Povestea oricui

Povestea nimănui, povestea oricui, povestea mea spusă de prea multe ori. Vi s-a întâmplat și vouă, vi se întâmplă poate chiar acum. I s-a întâmplat altuia din cauza voastră, din cauza mea. Nu e nimeni vinovat. Doar eu. Și nici măcar.

7 Noiembrie 2008, vineri după-masa, eu la ore. Sunt la master și am intrat și la doctorat, sunt un pic pierdută, am mult de lucru și nu știu cum să le organizez pe toate. Ora asta de s-ar termina mai repede să mă duc acasă. Unde ce fac? Mă uit la TV, că fetele-s plecate și plouă de rupe. Mâine mă apuc serios să citesc pentru doctorat, nu mai pot lăsa lucrurile pe ultima sută de metri, a mers până acum dar…oare cine mă sună? 0745..? Ah, se termină ora și pot să răspund.

– Ceau,Dovlecel, Vic la telefon. Poți vorbi? (Dovlecel? Vic????)

– Ceau,da, sigur, ce mai faci? Ies repede pe hol să aud mai bine.

– Păi uite, sunt în Cluj. Aveți aici o vreme frumoasă….Am ceva treabă, vreau să-mi – schimb și mașina, mai multe. Stau la un văr de-al meu, în Mărăști, el e plecat în seara asta. În fine, mi-a dat Ana numărul tău.

-Ok, super 🙂 Cât stai?

– Ah, nu știu, îți explic eu. Poate nu mai plec, haha. Anyway, cam târziu te sun, poate ai program. Am zis totuși să încerc, ai chef să ieșim la un suc diseară?

-Da,chiar ar fi fain (da, chiar ar fi faaaain, chiar îmi vine să mă urc pe pereți de bucurie și nu-mi vine să cred ce noroc a dat peste mine să mă sune tocmai el).Pe la 10 e ok? (adică, trebuie să ajung acasă să-mi fac părul, să mă machiez și să-mi și cumpăr o bluziță care să meargă cu blugii cei noi. Oare am timp să merg la mall? Ar trebui să-i zic ceva, că mă bucur că mă sună sau …?)

– Da,perfect la 10. Să te gândești unde mă duci 😉

Waw, chiar mă întâlnesc cu Vic? Simt așa o bucurie în suflet, zbor ca un spiriduș, viața e așa de frumoasă când se întâmplă lucruri bune, e roz, e mare și cu fluturi galbeni, colorați. Victor e un fost coleg de liceu, mai mare cu doi ani. Un tip drăguț, foarte drăguț, nu știu cum să zic, nu neapărat Adonis dar foarte fin, elegant, stilat. Nu știu cum făcea, nu se „băga în seamă” dar știai că-i acolo. Când era într-un cerc social, ceilalți i se adresau în primul rând lui. În liceu nu ne cunoșteam, dar mă saluta și îmi zâmbea când mă vedea pe coridor. A venit odată la noi la Cluj, când eram în facultate, tot așa, cu ceva treabă, era prieten cu Ana. Am ieșit în oraș, ne-am distrat, am flirtat puțin, faza cu Dovlecel de acolo e, că râdeam noi de cum sună alinturile din engleză în română. Și eu am rămas cu Pumkin, Dovlecel 🙂

Și acum mă sună, chiar pe mine. Oare mă place? Altfel de ce m-ar fi sunat? Oare mai e cu fata aia, Lina? Poate n-are cu cine să iasă. Totuși, vreo cinci de la el din clasă locuiesc în Cluj. Poate a mai sunat vreo trei fete și nu i-au răspuns. Poate mă cheamă cu un grup mai mare, “la o băută”. Poate, poate trebuie să mă pregătesc mental pentru varianta în care ieșim în gașcă, să nu par dezamăgită. Dar a zis să mă gândesc unde îl duc, dacă avea planuri cu mai multă lume nu eram eu factorul de decizie, nu? Merg pe stradă și mi se derulează în cap tot felul de scenarii și planuri. Ajung la mall și îmi cumpăr o bluziță de la Motivi, nu era cazul, dar, de câte ori mă întâlnesc cu Vic? Întotdeuna sunt entuziasmată înainte să ies în oraș, sunt momentele mele preferate, când mă pregătesc. Atâtea posibilități. Acum pe deasupra mă întâlnesc cu Vic, trebuie să fiu classy și degajată în același timp, să nu pară că m-am străduit dar rezultatul să fie de revistă.

Throw on your break lights,We’re in the city of wonder. Se aude Disturbia pe fundal. SMS de la Ana: “vezi că s-a despărțit de Lina, de data asta pe bune ;)”. Good to know. SMS de la Vic: “cum stai? Când ești gata?”Să las să treacă trei minute, să nu pară că stăteam lângă telefon? Nu, come on, penibil, îi răspund. Din fericire, când vine după mine (singur, by the way) nu sunt deloc agitată, nu e genul intimidant, mă simt instant în largul meu. Decid că mergem la Diesel, prea tare nu pot greși cu asta. Iar se aude Disturbia, suntem în partea de cafenea.

-Deci, spune-mi, am auzit că ești la doctorat acum. Zice el entuzismat.

-Ihim, dau din cap. De acum..o lună?

-Really,I’m impressed, girl. Ai chef să-mi spui ce studiezi sau…?

-Well,încă mai trebuie să mă decid. Dar îmi place partea de psihologie experimentală aplicată în sănătate mentală. Mai ales anxietate. Proiectul meu inițial a fost pe ceva ce se numește tulburare obsesiv-compulsivă dar nu știu cum rămâne.

Și continuăm, chiar îl interesează, pune întrebări, ascultă. El a terminat informatică, lucrează acum la o firmă dar are planuri să înceapă un bussiness, de asta a și venit la Cluj, la ceva eveniment, să vorbească cu nu știu cine. Îl tachinez că el are de fapt suflet de artist, el zice că nuu, e de fapt un mare geek, voi vedea eu. (Voi vedea? Pe bune? Ce? Eu?). Mergem în partea de club, nu știam, dar este concert de jazz.

-Pe bune, M? M-ai adus la jazz? Ești incredibilă. Mă stânge scurt în brațe.

-Îți place? Score, girl, mega score.

-Daa.Eu cânt la pian, știi? Nu știai? În fine, am avut o trupă în facultate, o tentativă. Nu cântam noi chiar jazz dar…mă rog.

-Păi,vezi? Artistul din tine 🙂 Eu nu prea sunt cu jazzul, nu-l înțeleg, cred că trebuie să ai ureche muzicală.

-It’s an aquired taste. Auzi, piesa asta se numește Take Five, foarte celebră, scrisă în cinci timpi. Orchestra ține ritmul ăsta,  în timp ce fiecare instrument improvizează pe marginea temei.

-I love it, e muzică de stare, de atmosferă. În gând: e muzică de ascultat cu tine. De condus pe drumuri lăturalnice, prin pădure, toamna, printre frunze arămii.

Mai comandă de băut. E încântat. Și eu sunt. Se uită la mine în ochi. Ne zâmbim foarte dulce, apoi …. se uită la mine cum se uită un bărbat la o femeie, îi văd lucirea din privire, grimasa de animal de pradă. “Ce-mi faci tu mie?” Îmi șoptește. Inima stă să-mi sară din piept. Îl fixez cu privirea, aș vrea să mă sărute, aș vrea să o fac eu dar mi-e frică. Dacă totuși…și nu se întâmplă nimic. Trece momentul. Just like that. Nu știu cum, n-am știut niciodată cum, dar a trecut. Inhale, exhale…Nu s-a întâmplat nimic, îmi spun. Nu înțeleg. Poate nu…Dar am văzut, eu am văzut…E ok, ne vedem și mâine, avem deja planuri de mers la masă și seara în club. Își aprinde o țigară. Îmi las capul pe umărul lui o clipă, se lasă și el spre mine. “Vrei un B52?” întreabă. “E ok și B52”.

Mâine ne vedem într-adevăr la Bolero, e, din păcate, cu văru-său. Mi-e antipatic din prima. E un băiat simplu și zgomotos. Încerc să-mi ascund dezamăgirea zâmbind frumos. Vorbește într-una, eu mă întreb dacă diseară vine cu noi, presupun că da, ah, chiar vine, ne anunță cu emfază că a făcut rost de masă în Obsession. Lasă, nu-i nimic, eu merg cu Vic, mă uit acum la el, ne zâmbim, mă întreabă ce-i recomand din meniu. Intervine văru-său:

-Deci, M,  ești la psihologie…știi să citești oamenii așa din priviri, nu? Hăhă. Ce poți să-mi spui despre mine, așa, la prima vedere?

-Că ești tâmpit. Nu-i chiar spun asta dar o gândesc aproape cu voce tare. Puține lucruri mă enervează mai mult.

-Că ești existențial deviat, îi răspunde Vic în locul meu. Thanks, dear.

Diseară,în Obsession. Port o rochiță neagră, mulată, frumoasă. Se aude o capodoperă remixată, Broomstick Song. Îmi dau ochii peste cap dar știu că-mi place. Sunt entuzismată, mă gândesc dacă va veni un moment ca cel de ieri. Văru-său se îmbată cu unii mai încolo. Vic îmi urlă în ureche cum s-a uitat el toată după-masa la un serial la modă, Californication, cât e de tare, despre ce e. Nu aud mare lucru dar mă trezesc vorbind:

-Mie nu-mi place, e parcă prea mult sex.

-Prea mult sex? Și ce dacă?

-E abordarea care nu-mi place, e parcă grotesc uneori. Nu aude ce zic, îl iau de mână și-l trag spre hol, să ne putem auzi. O mână mă atinge pe umăr.

-M! Îmi sare în brațe Bella, prietena mea, the pretty one. Blondă, solară, dezinvoltă, regina balului.

-Eu: Ești aici? Ce fain, ce bine. Hai, faceți cunoștință, Bella, Victor.Bella se uită la mine complice, e contrariată.

Eu: Vic e la Cluj cu ceva chestie legată de job, îi arăt viața de noapte.

Too much? Well, I said it.

Bella: Da? Îți place aici,Vic?

Vic: Da, e cam tare muzica. Am ieșit să îmi explice M de ce nu-i place Californication : ))

Bella: Mie îmi place, it’s like…utopia intellectual male porn. (Și râde.) Dar înțeleg de ce nu-ți place ție (către mine).

Vic: Come on, e despre mult mai mult de atât. Se uită la ea așa cum s-a uitat la mine ieri. Simt un nod în gât. Îmi ia o secundă să înțeleg…

Bella: Da, asta era partea de utopia și intellectual 😉 Unde stați, M? Îi arăt. Mă duc să-i găsesc pe ceilalți, trec pe la voi mai încolo, zice. Și pleacă.

Vic: Cine-i tipa asta?

Îmi vine să plâng, noroc că e lumina difuză. Nu mă ține mult, e prea familiară durerea asta. Încă un drink și voi uita că am ieșit cu Vic.

Eu: O prietenă de-a mea.

Vic: Pare foarte faină. E cu cineva?

Eu: Da.

Naiba să te ia, Vic, naiba să te ia, Bella, naiba să mă ia și pe mine, cu voi doi.

Vic: Ah…M, ești ok? Acum poate își dă seama că a dat cu bățu-n baltă. Hai la masă.

Mă întreb dacă se vede în întuneric când zâmbești, să nu mă prefac degeaba. Am nevoie doar de un moment să-mi revin. Nu eram îndrăgostită doar. Nu-i nimic, nu s-a întâmplat nimic. As usual. ♫ Better think twice/Your train of thought will be altered/ So if you must falter be wise. Disturbia…Mă ridic să dansez. Să nu mă gândesc. E ok, n-a fost nimic, n-a fost nimic, delete. Bella îmi face cu mâna, mă fac că nu văd, nu acum, Bella, nu pot acum. Mă adun încet-încet, curaj, nu va durea mult asta, știu eu. Nici măcar nu e un moment rău, nici măcar nu mi-am pierdut speranța. E doar c-așa a fost. N-ar fi putut fi altfel. Ca să încheiem cu cuvintele poetului:

 Şi-atâta tot!… Din ce-a putut să fie,

N-a fost decât un searbăd început

De simplu “fapt divers”, ce nu se ştie

În care timp şi-n care loc s-a petrecut!…

 (Ion Minulescu, Romanță negativă)

Take Five

Disturbia

Obsession era unde este astăzi NOA, în Observator. Diesel era unde este. Întâmplarea nu este reală, dar poza e chiar din 2008 🙂

Dating in the time of „Tinderella”

Ca un fervent consumator și bun cunoscător al datingului online, m-am gândit de multă vreme să scriu un articol despre asta. Care sunt opțiunile, ce funcționează și cu ce ne pot ajuta aplicațiile de dating. Do not be deceived, știu mai multe despre subiect decât majoritatea oamenilor, după cum este logic ca experții în dating să fie de fapt, single people.

Am vrut să scriu ceva despre experiențele mele, despre fragilitatea faptului…dar m-a încolțit fascinația dată de big data, algoritmi și umbre, presupuneri și știință, cinism și romantism, găsită la un click distanță. This is so muuch biggger than me. So, având în vedere că (according to big data) majoritatea cititorilor nu ajung până la final:

  1. Funcționează?

Da, sigur că funcționează. Mai mult de o treime din relațiile de lungă durată (în SUA) sunt azi formate online și avem date care arată că sunt la fel de trainice ca cele “întâmplate” în viața reală și că duc chiar mai repede la căsnicie (aici veți spune că din cauza auto-selecției, că intră cei mai dornici, dar ce contează).  Dacă your dating life is a bit of a bore, imaginează-ți cum ar fi fără online dating. Serios, funcționează. Ce ar funcționa mai bine ar fi magia sau…better algorithms. Ce fac aplicațiile este că aduc mai aproape oameni care altfel nu ar avea cum să se cunoască și care pot fi potriviți (ex. perfect strangers, oameni care nu împart rețelele sociale), oferind niște filtre de selecție înainte de întâlnirile față în față. Ce nu fac este să schimbe povestea, să te schimbe pe tine și strategiile tale auto-sabotoare. Sunt conversații, întâlniri, sex, relații care urmează după ce you have a new match. Long story short: vei avea aceleași probleme în online dating ca în offline. Dar să perseverăm 🙂

https://www.washingtonpost.com/news/wonk/wp/2016/03/23/the-truth-about-online-dating-according-to-someone-who-has-been-studying-it-for-years/?utm_term=.ae23df00a5a

  1. Cum funcționează?

Now, this is fascinating. Să începem cu evidentul, gigantul Tinder (like 50 de milioane de utilizatori). E ca un fel de Eminescu al aplicațiilor de dating, în sensul că toate celelalte sunt un precursor, o alternativă, o reacție la, o perspectivă total opusă față de, o sublimare a… lui.  Spre deosebire de verișorii lui mai sofisticați (Match.com, OkCupid care folosesc teste de personalitate și atitudini pentru a calcula compatibilități), Tinder îți prezintă câte un utilizator pe rând iar tu, după ce te-ai uitat de obicei la prima poză (sau ai intrat pe profil, în caz de curiozitate), swipe left (not interested) sau swipe right (interested). Dacă persoana respectivă te place, it’s a match și puteți comunica. Poți comunica doar cu matches și nu primești feedback de respingere (normal că nu, no dating app does that, I believe). Funcționează pe bază de geolocație (prin semnalul GPS al telefonului), astfel că îți arată oameni din apropiere, which is awesome. There is more…

2.2. Ce este scorul ELO și cum se calculează?

Profilele Tinder conțin poze, informații personale, ce vrei tu să scrii acolo și poți conecta contul de Instagram și Spotify (si Facebook, implicit). Fiecare profil are un scor, care se numește ELO. Cum se calculează?

Utilizatorii noi nu au ELO, astfel încât Tinder distribuie inițial profilele nou-create en masse. De aceea obții mai multe matches în primele zile de utilizare. Pe baza acestora și a datelor obținute ulterior, algoritmii Tinder îți atribuie un scor de atractivitate (nu, nu îl vei afla niciodată și poate nici nu vrei să știi) astfel încât îți arată persoane în proximitatea acestui scor. Dacă ai un scor de 6 de exemplu, Tinder te va arăta persoanelor cu scoruri 4-7 cel mai adesea, puțin probabil persoanelor de 9-10. Tough, ha? Ideea nu e să te saboteze, ci să te mențină aproape de your dating league, unde este mai mare probabilitatea de a obține matches/potriviri. Cum știe ELO cât ești de atractiv, având în vedere că nu te “vede” realmente? Sunt mai mulți parametri combinați:

  • Numărul de persoane care te plac (mă rog, swipe right la profilul tău)
  • Numărul de matches/potriviri
  • Scorul ELO pe care îl au persoanele cu care te potrivești/match
  • Frecvența cu care intri – morala fiind să intri des, să nu îți scadă scorul
  • Numărul de mesaje pe care le scrii și le primești

Deci, îți dorești să fii liked de multe persoane cu ELO mare cu care să vorbești. Tinder te „pedepsește” (adică te arată mai puțin) dacă ești prea pretențios (rata optimă este de 30-70% swipe right) dar și dacă swipe right nediscriminativ (sunt bots care fac asta pentru a obține multe matches, astfel încât ELO să crească artificial). Nu mai merge faza cu resetarea contului astfel încât să o iei de la capăt. Doar dacă te loghezi cu alt cont de FB si alt număr de telefon. Îți poți crește în mod natural scorul ELO având poze mai atractive, and that is a different chapter. Știu că sună Black Mirror freaky mindfu..dar, it’s a dating app, face ce poate mai bine ca să te țină conectat, don’t hold a grudge 🙂

http://tinderellaworldwide.com/whats-the-best-tinder-hack-heres-10/

2.3. Cum să îmi cresc nivelul de atractivitate online

Având poze mai bune. Sigur, sigur, sunt și alte lucruri care contează dar, let’s get real, pozele sunt cele mai importante. Ce spun și dezvoltatorii de aplicații, nu te îmbufna, nu o lua personal, nu e vorba despre tine ca persoană, ci despre pozele de profil. Mai în glumă sau mai în serios, abundă internetul de sfaturi de cum să fie pozele. Dacă vrei să ai succes, sau, mă rog, să nu stai deageaba pe aplicații, descurajat și amărât, nu cruța niciun efort în alegerea pozelor de profil. Go professional if you have to, serios, pozele ca lumea say a lot, nu doar despre cum arăți ci și despre alte lucruri. Let’s be clear, la stadiul acesta, nu e important să fii sincer, as long as don’t say blatant lies on your profile sau nu pui poze cu altcineva, cu tine de acum 12 ani etc, totul e permis. Beat the algorithm, dă-i în cap 🙂 Nu înșir aici toate sfaturile găsite la tot pasul pe net (the usuals, fără selfies în baie, fără ochelari de soare, nu mai mult de o poză tu cu încă 5, că e clar că dintre ei, tu ești ală mai urât, sorry, citez din Vice, nu m-am putut abține). But here’s a good one: măcar două poze cu tine în situații sociale, să nu creadă lumea că ești ciudat/ă (nu prima poză, mai încolo). Și … la fete și full body photos, indiferent ce (sigur, alea mai flatante). La băieți mai ales, înălțimea (dacă ajută) și jobul (la fel). Fete și băieți, puneți nivelul de educație. Both genders, poze cu hobbi-uri (sau whatever, cool stuff gen schi, alpinism, sport, parties la care nu sunteți turtă, călătorii). Dacă vă avantajează costumul de baie (fete și băieți), alegeți poze care vă surprind așa ca din întâmplare, nu la pozat (gen volei pe plajă, the cool party on the beach). Le-am zis până la urmă nu? Dacă nu sunteți siguri, întrebați persoane de sex opus sau whatever, the gender you’re into. Este și un site care folosește big data algorithms (ooooo) și vă spune https://www.photofeeler.com/.

Și for a little fun:

https://www.vice.com/ro/article/kbam4a/cum-sa-agati-pe-tinder-307

Întotdeauna este loc de mai bine. Și eu încerc mereu să îmi îmbunătățesc profilul. Dacă vă gândiți ceva de genul „se pare că fără rezultate”, well well : )) dar tot mă deservește mai bine decât profilul nemuncit.

Merită să îți crești nivelul de atractivitate virtuală?

Da! There’s research (pe bune, data, nu numai unii care își dau cu părerea) showing that atât bărbații cât și femeile aleg deseori în mediul online parteneri mai atractivi decât ei (cum ar veni, joacă în altă ligă). Asta duce la mai puține matches, dar, cu perseverență, poate funcționa. Deci, go for it, fii selectiv/ă dar fii conștient/ă că va dura.

https://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-6040277/Dating-apps-fail-people-contact-lonelyhearts-better-looking-themselves.html

http://advances.sciencemag.org/content/advances/4/8/eaap9815.full.pdf

2.3. Alte aplicații/ site-uri mai „profunde”

După cum se poate remarca, Tinder operează pe criterii destul de superficiale, gen poze și descrieri sumare. Alte site-uri și aplicații funcționează pe bază de compatibilitate calculată, de aceea spunem despre ele că sunt mai „serioase”. De exemplu, OkCupid (site), care este și la noi și pe care vă rog să îl folosiți, mai ales dacă nu vă place Tinder. Nu știu exact algoritmul din spate (of course not), dar îți arată persoane care sunt similare cu tine pe baza răspunsurilor la întrebări legate de personalitate, preferințe, opțiuni politice, etc. În varianta aplicație, funcționează însă cică similar cu Tinder. Match.com operează pe principii similare. Alte aplicații la modă (care by the way, sunt marketed as „te-ai săturat de Tinder? Join us”) folosesc variante mai simple, cu câteva întrebări cheie. Gen dacă ești liberal sau conservator, astfel încât să îți selecteze preferențial parteneri din bula ta politică (gândiți-vă la cât de important e asta în România acum haha, God forbid you date in the wrong bubble). Plus, încearcă să îți selecteze matches din rețelele tale (friends of your friends on Facebook). Aici unde sunt eu acum, la Boston, sunt populare Bumble (unde fata trebuie să make the first move, băieții nu au voie), Hinge (care e ca un fel de Tinder doar că poți să vezi cine te place deja) sau Coffee meets bagel (which works terrible for me pentru că îți sugerează parteneri pe bază de rețele sociale/Facebook și cum eu nu am aici o rețea prea extinsă, în fine, algoritmul nu știe ce să facă). Mai este Happn (n-am încercat încă), care îți arată persoane cu care te-ai intersectat fizic în ziua respectivă pe undeva. Interesting.

Anyway, problema cu site-urile bazate pe compatibilitate este că 1. Everybody lies and, in the dating world, everybody lies big time. Deci informațiile pe care le scrii tu frumos în site-ul de dating și pe care le preia algoritmul, sunt false („noroc” că algoritmii știu din ce în ce mai bine, they use also big data now). 2. De multe ori nu vrei neapărat ca partenerul să îți semene. De aceea, OkCupid are opțiunea de a da răspunsul tău la o întrebare, dar și răspunsul pe care ai vrea să îl auzi de la partener. De exemplu, dacă melodia ta preferată este My heart will go on (Celine Dion) și ești fată, pun pariu că nu ai vrea ca partenerul tău să dea același răspuns.

  1. Care este cea mai bună opțiune de dating online?

Aceea care are cea mai mare bază de utilizatori și care deservește vârsta ta și zona din care faci parte. Pentru România urbană, vârsta 20-40, cred că este Tinder. Nu contează că există în lume alte aplicații mai bune, mai prietenoase, mai sofisticate (vă dați seama, există Luxy, care preia cică doar oameni bogați, the Inner Circle, Beautiful People, Academic something, you name it), ideea e câți utilizatori sunt în Cluj sau wherever you are. Plus, nu uitați de atractivitatea profilului, indiferent de site sau aplicație.

  1. Cum putem îmbunătăți aplicațiile de dating?

Ce înseamnă a îmbunătăți? Să îți dea ceea ce vrei sau ceea ce de care ai nevoie? Este o replică în Love Actually, “I don’t want something I need, I want something I want”. Ceea ce vrei în materie de parteneri, după cum bine știm, s-ar putea să nu se suprapună cu ceea ce ar fi bine pentru tine pe termen lung. Deci ce ar trebui să facă aplicația? Depinde, unele sunt deja focalizate pe nunți și căsnicii, deci mă gândesc că acolo miza e mai degrabă ceea ce ai nevoie. Altele, more vicious, like T, go for want you want. Or maybe it’s just my crazy mindset :). În orice caz, aplicațiile se vor îmbunătăți cu timpul, pe măsură ce algoritmii vor deveni din ce în ce mai sofisticați și vor folosi în moduri noi that kind of data Google and Facebook already know about you. Ceea ce nu spui cu voce tare dar tastezi, dai click, you gaze at online. Data that freaks you out. Facebook lucrează deja la o aplicație de dating 😉 Nu vreau să intru în discuții pe temă, dar eu sunt pro algoritmi mai buni. Datele astea oricum există, why not use it right?

Ce mai putem îmbunătăți este consultanța în comunicare online. Cam ceea ce ziceam mai devreme despre profile. Dar nu e ușor dacă vrei să faci ceva informat științfiic, nu doar „hai să ne dăm cu părerea la pozele tale”. Și să spunem banalități pseudo-științice, gen trebuie să comunici putere, trebuie să răspunzi la mesaje la intervale variabile astfel încât să-l/o ții hooked.

Și last but not least, un profil bun nu îți vindecă rănile, nu te face mai sociabil, mai puternic, nu te duce în honeymoon wonderland. Dar îți poate oferi oportunități noi pe care altfel nu le-ai fi avut. And that’s amazing. Make the best of it.

Cea care pleacă

E frig și vânt și plouă, întuneric cu stropi mici și reci. Mă agăț de mânerul umbrelei să mă-ncălzească. Mă uit la magazinele luminoase, la restaurantele chic, la numele interesante scrise cu litere aurii. Vreme de intrat în casă cu ceva bun și cald, de ascultat muzică și de făcut sex. Eu mă zbat în ploaie, hotărâtă și fragilă, singură, the lonely wolf, the lonely princess. De data asta însă, ca de multe alte ori, nu m-a respins nimeni. Eu am respins, eu am plecat, eu am ales.

Nu am scris niciodată despre asta, despre cum e să respingi. Cealaltă postură, suferința din dragoste are însă o perversă atracție romantică; câtă literatură și câtă muzică nu s-au dus pe iubirea rănită, când avem atâtea alte frumuseți, dureri și complexități ale vieții despre care am fi putut scrie. E o frumusețe a tristeții, a dorului, a îmbrățisării în eter, o voluptate a durerii. E ușor să scrii despre asta, ai toată maculatura romantică de partea ta și toată compasiunea universului. Mai prozaic spus, eu sunt și genul care persistă în și creează din suferință, in a bitter funny kind of way, o aștept pe următoarea ca să scriu o carte. Când tu ești cea care pleacă însă, ce poți să spui? Nimic poetic, nimic romantic, nimic frumos. Nu despre tine, nici despre el. Pentru mine, a fost mereu o suferință și în a pleca din sau mă rog, a alege să nu intru într-o relație. Vinovăția faptului. Nu în toate cazurile. Dar în unele a fost. A fost o experiență mai frecventă decât eu cea părăsită. Experiență amară, cu gust de înfrângere. Nothing empowering, doar neputință. Și vinovăție.

Dacă ești o persoană care se zbate în probleme de relații, sfatul laic și profesionist este să încerci să intri în relații și cu persoane de care nu ești atrasă imediat pentru că: 1. Probabil că ești atrasă de lucrurile greșite, sau mă rog, de chestii care te fac să suferi și/sau 2. Iubirea adevărată vine pe parcurs și se clădește pe alte baze decât atracția. Cu alte cuvinte, poate că tu ești atrasă de don Diablo (???) sau mr. Darcy sau Hank Moody, dar ei nu vor sta cu tine și oricum, adevărul e că în viața adevărată, unde ca femeie te pregătești pentru copii, pentru niște ani în care ochii tăi frumoși se vor vedea tot mai greu dintre riduri, pentru crize financiare și încălziri globale, pentru boli, bătrânețe și moarte, ai cu adevărat nevoie de cineva care să îți fie alături, să poarte cu tine povara, să te țină de mână. Atracția ține câțiva ani, dar apoi? Cu atâta candoare îți oferă acest sfat femeile care sunt într-o relație de multă vreme și pasiunea a mai dispărut. Ah, atracția nu e totul (sigur, ușor e să spui și că banii nu contează, când îi ai, de exemplu, dar să nu divagăm). În această logică, sigur că am încercat și eu. N-a mers. De ce?

Poveștile celei ce pleacă sunt diverse. Au fost multe cazuri în care n-a fost nici atracție, nici căldură, nici stabilitate. Am ieșit de exemplu cu cineva care mi-a explicat pe tot parcursul câți bani are, câte mașini, dar care la final m-a pus să-mi plătesc cafeaua pentru că el avea doar hârtie de milion. Un altul mi-a povestit toată întâlnirea despre fosta lui prietenă, din nou, cum ”l-a făcut” ea de bani, el câți bani a dat, cum a rămas în pagubă, etc. Altul mi-a spus că el nu bea alcool, nu mănâncă picant, se culcă înainte de 10 seara și nu merge la festivaluri de frica atentatelor teroriste. Am plecat fără să mă uit înapoi.

Am ieșit însă și cu bărbați pe care i-am respectat, cu care m-am simțit bine, poate tocmai datorită faptului că nu aveam inima în gât. Am ieșit cu bărbați care m-au respectat la rândul lor, deschiși la dorințele mele, care mă vedeau, mă ascultau și mă căutau. Oameni buni și responsabili și deștepți, care nici nu se culcau la 10 seara. Oameni pe care vrei să îi ai în viața ta. N-am putut însă să stau. Că nu erau ca ceilalți, prinții întunericului? Nu știu, doar că mereu simțeam o vinovăție a faptului că induc în eroare, că mintea îmi fuge în altă parte, că voi răni, că pentru mine, dacă nu e atracție, nu e nimic. Simțeam agitația fiarei prinse în capcană, furia existențială a faptului că nu poți nici să învingi nici să te lași bătut. Și vinovăție din nou. Și fuga lupului singuratic. Și ușurare. Și vinovăție, din nou.

Pot doar să sper că n-am stat suficient atât cât să rănesc foarte tare. Nu merită nimeni furiile și vinovățiile mele. Profesional, nu pot să fiu onestă și să dau sfatul pe care l-am primit eu, cel puțin nu fără a fi foarte atentă cum pun problema. Nu poți trece peste atracție (sau lipsa ei) și nici nu trebuie, din respect pentru omul care vrea și merită să fie iubit. Sau fă-o, dacă ai putea liniștită trăi când cineva, sincer fiind cu tine, ți-ar spune ceva de genul:

El: M-am hotărât să fiu cu tine, draga mea. Simt nevoia să mă așez la casa mea, cum s-ar spune. M-am convins că am pretenții prea mari, standarde nerealiste, așa că am decis să mai las din ele și iată-mă aici. Ești o tipă faină, asta clar. Chiar dacă nu ești ce am visat, voi încerca să te fac fericită. Ar fi bine să te uiți în altă parte când mă fascinează femei inaccesibile, când le caut aprobarea, când flirtez. De fapt, încă mă mai gândesc la fosta, am câteodată fantezii că vine la mine și eu plec cu ea.  Sigur, mă voi strădui să avem un program încărcat, să nu stăm prea mult noi doi singuri. Să nu te miri dacă uneori voi întârzia câteva secunde înainte de a-ți răspunde la o îmbrățișare. Nu te speria, nu am de gând să te înșel sau să plec, m-am resemnat cu tine. Ok?

 

The lie in your selfies

Am citit recent o carte foarte tare, Everybody Lies și m-a dus cu gândul la… ceea ce știe toată lumea, adică ce, cum și cât mințim pe Facebook sau pe social media în general. By all means, nu va fi o pledoarie pentru sinceritate, go all vulnerable on Facebook sau așa ceva, motivele pentru care oamenii mint sunt bine întemeiate și ar trebui să o facem în continuare, pentru că, and there’s the magic, în timp, s-ar putea să te minți și pe tine un pic. And I’m all in for a good story if you want to see the light at the end of the day. Nu sunt deloc de părere că social media e un lucru rău sau mai degrabă rău (ar fi culmea, zise ea postând pe Facebook). Cred sincer că pot fi medii excelente de informare, spații de dezbatere și conexiune umană. Dar și mințim 🙂 Dacă m-ar întreba cineva (spun oricum și dacă nu), aș încerca să răspund la: de ce mințim pe social media și cum facem asta.

De ce mințim?

  1. Pentru că mințim și în viața de zi cu zi, cam 30% din conținutul e ceea ce zicem. Nu neapărat în sens de manipulare sau auto-prezentare, ci pentru că de multe ori așa se face sau nu știm ce anume ar trebui să spunem în loc de a little white lie. Dacă mă întreabă un coleg „how was your day?”, ce-ar trebui să-i spun? Să desenez o diagramă complicată, cum a variat dispoziția mea pe ore? Nah, mai bine zic „it was good”. Deci, a minți e un obicei (bun, de obicei) greu de scos.
  2. Apoi, pentru că nu ne prinde nimeni. Dacă în viața de zi cu zi trebuie să ai grijă să nu fi demascat sau să nu se vadă pe fața ta, online e mai puțin probabil. Aș putea, de exemplu, să stau în pătuțul meu pufos sâmbătă seara explorând Netflixul și să-mi dau check in la Paradise Rock Club, Boston. Simona Stefan is feeling fabulous drinking cocktails at Paradise Rock Club. Singurul risc ar fi să scrie comment colega de apartament: „I thought you went to your room in your pijamas” 🙂 Unii au pățit-o așa, so funny, căutați pe Google people who lied on Facebook and got caught. (nu, nu mi-am dat check-in în locuri fake dar am mai mințit câte puțin cu privire la dispoziție, cum naiba să și scriu, de exemplu, feeling lonely at Untold???).
  3. Pentru că vrem validare socială, măsurată în numărul de like-uri, commenturi, shares. Sigur, căutăm și primim și conexiune, eu chiar cred că social media aproapie oamenii și îi pune în legătură cu persoane cu care poate altfel n-ar mai vorbi. Îmi dau check-in aici, mă văd oameni care sunt aici sau au mai fost aici și vorbim, e un lucru bun. Dar de mințit, când o facem, este în principiu pentru validare socială. Din partea cui? Din partea cui vrei tu să te valideze 🙂

Cum mințim/despre ce?

„Mințim” poate e un cuvând dur. Dar ceea ce face ca social media să accentueze simptomele de depresie și anxietate socială câteodată este minciuna prin omisiune a celorlalți din listă. Pe bună dreptate, spunem doar o parte din adevărul despre noi, partea bună. Sigur, postez și eu having fun at the museum, by the river, the cool cafe, nu la coadă la market, in autobuz. E și un respect pentru cine se uită pe news feed, who could possibly care ? Simona Stefan is feeling bored at #coadalamagazin. Așa se face că, în timp ce tu tragi de plase prin căldură, prietenii tăi se pozează la mare, în Vamă, în Grecia, în Ibiza, în Tenerife  și atunci te gândești uite ce viață au unii. De exemplu, dacă aș avea un copil, nu cred c-aș rezista să nu postez din când în când, o poză drăguță, me and my little angel, BFFs. Dar nu cred c-aș posta Simona Stefan n-a dormit de două zile, feeling tired. Super tired. Angry and bitter. Cum ar arăta sad Facebook? Un spațiu în care oamenii să se tot plângă? Just wondering.

Sigur, nu toată lumea distorsionează în același sens și nu la fel de mult. Sunt oameni care nu dau doi bani pe postări de la mare, pe rochițe și fundițe, concerte, restaurante și sporturi extreme, relații, nunți, petreceri, grătare. Distorsionăm în funcție de valorile noastre și de audiența pe care vrem să o câștigăm. Dacă grupul meu de prieteni ar fi format din grumpy mizantropi și pe ei aș vrea să-i captivez, n-aș posta ce postez. E ca un fel de proiecție a sinelui ideal 🙂

Aaa. Si mai este un bias drăguț, spre „intelectualizare”. Big data studies show că oamenii dau, de exemplu, like pe Facebook publicațiilor pretențioase, cu ținută, deși în privat intră și pe pagini de tabloide (cam la fel de mult ca pe cele prețioase). Simona Stefan likes The Atlantic sună mai bine decât Simona Stefan likes Cancan (dar nu, chiar nu intru pe așa ceva, dădeam de exemplu). La fel cu ce muzică, ce filme, ce interese. Simona Stefan likes Fifty S Fly Over a Cuckoo’s Nest.

So, ce-am înțeles eu din toată povestea:

  • Minți frumos și decent în continuare, într-o zi te vei uita înapoi și vei spune ce poze mișto, ce vacanță, ce vremuri! Eu așa fac.
  • Rămâi lucid în calitate de privitor. Cu sau fără social media, unii au o viață mai bună ca a mea. Unii chiar sunt la mare într-o vacanță de vis cu familia perfectă. Alții nu.

Gone, baby, gone

Dacă vrei cu tine lumina s-o împart,

Lasă-mă să ard.

Spuneau versurile unui cântec

Mi-e ciudă că nu am reușit să semăn flăcări. M-am săturat să mă întreb dacă asta e o vină, dacă e cauza pentru care nu am fost iubită. De atâtea ori mi-a venit să mă sfâșii. De atâtea ori mi-am spus: “tu nu înțelegi că nu ești genul care să intre-n carne? Care să fluture din gene și să facă lumină și întuneric? Tu nu înțelegi că focul tău e prea firav, prea în bătaia vântului, prea timid? Ți se pare că poți muta munții și când colo te întrebi la fiecare pas dacă e bun drumul”.

 

Apartamentul lui din Back Bay, central Boston. Stau pe podeaua din lemn masiv și o țintuiesc cu privirea. Îmi înfig tocul de la sanda într-o îmbinătură și apăs tare. Îl urmăresc cum încearcă să zgârie, cu o mișcare scurtă înainte și înapoi. Port sandale negre stiletto și rochie neagră plisată. Little black dress. O prind de-un colț și frământ materialul între degete, o înfășor în jurul arătătorului și strâng. Respiră, îmi spun. Împământează-te. Momentul nu poate fi real. Genunchii nu mai au putere, îi simt tăiați și tremură. Mă agăț de obiecte ca să amân procesarea momentului. Mă uit la o machetă de corabie așezată lângă fereastră, o capodoperă în miniatură, originalul se numea HMS Victory, corabie de război a lordului Nelson. Studiez trinchetul, arborele mare, artimonul (catargele), velele pătrate, focurile  (vele triunghiulare). Cine naiba știa lucrurile astea înainte să îl cunosc? Unde e? Poate n-am auzit eu bine, poate n-a chiar zis că i se pare că nu trebuie să ne mai vedem. Că nu vrea să fie cu mine. Că am înțeles eu prea mult din această scurtă nebunie. Nu se poate să mi se întâmple asta. Îl caut cu privirea, e chiar lângă mine, stă pe fotoliu cu coatele pe genunchi și cu capul în podea. Nu vreau să ridic ochii spre el, îi privesc cu coada ochiului, pantofii. Ce frumoși sunt, ce incomozi trebuie să-ți fie, ce-ai vrea să mergi în bascheți la dineu. Libertinule! Ironia mă înfurie, mi se urcă sângele în obraji și lacrimile mi se aglomerează exploziv sub ochi. Stăm așa o vreme, tăcuți și absenți. Într-un final oftează:

-…M…Îndrăznesc să mă uit la el dar nu spun nimic, de teamă să nu-mi tremure vocea. Mă privește trist și dezarmat, se joacă și el cu nasturii de la manșetă.

– Hai nu fi așa, spune exasperat. Te rog!

Îmi înghit nodul din gât, îmi mușc buza până la durere, îmi înfig unghiile-n carne. Să nu plângi, numai să nu plângi… Așa de mult aș vrea să nu mai fiu așa, de dragul lui și-al meu. Într-o realitate paralelă mă ridic zâmbitoare, îi spun “ok, fie cum vrei tu”, îi trimit un pupic din tocul ușii și zbor afară ca o ballerina, ca un spirit jucăuș, liber, neatașat. În realitatea curentă însă, îmi vine să îl implor, să mă agăț, să-l șantajez, să mă fac una cu podeaua. Mă doare suferința lui, mă urăsc că se simte prost din cauza mea, e vina mea, eu trebuia să știu, nu trebuia să-l pun într-o asemenea postură. Cum am putut crede că…?

-Pot să te iau în brațe? Mă surprind și pe mine când întreb.

-Hai aici. Întinde brațele după mine și mă trage spre el. Îmi lipesc capul de umărul lui și îmi trece prin minte gândul dureros că poate e ultima dată când îmbrățișez un bărbat iubit. Nu te gândi, nu te gândi. Mă pupă pe frunte și mă mângâie. Îmi trece prin minte gândul nebunesc să-l sărut și să-i desfac cămașa. Să mă urc peste el într-un mod în care să nu mă poată refuza. Să îmi înfig unghiile în carnea lui, să-i dau capul de perete, să-l privesc în ochi. Să-i spun că eu de aici nu-mi dau drumul, orice ar fi. Stop! Mă desprind și mă ridic în picioare.

– Ok, plec.

-Te duc acasă.

Ies repede din living, nu cumva să mai văd odată camera și barca. Îmi dă paltonașul și mă ajută să mă îmbrac. Dragul meu de paltonaș de la Macy’s, cumpărat de dragul meu dar cu gândul la el, ce te-aș mai rupe acum în bucăți și pe tine. Încerc să zâmbesc, nu știu dacă-mi iese. Intrăm în lift, aș vrea să se blocheze. Ajungem în parcare, ne urcăm în mașină. Aș vrea să nu pornească. Își caută telecomanda de la barieră, aș vrea să n-o găsească. Într-un fel, e ca-n Meșterul Manole care nu vroia nicicum să mai vină Ana. Mă pufnește râsul. Culmea.

-Ce-i? Zice el înseninat. Probabil speră că mi-a trecut supărarea.

-Nimic, mă gândeam că e ca-n Meșterul Manole care tot nu vroia să vină Ana cu merinde. Râde și mă ciufulește pe păr. My darling one, cum înțelege el ce vreau să spun, ce transparență… Naiba să te ia. Mai am cam 10 minute cu el, nu e trafic, deși sunt multe semafoare. Eu stau în Allston, într-un apartament mic. Oare sunt acasă colegii de apartament? Oare trebuie să le explic de ce sufăr, că m-am îndrăgostit aiurea, că lumea mi se va părea pentru multă vreme un loc rece și urât? Să intru prin spate și să plâng pe acolo?

-Când pleci în România mai exact? Știam când, dar simțeam nevoia să zic ceva.

-De ce, vrei să mă urmărești la aeroport? Mă uit la el consternată, cum poți măi…să fii așa? Surprins și el de propriul cinism, răspunde repede:

-Poimâine dimineață, pe la 6 gata, plecarea.

-Ai bilet la low cost? Slăbuț, știu, dar simt nevoia să-i fac ceva rău.

-Nu, dar până predau apartamentul, alea alea. Am ajuns în fața casei unde stau. Așa de tare mă doare acum prezența lui că anticipez o vagă, neașteptată senzație de ușurare la ideea că pleacă. Îl mângâi pe față, să-l învăț pe de rost, el îmi sărută podul palmei. Îmi zâmbește. Hai că poți. Ies din mașină.

-Ai grijă de tine, da? zice.

-Ok, și tu. Te pup! Ce să și fac dacă tu nu vrei? îmi spun în minte. Îi zâmbesc, îi fac cu mâna și fug înăuntru.

Mă concentrez asupra cheii, unde e? Aha, aici. Deschid ușa din lemn cu mișcări precise, urmăresc rotirea cheii cu privirea. Împământare, din nou. Mi-e frică să intru în apartament. Deschid însă, pare că nu e nimeni acasă. Intru și mă prăbușesc pe podea. Gândul că trebuie să am grijă de mine acum pentru că el nu vrea, mă sfâșie. Multe asemenea vor urma. Încep să plâng, în sfârșit. Mi se derulează prin minte imagini oribile, cu tot ce am făcut noi mai frumos. Cum m-am trezit la el în brațe, nu mai departe decât cu două zile în urmă, în siguranță, iubită, fericită. Cum mi-am atins fruntea de a lui, cum am râs ca doi copii. Cum am comandat pizza și ne-am uitat la Parts Unknown. Cum am fost cu el să-și aleagă nenorociții ăia de pantofi, de pe Newbury Street. Cum am făcut sex și ne-am jucat de-a dragostea.

Am văzut dincolo, am văzut cum poate fi, am văzut cum e să fiu plenar fericită. Cum s-ar spune, am văzut ielele. Le-am văzut și s-au dus și eu am rămas, gone baby gone. Am avut o viață bună înainte de el, bună va fi și după el dacă am noroc. Dar nu va fi AȘA. Nu poate fi AȘA. WTF now?

 

Ai încredere în tine! Sau nu, mai dă-o încolo

Oare ați auzit sau ați spus de multe ori cuiva: „tu nu ai încredere în tine”, „de ce nu ai încredere în tine”, „ai mai multă încredere în tine”? Sunt sigură că nu numai eu am auzit asta, după cum știu că am spus-o și eu altora, crezând că ajută. Uneori e ok, depinde de moment și de context. De exemplu, dacă am de susținut o prezentare și mi-e teamă, dacă un coleg îmi spune „știi ce vorbești, ai încredere în tine”, s-ar putea să ajute. Pentru că este o situație specifică pe care pot să am siguranță. Dacă mi se oferă însă ca sfat general de viață, ca trăsătură a mea ce trebuie îmbunătățită, nu face nici un bine. Nu ajută pentru că 1. Odată ce spui „ai mai multă încredere în tine” îi semnalezi celuilalt faptul că e evident că momentan nu are destulă (ceea ce e face ca încrederea să scadă și mai tare) și 2. Faptul că îi spui nu are cum să îl facă să aibă mai multă. Ca și cum i-ai spune cuiva „ar trebui să fii și tu mai amuzant” (don’t say that, never, ever :))

De ce să ai încredere în tine în primul rând?

Încrederea în sine este un lucru foarte bun, foarte bun.

  1. Dacă ar fi să mergi la medic, ce ai prefera să-ți spună, ceva de genul „îmi dau seama care este problema, cel mai bun tratament este X, chiar m-am documentat recent pe temă” sau “ah, pare să fie asta dar nu sunt sigur, poate e ceva mai complicat, dacă e ceva mai complicat? Este un tratament dar nu știu exact dacă ăsta este cel mai potrivit, am citit eu ceva într-un articol dar nu mai țin minte, ce-ar fi să mergi și la altcineva?” See? 🙂 Do not be deceived, oamenii se pot exprima în aceste două moduri la același nivel de cunoștințe, încrederea nu înseamnă întotdeauna cunoaștere și nici invers. Doar că noi, oamenii nu avem de unde să știm ale cui cunoștințe sunt mai bogate și mai exacte, așa că alegem pe bază de scurtături, în principiu după a cui voce e mai clară și mai răspicată. Rezultă că e bine să ai încredere în tine în context profesional, că dacă nu, fără glumă, vei fi dat la o parte chiar și fără altă vină.
  2. Dacă ar fi să date someone, ce ai prefera, pe cineva cu … sau fără? încredere în sine? Hahaha, nici nu dezvolt subiectul. De fapt aici, oricum o dai, nu e bine, psihologic vorbind. Dacă îți plac doar cei cu încredere în sine ridicată, înseamnă că tu n-ai destulă, dacă îți plac cei cu încredere scăzută, ești narcisist și vrei să-i domini. Bottom line: „e ok să n-ai încredere în tine în relație cu parteneri romantici”…said NO ONE EVER haha. Oricum, și aici vei fi dat la o parte dacă nu ai încredere în tine, uneori exclusiv pe acest motiv. Sau vei fi exploatat în folosul narcisistului sau obsedatului de control.

Sunt multe alte domenii în care „încrederea” te ajută, de fapt nu știu să fie vreunul în care să te încurce, dacă totuși nu e patologică și nu te crezi Zeus. Se vede la tine când mergi pe stradă, iese din firele de păr și din faldurile rochiei, se vede când intri într-un lift cu oameni străini, se vede când susții o prezentare, se simte când dai mâna cu cineva, se vede tare când dansezi fără să fi băut destul. Nu e de mirare că toată lumea ne îndeamnă să o avem din moment ce e așa un lucru bun. La fel cum e mai bine dacă ești mai atractiv fizic sau mai bogat, sau mai înalt, sau mai sănătos, sau mai tânăr, sau mai inteligent, lucruri bune dar care țin de tine mai mult sau mai puțin. Sigur, ți-ar fi mai bine dacă ai fi așa. Ar fi mai bine dacă ai avea și încredere în tine. Deci dacă ai, good for you. Dar întrebarea mai importantă este, dacă n-ai, poți să ai? Are sens să îți pui problema “cum să fac să am încredere în mine?” Are mai mult sens decât „pot să fiu cu 10 cm mai înalt?”

Ce-i cu încrederea în sine?

Încredere înseamnă siguranță. Am încredere în ceva sau în cineva pentru că știu că mă pot baza, că pot fi sigur, în limitele rezonabile, că nu voi fi dezamăgit. Am încredere în faptul că locuința unde stau nu va cădea peste mine, sunt sigură (în limitele cunoașterii mele) de acest lucru. De ce? Pentru că nu mi s-a întamplat în trecut (greșit argument dar well, mintea umană) și pentru că nici nu am auzit prea des să li se întâmple altora. Sunt îndreptățită deci să cred că tavanul nu-mi va cădea în cap. Dacă spun însă că am încredere în mine, înseamnă că sunt sigură (în limitele cunoașterii mele) de…ce anume mai exact?

În principiu, pot (sau nu) să fiu sigur de două lucruri: 1. Că mă voi descurca într-o situație dată și 2. Că sunt o persoană suficient de bună, valoroasă, în general.

Punctul 1 se numește auto-eficacitate și este un concept plin de conotații pozitive, legat de performanța academică și profesională. Auto-eficacitatea înseamnă să ai încredere că poți să faci un anumit lucru cu succes, ea este bună pentru că te încurajează să perseverezi în fața dificultăților și să te implici în activități noi. Dacă eu am auto-eficacitate (rezonabilă) ca terapeut,de exemplu, înseamnă că am încredere că voi reuși să îmi ajut clientul și atunci nu voi fi (prea) descurajată dacă nu văd progres imediat și nu voi ezita să iau cazuri dificile. Auto-eficacitatea, încrederea că te vei descurca într-un anumit obiectiv, este un lucru bun atâta vreme cât este rezonabilă (proporțională cu experiența de până atunci) și specific legată de anumite domenii (faptul că am auto-eficacitate ca terapeut nu mă face să cred că sunt eficace în toate lucrurile pe care le fac). Auto-eficacitatea generală (un fel de încredere că poți face orice foarte bine) este o iluzie. Poate fi auto-eficacitatea crescută? Da, domeniu-specific da, prin exercițiu, persuasiune din partea persoanelor importante și experiențe de succes. Poți fi cea mai timorată persoană dar, dacă te străduiești să fii bun la ceva, vei fi și încet-încet, chiar dacă mai încet decât la cineva cu încredere naturală în sine, îți va crește și auto-eficacitatea. Doar că nu îți va rezolva toate problemele, nu va spune nimic despre valoarea ta ca persoană, ci, mai modest și mai onest, te va informa doar că poți să faci cu încredere terapie, operații, contabilitate, jurnalism, mâncare, tenis, machiaj, etc. Când spun cuiva ai încredere în tine că știi ce faci (și că această încurajare poate ajuta) mă refeream în acest sens.

Punctul 2 se numește stimă de sine, adică o imagine globală pozitivă despre propria persoană, ideea că ești o persoană bună, valoroasă. Concept arhi-studiat, legat de tot felul de chestii bune și rele, mii de articole au arătat că oamenii cu stimă de sine mai ridicată au performanțe mai bune, relații mai bune și sunt mai fericiți decât cei cu stimă de sine scăzută. Este bună? Dacă o ai, foarte bine. E prea mare? Oamenii spun ca ești narcisist? Ei, s-ar putea să te descurci mai puțin bine în relații pe termen lung dar cel mai mult vor suferi oricum cei de lângă tine, nu tu neapărat. S-ar putea să ajungi chiar sus în carieră, oamenii de obicei dau înapoi din fața cuiva care are o părere necondiționat pozitivă despre sine. E ridicată dar rezonabilă (crezi că ești valoros dar nu chiar un diamant al condiției umane)? Foarte bine, good for you, lucky you. E scăzută astfel încât de multe ori îți spui că ești un nimeni, tot ce faci e greșit și de fapt ești lipsit de valoare? Nu-ți mai spune, liniștește-te și ia-te-n brațe, arată-ți un pic de compasiune. Dar nu încerca să-ți crești stima de sine. Dacă nu te poți abține și încerci, când vei eșua (și vei eșua), revino la compasiune 🙂 Bear with me:

  • Stima de sine este foarte greu de crescut în primul rând pentru că se bazează pe o eroare logică. De ce să îmi spun că sunt o persoană bună? N-am de fapt nici un motiv real. Fac comportamente bune dar fac și comportamente rele, încerc să fac mai multe bune, dar asta nu spune despre mine că sunt o persoană bună, cu siguranță pentru unii am fost o persoană rea.
  • Urmărirea stimei de sine (= a căuta să îți crești stima de sine prin activități sau prietenii sau joburi sau cumpărături sau ce altceva mai faci pentru a avea o părere mai bună despre tine) are costuri și este multă literatură pe asta. Gen frica de eșec (pentru că eșecul înseamnă că nu ești o persoană bună, nu?), reacții defensive (pentru că a accepta greșeala înseamnă că ești o persoană…), frica de respingere (dacă mă respinge înseamnă că sunt…), lipsa de autonomie în comportamente (fac lucruri pentru a-mi crește stima de sine, nu pentru că vreau), anxietate (dacă nu obțin ce vreau și atunci voi fi o persoană…?), depresie (n-am obținut ce-am vrut, deci sunt o persoană…). Dacă miza este imaginea pe care o ai despre tine, orice eșec va părea o catastrofă, dovada faptului că nu e cine știe ce de capul tău.
  • Miza stimei de sine este de fapt comparația socială, adică trebuie să dovedești că ești special, deosebit, nu ca restul, că meriți mai mult. Nu prea vrem să face the bitter truth, că suntem speciali pentru unele persoane, dar nu în general.

Lupta pentru stima de sine e seducătoare, ca un cântec de sirenă. Momentele în care crește sunt atât de bune încât le vrei iarași, ca pe un drog. Și te prinzi într-o capcană din care n-ai cum să câștigi pentru că jocul e făcut astfel încât să pierzi. Deci, în sensul acesta, “ai încredere în tine” (=crezi despre tine, convinge-te că ești o persoană bună, specială) mai mult încurcă pentru că îndemni omul să intre într-o luptă pierdută.

Ce să facem atunci?

Repet, stima de sine (=încrederea în sine ca persoană per ansamblu) nu este un lucru rău. Nu ar trebui reconsiderată dacă nu este patologic de ridicată. Doar că nu prea o putem crește dacă este scăzută din start. Atunci ce să facem pentru a nu fi copleșiți, pentru a ne urî mai puțin, pentru a ne critica mai puțin aspru? O sugestie ar fi compasiunea față de propria persoană, să încerci să ai o atitudine mai blândă față de tine, să te gândești la tine ca la un prieten sau ca la un copil. Ca la o ființă umană care are dreptul să greșească și să nu fie perfectă. Nu tot timpul (come on, oameni suntem, nu poate trece toată vremea în blândă meditație), ci atunci când ai tendința de a te pune la pământ. Compasiunea e un concept foarte frumos ce cuprinde recunoașterea suferinței (știu că ți-e greu) și a universalitatății ei (toți suntem uniți prin suferință, este datul condiției umane), într-o atitudine blândă (nu critică și dură) față de propria persoană. Nu e simplu dar sunt exerciții (https://self-compassion.org/#). Nu e ideea mea, there’s research on this. Și…merge și dacă ești mai cinic așa, de felul tău. Doar că trebuie să vânezi un pic momentul 🙂 Do try it, măcar ca alternativă la jocurile puterii.

Resurse

https://self-compassion.org/#

https://www.theatlantic.com/health/archive/2016/05/why-self-compassion-works-better-than-self-esteem/481473/

http://crocker.socialpsychology.org/

http://ccare.stanford.edu/uncategorized/the-scientific-benefits-of-self-compassion-infographic/

 

Articole academice:

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/15122925

https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1111/j.1467-6494.2008.00537.x

http://self-compassion.org/wp-content/uploads/publications/metaanalysis.pdf

Lumea nouă și prințesa din autobuz

Ajungi într-un oraș mare, pe care demult ți-ai dorit să-l vezi și pe care multă lume dorește să-l vadă. Să zicem că e Boston. Ce faci prima dată? Mergi la muzeu, ca o fetiță cuminte? Vrei să vezi oceanul? Vrei să te plimbi pe străzi să vezi cum e atmosfera? Aaa, sau poate o poză în campusul Harvard. Am făcut câte puțin din toate și sunt aici de patru zile (înafară de faza cu oceanul, am încercat dar nu l-am găsit, nu e așa de simplu cum credeam, mergi spre est până îl vezi). Patru zile lungi, în care am învățat nume de străzi și magazine, linii de metrou și autobuz, în care am consumat bateria telefonului pe googlemaps. Ce făceau oamenii înainte să existe sau chiar așa, eu cum am făcut când m-am plimbat în atâtea locuri fără el? M-am pierdut și cu googlemaps, am zis și eu odată, dar o singură dată că știu și fără și m-am trezit la dracu-n praznic.

E un oraș superb, care îmbină ce e vechi și ce e nou cu foarte multă armonie, e mare dar nu te copleșește. E plin de copii care merg la colegiu, sunt peste tot. Sunt 35 de colegii și universități, no wonder. Probabil că aveam și alte așteptări într-un fel. Știți cum e, la New York se filmează (orice) ceea ce ține de cariere de vârf, mafie și poliție, viață mondenă, povești de dragoste urbană. La Boston se filmează cu Harvard și cu istorie, cu acțiune ce se petrece în secolele trecute, clădiri de cărămidă, trăsuri și doamne în rochii vaporoase. Sau m-am uitat eu la filmele greșite. N-are nici o treabă, sunt clădiri de cărămidă dar nu chiar așa de multe, e…un oraș american 🙂 N-ai cum să nu-l iubești.

Doar că eu nu sunt turist aici, mai mult de câteva zile. Va trebui să chiar stau aici, mai mult decât am stat în toate țările înafară de România cumulat. Nu pot spune că îmi iau jucăriile și plec. E cu totul o altă perspectivă asupra lucrurilor, priorităților, banilor. Turista ar spune uite ce bluziță frumoasă! Localnica îi dă peste mână cu mai multă fermitate decât acasă. Ai obosit de mers pe jos? Taxi e pentru ocazii speciale, autobuzul, prințesă. N-am nimic cu autobuzul, m-am împrietenit cu el până la urmă. Va trebui să împart apartamentul. Ok. N-am mai făcut asta de 10 ani. N-are nimic însă. N-are decât să plângă prințesa după căsuța ei (care oricum nu mai este, că între timp a vândut-o). I am a homeless princess now :)). Camera unde mă mut nu are pat. Am intrat în panică. Mi-am întrebat prietenele…ce se face când n-ai pat și am comandat. Apoi nu mi-au acceptat cardul, am început să plâng. Apoi am încercat iar, nu. Again. Nu. Hai încă odată. Merge. Mă rog să nu îmi intre iar e-mail cu your payment was declined, că totuși, ce fac? E greu și cu singurătatea, că seara când ajung acasă toată lumea în România doarme. E o fază. Cum fac cei care se mută de tot? Nu trăiesc cu groaza în suflet?

Mă rog, toate aceste vulnerabilități îmi arată că…era vremea să mai ies puțin din zona de confort. Aici zona aceea e foarte mică deocamdată, chiar dacă încerc eu să mă culcușesc în ea. Viața de aici însă nu mă lasă, sunt tot timpul chestii de făcut și de rezolvat. Ca și cum te-ai băga frumos în pătuț, într-o plăpumioară psihologică și cineva te-ar trage când nu te aștepti. Hai, afară! Rezolvă, ieși în frig (dincolo de metafore, aici e chiar frig, nu afară, dar peste tot unde merge aerul condiționat, care merge peste tot și merge la maxim astfel încât abia aștepți să ieși afară în 35 de grade că nu mai poți de frig). Nu zic, te trage afară și în sens bun. A vedea în fiecare zi lucruri noi și frumoase, a mânca ceva ce n-ai mai mâncat niciodată, a face lucruri nefăcute. E un dar și un privilegiu. Ziceam la un moment dat că nu poți obține prin aceleași acțiuni și siguranță și senzații tari. Se exclud prin definiție. Siguranța e sigură dar plictisește și mare pacoste poate fi asta pentru psihic. Senzațiile tari însă, să vedem ce virtuți au. Deocamdată trăiesc mai intens, asta însemnând oscilații mari între stările emoționale. Acum sunt entuziasmată de ce frumos e orașul, acum mă sperii că m-am pierdut. Acum văd un lucru frumos, apoi devin tristă că nu voi avea cu cine să-l împart. Și tot așa, de la deal la vale. Dar nu mă plictisesc. Prințesa se urcă în autobuz și speră să nu fie iar în direcția greșită.