That’s how much people need meaning

Acum mai bine de patru ani am scris primele mele articole pe blog, unul dintre ele se numea The penalties and charms of being single. Nu știam atunci dacă vor vedea lumina internetului, le dădeam prietenilor și le făceam publice, fără însă a le populariza cu numele meu. Din n motive. Dacă oamenii mă judecă? They do. Dacă nu le place? Some hate it. Dacă văd colegii și studenții? Au văzut. Dacă vede un tip și ezită să-mi vorbească din cauza blogului? Și asta s-a întâmplat, probabil. Am primit însă multe încurajări și am scris în continuare, chiar dacă mereu cu frică. Și acum, mi-e frică pe de-o parte și pe de alta, îmi dau seama câte lucruri am cenzurat, cum s-ar spune, cât de mult I held back. E normal, sigur, am o interfață profesională de respectat, o instituție remarcabilă unde lucrez și o știință pe care o deservesc. N-aș face niciodată o pledoarie pentru afecte dezlănțuite, brutalități necenzurate și lacrimi de crocodil. Însă, dincolo de aceste considerații, îmi dau seama că m-am ferit să spun multe lucruri ca să mă feresc pe mine de stereotipul femeii singure neîmplinite și isterice, care mi s-a fixat și mie ca și vouă, de demult. Tratează totul cu umor, nu te lamenta, nu fi tristă sau mai ales, nervoasă, nu fi prea feministă, că pare că le zici din frustrare, găsește partea bună, nu învinovăți pe nimeni, dacă spui ceva mai puternic, bagă un disclaimer, relativizează repede. Foarte bine doar că, dacă eu aș fi singură și mi-aș citi blogul, aș rămâne cumva wanting more, invalidată pe alocuri, neînțeleasă. Așa că fără emoticons care atenuează orice frază și fără umor defensiv (cât se poate, o parte e trăsătură de caracter), iată câteva rânduri pentru mine din trecut și sper eu, pentru alte femei care își pun acum asemenea întrebări.

Vrem să fim singure sau…?

Nu știu. Eu n-am vrut, cel puțin până nu demult. Știu că e mai sexy să vrei să fii singură, să nu simți nevoie de companie și apropiere și cred că poate fi o idee bună în anii de formare. Fără “bagaj”, posibilitățile îți sunt teoretic, nelimitate, ceea ce poate fi înspăimântător și frumos, știind că, până la urmă, te-ai putea muta oriunde și ai putea investi în orice carieră. Eu însă n-am vrut și am fost mereu speriată de idee, lucru care a devenit o parte a problemei de fond. Știi când ieși la un date și te gândești cum îți sună prenumele lângă numele lui? Mai bine nu. Ce vreau să spun este că unele vor, altele nu vor să fie singure și nu ai datoria de a te preface că vrei pentru a-i scuti pe ceilalți de puțină compasiune. Este un echilibru și aici nu mă pot abține să nu zâmbesc, e bine să vrei, dar nu foarte tare 😊

Este ceva în neregulă cu mine?

Da, sau mai precis, nu în neregulă, ci diferit. Sunt persoane care nu intră în relații pur și simplu, sunt persoane care au nevoie realmente să vrea să fie acolo. Am auzit o doamnă mai în vârstă spunând cândva “pe vremea noastră căsătoria era mai mult un compromis”. Cam așa ar trebui să fie și în zilele noastre (you know, settle for the good enough?) numai că acum ai atâtea modele alternative, nu doar siropuri din filme ci și exemple de relații faine în jur – de ce să fii fraiera care se compromite? Apoi, sunt persoane care pot să fie singure. Unele nu pot, am auzit povești tulburătoare despre relații, multe, multe povești, mai triste ca a mea, doar pentru că unele femei, din rațiuni financiare sau emoționale, nu pot să fie singure sau le este foarte, foarte greu. În fine, acum spun personal, ce-am vrut eu n-a fost „în cărți”. Nu poți să nu mai vrei ceea ce vrei, poți însă învăța să iubești și alte lucruri. Învățați să iubiți și alte lucruri – poate fidelitatea, atenția necondiționată, grija, respectul. Fiecare știe ce.

Dincolo de sondarea ruminativă a propriilor defecte, sunt și niște diferențe structurale care încep să devină vizibile și în România pe segmentul nostru de vârstă: sunt mai multe femei educate decât bărbați educați, iar în timp ce pentru bărbați educația femeilor nu este un criteriu de selecție atât de important, pentru femei este. Minoritatea alege și dictează: un bărbat educat are acces la femei educate sau mai puțin educate, de vârstă apropiată sau mai tinere (vârsta este un alt aspect pe care nu vreau să insist) iar femeile educate pur și simplu nu au aceeași paletă de alegeri. Mi s-a părut interesant https://www.libertatea.ro/opinii/un-fenomen-nou-bate-si-la-usile-romaniei-de-ce-femeile-educate-isi-gasesc-tot-mai-rar-partener-3796315.

Devine mai ușor cu timpul (să fii singură)?

Eu cred că da. Țin minte că pe vremea când mă ocupam cu primele articole de blog am avut o clientă care era singură și avea cam vârsta mea de acum. Am întrebat-o dacă suferă din cauza întrebărilor nedorite și a presiunii (tu nu ai pe nimeni, de ce, etc) și a spus că nu, trecuse vremea acestor întrebări. Cam așa se întâmplă, din fericire trece vremea „acestor întrebări” și lumea te lasă în pace. Comentează probabil pe la spate și mai simți așa câte un murmur nerostit dar nu, nu mai e așa de rău ca înainte de 35. Și încă un lucru infinit mai important: dispare frica. Ceea ce era marea temere (dacă rămân singură) s-a întâmplat deja, deci frică nu mai am. Alte emoții da, dar frica de a nu fi fost îndeajuns se disipează, de ce să-ți fie frică după ce „ai pierdut” deja? Și în fine, libertatea pe care nu am vrut-o, a venit. Nu mai am datoria de a încerca, cu implicația de rigoare că nu încerc destul. Ai rafturi de cărți motivaționale care te învață să îți sondezi trecutul și te bântuie cu feluri noi în care ar trebui să gândești și să te comporți? Aruncă-le. Le-ai dat destul spațiu vital, trăiește așa cum vrei.

Dispare frustrarea?

Nu. Nu e tot timpul acolo și poți avea o viață la fel de bună ca a altora, single fiind. Însă sunt momente și nu puține, de singurătate și de invidie față de toți cei care „au reușit”. Sunt normale, de ce să nu fie. Relația mea cu invidia a fost mereu problematică, fiind genul de emoție inacceptabilă social, care nu ar fi trebuit să fie. A fost nevoie să citesc într-o carte https://www.goodreads.com/en/book/show/39831201-the-unexpected-joy-of-being-single ceva de la sine înțeles și anume că e normal să simți că nu ești mereu împăcată cu soarta, că ești invidioasă când altele au o relație frumoasă și tu nu. Deci, așa ca un ghid ad hoc: 1. Înțelege această invidie, ești om, nu semizeu, 2. Caută ce-i în spate, probabil o parte vulnerabilă din tine și 3. Oferă-ți compasiune și bunătate – nu poți fi bun cu ceilalți dacă nu ești bun cu tine. M-am surprins de multe ori fiind și cinică, judecând bărbații, judecând relațiile, judecându-mă pe mine, totul este de înțeles atâta vreme cât nu te iei prea în serios. Ca o maximă pretențioasă aș zice aici: bucură-te de ironie dar n-o lăsa să se transforme în ură. Fii mizantrop (când simți), dar nu intransigent.

Te poate ajuta psihoterapia?

Da, pentru că te învață să ai o relație mai bună cu tine și cu ceilalți. Cred însă că, și aici mă delimitez de unii colegi, că a forma o relație de cuplu nu trebuie să fie scopul final; dacă problema stă în felul în care te relaționezi cu oamenii în general, atunci asta ar trebui să fie ținta. Eu cedez puterea prea ușor în unele relații și deloc în altele, fiind față de unii anxioasă și față de alții rece, în funcție de raportul de forțe pe care îl citesc de la început. Faptul că relațiile ar trebui să fie personale, reciproce și afective este work in progress. De asemenea, cred că este important să vezi oamenii așa cum sunt și să decizi în consecință, nu neapărat să te ferești de ei, ci să știi în ce te bagi.

Am dreptul să am un copil?

Ar fi infinit mai greu să am un copil singură, dar dreptul îl am. Foarte ușor acuză oamenii egoism (vrei să nu fii singură la bătrânețe, vrei să ai un sens în viață, un scop, vrei să te împlinești tu ca femeie) acolo unde nici măcar nu ar sonda dacă ar fi vorba de un cuplu. Sunt alte motive mai înălțătoare pentru care în general vor oamenii să aibă copii? Mai exact, ce anume te-ar putea îndemna care să nu fie deloc egoist, deloc pentru tine? Dacă ne raportăm la fericire, știm că părinții sunt mai nefericiți decât non-părinții (cel puțin când sunt mici copii), adică zi de zi au mult mai multe emoții negative. Însă copiii pot oferi sens, unui cuplu și unei mame și that’s how much people need meaning (este un citat dintr-un film, posibil The Crown). Psihologic, ce înseamnă lipsa tatălui? Sunt studii care arată x, y, z, subiecte pentru zeci de teze de doctorat, dar nu înseamnă că va fi condamnat la nefericire sau că, mai tranșant, nu ar trebui să se nască. Până la urmă, jucăm cărțile care ni s-au dat.

E prea târziu?

Nu cred, faptul că am scăpat de pariul cu viața nu înseamnă că nu mai cred, că nu mai sper, ar fi ipocrizie din partea mea și desi am destulă, nu vreau să o folosesc acum. Poate că e așa cum spune înțelepciunea populară, că fiecare sac își are peticul. Doar că e unul cu mai multe colțuri asimetrice, mai greu de potrivit.  

Sunt și alte întrebări? Feel free to ask 🙂

Un gând despre „That’s how much people need meaning

  1. Interesantă analiză! Aș mai completa eu cu o singură remarcă: omul nu trebuie să se simtă singur, de orice gen ar fi el/ea (că oameni suntem cu toții 🙂 ) Iar viața este frumoasă și cu, dar și fără de partener, atunci când noi înșine avem un suflet bogat.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s