Terapeutul din capul tău

Cum ar fi să ai tot timpul cu tine un psihoterapeut? Până la urmă, unul dintre obstacolele din calea eficienței psihoterapiei este tocmai faptul că ședințele au loc o dată pe săptămână, în rest te întorci la medii (mai mult sau mai puțin) toxice și la obiceiuri rigide, la cărări bătute și drumuri înfundate. Dacă ar fi terapeutul acolo, ar ști să îți ghideze alegerile într-un mod mai congruent cu scopurile tale (și da, sigur că uneori ți-ar spune de multe ori și ce să faci, e un mit că nu se spune). Firește, ideea este să preiei tu rolul de terapeut, dar drumul e greu și anevoios și adevărul e că uneori nu ai ști nici măcar ce e de făcut, ce să mai zici de controlul comportamentului. Sunt însă persoane care au mereu un terapeut la dispoziție, chiar la un clipit distanță, de exemplu…eu 😊 și mulți alți colegi care și-au ales această meserie. Deci, cum e să ai pe bune tot timpul un terapeut în capul tău?

Ca preambul, long story short, psihoterapia (cel puțin cea despre care avem date științifice, cea cognitiv-comportamentală, de exemplu) funcționează. Nu perfect, nu pentru toată lumea la fel, dar funcționează. Cu atât mai bine ar trebui să funcționeze când ai, la propriu, terapeutul în mintea ta, însă…

Știm că psihoterapeuții nu au neapărat o sănătate mentală mai bună decât restul populației; avem niveluri mai mari ale depresiei și anxietății și ale consumului de substanțe, burnout și ceea ce se numește compassion fatigue (epuizare emoțională ce se traduce în dificultatea de fi empatic). Avem relații cam la fel de bune sau de proaste ca restul populației, deși terapeuții de cuplu posibil să aibă un mic avantaj. De ce? O parte se explică prin biasul de selecție în profesie, posibil ca cei mai cu issues să fie tocmai cei care vor să se specializeze în sănătate mentală, să se vindece pe ei, cum ar veni. Nu este motivația perfectă, dar este de înțeles. Posibil și să fie mai conștienți de propriile simptome și atunci să le raporteze mai frecvent. Însă ok, odată ce ai o problemă, de ce, terapeut fiind, nu o rezolvi? Care sunt motivele pentru care pe tine terapia „nu funcționează” și dacă totuși funcționează, ce anume funcționează?

De ce merge și nu merge?

Terapeutul e una, omul e alta.

Terapeutul nu e o persoană, e o instanță, un fel de-a fi în context, un mod (pentru cei familiarizați cu schema therapy). Când ești în mindsetul de terapeut, atenția este aproape exclusiv centrată pe persoana din fața ta cu care construiești o relație în timp ce computerul din mintea ta caută mecanisme psihologice și ipoteze de lucru. Aha, ce spune acum merge pe teoria efectului contraintențional în supresie, aici se vede procesul de auto-depreciere, aici avem meta-cogniții despre îngrijorare, etc. Terapia e un process de gândire intens, necesită concentrare, e greu și înnălțător în același timp și da, funcționează și pe mine. Ședințele de terapie cu clienții mei m-au salvat și pe mine, indirect. În restul vieții nu ești însă în acest mod de funcționare și e normal. Nu toate relațiile sunt terapeutice, nu gândești în termeni de mecanisme decât dacă depui efort; în rest, gândești în scurtături, distorsiuni cognitive (gânduri aiurea pe care le avem pentru motivul că le-am învățat așa și le-am exersat prea mult), simți la fel și faci suficiente greșeli de comportament de care nu ai vrea să afle clienții tăi neapărat. Cu alte cuvinte, nu funcționezi ca terapeut în viața de zi cu zi by default. Îți poți folosi mintea de terapeut, dar cu același efort pe care îl depune un client. Aș spune că foarte mulți terapeuți au fost și merg la terapie la alți colegi și nu este nicidecum un semn de slăbiciune, ci de integritate și profesionalism.

Felul în care te ajută psihoterapia (și unde se poticnește)

…Nu e felul în care speri în liceu că te va ajuta. Țin minte că încă de pe atunci răsfoiam handbooks peste nivelul meu de înțelegere și nu îmi dădeam seama cum mă vor ajuta acele informații să mă schimb ca persoană. Am zis, lasă, va fi mai clar la facultate. A fost și nu a fost, am aflat cum se pot schimba gândirea, comportamentul și implicit, emoțiile oamenilor. Tehnic, nu e atât de greu, dar în nici un caz așa cum mi-am închipuit. Se spune că schimbarea vine din interior. Schimbarea cui, însă? Parafrazând o glumă de psihologi, becul îl schimbă alții, nu trebuie neapărat să vrea să se schimbe. Îmi închipuiam eu că în urma lecturii sau a terapiei, sau a practicii de terapeut, se vor produce diverse declicuri în mintea mea care mă vor schimba ca personalitate în sensul dorit (long story short, să fiu mai extrovertă și am o stimă de sine mai stabilă). Nu s-a întâmplat. Declicuri (în terapie le numim insight-uri) am avut și cred eu că le-am dat mai departe, if anything, cred că e o calitate pe care o am ca terapeut, aceea de a produce insight-uri (restructurări cognitive abrupte, dacă vreți). Da, putem schimba modul în care gândim și asta ne influențează emoțiile, putem învăța să ne “prindem” gândurile aiurea și să le vedem ca atare – sunt doar gânduri, sunt doar stări. Eu personal am învățat niște lecții de acceptare a propriei persoane, cred că asta a fost cel mai important lucru, dar nu a fost numai insight, ci mai mult muncă de lămurire în fiecare zi. În zilele în care nu lucrez pe acceptare necondiționată și auto-compasiune, mă urăsc aproape ca-n liceu. Schimbările în comportament – ceea ce faci – sunt greu de explicat fără a intra în detalii tehnice dar ce am înțeles eu este că ar fi foarte ușor de făcut dacă universul ar conspira să îți arunce în cale stimuli discriminativi (sorry 😊) și să recompenseze doar acele comportamente pe care vrei să le faci mai des. Oamenii ar trebui să te asculte atunci când ceri frumos un lucru și spui mulțumesc. Dar poate în istoricul lor de învățare rugamintea nu e un stimul la care să răspundă frumos, fiind condiționați să răspundă doar la porunci. Poate ai fi mai fericit dacă ai ști să spui nu, doar că în prima faza va trebui să treci peste privirile pierdute ale celor care nu înțeleg ce s-a întâmplat cu tine și de ce nu mai ești „de treabă”. Inevitabil, mediul și anturajul tind să facă tot ce-au mai făcut și să-și mențină echilibrul.  Aici terapeutul din mintea ta intervine și oferă el însuși recompense, doar că el e doar unul, ceilalți sunt mulți.

So, de ce nu suntem optim funționali, lăsând la o parte întrebări filozofice despre ce-ar înseamna și asta? Eu am venit cu 1. Terapia necesită efort cognitiv, e un job, nu un mod natural de funcționare a minții și 2. Ceilalți sunt mai mulți (și au mai mare putere în a-ți recompensa și pedepsi comportamentele decât tine).

So, as a challange pentru colegii mei, i-aș întreba: 1. Care crezi că e cel mai mare câștig personal al faptului că ești terapeut/ce anume poți aplica pe tine, 2. Ce nu iese?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s