mult, în bine sau în rău, ori asta ar însemna că responsivitatea părintelui este mai importantă pentru dezvoltarea securității atașamentului la unii copii mai mult decât la alții. Nu în ultimul rând , aș menționa că există o dezbatere încă nerezolvată în literatură între susținătorii teoriei atașamentului (ex. Ainsworth, Sroufe) și cei care susțin primordialitatea diferențelor temperamentale înnăscute (ex. Kagan). Pe această direcție, se știe că sunt copii cu temperament dificil identificabil foarte devreme, care manifestă inhibiție comportamentală, un precursor al anxietății. Deci, fără să fie vina nimănui, unii copii sunt anxioși. Jerome Kagan, un celebru psiholog de la Harvard care a consacrat conceptul inhibiției comportamentale, susține că răspunsul la situația stranie nu este relevant și că ceea ce numim atașament securizant la copil este un tip de comportament întărit (copilul este condiționat să fie dependent de părinte) la fel cum atașamentul evitant denotă o mai bună capacitate de auto-reglare, nu supresie dureroasă (deși studiile arată că copii evitanți reacționează fiziologic – chiar dacă nu și comportamental la absența părintelui în situația stranie). De asemenea, trebuie să ținem cont de faptul că sunt mulți factori care contribuie la ceea ce poate însemna căldura și siguranța pentru un copil care sunt dincolo de cum alege părintele să răspundă în momente specifice. Siguranța zilei de mâine, mediu în general suportiv și stimulativ, ajutorul de care are parte mama/părintele (sau nu) și care influențează capacitatea de a răspunde (ex. dacă nu ai ajutor devii extenuată și nu mai ai resurse), calitatea grădiniței, în principiu o grămadă de lucruri care merg mână în mână cu apartenența la clasa de mijloc (sau mai sus) și cu pur și simplu, preocuparea părintelui față de copii – dacă în principiu oferi îngrijire, căldură (fizică și sufletească :)), stimulare, dar și predictibilitate/rutină, I guess you’ll do just fine.

Cum se dezvoltă stilurile de atașament de-a lungul vieții?

Încă de foarte mici, copii formează relații de atașament cu mai multe persoane, în afară de părinți, pot fi și frați mai mari, bunici sau bone/îngrijitori. Mai târziu, copiii pot dezvolta relații de atașament față de prieteni, deși nu orice prietenie este un atașament (cum am spune, unele prietenii sunt de distracție, nu pentru siguranță). De asemenea, relațiile multiple de atașament sunt de o calitate diferită – nu toate cele trei funcții ale atașamentului (căutarea apropierii, safe heaven și secure base) se transferă în mod egal la toate relațiile apropiate. De exemplu, în adolescență, căutarea apropierii devine mai pronunțată față de prieteni decât față de părinți, dar părinții de regulă rămân the safe heaven (sprijin în caz de boală sau distres sever). Ca implicații pentru creșterea copiilor în contextul în care ambii părinți se întorc la lucru, am încercat să caut răspuns și la următoarele întrebări: Dacă copii merg la creșă, dezvoltă atașament față de îngrijitori? Da, iar calitatea lui depinde parțial de responsivitatea acelor persoane. Interesant însă, responsivitatea nu este judecată doar individual, în diada copil-îngrijitor, ci este evaluată și vicariant. Adică ne putea forma modele de siguranță văzând cum educatoarea le răspunde și celorlalți copii, nu numai nouă. Devin copiii care merg la day care atașați mai puțin sigur de părinți? Nu, deși sunt studii cu date diferite, se pare că răspunsul tinde spre nu. Sunt însă date care arată că acei copii mai insecurinzați pot beneficia de pe urma experienței de day care. Sigur, ne punem problema cum ar trebui să fie acest day care. Judecând după experiențele mele, aș zice doamne ferește, dar știm și că lucrurile s-au mai schimbat. Long story short, nu day care-ul este problema ci calitatea lui (mediu cald și în principiu responsiv).

Când vorbim despre atașamentul la adult ne referim la faptul că….

Oamenii formează relații de atașament (aka de căutare a siguranței și protecției) pe tot parcursul vieții, „from the craddle to the grave”, cum spunea John Bowlby. Asta înseamnă că un adult are relații de atașament cu multiple figuri – părinți, frați, parteneri romantici, prieteni. La fel cum pentru prima copilărie prototipul este relația copil-părinte, la adult prototipul devine relația de cuplu – este tipul de relație care dobândește cel mai adesea funcții de atașament – adulții caută siguranță și protecție la partener (în primul rând, cel mai adesea). Dar atașamentul romantic nu este singurul iar schimbările demografice din ultimele decenii, când tot mai mulți adulți locuiesc singuri, ne ridică noi întrebări – cum este înlocuit atașamentul romantic, poate fi înlocuit, etc.

Ce sunt stilurile de atașament romantic?

Curios, până spre finalul anilor 80 nu s-a considerat că atașamentul joacă un rol important în viața de adult, deși Bowlby a susținut mereu că așa este. Hazan și Shaver (1987) au condus primele studii folosind niște descrieri verbale în care oamenii se auto-clasificau. Aceste descrieri corespundeau stilurilor de atașament identificate la copii doar că se refereau la relațiile romantice– astfel, citeai descrierile și alegeai varianta care ți se potrivea în general. Astfel, s-a constatat că mai mult de jumătate dintre respondenți s-ar regăsit în descrierea atașamentului securizant – , iar ceilalți (cam 20% în fiecare categorie) s-au clasificat ca stil anxios-ambivalent și evitant. Discutată în timp și de alți autori, această clasificare a devenit foarte populară – ceea ce „știe toată lumea” despre cele trei stiluri de atașament.

O altă clasificare cunoscută (Bartholomew și Horowitz, 1991) a făcut explicite cele două mari dimensiuni după care se diferențiază stilurile de atașament și anume anxietatea față de pierderea partenerului și relație (ex. Mă îngrijorez adesea că partenerul/a nu va dori să rămână cu mine) și evitarea intimității (ex. Prefer să nu fiu prea apropiat/ă de parteneri/e). Combinațiile posibile dau patru stiluri de atașament: securizant (nu are anxietate față de pierderea partenerului și este confortabil în intimitate), preocupat (are anxietate față de pierderea partenerului dar este confortabil cu intimitatea), evitant-dismissive (nu are anxietate și nu se simte confortabil in intimitate) și evitant-fearful (are anxietate și nici nu se simte confortabil in intimitate). Dacă suprapunem prima clasificare peste a doua, nu rezultă o suprapunere perfectă în sensul în care evitanții se împart în două categorii și restul rămân la fel. O parte din cei cu atașament anxios devin acum evitanți-fearful și o parte din cei securizanți sunt clasificați ca evitanți-dismissive. Dacă aducem în discuție modelele interne de lucru (internal working models), putem spune că cei care au atașament securizant și dismissive au un model pozitiv despre sine (sunt persoane care se consideră demne de a fi iubite) în timp ceilalți au modele negative despre sine (nu sunt lovable). De asemenea, cei cu atașament securizant și preocupat au modele pozitive despre ceilalți (vor fi acolo pentru mine și sunt de încredere), iar ceilalți modele negative.

Modelul acesta categorial a fost însă destul de repede criticat pentru că forțând alegerea (ești securizant, anxios, etc), pierzi esența. Oamenii nu se împart în trei sau patru categorii pur și simplu. Dacă îi forțezi se pot împărți însă astfel se pierde din vedere realitatea faptului că 1. Oamenii au multiple relații de atașament 2. Nu manifestă același stil de atașament în toate. Și dacă pornim logic, de la modelele interne de lucru, este firesc ca acestea să se formeze diferențiat în funcție de tipul de relație. Astfel, avem un stil de atașament cu mama, altul cu tata, altul cu prietenii, altul cu parteneri romantici (și și aici, stilul variază în funcție de stilul partenerului și durata relației – mai nesigur la început, se stabilizează pe parcurs). Sigur, stilurile pot și coincide, dar nu este asta regula. Astfel, modelul dominant după care se studiază acum relațiile de atașament adult este cel dimensional, ai un scor pe dimensiunea anxietate față de pierderea partenerului și relație, respectiv evitarea intimității. Cu cât sunt mai scăzute scorurile la aceste dimensiuni, cu atât mai „securizant” ești. Poți să ai scoruri medii sau ridicate la ambele dimensiuni sau doar la una dintre ele. Este modelul propus de scala Experience in Close Relationships (ECR), cel mai utilizat instrument de analiză a atașamentului adult.

Bottom line: ne plac categoriile, însă, ca în majoritatea cazurilor în psihologie, suntem ființe complexe, caracterizate de dimensiuni.

Sunt stilurile de atașament adult determinate de experiențele din primii doi ani de viață?

Nu, nimeni nu ar susține așa ceva, nici cei mai fervenți susținători ai importanței atașamentului timpuriu. Aici mi s-au părut interesante două aspecte de clarificat:1. Se păstrează tipul atașament din copilărie la vârsta adultă? Și 2. Este atașamentul adult o consecință a responsivității părinților în primii ani de viață? Răspunsul la a doua întrebare este mai relevant pentru argumentarea ideii că ceea ce faci cu copilul la vârstă mică îi afectează stilul de atașament „pentru totdeauna”.

  1. Un stil securizant de atașament în primii doi ani de viață nu este un vaccin, după cum nici invers – nu ești doomed dacă în primii doi ani nu ai fost securizant. Sunt puține studii longitudinale (care să măsoare atașamentul în copilărie, apoi peste ani și ani, când copilul devine adult) care să fi dat un răspuns potrivit la întrebarea continuității în timp a atașamentului. Sigur că studiile transversale (care măsoară toate conceptele în același timp) găsesc asocieri, dar aceste asocieri nu ne spun mare lucru – sigur că adulții securizanți își amintesc mai multe evenimente pozitive din familie, dar asta poate ține de stilul lor cognitiv, competențele lor sociale mai ridicate, etc. Un studiu longitudinal (Waters et al., 2000) a arătat că participanții clasificați ca securizanți/insecurizanți prin situația stranie la un an păstrează clasificarea la vârsta adultă în proporție de 72% (atenție însă, atașamentul adult a fost măsurat cu Adult Attachment Interview (AAI) care evaluează tot atașamentul față de părinți, nu cel romantic!). Însă 56% își schimbă încadrarea dacă mamele lor trec prin evenimente negative de viață (ex. boală, divorț). Faptul că majoritatea își păstrează încadrarea nu înseamnă însă că atașamentul adult este o consecință a celui timpuriu, ci că acei factori care l-au cauzat pe primul (ex. responsivitatea părinților, acces la resurse, mediu cald în general) au fost constant prezenți în decursul copilăriei și asta da, nu are cum să nu influențeze felul în care ești atașat de părinți. În ceea ce privește legătura dintre atașamentul din primii doi ani de viață și atașamentului romantic, eu nu am găsit studii, dar Chris Fraley menționează că există un studiu (nepublicat) care a găsit o corelație de 0.17 între cele două (în termeni de varianță explicată, am putea spune că atașamentul din copilărie prezice atașamentul romantic în proporție de 3.4%).
  2. Un studiu longitudinal (Fraley et al., 2013) care a urmărit copii și mame de la naștere până la 18 ani (pe 707 participanți) a constatat că relația dintre responsivitatea mamei în prima copilărie (evaluată prin observarea de repetate secvențe video de interacțiune, deci nu auto-raportat – o metodă mai corectă adică) și calitatea atașamentului adult (anxietate scăzută, evitare a intimității scăzută) este în multe cazuri (i.e., au fost măsurate dimensiunile atașamentului adult cu mai multe scale), nesemnificativă sau foarte redusă ca magnitudine. Contează mai mult schimbările în responsivitatea mamei pe parcursul copilăriei decât responsivitatea mamei din primii doi ani de viață. În acest sens, a fost identificată o legătură între scăderea responsivității mamei pe parcursul copilăriei si adolescenței și evitarea intimității la tânărul adult, dar curios, indicii de responsivitate nu s-au asociat și cu dimensiunea anxietate (dimensiunea anxietate-adult a fost însă asociată cu depresia maternă și abilități sociale scăzute în copilărie). De asemenea, contează într-o oarecare măsură calitatea prieteniilor din adolescență și unii factori genetici.

În acest articol de popularizare, Chris Fraley, un cercetător cunoscut din domeniul atașamentului (deci nu din tabăra cealaltă :)) explică legătura modestă dintre atașamentul în prima copilărie și cel adult, spunând că ideea continuității nu este de fapt o asumpție a teoriei atașamentului, ci o ipoteză de testat, http://labs.psychology.illinois.edu/~rcfraley/attachment.htm

Bottom line: un mediu cald și centrat pe copil este important, dar nu ar trebui să îți urmărești cu anxietate fiecare mișcare de părinte (ex. să ies sau nu în oraș, să mă întorc la lucru) în ideea că îl vei strica pe viață. Părinții preocupați vor avea grijă de copii. Factorul acela general (grijă) este cel mai important, nu acțiunile luate bucată cu bucată.

Sunt stilurile de atașament adult stabile?

Este un fir roșu, scorurile pe dimensiuni (anxietate față de pierderea partenerului de relație respectiv evitarea intimității) sunt destul de stabile în (deși cam 30% dintre indivizi își schimbă stilul într-un interval de 3-5 ani), dar atașamentul are și proprietăți de tip stare. În aceeași relație poți fi uneori mai anxios sau mai puțin, mai confortabil cu intimitatea sau mai puțin. Felul în care te atașezi ca adult este mai puțin stabil decât a fost în copilărie (când ai aceiași părinți care te tratează mereu ca pe copilul lor) ceea ce este logic având în vedere că atașamentul adult se formează în relație cu parteneri diferiți, care la rândul lor își schimbă comportamentul față de tine în funcție de stadiul relației (aka modelele interne de lucru se formează/activează diferit). De asemenea, odată cu vârsta, oamenii tind să devină mai puțin anxioși. De ce? Pentru că realmente putem funcționa autonom ca adulți și nu avem atât de frecvent nevoie de o figură de atașament (care să ne protejeze în fața pericolelor). Este adevărat că în momente de stres, reacția naturală este să căutăm confort în partener sau o altă figură de atașament și că suportul oferit de o astfel de persoană ne ajută mai mult emoțional decât suportul oferit de un străin. Cu alte cuvinte, stilul de atașament nu este la fel de important (salient) pe tot parcursul vieții adulte, ci mai degrabă în momente de distres și la bătrânețe, când din nou devenim vulnerabili (și atunci da, este firesc să devenim atașați de copiii noștri adulți). De asemenea, aceleași persoane devin mai puțin anxioase și mai puțin evitante atunci când sunt în relații de lungă durată decât atunci când sunt singuri. Pentru variația de tip stare în anxietate și evitarea intimității, avem la dispoziție și acest chestionar, State Adult Attachment Measure (SAAM, Gillath et al., 2009, se poate completa aici https://www.psytoolkit.org/survey-library/attachment-saam.html) care este mai relevant în situații particulare decât măsurătorile generale, ca ECR.

Cum e cu chimia?

Long story short, cam toată lumea, indiferent de stilul personal, preferă parteneri securizanți (adică anxietate scăzută față de pierderea partenerului/relație și evitare scăzută a intimității). Sunt și ceva date care arată că cei insecurizanți se preferă între ei – anxios-anxios și evitant-evitant ar veni asta, însă teoria pop cum că este o chimie specială între anxioși și evitanți este insuficient studiată și controversată. Teoria complementarității, de la care a pornit această idee, spune că persoanele preponderent anxioase (în atașament) ar trebui să fie atrase de opusul lor, adică de evitanți. Însă complementaritatea nu înseamnă asta, pentru că opusul anxietății față de pierderea partenerului și relații nu este evitarea intimității, ci anxietatea redusă. Adică, persoanele cu atașament anxios ar trebui să prefere persoane cu anxietate scăzută, nu neapărat evitante. Este însă adevărat că multe cupluri în distres au acest pattern anxietate-evitare, de aceea poate tindem să supraestimăm frecvența cu care se formează astfel de cupluri. Dar și în cazul cuplurilor în distres, este mai important nivelul de tip stare al anxietății și evitării (cu acest partener, în acest moment al relației, în acest moment de timp) decât nivelul pre-relație al fiecărui partener.

Cât de periculoasă este insecuritatea atașamentului adult (anxietatea și evitarea intimității)?

Un răspuns scurt ar fi că securitatea atașamentului este corelată pozitiv cu tot ce-i bun (stare de bine, satifacție în cuplu, relații trainice și sănătoase, sens în viață, fericire etc) și insecuritatea este corelată pozitiv cu tot ce-i rău (anxietate, depresie, insatisfacție în cuplu, dificultăți de reglare emoțională, promiscuitate, consum de substanțe, you name it). Cu o precizare și anume că deși insecuritatea atașamentului este de multe ori luată la grămadă (adică anxietatea față de pierderea partenerului și relație pusă laolaltă cu evitarea intimității), efectele negative sunt mai degrabă asociate cu dimensiunea anxietății. Deși evitarea poate fi un mecanism de coping (eviți ca să te aperi de reacții emoționale care te sperie, de exemplu), ea există și în stare pură. Sunt persoane care sunt pur și simplu mai reci și mai puțin reactive și asta nu pare să fie chiar așa o mare problemă. Mai important, faptul că securitatea/insecuritatea atașamentului corelează cu orice nu înseamnă că este și cauza, poate fi un efect al acestor factori (ex. un episod depresiv) sau poate sunt alte cauze care le influențează pe toate (ex. mediu de viață stresant, temperament).

Dau cei cu nivel ridicat de evitare a intimității („evitanții”) semnale amestecate?

Poate părea așa. Ce se întâmplă de fapt este că într-adevăr, se pot simți bine în compania cuiva, pot glumi și discuta serios și pot dori sex sau alte activități comune. Asta pentru că nu percep situația ca pe o interacțiune intimă. De multe ori, partenerii cu un nivel mai ridicat de evitare a intimității își descriu relația de cuplu folosind termeni care se referă mai mult la prietenie, comunicare, umor și mai puțin ca pe ceva bazat pe afecțiune și suport emoțional. Pentru că se simt inconfortabil în intimitate, se pot distanța automat când percep că celălalt are nevoie de ei (nu când îi caută doar compania, când au nevoie). Un item reprezentativ din ECR care se referă la evitarea intimității este „devin stânjenit atunci când celălalt dorește să fim foarte apropiați”. De aici „amestecul” de semnale – dorește compania ta dar nu te vrea prea aproape. Deci, când ai nevoie de ei, se detașează, ceea ce poate fi hurtful sau frustrant. Unii evitanți (cei fearful din clasificarea de mai sus) suferă în interior când ei sunt răniți dar afișează răceală în comportament, cei dismissive însă nu (nu au aceeași reactivitate emoțională pur și simplu).

M-am legat un pic de partea asta cu atașamentul evitant și dintr-un alt motiv. Având în vedere dinamica complexă a reacțiilor de coping intra-psihice în context infra-intro-pre și post socio-cultural, avem de multe ori tendința de a căuta explicații complicate pentru fenomene mai simple :). Adică, suntem într-un context de dating și persoana cu care ne întâlnim ne dă semnale amestecate. Pentru că are atașament evitant? Nu neapărat. Poate nu știe încă dacă ne place sau nu (mai precis, dacă vrea să fie intim cu noi în particular) și atunci se gândește, se mai răzgândește. E drept că evitanții se hotărăsc mai greu, dar asta nu înseamnă că un securizant ar trebui să știe from day 1 dacă te vrea sau nu. Evitarea ca dimensiune a atașamentului devine mai relevantă pe măsură ce relația se consolidează (și simți răceală într-o relație care ar trebui să fie apropiată deja– ceea ce în oricine poate induce anxietate, indiferent de stil). În sensul acesta, eu nu sunt pro identificarea semnalelor timpurii, watch out, caută pe cineva care e din start disponibil. De ce să fie?

În concluzie, ar fi multe lucruri de spus, dar mă opresc aici 🙂 Am de gând să continui, să iau pe rând unele din aceste întrebări și să dezvolt răspunsul, dacă ar fi interes pentru așa ceva. Mi-a mâncat ficații articolul ăsta, dar a meritat. Multe lucruri nu le știam înainte să încep un proces destul de serios de documentare și și mai multe lucruri nu le știu nici acum, încă dimpotrivă, the more I learn the less know. Ce cred că te învață experiența ca cercetător în psihologie e că nu există adevăruri bătute-n cuie, legi, categorii fixe și multe certitudini, ceea ce e ok, pentru că într-un fel, arată că suntem mai rezilienți și mai flexibili în fața a ceea ce „ar fi trebuit să ni se întâmple”.

Resurse:

https://www.theatlantic.com/magazine/archive/1990/02/becoming-attached/308966/

  • Excelent articol, cald și nuanțat

http://labs.psychology.illinois.edu/~rcfraley/attachment.htm

Cassidy, J., & Shaver, P. R. (2016). Handbook of attachment : theory, research, and clinical applications.

Bartholomew K, Horowitz LM. Attachment styles among young adults: a test of a four-category model. J Pers Soc Psychol. 1991 Aug;61(2):226-44. doi: 10.1037//0022-3514.61.2.226. PMID: 1920064.

Gillath, Kazantzas, G., & Fraley, R. C. (2016). Adult Attachment.A Concise Introduction to Theory and Research

Thompson, R. A., Simpson, J. A., & Berlin, L. J. (2021). Attachment: the fundamentul questions.

Fraley, R. C., Roisman, G. I., Booth-LaForce, C., Owen, M. T., & Holland, A. S. (2013). Interpersonal and genetic origins of adult attachment styles: A longitudinal study from infancy to early adulthood. Journal of Personality and Social Psychology, 104(5), 817–838. https://doi.org/10.1037/a0031435

De Wolff MS, van Ijzendoorn MH. Sensitivity and attachment: a meta-analysis on parental antecedents of infant attachment. Child Dev. 1997 Aug;68(4):571-91. PMID: 9306636.

Hazan C, Shaver P. Romantic love conceptualized as an attachment process. J Pers Soc Psychol. 1987 Mar;52(3):511-24. doi: 10.1037//0022-3514.52.3.511. PMID: 3572722.

Waters, E., Merrick, S., Treboux, D., Crowell, J., & Albersheim, L. (2000). Attachment security in infancy and early adulthood: A twenty-year longitudinal study. Child Development, 71(3), 684–689. 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s