Dacă tu nu mă vrei, eu te vreau

Dacă tu nu mă vrei, eu te vreau și dacă tu nu mă iubești pe mine, eu te iubesc pe tine. În această parafrazare după Alexandru Lăpușneanu regăsim esența iubirii neîmpărtășite, un chin cu multe fețe și valențe. Este primul crush din preadolescență, iubirea curtenească a cavalerilor, versul cântecelor de sirenă, abnegația de a renunța la tine,  frica pe care o trezești în celălalt. Dacă este sau nu iubire, psihologii să ne judece 😊 Eu am trăit asta, am gândit și am făcut lucruri pe care nu le credeam posibile, cu atât mai puțin demne de persoana mea pentru că o parte din mine chiar credea că a întâlnit iubirea vieții mele. Rațiunea însă nu m-a părăsit niciodată, chiar dacă i-am mai dat câte un șut, sau am amețit-o în feluri dibace, „în numele iubirii”. Rațiunea, în cazul meu impregnată cu ani de psihologie, m-a ținut, sper eu, dincolo de linia mai mult sau mai puțin fină care desparte insistența de obsesie și rugămințile de amenințări. Mă gândesc câteodată la m-aș fi făcut fără psihologie și cred că așa incompletă și relativistă cum e in matters of the heart (adică lucrurile stau așa, dar și invers, depinde din ce perspectivă privești, este totul foarte complex), m-a ferit de dezastre, pe cât s-a putut. Am vrut demult să scriu despre iubirea neîmpărtăștită dar n-am știut cum, fiind un subiect…sensibil și în același timp foarte greu de sumarizat, de redus la esențial. Nici acum nu știu prea bine să scriu despre asta dar încerc, în ideea că sigur este cineva acolo care trece acum prin așa ceva. Aș începe prin a recomanda o carte, Unrequited: Women and Romantic Obsession de Lisa Phillips, face o trecere a subiectului prin literatură, istorie, feminism, psihologie și neurobiologie. Apoi, aș discuta (cu timiditate) despre neurobiologie, diagnostice potențiale, frumusețea de a alerga după cai verzi pe pereți și modalități a ne ancora în realitate.

  1. Ce e iubirea până la urmă?

De fapt, avem trei concepte: atracția sexuală, infatuarea/iubirea pasională și atașamentul. De regulă, cuplurile progresează prin aceste faze dar nu întotdeauna. Simplu spus, cele trei tipuri de „iubire” rulează pe circuite diferite din creier și sunt determinate (să spunem așa, fără a intra în asumpții deterministe gen biologia determină mintea și/sau invers) de acțiunea unor neurotransmițători diferiți. Iubirea pasională (sau starea de îndrăgostire) e condusă de circuitul dopaminei și activează zone din creier responsabile de procesarea recompensei, de aceea se spune că acționează ca un drog. Ești high când o primești și intri în „sevraj” când nu. Latura obsesivă a tinerelor iubiri (nu te poți gândi la altceva) ar fi dată de nivelul scăzut de serotonină, întâlnit și în tulburarea obsesiv-compulsivă. În cuplurile normale, faza super intensă de la început este treptat înlocuită de atașament, dat de oxitocină (the cuddle hormone) și vasopresină; psihologic asta se simte ca apropiere, căldură, intimitate iar partea bună este că ține pe termen lung. Pentru că ceea ce numim iubire îmbracă forme diferite, ajungem de multe ori să ne certăm pe definiții – când iubești e așa, ba nu, e altfel. Când iubești ești ca pe ace, copleșit de frica existențială de a-l pierde pe celălalt. Ba nu, când iubești e ca și cum în sfârșit ai ajuns acasă. Nu toate cuplurile ajung însă în faza de atașament, după cum nu toți trec prin faza iubirii pasionale. Deși este o experiență foarte comună, îndrăgostirea nu e la fel pentru toți. De ce unii „se îndrăgostesc” mai tare ca alții? O teorie este că au pur și simplu o mai mare sensibilitate la recompensă, circuitele dopaminei luminează mai tare, dacă îmi pot permite o exprimare plastică.

  • Iubirea obsesivă/ limerence – de unde știi că ai așa ceva?

Adele, fiica lui Victor Hugo, a avut mai mulți pretendenți pe care i-a refuzat, inclusiv un soldat britanic pe nume Albert Pinson. În ceea ce-l privește pe Albert, Adele s-a răzgândit și a încercat să îl recâștige dar acesta a refuzat-o. Ea nu s-a resemnat cu soarta ci a încercat timp de aproape 10 ani să îl aducă înapoi. S-a dus după el la Halifax, în Canada, unde fusese încartiruit, apoi în Barbados, i-a scris sute de scrisori în care își declara iubirea, l-a urmărit nopțile îmbrăcată în haine masculine (pentru ce făcea era periculos pentru o femeie), dar fără rezultat. Într-un final, s-a întors acasă și a fost internată într-un spital de psihiatrie, suferind de schizofrenie.

Cazul lui Adele este unul extrem, dar pasiunile obsesive și comportamentele de urmărire sunt destul de comune, chiar și în cazuri în care nici nu cunoști atât de bine persoana de referință (sau poate tocmai de aceea 😊). De fapt, ca să te îndrăgostești nu ai nici măcar nevoie de un partener, ci doar de un obiect (al pasiunii tale). Dacă „obiectul” nu îți răspunde la sentimente, atunci rămâi numai tu cu dependența ta de ceva indisponibil. Dacă într-o dependență de substanțe cravingul poate fi temporar temperat prin consum, aici de regulă nu. Psihologic, este o stare foarte dureroasă (și neurobiologic, se activează zone responsabile de procesarea durerii) pe care încerci măcar să o întrerupi prin contacte mai mult sau mai puțin reale cu obiectul. Nu-i acolo? Nici o problemă, îl cauți. Nu-l găsești? Nici o problemă, insiști sau o lași baltă dar te adâncești într-o fantezie care te readuce mental aproape de el. A tânji după obiect este normal, asta se întâmplă de multe ori după despărțiri și tot felul de decepții. Este însă o limită a normalului, o intensitate a trăirii și un punct de cotitură dincolo de care dependența devine distructivă? Unii cercetători spun că da, că este o variantă de iubire obsesivă (limerence) care ar semăna cu o tulburare obsesiv-compulsivă, unii spunând că ar trebui inclusă și în DSM (Manualul de diagnostic si statistică a tulburărilor mentale). Simptomele sunt: gândire obsesivă (gânduri intruzive – care apar din senin, legate de persoana iubită), preocupare excesivă față de persoana iubită (ex. „revizuirea” mesajelor, repetarea în gând a unor conversații ipotetice) în detrimentul altor activități importante, stări de panică, craving intens, durere „de inimă frântă” (în zona pieptului). Limerence poate exista și în cadrul unei relații și se deosebește de iubirea pasională normală prin caracterul obsesiv prelungit și care nu cedează în timp. Astfel, persoana nu trece la faza de atașament calm, rămânând consumată de dubii (mă iubește?), frici și gelozie. Alteori, limerence poate apărea și în absența unei relații, dar n-aș echivala orice iubire neîmpărtășită cu limerence, chiar dacă granița este fină. Distincția stă în proporții 🙂

Asta a avut Adele, limerence? Tot ce se poate, dar să ținem minte că a avut și o boală mintală mult mai gravă (schizofrenie), deci nu știm exact ce explică ce.

  • De ce naiba facem asta?

Adele trebuie să fi știut pe undeva că ceea ce face este distructiv și lipsit de logică. Gândindu-ne la ea, ne vin în minte tot felul de caracterizări: nebună, obsedată, infantilă. Dar dacă facem un exercițiu de imaginație și ne închipuim că bravul căpitan se oprește într-o clipă pe-nserat la frământarile Adelei, se uită în ochii ei și vede acolo un noian de iubire adevărată de care se lasă sedus? N-ar schimba asta toată povestea și frământările ei obsedate ar deveni „o luptă pentru iubire”? Lăcrimăm la asemenea povești sentimentale în timp ce în viața de zi cu zi ne racordăm la o viziune practică și pragmatică asupra vieții de cuplu. Să vină ei după tine, dă-l naibii că toți sunt la fel (trebuie să găsești doar unul care să stea, vai mama lui), nu fugi după ideal, settle for the good enough. Ca și cum ne mulțumim cu puțin și dacă vrem să visăm, deschidem televizorul. Iubirea neîmpărtășită este o goană după stele, un refuz al resemnării, o alegere deplină, o încercare de a ne completa. Infuzând un pic de realitate în fantezie, sigur că Albert nu va fi impresionat, poate exasperat sau îngrozit de atâta insistență mai degrabă. Nu, stalking nu e niciodată o idee bună, a te agăța de cineva nu e niciodată cu folos. Dar motivele pot fi frumoase 😊

În cartea ei, Lisa vorbește despre iubirea neîmpărtășită și ca despre o afirmare a dreptului femeii de a alege și nu doar de a aștepta să fie aleasă și ca despre o puternică forță creatoare – ce să faci cu atâta energie neconsumată? Artă…și e ceva cu iubirea asta și creația. Și eu aveam mai multe idei pe atunci, când eram consumată de limerence-ul meu. Să  nu uităm însă că iubirea asta e despre mine, despre tine, despre obiectul iubirii noastre însă nu prea. Ce o distinge de o iubire veritabilă (asta ar fi atașament, nu?) este de fapt lipsa de preocupare pentru binele obiectului, îl vrem numai pentru noi, însă nu ne pasă cu adevărat, sau cel puțin nu ne pasă ca atunci când suntem atașați de cineva. Este o iubire narcisistă (sigur, toate iubirile sunt un pic narcisiste, cel puțin în faza pasională) și uneori această orbire față de binele și alegerile celuilalt pot duce din păcate la comportamente periculoase. Lisa aduce un argument bun când spune că atunci când tu ca femeie te angajezi în comportamente mai mult sau mai puțin subtile de stalking, să te gândești cum ar arăta dacă ți-ar face asta ție un bărbat. Ți-ar fi frică? Oprește-te cu orice cost.

  • Putem face ceva (sau doar să așteptăm să treacă)?

În ciuda și în același timp datorită faptului că nu e consumată, iubirea neîmpărtășită poate dura ani de zile. Obiectul rămâne veșnit tânăr, neîntinat de rutina zilnică și de plictiselile vieții casnice. Poate persista și dacă cunoaștem pe altcineva și se acutizează în momente de singurătate și vulnerabilitate. Putem face ceva ca să treacă? Sunt studii care arată ceva ce intuitiv știm și noi, că intensitatea sentimentelor de iubire față de cineva poate să scadă dacă ne gândim la scenarii negative cu acea persoană, după cum și invers, scenariile mentale pozitive o pot crește. Deci fantezia după comandant sau visarea cu ochii deschiși întrețin focul invizibil. Pe de altă parte, nici nu ne putem abține să nu ne gândim. Ce poate să meargă ar fi însă ca de fiecare dată când avem o fantezie pozitivă (ex. își dă seama că în sfârșit…) să o dublăm cu una negativă, mai realistă (ex. te va părăsi din nou). Și dacă tot e să ne gândim la limerence ca la o obsesie, hai să o tratăm ca pe o obsesie până la capăt. Cu obsesiile mergi la terapie, unde înveți că nu trebuie să crezi fiecare gând și fiecare impuls pe care îl ai, că poți face diferența între gânduri obsesive și gânduri raționale, că poți trăi cu obsesia ta fără să o sugrumi, dar și fără să o hrănești. Șiii… de știut că dacă treci prin așa ceva, nu ești singură. Nu e chiar genul de problemă despre care să postăm pe Insta, nu? Dar asta nu înseamnă cu nu se ascunde în minți și vieți cât se poate de normale.

Resurse

https://www.byrdie.com/love-at-first-sight-science

https://www.huffingtonpost.com.au/2017/11/16/can-you-be-addicted-to-love-we-take-a-look-at-limerence_a_23268811/

https://www.medicalnewstoday.com/articles/what-does-love-do-to-our-brains#Where-in-the-brain-is-love?

https://www.goodreads.com/book/show/22206638-unrequited

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s