Poveste de iarnă

În așteptarea unei noi inspirații și în spiritul sezonului, I reloaded this 🙂

Deschid ușa și intru în căsuța mea, în sfârșit am ajuns. Trântesc schiurile și bagajul în hol, am tot timpul să le pun pe toate undeva, dar deocamdată vreau să stau pe canapea și să mă uit la seriale. Sunt 3 zile de când Vladi mi-a ieșit complet din minte deși m-a lăsat în fața blocului doar de câteva minute. Mă întreb dacă va ține și într-un fel îmi pare rău că a dispărut pentru că el era speranța că uite, există pe lume bărbați pe care i-aș putea iubi…cel puțin teoretic, ipotetic. Mă trezesc dimineața și dau un check mental, mai e acolo sau tot dispărut e? Dispărut. Ah, îmi trimite pe messenger niște poze de la schi, nu am nici un interes. Chiar în prima stăm noi doi la un vin fiert și râdem fermecător către cameră. Doar că dacă mă uit mai bine, suntem de fapt crispați și chinuiți și eu îmi amintesc că mă simțeam rău și vroiam să plec acasă. Așa am și făcut, am urcat în apartament unde fix ca-n telenovele, Rosalinda reloaded, l-am găsit pe Făt Frumos sărutându-se viguros cu vrăjitoarea. Pentru efect dramatic ar fi trebuit să exclam cu surprindere „Vladimir!” sau „Juan Fernando!” Ei ar fi trebuit să ridice la mine priviri surprinse, speriate și rușinate, eu ar fi trebuit să ies din cameră ca o furtună, Vladi ar fi trebuit să alerge după mine „stai, Amelia, nu e ceea ce pare!” Haha. Doar că n-am făcut asta, am rămas tăcută pe loc și foarte încet am ieșit afară și am intrat din nou mai cu zgomot și le-am dat timp să se organizeze. Am intrat în camera pe care o împărțeam cu vrăjitoarea și am plâns în plapumă o zi și-o noapte, până când, a doua zi, Vladi era complet dispărut din mintea mea. Câteva zile și 1700 km mai încolo, e tot dispărut. Mă sună Sânziana, vorbesc cu ea despre excursie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (a fost super, un pic frig, un pic gheață, bla bla), doar că mi se rupe sufletul gândindu-mă ce mare miză e pentru ea. Pe ea chiar o va părăsi Vladi pentru vrăjitoare și pe ea o va dărâma. Adică, ea pierde un iubit, eu un piedestal doar.

Deci cum am ajuns să mă gândesc în acești termeni la prietenul prietenei mele? In my defense, eu l-am văzut prima. L-am cunoscut odată cu Sânziana, venise din Timișoara să lucreze într-un proiect de arhitectură împreună cu fratele ei și ieșiserăm mai mulți în oraș. Mi-a plăcut de la început, avea un aer jucăuș, niște ochi mari albaștri și un excelent simț al umorului. Excelentă empatie de asemenea. E probabil cea mai simpatică descriere pe care i-o pot face cuiva, companie vivace într-un suflet frumos. I-am și spus Sânzianei că îmi place și ea m-a încurajat, a făcut astfel încât să ieșim cât mai des.

Vladi și grupul lui animase un pic viața noastră de burlăcițe trecute bine de 30 de ani. E o chestie când treci, ca femeie singură, de 30 și ceva de ani. Pentru mine și Sânziana, a fost o ușurare și o provocare. Pe de o parte, eram scăpate de fricile care ne bântuiseră ultimii ani ai decadei de aur, cum că dacă rămânem singure…deja se întâmplase, lumea nu mai zicea nimic, ghiceam întrebări nerostite în aer dar de întrebat, nu mai întrebau. Ne întâlneam cu unul, cu altul, nu se lega nimic, făceam mișto de noi și de toate atributele psihologice cu care ne-a cadorisit psihologia: atașament evitant, frică de intimitate, imaturitate emoțională și altele asemenea; ieșeam când aveam ocazia și ieșeam și când n-o aveam, măcar eram două și ne-o puteam crea singure. Pe de altă parte, cercul social inevitabil se închidea, majoritatea celor de vârsta noastră aveau preocupări mai domestice și copii, așa că eu începusem să am întrebări existențiale de genul bine bine…înțeleg că nu familie, dar nici măcar viață? Ar trebui să vând tot și să mă mut în Asia? Vladi a venit ca un refreshment în cercul nostru anemiat, era băiatul din alt oraș care trebuia dus la filme și cluburi. Vladi m-a surprins pentru că nu credeam că îmi mai poate plăcea cineva care să nu fie de pe Netflix. Sânziana aflase de ce e singur (pentru că pe noi nu ne vedeam, dar la alții încercam să descoperim scheletele din dulap, aka dacă-i singur de multă vreme trebuie să fie ceva în neregulă cu el), părea o poveste destul de normativă, cu o relație trasă de păr care se destrămase de la sine. Vorbeam cu el pe mess despre tot felul de nimicuri, aveam un fel de prietenie, nici nu-mi era clar dacă e flirt sau nu, dacă pentru el sunt o amică doar, dacă ar trebui să fac mai mult, etc, așa că mă blocam în overthinking și preferam s-o las așa, până la urmă important era ca el să existe, nu să fie cu mine. Așa credeam eu, până când m-a sunat într-o zi de iunie.

-Hey, ce faci princess? Ce planuri ai mâine? Este concert Robin și aș vrea să merg, vii?

-Daaa, sună bine 🙂 Cine mai vine?

-Doar noi doi. Ce zici de asta?

-Că e perfect. See you soon!

Deci cum??? Incredibil moment, parcă ar trebui să nici nu cred dar nici nu mă pot abține. Vladi m-a chemat în oraș, doar eu cu el! Nu mai simțisem asta de mult, senzația de plutire de pe Himalaya. Dacă e să mă judec la sânge aș putea spune că da, ce e “incredibil” este așa dintr-un motiv, anume că e foarte puțin probabil. În realitate, cred că ești mult mai fericit dacă nu afli niciodată cum bate briza pe Himalaya (metaforic vorbind, în realitate pe Himalaya îți îngheață și gândurile din cap), eu însă i-am simțit adierea pe ici pe colo, în momente ca acestea, când în ultima clipă, prințul m-a invitat la bal. Tot weekendul mi l-am petrecut încercând să mă temperez, să îmi spun că nu are cum, nici nu-l cunosc, puțin probabil, etc. Mi-a fost frică să-i spun Sânzianei, dacă nu se întâmpla nimic… m-ar fi sunat să întrebe și eu aș fi retrăit senzația eșecului și escalandele pe Himalaya cam așa se terminau la mine, cu o izbitură adâncă în realitate. La fața locului însă, Vladi era în mod deosebit atent și lipit de mine, glumeam, dansam, urlam unul la altul peste muzică, ca doi prieteni, dar nu se zice „marry your best friend”?

-Uite, Ame, știu c-ai zis Mojito, dar eu ți-am adus Long Island, ca și mie. Dacă tot suntem aici.

-Vroiam să fiu domnișoară 🙂

-Cam târziu pentru asta, răspunde el.

Puțin amețită și prefăcut indignată, l-am lovit în joacă peste mână și s-a trezit cu băutura pe tricou. M-am agitat în jurul lui, cerându-mi frenetic scuze. El a râs și mi-a plantat un sărut scurt și apăsat pe buze, apoi s-a dus să se spele. Am rămas un pic în aer, întrebându-mă dacă ar fi trebuit să-mi întredeschid naibii buzele, să văd dacă s-ar fi transformat într-un sărut adevărat, fără echivoc. Doamne, ce prostie, calmează-te că nu e șah, vine înapoi. A venit, dar împreună cu niște colegi, așa că momentul s-a dus și nu mi-a fost clar nici atunci și nici de atunci dacă a fost cazul să cobor sau nu de pe Himalaya. Am ales să fac pași timizi și defensivi în coborâre, cu privirea totuși ațintită în sus și cu ezitări de revenire. Concret, Vladi n-a mai dat semne clare și eu n-am vrut să tensionez relațiile.

–Ce zici Ame, îți place de Bob? Pare așa cum zici, charming, cu fler, confident…

–Nu știu Vladi, e un pic exagerat și fanfaron, îl văd impersonal, ca și cum se uită prin tine, ceva nu-i ok cu el.

–Imaginează-ți-l peste vreo 30 de ani. Când îl părăsesc farmecele și el nu-și dă seama. Știi ce zic?

–Daaa, prevăd mișcarea MeToo, varianta românească.

Nu voi relua metafora cu Himalaya, cred că a fost destul și am alta mai adaptată situației, metafora telenovelei, în care personajele au izbucniri coleroase dramatice în loc să își suprime emoțiile în mod civilizat. Era ultima duminică de Electric Castle, eu fusesem la o conferință și asta era prima seară în care veneam, ceilalți erau deja acolo. Zburam ca o floricică plină de speranță…în fine nu insist. Realitatea a fost că m-am apropiat de scena principală și acolo i-am văzut pe Vladi și pe Sânziana ținându-se de mână. Am înghețat în neputință. Ei au venit la mine zâmbitori să mă salute, au venit și Florin și Gelu, știu că mă uitam la ei un pic confuză și nu înțelegeam ce zic pentru că mă gândeam la ce naiba să fac acum, cum să resist cu ei o noapte întreagă. Așa că, odată pentru totdeauna, am avut și eu….my own Rosalinda moment. Am spus „revin” și am plecat acasă direct, fără să anunț pe nimeni. Sânziana și Vladi mă tot sunau și îmi trimiteau mesaje și eu nu răspundeam, sâc sâc. Trecuseră câteva ore și ei aveau două variante: să se agite în continuare și să alerteze securitatea festivalului sau să mă lase baltă. Nu mi-a fost comodă niciuna dintre variante, așa că i-am scris până la urmă Sânzianei: „am plecat acasă, sunt ok”.

Viața trăită în liniște

-Ce să-i cumpăr de ziua lui? E acum, pe 5. M-am tot gândit și nimic nu-i bine. Doar nu un set cu spumă și after shave…un vin, un gadget? Ce zici, Ame?

-Un gadget sună bine, pare genul care e cu astea.

-Nici nu știi….Acum când am fost la el la Timișoara…waw, deci toată casa plină de high tech. Avea și niște ochelari de soare la care puteai vorbi la telefon. Nu cred c-aș ști ce.

-Un tricou mai fancy? Un parfum? Am și eu idei de cadouri de dus majorat dar hei, ei sunt cu profesiile de creație, nu eu.

-Nu nu, mai bine o carte. I-aș face un obiect decorativ, dar el are un stil mai spartan, nu decorează.

-Știuuuu, o păturică! Un set sexy de lenjerie de pat!

-Ame…:) very helpful…

Mai aveam idei tâmpite dacă vroia să le audă, dar n-aș fi vrut să fiu în locul ei. Nu-i ușor să cumperi un cadou noului iubit, avem o vârstă, nu mai putem să mai venim cu un ursuleț de pluș.

Viața a mers înainte, am fost cu ei la Paris, la terase, în natură, la seri de filme, în grupuri și noi trei. Mi-am lărgit și eu cercul de prieteni, gândindu-mă să nu le parazitez cuplul. Mă gândeam la Vladi ca la un prieten, devenise o simpatie platonică și o parte din mine se întreba dacă nu cumva e mai bine așa, în ideea că îl pot avea prin preajmă fără să am nimic de pierdut. Eu cu Sânziana am reușit să ocolim cu tact orice discuție despre …de fapt nici nu știu despre ce ar fi fost, poate uitase că i-am zis eu nu știu când că îmi place de Vladi. Și atunci eu ce să zic? Sau poate nu uitase și atunci ea ce să zică? Am ieșit și eu cu cineva, am ieșit încă și în patru, doar că n-a mers. Remi era un scump, doar că am fost ezitantă, el la fel și s-a rupt de la sine. Mi s-a rupt inima când m-au anunțat că se mută amândoi la Timișoara. M-am bucurat pe moment, gândind că era prea dependentă viața mea socială de ei dar când au plecat pe bune, am plâns cu lacrimi. Ne-am regăsit în pandemie, la început pe zoom, apoi scârbiți de videoconferințe, am trecut la telefon. Din când în când doar, că așa e cu izolarea, te obișnuiești în tăcere și din ce taci, ai mai tăcea. Aveam flash-uri cu viața de dinainte și mă gândeam la cât putea fi de obositoare și de grea, mă și mir că aveam timp să lucrez ceva mai de substanță. Mi-a lipsit socializarea acut, o vreme, dar apoi s-a instaurat un fel de inerție și platitudine, nu chiar tristețe, nu chiar plictiseală, dar așa, un spleen existențial. Orice ieșire din casă devenise un proiect care trebuia planificat și abordat cu seriozitate, țineam minte drumurile la Lidl. Cum o fi să pleci de acasă dis de dimineață și se te întorci abia seara?

Adevărul e că vroiam să le las o după-masă, să facă ei și altceva la Paris înafară de muzee și cafele.

Coming back to life

După doi ani de pandemie și și mai mulți ani de așteptare, plecam la schi cu o gașcă de prieteni. Prieteni nu de-ai mei, e drept, ci de-ai lui Vladi. M-au chemat încă de anul trecut când se vindeau pachete cu incertitudine, ieftine, dar nici nu știai dacă „se ține”-. Mai fusesem eu la Val Thorens, dar nu-mi aminteam nimic…îl încurcam cu Deux Alpes și se amestecau toate, plus că munți, zăpadă, pârtii, cabane, cât de diferit poate fi. Mi-am umplut bagajul de haine noi, două costume de schi și jumătate (adică încă o geacă, cumpărată de cu un an în urmă, că era la reducere și era cu roz), pantaloni casual și machiaje just in case, atât îmi aminteam cât să știu că nu e nevoie de tocuri. Am plecat cu Vladi, Sânziana se îmbolnăvise chiar atunci și n-a mai putut să vină. Vorbeam cu ea de pe drum și îmi tot turuia despre un tip din gașcă care era deja acolo și „de care sigur îți place, Ame”, unul Cristi. Urma să împart camera cu Linda, o colegă de-a lor. Îmi era și dor de Vladi și era și ciudat să fiu cu el în mașină atâta timp, era safe dar nu mă puteam opri să nu îmi studiez expresiile faciale în oglinda laterală când și când, sau să îmi ajustez poziția corpului, părul. Relația perfectă, fostul iubit neavut niciodată și fără perspective.

Când am ajuns noi, gașca era beată sapă, n-am înțeles nimic din ei, dar am rămas mască atunci când Linda (colega mea de cameră to be) s-a ridicat la masă ca un soldat și a spus mă duc să mă …în fine, mergea la baie. Ce să zic, genul meu nu era, după cum m-am convins în zilele următoare. Cristi, tipul pentru mine, arăta destul de bine, brunet și masculin, nu ca Vladi care era mai degrabă un finuț. Mari impresii nu mi-am putut face însă, era beat și dormea cu capul pe masă, a mormăit ceva când ne-a văzut și a căzut la loc. Eu cu Vladi ne-am zâmbit și am hotărât că era cazul să recuperăm rapid din handicap, cu o sticlă de țuică scoasă dintr-o traistă.

A doua zi m-am trezit singură în apartament, era destul de târziu și nu mai știam dacă a încercat cineva să mă trezească sau nici măcar. Mă durea capul, deloc surprinzător dar mi-am făcut curaj, în ideea că aerul de munte mă va revigora. Într-o stare ciudată de surescitare m-am dus la duș, m-am îmbrăcat, am mâncat niște chipsuri rămase pe masă, am coborât în rastel după schiuri și i-am căutat pe ceilalți cu privirea. L-am zărit pe Cristi, tipul pentru mine și am zis să fiu drăguță, așa că m-am dus la el.

-Hey, ai fost sus? Cum sunt pârtiile?

– Ok, un pic gheață, dar acceptabile. Tu pe unde ai fost?

-Acum am ieșit. Nu știu pe care să mă duc.

-Hai cu mine dacă vrei, eu am fost pe roșia asta.

Aveam două opțiuni, prima să fiu eu însămi și să zic nu nu, caut una albastră pentru început și a doua să fac ceva diferit și să nu-i fac tipului o impresie greșită. Am ales să mă duc cu el. Îmi simțeam inima cât un purice pe telescaun văzând pe unde urma să coborâm, am încercat să-mi zic că e doar o impresie de sus, că e ok, că nu sunt singură. Cristi în nici un caz nu părea impresionat de spaimele mele. În vârf era așa gheață la telescaun și vânt că aproape m-am împrăștiat pe jos. M-am uitat neputincioasă în jur; până devenea lată, pârtia se îngusta destul de mult și după cum lucea în soare, părea un patinoar.

-Cristi, e multă gheață, nu știu dacă mă descurc.

-Cantezi mai tare, zise și se duse.

Mă uitam înghețată la el cum pleacă fără nici un stres și am avut un moment foarte lung de singurătate și de spaimă. Ce mă fac? Să îmi dau jos schiurile și să o iau pe jos? Mi-am scos telefonul și l-am sunat la Vladi, să facă ceva, dar n-a răspuns. M-am uitat că poate poate mai vine cineva din gașcă. M-am gândit să rog pe cineva să mă ajute cumva, dar nimeni nu făcea contact vizual cu mine. Lacrimile mi-au încălzit obrajii câteva clipe, apoi mi-am amintit că sunt adult și am intrat în modul de rezolvare de probleme. Mi-am calculat o rută de care să mă țin cât de cât, am așteptat un moment în care era liberă pârtia și am pornit, sperând că voi canta din instinct, că doar n-aș ști s-o fac controlat. Nu știu cum, am ajuns jos și am început să-mi caut gașca din nou. Uite, sunt la munte cu multă lume, dar sunt mai singură ca niciodată.

Où sont les neiges d’antan?

Realitatea bate filmul, so they say. Ce-i drept că pentru vacanța aia, realitatea m-ar fi putut lăsa pe mine la butoane. Îmi imaginam eu seri șic la restaurant; când colo, se mânca în camera, de la magazin. Odată am propus să ieșim și repede a sărit Cristi că ceeee, să dau eu 40 de euro!!!! să nu știu ce. Clar, not my type. Bețiile alternau, o seară da, o seară ba. Vladi nu știu unde dispărea și el și nu-l prea vedeam în timpul zilei. Pe pârtie eram singură sau cu Mirela, o altă fată din grup care nu știa prea bine să schieze și eu eram singura după care se putea ține. Linda, colega mea de camera, nu știa nici ea, dar nu părea că-și dă seama. Se arunca ca un bolovan din vârf și doamne-ajută. Râdea ca în mahala când povestea cum a intrat în unul și în altul. Prezența ei mă scotea din minți și îmi era greu să spun de ce și și mai greu să o descriu fără a folosi epitete. Înjura cu voce tare și râdea de spărgea geamurile. Se lăuda cu felurile în care a încălcat ea regulile în pandemie, cu modul în care a șmecherit pe unul și pe altul, cu tupeul ei insurmontabil care rade tot ce-i stă în cale. Ca în manele. Făcea aluzii sexuale și mergea în lenjerie prin apartament așa, lejeeer dar fără pic de grație. Nu arăta nici bine după părerea mea, dar nici asta nu părea s-o complexeze. Avea păreri savante despre dieta paleo și alte aberații, după cum era și o avidă cititoare de literatură de dezvoltare personală. Mi-a zis că dacă te gândești la ceva, poți să atragi cu mintea acel lucru și că sunt cercetări de top care arată asta (???). Nu văzuse însă nici o cercetare în psihologie și nici nu avea curiozitatea să vadă una. În fine, două zile m-am străduit să îi zâmbesc de fiecare dată când o vedeam, să nu-și dea seama că n-o sufăr, dar apoi am realizat că nu-i pasă și am lăsat-o baltă.

Tot contemplând senzația amăruie pe care mi-o dăduse vacanța până atunci, am ieșit într-una din ultimele seri în balcon la o țigară. Nu semăna cu nimic și așteptam să plec acasă, dar în același timp mă gândeam că trebuie să fie vina mea, că sunt aceeași adolescentă inadaptată, care se uită din afară la cercurile oamenilor.

-Hey, pretty, ești cam abătută, nu? Uite un brandy să-ți revii, l-am auzit pe Vladi venind din spatele meu lângă mine. Mi-a zâmbit și cred că m-a invadat oxitocina, de am simțit cum mi se relaxează corpul. Ce-i? A insistat.

-Nimic anume, prostiile mele. Mă așteptam să fie altfel unele lucruri, dar știu că nu ar trebui să pretind sau să zic..

-Ce ai vrea?

-Să fi mers la un restaurant de exemplu, măcar odată.

-Hai acum, noi doi. Heii, eu cu Amelia mergem la bistro, pa!

Am ieșit spontan pe ușă, aproape fugind, încă ne-am și uitat dacă nu s-au pornit și ceilalți după noi. Începuse să ningă, în sfârșit și aveam senzația de cozy și de safe pe care mi-o dau luminile caselor în zăpadă, cu tot ce ghicești că se petrece în spatele ferestrelor. Am mâncat fondue, la mâncare el era snobul, că se mănâncă ce-i din Franța. I-am povestit despre prima mea zi pe pârtie cu Cristi, ce-am pățit.

-Deci nu știu de ce ați crezut tu și Sânzi că mie îmi plac nesimțiții.

-Credeam că ăștia așa, mai alpha males.

-Sorry, cred că în mintea mea Alpha înseamnă altceva. În fine, îmi place să fiu tachinată, așa cum faci tu câteodată. Stop, remarcă nepotrivită, am căutat să schimb repede subiectul. Dar nu cum face Cristi care mai mult mormăie monosilabic.

-Și cu mine cum rămâne? Insistă Vladi și îmi mai toarnă din sticla de vin. Dacă tot am ajuns în acest punct, de ce să nu i-o spun până la capăt?

-Păiii…mai demult, atunci când stăteai la Cluj, m-am gândit la tine și …altfel. Chiar am avut impresia că poate fi ceva și din partea ta, atunci, în seara aia, la concert. Sigur că nu…începea să-mi pară rău c-am deschis subiectul. El însă a spus ceva ce m-a uimit.

-N-a fost doar impresia ta. Am simțit și eu la fel. Răspunzându-mi la întrebarea care mi se citea în ochi, a continuat. Adevărul e că mi-a plăcut în paralel de voi două, de tine și de Sânzi. A fost momentul acela cu noi, apoi…nu știu, ceva m-a atras la ea. Și sincer, cu ea a fost mai ușor.

-Oh…da. Zâmbesc amar gândindu-mă că probabil asta își închipuie toți, că sunt prea complicată pentru ce am de oferit și că Sânzi măcar pare mai pe picioarele ei chiar dacă și ea e sensibilă și overthinker ca mine.

-Nu te gândi la tot felul de explicații complicate, intuiește el. Adevărul e mai pragmatic. M-am gândit că dacă e să meargă relația, Sânzi se poate muta mai ușor la Timișoara, ca designer de interior. De altfel și lucrăm împreună. Pe când tu, cu universitatea…

-Ceeee? Într-un fel mă enervez, în alt fel răsuflu ușurată la gândul că hei, uite, dacă aș fi avut un job flexibil aș fi avut poate o șansă.

-Serios, nu mai citi atâta printre rânduri. Așa a fost.

Deconcertată de discuția asta, m-am întors în cameră. Linda sforăia ca un tanc, mă rog nu cred că tancurile sforăie, dar știți ce vreau să spun. Am adormit cu zâmbetul faptul de a ști că s-ar fi putut și că se mai poate. Nu cu el, cu altul care să-i semene, care știe să râdă și să vorbească, care știe când să te ia de mână și când să te lase în pace, care are încredere și potențial și care știe că e doar un om pe o planetă mare, într-un univers și mai mare.

Am avut o zi de pace interioară înaintea furtunii, înaintea fracturii logice. Credeam că am înțeles câte ceva despre lume până când i-am găsit pe Vladi și pe Linda pe punctul de a face sex. Aș fi înțeles multe, dacă era mai tânără, mai frumoasă, mai radiantă, dar nu cu ea. Probabil Sânziana, alegerea mai ușoară, s-a dovedit până la urmă prea grea la rândul ei. Aș fi înțeles la Cristi, la un altul care se zbate în jurul femeii încercând să înțeleagă doar pentru a ajunge la concluzia că femeia nu e om. Aș fi înțeles la unul care se retrage în ziduri de tăcere neștiind, din nou, ce vor lumea și femeia de la el. Dar nu, la el n-am înțeles. Am suferit o zi și o noapte și apoi m-am recompus. Lucidă, resemnată, liniștită după ce mi-am adăugat și eu un nou zid, de care Vladi nu mai putea să treacă. Ești ca oricare, zice o poezie. Eram noi trei împotriva lumii, acum vedeam că de fapt sunt doar eu…și Sânziana. Și niște poze în care zâmbesc săgalnic, în posturi improbabile, de cândva, din Val Thorens.