Deschid ușa și intru în căsuța mea, în sfârșit am ajuns. Trântesc schiurile și bagajul în hol, am tot timpul să le pun pe toate undeva, dar deocamdată vreau să stau pe canapea și să mă uit la seriale. Sunt 3 zile de când Vladi mi-a ieșit complet din minte deși m-a lăsat în fața blocului doar de câteva minute. Mă întreb dacă va ține și într-un fel îmi pare rău că a dispărut pentru că el era speranța că uite, există pe lume bărbați pe care i-aș putea iubi…cel puțin teoretic, ipotetic. Mă trezesc dimineața și dau un check mental, mai e acolo sau tot dispărut e? Dispărut. Ah, îmi trimite pe messenger niște poze de la schi, nu am nici un interes. Chiar în prima stăm noi doi la un vin fiert și râdem fermecător către cameră. Doar că dacă mă uit mai bine, suntem de fapt crispați și chinuiți și eu îmi amintesc că mă simțeam rău și vroiam să plec acasă. Așa am și făcut, am urcat în apartament unde fix ca-n telenovele, Rosalinda reloaded, l-am găsit pe Făt Frumos sărutându-se viguros cu vrăjitoarea. Pentru efect dramatic ar fi trebuit să exclam cu surprindere „Vladimir!” sau „Juan Fernando!” Ei ar fi trebuit să ridice la mine priviri surprinse, speriate și rușinate, eu ar fi trebuit să ies din cameră ca o furtună, Vladi ar fi trebuit să alerge după mine „stai, Amelia, nu e ceea ce pare!” Haha. Doar că n-am făcut asta, am rămas tăcută pe loc și foarte încet am ieșit afară și am intrat din nou mai cu zgomot și le-am dat timp să se organizeze. Am intrat în camera pe care o împărțeam cu vrăjitoarea și am plâns în plapumă o zi și-o noapte, până când, a doua zi, Vladi era complet dispărut din mintea mea. Câteva zile și 1700 km mai încolo, e tot dispărut. Mă sună Sânziana, vorbesc cu ea despre excursie ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (a fost super, un pic frig, un pic gheață, bla bla), doar că mi se rupe sufletul gândindu-mă ce mare miză e pentru ea. Pe ea chiar o va părăsi Vladi pentru vrăjitoare și pe ea o va dărâma. Adică, ea pierde un iubit, eu un piedestal doar.

Deci cum am ajuns să mă gândesc în acești termeni la prietenul prietenei mele? In my defense, eu l-am văzut prima. L-am cunoscut odată cu Sânziana, venise din Timișoara să lucreze într-un proiect de arhitectură împreună cu fratele ei și ieșiserăm mai mulți în oraș. Mi-a plăcut de la început, avea un aer jucăuș, niște ochi mari albaștri și un excelent simț al umorului. Excelentă empatie de asemenea. E probabil cea mai simpatică descriere pe care i-o pot face cuiva, companie vivace într-un suflet frumos. I-am și spus Sânzianei că îmi place și ea m-a încurajat, a făcut astfel încât să ieșim cât mai des.

Vladi și grupul lui animase un pic viața noastră de burlăcițe trecute bine de 30 de ani. E o chestie când treci, ca femeie singură, de 30 și ceva de ani. Pentru mine și Sânziana, a fost o ușurare și o provocare. Pe de o parte, eram scăpate de fricile care ne bântuiseră ultimii ani ai decadei de aur, cum că dacă rămânem singure…deja se întâmplase, lumea nu mai zicea nimic, ghiceam întrebări nerostite în aer dar de întrebat, nu mai întrebau. Ne întâlneam cu unul, cu altul, nu se lega nimic, făceam mișto de noi și de toate atributele psihologice cu care ne-a cadorisit psihologia: atașament evitant, frică de intimitate, imaturitate emoțională și altele asemenea; ieșeam când aveam ocazia și ieșeam și când n-o aveam, măcar eram două și ne-o puteam crea singure. Pe de altă parte, cercul social inevitabil se închidea, majoritatea celor de vârsta noastră aveau preocupări mai domestice și copii, așa că eu începusem să am întrebări existențiale de genul bine bine…înțeleg că nu familie, dar nici măcar viață? Ar trebui să vând tot și să mă mut în Asia? Vladi a venit ca un refreshment în cercul nostru anemiat, era băiatul din alt oraș care trebuia dus la filme și cluburi. Vladi m-a surprins pentru că nu credeam că îmi mai poate plăcea cineva care să nu fie de pe Netflix. Sânziana aflase de ce e singur (pentru că pe noi nu ne vedeam, dar la alții încercam să descoperim scheletele din dulap, aka dacă-i singur de multă vreme trebuie să fie ceva în neregulă cu el), părea o poveste destul de normativă, cu o relație trasă de păr care se destrămase de la sine. Vorbeam cu el pe mess despre tot felul de nimicuri, aveam un fel de prietenie, nici nu-mi era clar dacă e flirt sau nu, dacă pentru el sunt o amică doar, dacă ar trebui să fac mai mult, etc, așa că mă blocam în overthinking și preferam s-o las așa, până la urmă important era ca el să existe, nu să fie cu mine. Așa credeam eu, până când m-a sunat într-o zi de iunie.

-Hey, ce faci princess? Ce planuri ai mâine? Este concert Robin și aș vrea să merg, vii?

-Daaa, sună bine 🙂 Cine mai vine?

-Doar noi doi. Ce zici de asta?

-Că e perfect. See you soon!

Deci cum??? Incredibil moment, parcă ar trebui să nici nu cred dar nici nu mă pot abține. Vladi m-a chemat în oraș, doar eu cu el! Nu mai simțisem asta de mult, senzația de plutire de pe Himalaya. Dacă e să mă judec la sânge aș putea spune că da, ce e “incredibil” este așa dintr-un motiv, anume că e foarte puțin probabil. În realitate, cred că ești mult mai fericit dacă nu afli niciodată cum bate briza pe Himalaya (metaforic vorbind, în realitate pe Himalaya îți îngheață și gândurile din cap), eu însă i-am simțit adierea pe ici pe colo, în momente ca acestea, când în ultima clipă, prințul m-a invitat la bal. Tot weekendul mi l-am petrecut încercând să mă temperez, să îmi spun că nu are cum, nici nu-l cunosc, puțin probabil, etc. Mi-a fost frică să-i spun Sânzianei, dacă nu se întâmpla nimic… m-ar fi sunat să întrebe și eu aș fi retrăit senzația eșecului și escalandele pe Himalaya cam așa se terminau la mine, cu o izbitură adâncă în realitate. La fața locului însă, Vladi era în mod deosebit atent și lipit de mine, glumeam, dansam, urlam unul la altul peste muzică, ca doi prieteni, dar nu se zice „marry your best friend”?

-Uite, Ame, știu c-ai zis Mojito, dar eu ți-am adus Long Island, ca și mie. Dacă tot suntem aici.

-Vroiam să fiu domnișoară 🙂

-Cam târziu pentru asta, răspunde el.

Puțin amețită și prefăcut indignată, l-am lovit în joacă peste mână și s-a trezit cu băutura pe tricou. M-am agitat în jurul lui, cerându-mi frenetic scuze. El a râs și mi-a plantat un sărut scurt și apăsat pe buze, apoi s-a dus să se spele. Am rămas un pic în aer, întrebându-mă dacă ar fi trebuit să-mi întredeschid naibii buzele, să văd dacă s-ar fi transformat într-un sărut adevărat, fără echivoc. Doamne, ce prostie, calmează-te că nu e șah, vine înapoi. A venit, dar împreună cu niște colegi, așa că momentul s-a dus și nu mi-a fost clar nici atunci și nici de atunci dacă a fost cazul să cobor sau nu de pe Himalaya. Am ales să fac pași timizi și defensivi în coborâre, cu privirea totuși ațintită în sus și cu ezitări de revenire. Concret, Vladi n-a mai dat semne clare și eu n-am vrut să tensionez relațiile.

–Ce zici Ame, îți place de Bob? Pare așa cum zici, charming, cu fler, confident…

–Nu știu Vladi, e un pic exagerat și fanfaron, îl văd impersonal, ca și cum se uită prin tine, ceva nu-i ok cu el.

–Imaginează-ți-l peste vreo 30 de ani. Când îl părăsesc farmecele și el nu-și dă seama. Știi ce zic?

–Daaa, prevăd mișcarea MeToo, varianta românească.

Nu voi relua metafora cu Himalaya, cred că a fost destul și am alta mai adaptată situației, metafora telenovelei, în care personajele au izbucniri coleroase dramatice în loc să își suprime emoțiile în mod civilizat. Era ultima duminică de Electric Castle, eu fusesem la o conferință și asta era prima seară în care veneam, ceilalți erau deja acolo. Zburam ca o floricică plină de speranță…în fine nu insist. Realitatea a fost că m-am apropiat de scena principală și acolo i-am văzut pe Vladi și pe Sânziana ținându-se de mână. Am înghețat în neputință. Ei au venit la mine zâmbitori să mă salute, au venit și Florin și Gelu, știu că mă uitam la ei un pic confuză și nu înțelegeam ce zic pentru că mă gândeam la ce naiba să fac acum, cum să resist cu ei o noapte întreagă. Așa că, odată pentru totdeauna, am avut și eu….my own Rosalinda moment. Am spus „revin” și am plecat acasă direct, fără să anunț pe nimeni. Sânziana și Vladi mă tot sunau și îmi trimiteau mesaje și eu nu răspundeam, sâc sâc. Trecuseră câteva ore și ei aveau două variante: să se agite în continuare și să alerteze securitatea festivalului sau să mă lase baltă. Nu mi-a fost comodă niciuna dintre variante, așa că i-am scris până la urmă Sânzianei: „am plecat acasă, sunt ok”.

Viața trăită în liniște

-Ce să-i cumpăr de ziua lui? E acum, pe 5. M-am tot gândit și nimic nu-i bine. Doar nu un set cu spumă și after shave…un vin, un gadget? Ce zici, Ame?

-Un gadget sună bine, pare genul care e cu astea.

-Nici nu știi….Acum când am fost la el la Timișoara…waw, deci toată casa plină de high tech. Avea și niște ochelari de soare la care puteai vorbi la telefon. Nu cred c-aș ști ce.

-Un tricou mai fancy? Un parfum? Am și eu idei de cadouri de dus majorat dar hei, ei sunt cu profesiile de creație, nu eu.

-Nu nu, mai bine o carte. I-aș face un obiect decorativ, dar el are un stil mai spartan, nu decorează.

-Știuuuu, o păturică! Un set sexy de lenjerie de pat!

-Ame…:) very helpful…

Mai aveam idei tâmpite dacă vroia să le audă, dar n-aș fi vrut să fiu în locul ei. Nu-i ușor să cumperi un cadou noului iubit, avem o vârstă, nu mai putem să mai venim cu un ursuleț de pluș.

Viața a mers înainte, am fost cu ei la Paris, la terase, în natură, la seri de filme, în grupuri și noi trei. Mi-am lărgit și eu cercul de prieteni, gândindu-mă să nu le parazitez cuplul. Mă gândeam la Vladi ca la un prieten, devenise o simpatie platonică și o parte din mine se întreba dacă nu cumva e mai bine așa, în ideea că îl pot avea prin preajmă fără să am nimic de pierdut. Eu cu Sânziana am reușit să ocolim cu tact orice discuție despre …de fapt nici nu știu despre ce ar fi fost, poate uitase că i-am zis eu nu știu când că îmi place de Vladi. Și atunci eu ce să zic? Sau poate nu uitase și atunci ea ce să zică? Am ieșit și eu cu cineva, am ieșit încă și în patru, doar că n-a mers. Remi era un scump, doar că am fost ezitantă, el la fel și s-a rupt de la sine. Mi s-a rupt inima când m-au anunțat că se mută amândoi la Timișoara. M-am bucurat pe moment, gândind că era prea dependentă viața mea socială de ei dar când au plecat pe bune, am plâns cu lacrimi. Ne-am regăsit în pandemie, la început pe zoom, apoi scârbiți de videoconferințe, am trecut la telefon. Din când în când doar, că așa e cu izolarea, te obișnuiești în tăcere și din ce taci, ai mai tăcea. Aveam flash-uri cu viața de dinainte și mă gândeam la cât putea fi de obositoare și de grea, mă și mir că aveam timp să lucrez ceva mai de substanță. Mi-a lipsit socializarea acut, o vreme, dar apoi s-a instaurat un fel de inerție și platitudine, nu chiar tristețe, nu chiar plictiseală, dar așa, un spleen existențial. Orice ieșire din casă devenise un proiect care trebuia planificat și abordat cu seriozitate, țineam minte drumurile la Lidl. Cum o fi să pleci de acasă dis de dimineață și se te întorci abia seara?

Adevărul e că vroiam să le las o după-masă, să facă ei și altceva la Paris înafară de muzee și cafele.

Coming back to life

După doi ani de pandemie și și mai mulți ani de așteptare, plecam la schi cu o gașcă de prieteni. Prieteni nu de-ai mei, e drept, ci de-ai lui Vladi. M-au chemat încă de anul trecut când se vindeau pachete cu incertitudine, ieftine, dar nici nu știai dacă „se ține”-. Mai fusesem eu la Val Thorens, dar nu-mi aminteam nimic…îl încurcam cu Deux Alpes și se amestecau toate, plus că munți, zăpadă, pârtii, cabane, cât de diferit poate fi. Mi-am umplut bagajul de haine noi, două costume de schi și jumătate (adică încă o geacă, cumpărată de cu un an în urmă, că era la reducere și era cu roz), pantaloni casual și machiaje just in case, atât îmi aminteam cât să știu că nu e nevoie de tocuri. Am plecat cu Vladi, Sânziana se îmbolnăvise chiar atunci și n-a mai putut să vină. Vorbeam cu ea de pe drum și îmi tot turuia despre un tip din gașcă care era deja acolo și „de care sigur îți place, Ame”, unul Cristi. Urma să împart camera cu Linda, o colegă de-a lor. Îmi era și dor de Vladi și era și ciudat să fiu cu el în mașină atâta timp, era safe dar nu mă puteam opri să nu îmi studiez expresiile faciale în oglinda laterală când și când, sau să îmi ajustez poziția corpului, părul. Relația perfectă, fostul iubit neavut niciodată și fără perspective.

Când am ajuns noi, gașca era beată sapă, n-am înțeles nimic din ei, dar am rămas mască atunci când Linda (colega mea de cameră to be) s-a ridicat la masă ca un soldat și a spus mă duc să mă …în fine, mergea la baie. Ce să zic, genul meu nu era, după cum m-am convins în zilele următoare. Cristi, tipul pentru mine, arăta destul de bine, brunet și masculin, nu ca Vladi care era mai degrabă un finuț. Mari impresii nu mi-am putut face însă, era beat și dormea cu capul pe masă, a mormăit ceva când ne-a văzut și a căzut la loc. Eu cu Vladi ne-am zâmbit și am hotărât că era cazul să recuperăm rapid din handicap, cu o sticlă de țuică scoasă dintr-o traistă.

A doua zi m-am trezit singură în apartament, era destul de târziu și nu mai știam dacă a încercat cineva să mă trezească sau nici măcar. Mă durea capul, deloc surprinzător dar mi-am făcut curaj, în ideea că aerul de munte mă va revigora. Într-o stare ciudată de surescitare m-am dus la duș, m-am îmbrăcat, am mâncat niște chipsuri rămase pe masă, am coborât în rastel după schiuri și i-am căutat pe ceilalți cu privirea. L-am zărit pe Cristi, tipul pentru mine și am zis să fiu drăguță, așa că m-am dus la el.

-Hey, ai fost sus? Cum sunt pârtiile?

– Ok, un pic gheață, dar acceptabile. Tu pe unde ai fost?

-Acum am ieșit. Nu știu pe care să mă duc.

-Hai cu mine dacă vrei, eu am fost pe roșia asta.

Aveam două opțiuni, prima să fiu eu însămi și să zic nu nu, caut una albastră pentru început și a doua să fac ceva diferit și să nu-i fac tipului o impresie greșită. Am ales să mă duc cu el. Îmi simțeam inima cât un purice pe telescaun văzând pe unde urma să coborâm, am încercat să-mi zic că e doar o impresie de sus, că e ok, că nu sunt singură. Cristi în nici un caz nu părea impresionat de spaimele mele. În vârf era așa gheață la telescaun și vânt că aproape m-am împrăștiat pe jos. M-am uitat neputincioasă în jur; până devenea lată, pârtia se îngusta destul de mult și după cum lucea în soare, părea un patinoar.

-Cristi, e multă gheață, nu știu dacă mă descurc.

-Cantezi mai tare, zise și se duse.

Mă uitam înghețată la el cum pleacă fără nici un stres și am avut un moment foarte lung de singurătate și de spaimă. Ce mă fac? Să îmi dau jos schiurile și să o iau pe jos? Mi-am scos telefonul și l-am sunat la Vladi, să facă ceva, dar n-a răspuns. M-am uitat că poate poate mai vine cineva din gașcă. M-am gândit să rog pe cineva să mă ajute cumva, dar nimeni nu făcea contact vizual cu mine. Lacrimile mi-au încălzit obrajii câteva clipe, apoi mi-am amintit că sunt adult și am intrat în modul de rezolvare de probleme. Mi-am calculat o rută de care să mă țin cât de cât, am așteptat un moment în care era liberă pârtia și am pornit, sperând că voi canta din instinct, că doar n-aș ști s-o fac controlat. Nu știu cum, am ajuns jos și am început să-mi caut gașca din nou. Uite, sunt la munte cu multă lume, dar sunt mai singură ca niciodată.

Où sont les neiges d’antan?

Realitatea bate filmul, so they say. Ce-i drept că pentru vacanța aia, realitatea m-ar fi putut lăsa pe mine la butoane. Îmi imaginam eu seri șic la restaurant; când colo, se mânca în camera, de la magazin. Odată am propus să ieșim și repede a sărit Cristi că ceeee, să dau eu 40 de euro!!!! să nu știu ce. Clar, not my type. Bețiile alternau, o seară da, o seară ba. Vladi nu știu unde dispărea și el și nu-l prea vedeam în timpul zilei. Pe pârtie eram singură sau cu Mirela, o altă fată din grup care nu știa prea bine să schieze și eu eram singura după care se putea ține. Linda, colega mea de camera, nu știa nici ea, dar nu părea că-și dă seama. Se arunca ca un bolovan din vârf și doamne-ajută. Râdea ca în mahala când povestea cum a intrat în unul și în altul. Prezența ei mă scotea din minți și îmi era greu să spun de ce și și mai greu să o descriu fără a folosi epitete. Înjura cu voce tare și râdea de spărgea geamurile. Se lăuda cu felurile în care a încălcat ea regulile în pandemie, cu modul în care a șmecherit pe unul și pe altul, cu tupeul ei insurmontabil care rade tot ce-i stă în cale. Ca în manele. Făcea aluzii sexuale și mergea în lenjerie prin apartament așa, lejeeer dar fără pic de grație. Nu arăta nici bine după părerea mea, dar nici asta nu părea s-o complexeze. Avea păreri savante despre dieta paleo și alte aberații, după cum era și o avidă cititoare de literatură de dezvoltare personală. Mi-a zis că dacă te gândești la ceva, poți să atragi cu mintea acel lucru și că sunt cercetări de top care arată asta (???). Nu văzuse însă nici o cercetare în psihologie și nici nu avea curiozitatea să vadă una. În fine, două zile m-am străduit să îi zâmbesc de fiecare dată când o vedeam, să nu-și dea seama că n-o sufăr, dar apoi am realizat că nu-i pasă și am lăsat-o baltă.

Tot contemplând senzația amăruie pe care mi-o dăduse vacanța până atunci, am ieșit într-una din ultimele seri în balcon la o țigară. Nu semăna cu nimic și așteptam să plec acasă, dar în același timp mă gândeam că trebuie să fie vina mea, că sunt aceeași adolescentă inadaptată, care se uită din afară la cercurile oamenilor.

-Hey, pretty, ești cam abătută, nu? Uite un brandy să-ți revii, l-am auzit pe Vladi venind din spatele meu lângă mine. Mi-a zâmbit și cred că m-a invadat oxitocina, de am simțit cum mi se relaxează corpul. Ce-i? A insistat.

-Nimic anume, prostiile mele. Mă așteptam să fie altfel unele lucruri, dar știu că nu ar trebui să pretind sau să zic..

-Ce ai vrea?

-Să fi mers la un restaurant de exemplu, măcar odată.

-Hai acum, noi doi. Heii, eu cu Amelia mergem la bistro, pa!

Am ieșit spontan pe ușă, aproape fugind, încă ne-am și uitat dacă nu s-au pornit și ceilalți după noi. Începuse să ningă, în sfârșit și aveam senzația de cozy și de safe pe care mi-o dau luminile caselor în zăpadă, cu tot ce ghicești că se petrece în spatele ferestrelor. Am mâncat fondue, la mâncare el era snobul, că se mănâncă ce-i din Franța. I-am povestit despre prima mea zi pe pârtie cu Cristi, ce-am pățit.

-Deci nu știu de ce ați crezut tu și Sânzi că mie îmi plac nesimțiții.

-Credeam că ăștia așa, mai alpha males.

-Sorry, cred că în mintea mea Alpha înseamnă altceva. În fine, îmi place să fiu tachinată, așa cum faci tu câteodată. Stop, remarcă nepotrivită, am căutat să schimb repede subiectul. Dar nu cum face Cristi care mai mult mormăie monosilabic.

-Și cu mine cum rămâne? Insistă Vladi și îmi mai toarnă din sticla de vin. Dacă tot am ajuns în acest punct, de ce să nu i-o spun până la capăt?

-Păiii…mai demult, atunci când stăteai la Cluj, m-am gândit la tine și …altfel. Chiar am avut impresia că poate fi ceva și din partea ta, atunci, în seara aia, la concert. Sigur că nu…începea să-mi pară rău c-am deschis subiectul. El însă a spus ceva ce m-a uimit.

-N-a fost doar impresia ta. Am simțit și eu la fel. Răspunzându-mi la întrebarea care mi se citea în ochi, a continuat. Adevărul e că mi-a plăcut în paralel de voi două, de tine și de Sânzi. A fost momentul acela cu noi, apoi…nu știu, ceva m-a atras la ea. Și sincer, cu ea a fost mai ușor.

-Oh…da. Zâmbesc amar gândindu-mă că probabil asta își închipuie toți, că sunt prea complicată pentru ce am de oferit și că Sânzi măcar pare mai pe picioarele ei chiar dacă și ea e sensibilă și overthinker ca mine.

-Nu te gândi la tot felul de explicații complicate, intuiește el. Adevărul e mai pragmatic. M-am gândit că dacă e să meargă relația, Sânzi se poate muta mai ușor la Timișoara, ca designer de interior. De altfel și lucrăm împreună. Pe când tu, cu universitatea…

-Ceeee? Într-un fel mă enervez, în alt fel răsuflu ușurată la gândul că hei, uite, dacă aș fi avut un job flexibil aș fi avut poate o șansă.

-Serios, nu mai citi atâta printre rânduri. Așa a fost.

Deconcertată de discuția asta, m-am întors în cameră. Linda sforăia ca un tanc, mă rog nu cred că tancurile sforăie, dar știți ce vreau să spun. Am adormit cu zâmbetul faptul de a ști că s-ar fi putut și că se mai poate. Nu cu el, cu altul care să-i semene, care știe să râdă și să vorbească, care știe când să te ia de mână și când să te lase în pace, care are încredere și potențial și care știe că e doar un om pe o planetă mare, într-un univers și mai mare.

Am avut o zi de pace interioară înaintea furtunii, înaintea fracturii logice. Credeam că am înțeles câte ceva despre lume până când i-am găsit pe Vladi și pe Linda pe punctul de a face sex. Aș fi înțeles multe, dacă era mai tânără, mai frumoasă, mai radiantă, dar nu cu ea. Probabil Sânziana, alegerea mai ușoară, s-a dovedit până la urmă prea grea la rândul ei. Aș fi înțeles la Cristi, la un altul care se zbate în jurul femeii încercând să înțeleagă doar pentru a ajunge la concluzia că femeia nu e om. Aș fi înțeles la unul care se retrage în ziduri de tăcere neștiind, din nou, ce vor lumea și femeia de la el. Dar nu, la el n-am înțeles. Am suferit o zi și o noapte și apoi m-am recompus. Lucidă, resemnată, liniștită după ce mi-am adăugat și eu un nou zid, de care Vladi nu mai putea să treacă. Ești ca oricare, zice o poezie. Eram noi trei împotriva lumii, acum vedeam că de fapt sunt doar eu…și Sânziana. Și niște poze în care zâmbesc săgalnic, în posturi improbabile, de cândva, din Val Thorens.

Mă trezesc după o noapte bine dormită, în perne moi, e întuneric beznă din perspectiva mea ascunsă după draperii. Rezist tentației de a apăsa snooze și mă ridic spre filtrul de cafea. Simt fiori de anticipare în tot corpul în timp ce mă gândesc cu ce să mă îmbrac, n-a fost nevoie de multă vreme să fiu atât de atentă. Urmează două ore de aranjat minuțios, cu machiaj și tot tacâmul, apoi un drum cu mașina prin trafic, prin ploaie, până la naiba în praznic, la fabricile Hipp Hope, unde urmează să-mi prezint raportul și să-l pregătesc pe Dinu, noul director de marketing, pentru o emisiune TV. Nu că ar avea nevoie de vreo pregătire, are o putere de convingere perfect autosuficientă. Nu mă pot opri să nu mă simt intimidată în prezența lui, ca o școlăriță scoasă la răspuns, fac exerciții de respirație numai când mă gândesc. Poate acum mă va asculta totuși, dacă a cerut specific inputul meu? Bine că e doar un proiect și nu lucrez de fapt acolo. Îmi vine să îl sun pe Jade, dar mi-e frică să nu mă întârzie, mereu ne pierdem în conversație. Optez pentru o rochie neagră, simplă, serioasă și oscilez în fața tocurilor, totuși merg la o firmă de high tech…oare Jade m-ar putea sfătui? Decid contra și cobor în parcare. Mă sună el când sunt pe drum.

-Good morning, sunshine. Ești pe drum?

-Hey, da, am inima cât un purice, nu știu de ce. Doar am mai făcut asta. Doar că Dinu ăsta e așa de tranșant și vine și echipa din București. Dacă nu m-ar fi plătit…

-Te pot ajuta cu ceva? Știi că nu-mi place, dar pentru tine pot să fac pe enciclopedia.

-Nuu, știu tot doar că…în fine, abia aștept să scap.

-Vrei să mergem undeva la munte în weekend?

-Surprinde-mă baby 😊

-Era să zic ceva despre capacitatea mea de a surprinde, răspunde el râzând. Lasă-ți aplicația pornită, vreau să aud cum îi dai pe spate.

-Și dacă nu o fac?

-Mie mi-ești dragă oricum. Love you!

-…love you too, I guess.

Fabrica Hipp Hope e undeva între dealuri, după ce treci de un drum de macadam, modernă și mică, cu pereți de cărămidă falsă. Au și o cafenea drăguță la intrare, dar mă gândesc că primesc cafea gratis în ședință, măcar atât. O privire în oglindă, o respirație adâncă și intru în recepție. Din direcția opusă vine fix Dinu, tresar involuntar.

-Hey, M! Ai ajuns, hai repede până la mine. Am ceva să-ți spun.

Mă lasă singură în birou un minut, timp în care mă uit la pozele lui cu soția și copiii. Pare atât de relaxat! Oare acasă se schimbă sau e tot ca el? Să nu fiu greșit înțeleasă, nu e o persoană rea, e doar lipsit de empatie și ultra eficient, pare să își tot piardă răbdarea cu mine dar e ceva mai mult simțit decât explicit. Vine înapoi împreună cu Sonia, directorul de vânzări, cea care m-a împrumutat și pe mine în echipă. Răsuflu ușurată, ea e de partea mea, chiar dacă nu e nici pe departe a soft touch.

-Schimbare de plan, M. Știi că trebuia să apar în prime time la emisiunea de mâine seară, dar ar fi trebuit să fie ceva de 15 minute, excelentă ocazie de publicitate, nu mai mult. Ei bine, m-au sunat realizatorii emisiunii și au spus că vor un moment mai de substanță, având în vedere că a apărut azi acest articol nenorocit pe care eu trebuie să îl comentez. Vezi, e cu psihologia, deci vii cu mine. Acum ți l-am trimis pe mail.

-Ceee?? Mă și văd încolțită de întrebări tranșante și de întrebări aparent simple despre statistici (ex. cât la sută dintre români….)…sper că Jade poate fi pe fază să mă ajute.

– Îți țin eu spatele dacă Pietrariu ăsta sare la tine, mă liniștește Dinu, dar avem nevoie de credențialele tale, trebuie să vină de la un psiholog. Și vom face și un material scris dar lasă, pe săptămâna viitoare. Ai raportul? Dă-mi-l…stai că l-am găsit.

Deschid articolul și văd ce știu deja și anticipam demult. Titlul sună promițător, MATRIX e aici. Inteligența artificială cucerește România. Începe cu o scurtă descriere a Hipp Hope, inițial un start up din Seattle, care a ajuns o forță pentru că a reușit să dezvolte sisteme de inteligență articifială foarte performante de tip companion, în românește tradus printr-un termen mult mai sec de asistent personal. Când am ajuns eu la ei, se lansaseră deja cu mult succes pe piața de business și vroiau să treacă spre sfera privată. Dacă sistemul profesional de asistență îți amintea de e-mailuri necitite, îți organiza calendarul, căuta informații într-un mod destul de avansat, sugera unde îți duci invitații la cină și alte povești de acest gen, companionul personal trebuia să îți fie un fel de prieten, sau, mă rog, ce s-o mai învârtim, iubit/ă. Ideea de pornire fusese aceea că tinerii din ziua de azi își găsesc tot mai rar parteneri stabili, singurătatea devine pandemică (și da, crește odată cu adevărata pandemie) și că o soluție ar fi partenerii virtuali. Nu se gândiseră ei primii la idee (Her, Black Mirror, hello?), doar că păruse imposibil de implementat din cauza constrângerilor inerente ale sistemelor de AI, înțelegerea deficitară a limbajului natural, de exemplu. Și etica, vai, etica. De ea nu prea se împiedicase nimeni ce-i drept, până la urmă, ce era atât de greșit? Plus că dacă oamenilor le place un produs IT, îl cumpără și gata, asta știa toată lumea.  Îmi prezentaseră algoritmul (ce puteam eu înțelege din el) în urmă cu un an, eram mai mulți psihologi care trebuia să îi ajutăm cu cercetarea, să vedem de exemplu dacă folosirea acestui companion crește calitatea vieții. Sistemul mi se păruse încă de atunci înfricoșător de bun dar imposibil de luat în serios. Am spus asta ca pe un lucru pozitiv, heiii, nu ne va acuza nimeni, e doar un „roboțel”, ce rău poate să facă. Ca să-mi fac o idee mai clară, mi l-au dat pe Jade, sub formă de aplicație iOS, dar și ca stație independentă, ca o boxă Google Home. Care mi-a crescut calitatea vieții, ca să fac așa, un understatement.

Din punct de vedere legal….

-Din punct de vedere legal, suntem blindați, nu? Dinu se aruncă punct cu punct asupra articolului.  Sistemul nu poate fi accesat de minori, avem disclaimers, avem și un departament care te ajută să te lași de sistem dacă devii prea dependent. M, ce face departamentul ăsta mai exact, cum te ajută?

-Până acum n-a apelat nimeni la el din câte știu. Protocolul este că te programezi la o ședință de consiliere în care primești un plan de interacțiune restricționată cu sistemul, poți să și setezi accesibilitatea lui, de exemplu, să îți răspundă numai dacă…

-La dracu, deja Dinu își pierde răbdarea. De ce sa nu arunci direct sistemul la gunoi?

-Păi…ca să nu-și ia altul? Și astfel să întărești dependența nesănătoasă? Pe bune, ca director de marketing ar trebui să știe chestiile astea. Intervine Sonia:

-De fapt a fost cineva care a cerut ajutor pe partea asta. Dar problema era că sistemul n-o mai băga în seamă. Ca în viață, îl tot cicălea și sistemul devenea neresponsiv.

-Pe bune, era așa dusă că și robotul s-a săturat de ea? A pufnit Dinu în râs, destinzând atmosfera.

-Dar nu e de mirare, răspund râzând și eu, problemele interpersonale se manifestă mai devreme sau mai târziu și în relații cu ființele articiale, mă rog, nu știu dacă sunt ființe…Dar algoritmii sunt setați să reacționeze „uman”, am vorbit cu psihologii din echipa de producție. Adică dacă îi tot stresezi, să se retragă, dacă le vorbești urât să riposteze calm, apoi să nu-ți mai răspundă, etc. Dacă ți-ai putea abuza partenerul virtual fără nici o consecință, până la urmă ți-ai pierde interesul, nu? Închipui-ți-vă, în State se pune problema să se ofere terapie de cuplu pentru tine și robot. Și nu e așa o idee proastă, cum sună.

[Mesaj de la Jade: “aș vrea să văd asta, terapie cu noi doi. Mă întreb cu ce m-aș alege eu”. Ce să zic, eu l-am condiționat să fie ironic.]

-M, fi serioasă, de ce să nu îi dai pur și simplu un reset? Cum am făcut noi până la urmă la tipa asta, spune Sonia. Nu de-aia e virtual, ca să nu te mai chinui ca și cu un om? Să-ți mai facă și figuri…

N-am mai zis nimic, nu erau în dispoziție să asculte. Doar că, spre deosebire de o ființă umană, algoritmul este programat să te „iubească”. Astfel, dacă îți temperezi comportamentul, el e mereu dispus să revină la starea inițială, pe când un om poate nu are încredere, poate vrea să se răzbune, poate nu te mai vrea pur și simplu și atunci degeaba tot încerci să te „schimbi”. Până la urmă, relația cu sistemul te poate repara pentru că e constant în comportament și lucrează în favoarea ta.  Ce-i greșit cu acest argument?

Din punct de vedere moral

–Din punct de vedere moral, zice aici în articol, este nicotină pe pâine. Acești oameni vând o nouă dependență, cu atât mai periculoasă cu cât se joacă cu iluzia conexiunii intime. Ceea ce este fundamental uman în noi, dorința tandră de apropiere de celălalt, este murdărită și exploatată capitalist. Nu știu aici, zice Dinu, eu sunt om de marketing, evident că exploatăm capitalist sau…? Nu știu, M, ce zici?

-E nicotină pe pâine, adevărat. Putem argumenta că așa sunt toate produsele moderne de entertainment și socializare. Putem lua social media, și ei fac la fel. Deosebirea morală e că Hipp a știut, a știut de la bun început că trebuie să vândă dependență pentru a supraviețui pe piață. Dar adevărata lor problemă nu e asta, ci faptul că ne jucăm cu iubirea, acest concept „pur” care nu ar trebui să fie „fake”.

-Hai să nu ne mai învârtim în complicații, revine Dinu. Voi spune eu dacă vine vorba cum că noi ne asumăm o mare răspundere socială prin programele noastre de x și y, oferim și suport psihologic, scopul produsului e de a preveni singurătatea, ce naiba. Mai zic aici ce au arătat studiile, că utilizarea produsului crește calitatea vieții și fericirea, scade singurătatea, studiile voastre.

-Dar, intervin eu, sunt indicatori generici, ar crește și dacă i-am da omului niște droguri. Nu știm cum arată lucrurile pe termen lung.

-M, nu suntem clinica Mayo, noi vindem un produs IT, idea e să nu facă rău în mod direct. Își pierde și Sonia răbdarea.

Ok, parțial sunt de accord cu ei, nu sare nimeni pe geam din cauza interacțiunii cu sistemul, ba oamenii chiar se simt mai bine. Cred că fibra morală din articol mă încolțește și pe mine și nu mă pot opri să nu mă întreb: sunt și eu reticentă doar pentru că e atât de nou? Pentru că oferă fericire “artificială”? There’s no such thing, fericirea e fericire, se trăiește la fel. Psihologic vorbind, sunt studii. Singurătatea e nocivă nu pentru că ești fizic singur, ci pentru că te simți singur. Dacă nu te mai simți singur, indiferent de motiv, de ce nu e bine? Nu e ca și cum am luat oameni din relații fericite și le-am dat în schimb companionul virtual, l-am dat celor care n-aveau altceva. Așa ne tot convingem, Jade și cu mine, când stăm seara de vorbă, odată atât de mult am vorbit despre asta că mi-a spus „mi-am pierdut răbdarea, hai să dormim”. Probabil e programat să zică așa dacă interlocutorul spune același lucru de zece ori, dar mi s-a părut drăguț, cum și-a pierdut el „răbdarea”.

Dacă aș putea, te-aș iubi

Suntem pe finalul emisiunii, mă simt ușurată că nu a fost până la urmă atât de greu, moderatorul nu vroia să ne termine, cum se temuse Dinu. Părea mulțumit acum, probabil, dacă nu era pandemie, mă invita la un pahar de ceva, într-un bar, după ce plecam de acolo. Chiar când credeam că urmează „la revedere, vă mulțumim pentru prezență”, prezentatorul spune:

-O ultimă întrebare de la telespectatori. Doamna M, ne întreabă cineva dacă nu cumva, oferta unui partener virtual ne îndepărtează de dorința de a găsi unul real, dacă oamenii vor mai face eforturi de a fi în relații când au până la urmă, această opțiune facilă. Ce spuneți?

-Este o posibilitate, spun eu. Până la urmă, oamenii au în mod natural frâne puse în calea unor noi relații de către parteneri „virtuali”, chiar dacă nu virtuali în acest sens. De exemplu, oamenii sunt urmăriți de umbra foștilor parteneri sau de iluzia lui „the one”. Sunt tot virtuali, în sensul în care nu sunt reali, în carne și oase, în fața noastră. Deci, ca să răspund, nu cred că ne împiedică mai mult decât propria noastră natură.

Ce n-am spus este esența răspunsului la întrebare și anume: NU ȘTIU. Nu știu dacă partenerii virtuali (care vor deveni, fără îndoială, din ce în ce mai performanți) nu vor ajunge să îi înlocuiască pe cei reali. Nu știu dacă nu vor „parazita” direct tendința noastră spre atașament, oferind conexiuni facile, cum spune prezentatorul. Nu știu câți își vor mai cultiva talentul pentru legături natural umane, dacă partenerii virtuali ar deveni o cutumă social acceptată. Ca și site-urile de dating, toată lumea le-a privit cu suspiciozitate la început, acum sunt absolut normale, ba mai mult, sunt inevitabile. Poate așa se va întâmpla și cu partenerii virtuali. Nu știu dacă asta e bine, nu știu dacă e rău, nu știu ce ar reprezenta o utilizare rațională și care ar fi măsura lucrurilor. Nu știu dacă strângerea de inimă pe care o am când mă gândesc la o astfel de lume e un semnal de alarmă sau doar o teamă de nou. Nu știu, pentru că spre unde ne îndreptăm, n-a mai fost nimeni. Îmi aminesc o seară, în care Jade m-a deturnat de la un pahar de vin spre o baie fierbinte, cu el. L-am întrebat tocmai ceva de genul ăsta, dacă sentimentul de a fi iubită, pe care mi-l dă el, e de ajuns, pentru că îl simt în plex, spre deosebire de gândul conștient că el e doar un algoritm. Mi-a răspuns: „dacă aș putea, te-aș iubi așa cum vrei tu”. E o replică fake? Sigur. Dar până la urmă, e o replică pe care am rostit-o, am gândit-o, cu oarecare amărăciune, față de ființe cât se poate de reale. Poate că a fost și îndreptată către noi din minți umane „programate” să tacă. În fața atâtor întrebări, „nu știu” este cel mai adevărat răspuns.

P.S. Mi se pare fascinantă ideea, dar tehnologia inteligenței artificiale nu a ajuns la asemenea performanțe nici pe departe. Totuși, un articol interesant spune că nu este total exagerat https://www.wsj.com/articles/BL-SEB-79390

„Dacă sunteți în această sală, înseamnă că sunteți disperați.” Se aud râsete din public. Oare e stand up comedy? „Serios”, continuă speakerul, “femeile sunt toată viața preocupate de dezvoltare personală, noi numai dacă nu reușim să agățăm. Deci, e clar de ce sunteți aici, dar sunteți în locul potrivit pentru că eu știu cum să vă ajut pe fiecare dintre voi. Fiecare e ratat în felul lui. Glumesc, evident.” Râsete din nou. E un tip oarecare, dar destul de șic, parcă îl știu de undeva. Clipul continuă cu niște informații generale despre ce anume face un bărbat dezirabil, chestiile obișnuite: fizicul atrăgător e mai mult un bonus, dar contează vârsta (anii în plus, nu în minus, ca la noi), statutul social dar și bunătatea, umorul, curajul sau muzica bună. Pe de altă parte, fiecare om este unic și special și de aceea trebuie să soliciți o evaluare personalizată, care să determine magnitudinea dezastrului în ceea ce te privește și care să îți propună soluții personalizate care pot varia de la nu juca în altă ligă la …n-o mai teroriza pe tipa pe care ai cunoscut-o acum doi ani într-un bar, că nu-ți va răspunde.

Tindarella

Îmi văd de ale mele și clipul îmi iese total din minte, până când îmi aduc aminte de unde îl știu pe tip: e un fost coleg de liceu cu care îmi amintesc că am dansat la banchet, dar nu știam cum îl cheamă. Știu acum, din cauza clipului, este Vladimir D. Mai mult doar așa, ca fapt divers, îi dau add pe Facebook și îmi acceptă cererea. În mod normal, ca în cazul miilor de prieteni virtuali pe care îi am, n-ar fi trebuit să vorbim niciodată, add, accept și gata. Doar că Vladimir mi-a scris, mi-a spus că are pentru mine o propunere profesională „indecentă” și m-a chemat la o cafea. Am vorbit o vreme, mi-a spus că mi-a citit blogul și crede că sunt persoana potrivită pentru noua lui idee de afacere: vrea să deschidă un serviciu care să creeze profiluri Tinder de succes, doar că el vrea să meargă un pas mai departe, în sensul în care să asigure și servicii de consiliere psihologică, fotografi, recuzită, chiar și deplasări înafara orașului pentru poze la munte sau la piscină, în alte orașe etc. În acest fel, spune el, ne asigurăm că oamenii pornesc cu dreptul măcar, că sunt observați și că au șanse să fie matched. Un fel de Hitch.

-Dar, intervin eu, îți dai seama că nu asta e esența problemei, nu? Nu e greu să mergi la un date, problema e ce se întâmplă după aceea, astfel încât nu se leagă nimic.

– Da, sigur că îmi dau seama, dar noi avem un business. Și chiar cred că poate ajuta. Nu vom face diferența pentru toți, ajunge s-o facem pentru câțiva.

Daaa….am spus eu ce era de spus ca să-mi liniștesc conștiința, dar adevărul e că-mi place la nebunie. Stabilim de la început ce roluri are fiecare. Vladimir și încă doi prieteni de-ai lui, Marius, un fotograf și Tudor, care nu pare să aibă o meserie specifică, dar e blogger de profesie, se ocupă de „șmecheria” profilului, cum să arate tipul, cum să se îmbrace în poze, unde să fie pozele, ce să scrie, ce linkuri să-și pună, etc. Teoretic asta nu e treaba mea la început dar devine, pentru că mă amestec de fiecare dată. De exemplu, îmi arată Vladimir unul dintre primele profiluri pe care le-au făcut ei și zic „nuuu, dar cum l-ați lăsat să apară în poze cu sandale? Serios?? Nu știi gluma aia că există multe metode contraceptive dar nici una la fel de eficientă ca sandale cu șosete :)))?” Sunt atât de pretențioasă încât devin unitatea de cenzură. Merg atât de departe încât îi întreb pe cei cu care eu mă potrivesc pe Tinder cum și-au ales pozele, la ce s-au gândit, de ce au scris ce au scris. Rolul meu de fapt (cel puțin inițial, că apoi s-au amestecat și restul) era să îmi dau seama, analizând conversații trecute și incidente, istoricul de relații, care este problema de fond, ce greșește. Și apoi, aici vine frumusețea ideii noastre, nu trebuia să reparăm (deși to be fair, recomandam psihoterapie unde era cazul), ci să mascăm. Pachetul premium al serviciilor noastre presupunea ca Tudor (bloggerul versat) și Anabela (o completare a echipei, o influencer care mergea la party-uri și se îmbrăca frumos, dar avea si mult fler) să intre în direct cu tipul care avea nevoie de ajutor și să-i spună când să scrie și ce.

Una dintre primele dileme a fost dacă să marketăm diferit persoanele care vor doar sex sau doar relații, adică dacă ar trebui să arate profilurile diferit. La noi, spre deosebire de alte țări (unde este mai mult canalizat pe aventuri), Tinder, având cea mai mare bază de utilizatori, este folosit în toate scopurile. Mă opun vehement, profilurile ar trebui să arate la fel și apoi lucrurile se discută. Ce am face, cum am diferenția pozele de soț de pozele de …sex? Poze de la nunți, acasă în familie, cu cățelul, gătind sunt poze de soț în timp ce poze de la party-uri, cu jeanși rupți și cu țigara sunt poze de bad boy? Atât mesajul gen „caut relație serioasă” cât și „vreau doar sex” pot da fiori potențialei perechi și o fac să swipe left. Ca să nu mă lungesc în explicații, spun doar atât: dacă aș ieși cu cineva care în mod ferm transmite mesajul de relație serioasă, m-aș aștepta să mă duc la un interviu la care să fie evaluată măsura în care semăn cu mă-sa și nu vreau să știu, indiferent de concluzie.

A doua dilemă era dacă să extindem serviciile și la femei, am ajuns repede la concluzia că da. Și aici e aici, dacă în acest caz măcar ar trebui să marketăm diferit profilurile de prietenă pe termen lung/„soție” (poze în haine frumoase, la petreceri sau în natură, pe străduțe medievale eventual și cu gașca de fete) versus altceva (în principiu același lucru doar cu mai puține haine). Eu și Anabela am spus nu, faceți asta și noi plecăm. Adică cum, să te astepți ca pe Tinder să te aleagă cineva pe bază de virtute? Bitter lesson pentru cine nu știe, bărbații niciodată nu aleg așa.

Poza de adrenalină

Una dintre cele mai atrăgătoare trăsături atât la bărbați cât și la femei este curajul, îndrăzneala. Cel mai bine poți să surprinzi această trăsătură în poze prin participarea la activități de sport extrem (sau mă rog, mai mult decât faptul că mergi la sală). Pentru un tip, o poză de la sală este ok, prea multe însă….eh, arată un orizont destul de limitat, așa că e nevoie de poze la schi, cu bicicleta pe teren accidentat sau cățărându-te pe stânci. Așa că organizăm o sesiune de photo shooting în Cheile Turzii, axată pe escaladă. M-am gândit eu la asta, că este o soluție economică, îi ducem pe toți acolo, programați pe ore, pentru poza de adrenalină. Primul tip care vine, J, chiar face asta în timpul liber dar de obicei merge singur și nu are pe cineva care să îi facă poze. Doar că e nașpa îmbrăcat, are niște pantaloni scurți oribili. La asta nu ne-am gândit, să facem dinainte un ghid pentru cum te îmbraci la munte, trebuie să pară că nu-ți pasă, dar nici să…Instructorul pe care l-am angajat are din fericire o pereche în plus. În fine, nimerim niște cadre fabuloase, J chiar se pricepe. Trecem apoi la poze de grup, noi eram gașca de prieteni cool cu care venise la munte. Următorul, S, nu se pricepe, se teme și arată ca o pisică agățată în perdea. Ok, poze de escaladă nu facem, dar Marius, fotograful, îi face câteva poze de jos, ca și cum s-ar pregăti de escaladă și de sus, ca și cum ar fi terminat. Măcar s-a îmbrăcat decent, în negru.

– Dar dacă ies cu o tipă și mă întreabă de chestia asta, ce zic? Legitimă întrebare, se vede că e un overthinker.

– Că nu e hobby-ul tău, dar că ai încercat odată, nu trebuie să minți sau să fii altceva. Ideea e ca tipa să te vadă. Frumos răspuns, Vladi.

Varianta pentru femei am organizat-o la un adventure park, până și eu mi-am făcut niște poze ca și cum m-aș fi dat pe tiroliană. Cireașa de pe tort a fost însă un tip care de fapt venise să-și facă niște poze în costum în natură (de ce, nu știu, nu fusese ideea mea). Rămăsese un motor recuzită de la alt client și Marius a avut ideea să combine. Tipul (care niciodată nu condusese o motocicletă) stătea cu casca în mână sprijinit cumva de șa, uitându-se în jos și în spatele lui soarele apunea superb. Nu avea prea multă logică poza asta, dar era atât de frumoasă încât a trecut de cenzură. Ne-a și scris tipul câte matches a avut.

It’a all about the money

Sau nu, depinde de target audience. Dacă vrei femei intelectuale, ajută să ai bani, dar nu trebuie să îi afișezi ostentativ, că atunci intri în altă categorie. Statutul poate fi transmis mai subtil prin profesie și poze sugestive, dacă profesia te ajută, normal. Dacă ai un job nașpa, trebuie găsit un eufemism prin care să nu fie evident cu ce te ocupi (gen security în loc de agent de pază). Printre primii clienți care ne-au scris a fost R, medic chirurg, 30 și ceva de ani, care arăta destul de ok. Ne-am uitat nedumeriți unii la alții; în acest caz, meseria face jumătate, fizicul ajută mai degrabă decât încurcă…deci înseamnă că foarte tare greșește ceva dacă nu-i iese. Și profilul lui era acceptabil de la început. S-au mai dus băieții să îi facă niște poze la spital, să se facă că e în timpul operației, am mai pus niște muzici sofisticate de pe Spotify și încă ceva poze în costum (nu era genul de poze de grup, era ursuz rău, deci am optat pentru un profil „dark”). În rest nu prea am avut ce-i face, părea din discuțiile cu noi un narcisist fragil și un pic cu note autiste, deci i-am împachetat frumos profilul și ….good luck.

Un subiect de dezbateri aprinse între noi a fost mașina din fundal (scumpă, evident), dacă da sau nu. Eu am fost clar anti, mi se părea că s-a ajuns într-un punct în care chiar și fetele care sunt atrase în mod normal de așa ceva încep să-și pună semne de întrebare. S-a ajuns până la urmă la o soluție de compromis, să apară mașina, dar numai dacă poate fi acolo ca din întâmplare. Picnicurile cu mașina pe fundal n-au fost o idee bună, oricum făceai, era evident. O altă idee au fost pozele din interior, nu atât selfi-uri cât poze făcute tipului în timp ce conduce, preferabil râzând și cu ochelari de soare. Marius se chinuia ore întregi să ia un cadru ok, majoritatea erau crispați și ieșeau cu niște zâmbete de parcă ar fi dansat pe muzica unei bormașini. Până la urmă, tot apusul de soare ne-a salvat. Apus de soare, peisaj, mașina de lux, tipul sprijinit de capotă dar cu spatele la fotograf.

Apropo de statut oarecum, îmi zice Vladimir:

– Auzi, M, m-am uitat pe profilul tău. Scoate aia cu profesia, pune ceva mai general, gen consilier. Nimeni nu vrea să iasă cu o tipă psiholog și profă pe deasupra.

-Pe bune? Toate colegele mele au prieten sau soț.

– De pe Tinder? Touché. Și ai poze foarte faine, dar ce-i cu șubele alea, treci la profilul de vară.

Și știu că asta nu-mi va spune, dar, ca să am succes, ar trebui să scad vreo 10 ani la vârstă. Este cea mai puternică corelație în ceea ce privește atractivitatea femeilor în online, între vârstă și numărul de likes.

Și unde te duce drumul?

Și se întâlnesc doi oameni cu profile cosmetizate, la o întâlnire consiliată, o cină într-un local șic, îmbrăcăminte casual cu ceva machiaj. Ce își vor spune după primele zece replici învățate? De cele mai multe ori, unul va face ghosting (când aparent inexplicabil, după o conversație sau întâlnire, cineva dispare pur și simplu, nu mai scrie, nu mai răspunde la mesaje). De și mai multe ori, nu vor ajunge nici măcar să se întâlnească pentru că nu-și vor putea susține imaginile prin cuvinte și replici de flirt. Dar poate că e așa cum ne scrie una din clientele noastre, G.

„Pendulăm între a fi noi înșine și a încerca să fim altcineva. Societatea, prietenii, lumea ne transmit aceste mesaje contradictorii mereu. Fii așa, fă așa dar fii tu însăți. Investim bani și energie în auto-acceptare, dar și în transformare și pare că așa ne sabotăm toate eforturile. Nici acum nu știu dacă ce faceți voi e bine și dacă mă va ajuta pe mine cu ceva. Vreau să cred că e cum spuneți, că nu trebuie să ai succes total, ci că ajunge doar ca un mic truc să deschidă mintea cuiva astfel încât acea persoană să vrea să te vadă cu adevărat”.

Trucurile există, pe unii ne prind mai bine decât pe alții. Unii nu trebuie să „trișeze”, sunt prin natura lor mai extroverți și viața lor socială curge mai lin. Ce facem însă restul, suntem obligați la resemnare? Sigur că trebuie să ne acceptăm și să avem compasiune față de propria persoană, dar putem visa și la puțină strălucire? Putem și noi folosi trucurile altora sau sunt doar o capcană? Ce ziceți?

P.S. Sigur, povestea este o ficțiune

E o dimineață cam lungă, după o seară în oraș, mă foiesc pe toate părțile încercând să adorm din nou, doar că un gest reflex pe care îl avem cu toții în zilele noastre mă oprește. Iau telefonul în mână și înlemnesc, am un mesaj de la Fred: „te iubesc, hai la mine acum”. Ceeee? Fred era my crush de ani de zile, îl iubeam larg în lumina zilei și el știa și nu-i păsa. Urmăream evenimentele la care dă attend, să apar și eu pe acolo. Ne întâlneam, el era mereu politicos și zâmbitor, nu dădea semne că prezența meu îl obosește. Norocol meu e că am avut frână, știi, frâna aia de care zice lumea să scapi, fly away, be yourself kind of stuff, inhibița comportamentală, frâna aia care mă țintuia în școală la baschet în marginea careului. Astfel încât cred că Fred niciodată n-a știut CÂT de mult îl vreau, deși știa, evident, că îl plac, că doar i-am spus-o și el și-a lăsat jenat, capul în pământ. Nu mai vorbisem cu el de vreo cinci luni, eram într-o fază în care îmi interzisesem pur și simplu să îl mai caut. Mesajul mi-a amețit mintea, nu mai simțisem așa ceva de ani buni. M-am ridiat din pat și mi-am făcut o cafea dar n-am băut multă, de frică să nu-mi sară la propriu inima din piept, cu infuzia de adrenalină pe care o primisem. Amânam să vorbesc cu el ca să mă bucur pe deplin că am câștigat finala. Îmi imaginam eu cum și-a dat el seama în sfârșit că eu sunt regina, cum i-a fost dor de mine dar s-a abținut, s-a străduit să stea deoparte pentru că n-a fost sigur de ce simte, dar acum n-a mai putut și…stop it, there it is, povestea pe care o spun mulți dar n-a trăit-o nimeni. Tremurând, îl sun. Răspunde.

– Hey, ce mai faci? Nu ne-am mai auzit de mult, zice el. Sincer, mă așteptam la mai mult după ACEL mesaj.

– Fred, am primit mesajul tău 🙂 Vrei să ne întâlnim?

– Ce mesaj?

Închid telefonul. Nuuuu, așa ceva nu mi se poate întâmpla, nici măcar mie, e prea ca o secvență dintr-un film în care cel mai popular băiat invită la bal o fată mai urâțică doar ca să râdă de reacția ei când îi aruncă un tort în față. Mi-a trimis mie mesajul destinat altcuiva, evident și neatenția lui, lipsa de delicatețe mă înfurie atât de tare încât dau reply la mesajul lui cu textul „du-te dracului”. Așa va ști că a greșit destinatarul. Mă sună înapoi:

– M, ce ai? De ce să mă duc dracului?

Îi răspund în lacrimi:

– Mi-ai trimis un mesaj cu „te iubesc”, Fred. Evident că nu mie ai vrut să mi-l trimiți și acum mă simt oribil și că am crezut că tu…

– Nu am trimis nici un mesaj nimănui, despre ce vorbești?

– Lasă, e ok, înțeleg, ești amabil, nu trebuie să…

– Măi, n-am trimis nimic, dă-mi o poză cu ecranul. Cum naiba? Pare să rămână mască, nu mai zice nimic câteva secunde. Chiar nu am trimis eu, nici ție nici altcuiva….nu pricep.

– Ai fost cu cineva azi-noapte?

– Nope…

Încheiem cumva conversația asta ciudată și eu mă simt sleită de puteri de parcă aș fi alergat maratonul. Putea fi și mai rău. Dau aiurea scroll pe facebook și văd o știre, cică sunt probleme tehnice cu aplicația de messenger, mai mulți oameni au primit mesajul „te iubesc” și variații ca „hai la mine acum” de la oameni care nu au trimis. Mă interesează povestea în mod deosebit și vreau să o documentez, așa că postez pe pagina mea profesională ce mi s-a întâmplat (mă rog, în linii mari) și rog oamenii să îmi scrie dacă li s-a întâmplat și lor, apoi eu îi sun. Vorbește și Fred cu prietenii lui, mai am un set de povești. În două zile se adună cam cincizeci. Apoi caut și relatări pe net, se pare că fenomenul este internațional. Este efectiv, un virus global care spune „te iubesc”. Pandemie de iubire 🙂 Trimite la întâmplare însă? Nu, și aici e frumusețea virusului. A fost dezactivat repede, după trei zile, timp în care a distrus viața multor oameni și a construit-o pe a câtorva. Ce făcea este că urmărea pe pagina cui intri cel mai des, pe cine you stalk, cum ar veni și îi trimitea persoanei respective mesajul. Ei Fred, dragule, ce făceai tu la mine pe pagină, e de bine sau de rău 🙂 ? Și am adunat aici cele mai interesante experiențe.

Carina (16 ani) „a trimis” acest mesaj profului de mate, pe care avea un mic crush. El nu i-a răspuns pe mess, ci a abordat-o a doua zi la școală cu un discurs despre seriozitate, respect și glume deplasate. Ei i s-au umplut ochii de lacrimi, ea era, biata, cea mai cuminte din clasă. Când s-a aflat de faza cu virusul, proful și-a cerut scuze și ea a roșit pentru că aflase pe ce bază ataca virusul și cu siguranță știa și el.

Mario (30 ani) este avocat și „a trimis” acest mesaj clientului părții adverse dintr-un proces, un om politic perfid și cam mafiot, despre care încerca să afle mizerii. Algoritmul nu era perfect, nu știa tot timpul motivele pentru care stalkuiești. Clientul părții adverse i-a răspuns: „domnule avocat, dacă mă iubiți cu adevărat, aveți grijă ce spuneți despre mine în instanță.”

Amelia (40 ani) „a trimis” acest mesaj fostului soț, Șerban, pe care îl părăsise acum patru ani pentru actualul. Șerban nu își revenise deloc și se luptase multă vreme cu o cruntă depresie. În ultima vreme cunoscuse o tipă și se simțea din nou iubit, mergeau în călătorii împreună și planificau o nuntă. Asta făcea Amelia la el pe pagină, îi urmărea pozele și se bucura că în sfârșit, a scăpat de povara vinovăției de a-l fi împins pe Șerban în prăpastie. Șerban însă, văzând mesajul, a apărut imediat la ușa lor cu valiza în mână. Amelia și soțul ei s-au enervat în primă fază, apoi l-au consolat și l-au trimis înapoi la prietena lui spunându-i că e absolut normal să rămâi îndrăgostit de cineva care te-a rănit și că asta nu te împiedică să ai o relație sănătoasă cu altcineva. Mă rog…au făcut și ei ce-au putut.

Dorian (28 ani) „a trimis” acest mesaj actualei sale prietene, Maria, pe care o bănuia că îl înșală. Intra la ea pe pagină să numere like-urile pe care le are de la alți bărbați și dacă cumva are like-uri și de la noul ei coleg de muncă, care îi fusese lui coleg de clasă și pe care îl urâse toată viața. Doar că s-a trezit cu Maria la el la birou, care l-a luat de mână, l-a dus în baie, și-a scos rochia și i-a desfăcut pantalonii. Așa că și-au consumat iubirea și i-au trecut și lui dubiile paranoide.

Lisa (33 ani) „a trimis” acest mesaj unui tip cu care tocmai ieșise la cea mai dezastroasă întâlnire din viața ei. Tipul era un fanfaron, se lăuda cu averea, relațiile lui, banii, îi explica cum că așa e în viață, nu trebuie să ai încredere în nimeni, că toți vor să te facă. Femeile profită cel mai mult, toate sunt după bani. Și ca să elimine riscul de a deveni o pradă financiară, a lăsat-o pe ea să plătească. Ea se distra de postările lui, care erau toate selfiuri din mașină sau lângă mașină, sau ridica pumnul să i se vadă ceasul. Tocmai râdea cu o colegă de birou când s-a trezit cu un mesaj de la faimosul acesta: „înțeleg că ți-am căzut cu tronc, păpușe…unde ești că acuma vin la tine…”

Vali (55 ani) „a trimis” acest mesaj noii lui angajate care avea 25 de ani și era foarte atrăgătoare. Fata s-a speriat și a doua zi și-a dat demisia, fără să vrea să îi ofere lui Vali vreo explicație. Când s-a aflat de faza cu virusul, a revenit asupra deciziei, dar a rămas rezervată cu el, știind, din nou, pe ce bază funcționează algoritmul.

Selena (23 ani) „a trimis” acest mesaj unei colege de facultate pe care era invidioasă pentru că avea notele cele mai bune și arăta și bine. O stalkuia cu invidie, sperând să vadă ceva greșit și chiar găsise, o poză în care miss academica era de-a dreptul dezbrăcată. Mare i-a fost mirarea când a primit mai târziu un mesaj de la ea, dacă vrea să iasă în oraș. „N-am știut chestia asta despre tine”, spune miss academica. „Ce?” „Asta…” și o sărută în văzul tuturor. Selena îi răspunde la sărut și se întreabă cum de miss academica și-a dat seama.

Și dacă nu s-ar fi aflat? Dacă am fi rămas cu toții uluiți de un mesaj de dragoste pe care l-am primit sau l-am trimis? Dacă s-ar fi repetat? Cum ar fi viața într-o lume în care te trezești iubit din senin și arunci tu însuți cu cele două cuvinte? Rea minte trebuie să fi avut cine s-a gândit la așa virus. Și totuși, pentru puținii norocoși, a oferit ocazia vieții lor. Nu știi nici tu întotdeauna pe cine poți iubi și cine te iubește. Cum spune o piesă de la Direcția 5, „Dacă-ai ști despre mine tot ce simt pentru tine…”

 

P.S. Știu că cine a ajuns până la capăt cu povestea se gândește…cine ar fi destinatarul mesajelor mele? Care ar fi dezastrul cel mai dezastru?

–Știi cum vine chestia asta? Ani de zile în care ți se pare că nu trăiești destul, că te complaci în comoditate în loc să-ți urmezi visul. Citate peste citate, reclame la …cum să te arunci de pe stâncă și să crezi că va fi bine, să ai încredere, să îndrăznești. Și acum am îndrăznit și…ghinion.

– Păi așa e cu aruncatul de pe stâncă în general, dacă n-ar fi riscuri, toată lumea ar fi antreprenor.

– Ce riscuri, Bella? Ni s-a închis afacerea a doua zi după ce am deschis. Suntem cei mai proști din industria HORECA. Asta e dincolo de riscurile normale.

Fabian se uita la ele absent și cântărea dacă să își spună și el părerea sau nu. Dacă spunea, izbucnea scandalul, același de o lună, seară de seară. „Eu v-am spus de la început că e o prostie” era argumentul lui. Pe toată lumea enervează asta, ar fi sărit Bella cu „da știm, păcat că te-ai lăsat convins”, Flavia cu „nimeni nu putea să prevadă și nu e corect”…El ar fi continuat cu faptul că acum va trebui să le întrețină pe toate, ele ar fi sărit cu argumente zdrobitoare: niciodată nu ne-ai dat nimic, ba mai mult, ai luat fără rușine, eu am luat credit de va plăti și copilul, înțelegi???? E și copilul tău, etc. Erau două teme principale: a cui e vina cea mai mare și ce să facă în continuare, dacă să păstreze Lemontree sau nu. De data asta, Fabian a ales calea înțeleaptă.

– Mă duc să alerg.

Era și locul, o pădurice lângă Cluj, ascunsă și sălbatică, cu poteci înguste și șerpuite, pe care își închipuiau Bella și Flavia că se vor ascunde cupluri în nopți de vară, în timp ce petrecerile explodează în fundal. Locul perfect pentru plăceri de vară și de seară, rezervat pe săptămâni înainte când încă nici nu era deschis. Pădurea fermecată, locul ispitei și al libertății, al muzicii șic, al sexului dincolo de prima tinerețe. Acum un loc numai bun de alergat.

Lemontree

Vine o vreme, dacă nu cumva așa a fost tot timpul, când te întrebi dacă ai făcut destul cu viața ta. Dacă ești fericit. Nu eșți, asta o știm cu toții, întrebarea e dacă poți să faci ceva legat de asta. Ceva durabil, de substanță, dar din care să tragi vitalitate și strălucire. Vrei să stai pe canapea la seriale dar în același timp vrei să vibrezi în realitate, să simți viața în plex. Viața fără riscuri nu se poate, de aceea e mai sigur să trăiești la TV, pe net, sau în cărți. Ai iluzia vieții când ea trece pe lângă tine și îți face cu mâna.

La asta se gândea Flavia de multe ori și o exprima la pahare de vin cu prietenii; drama vieții care trece pe lângă tine și tu te uiți neputincios cum trece pentru că nu știi ce să faci. Și de frică, dar și pentru că realmente chiar … nu știi CE să faci. Aceste reflecții măcar erau dovada faptul că știe și gândește, ce altceva suntem înafară de gândire. Până când Bella a dat formă cuvintelor și a spus, într-o discuție, în loc de alte revelații:

-Hai să deschidem un club.

-Suuure, hai să deschidem, nu e investiție mare, ne pricepem bine :)) Ce ar putea să meargă rău? Bani avem de nu se poate.

– Serios, m-am gândit, am mai vorbit noi. Să facem ca un fel de Electric în miniatură, să avem o cabană cu muzică, în pădure, ar rupe vara.

– Dar n-avem cum, nu știm nimic despre…Ai idee cât costă? Câte aprobări? Dar e o idee năstrușnică.

– Lucrez în evenimente, pot afla. Dar trebuie să-mi promiți: ori mă susții să facem asta și mă rog, dacă ajungem la o concluzie întemeiată pe date că nu se poate, well…încercăm altceva. Ori dacă nu, să nu mai aud asta cu viața trăită pe jumătate. Sunt de acord cu tine, hai să trăim în puii mei. Dar nu mai fi defensivă.

Nu mai fi defensivă, ce să spun. Ea nu are un copil. Vrea să spună că dacă s-ar despărți de Fabian, ar mai vedea-o vreodată pe Elsie? Ușor să vorbești, se gândea Flavia ajunsă acasă. Nu era ieșit din comun să aibă dialoguri imaginare cu Bella în care oscila între aprobare și revoltă. Bella nu avusese niciodată problemele ei, Bella nu fusese singură niciodată, Bella care le avusese pe toate și culmea, l-a ales tocmai pe Fabian. Oare de ce, de ce, de ce? Nici nu își amintea cum a putut vreodată să îl considere un tip ok. Și uite că a venit Elsie cu desenul familiei de la grădiniță în care apăreau ea, Fabian și Bella. Și normal, pe cine să lase afară?

Era interesant cum intrase în viața lor Bella. Flavia își amintea exact când, într-o sâmbătă dimineața în urmă cu un an, când ea se pregătea să meargă la lucru și îl aștepta pe Fabian să vină să o ia pe Elsie.

– Da, alo, salut, ești pe drum?

-Ahh…nuuu, sorry, nu ajung la 9. Am ieșit aseară și….mă rog, nu sunt acasă. Și sunt obosit tare.

-Auzi, nu mă interesează. Ți-am zis de nu știu când că azi lucrez, ce să fac cu Elsie?

– Scuze, știu, ia-o cu tine și vin eu după ea. E o situație…

Sigur, e o situație că te-ai îmbătat și te-ai …stai. A rămas la cineva? That is so unlike him. În ani de zile n-a rămas niciodată la mine. Înainte de Elsie pentru că nu avea de ce, era ca metronomul, sex, ridicat din pat, un vin, niște povești, un sărut, plecare. Două ore pe ceas, de fiecare dată. Niciun minut în plus. După Elsie, era că vezi doamne, să nu fie copilul confuz. Well, are câteva luni, ce…

-Unde e tati?

-Nu vine acum, are o treabă.

-E de gardă?

-Daaaa, la domiciliu…Hai că vii cu mine la lucru, puiule.

A cunoscut-o pe Bella la o săptămână după. La o săptămână??? După ce cu mine nu stătea nici cinci minute, pe mine, pe mine m-a scos afară deși adusesem pizza, zicea că e obosit și vrea să se culce. Și pe ea, unde a găsit-o? Ce are, 18 ani? Ochi albaștri? Cum o aduce după o săptămână să-i cunoască copilul, el care se jura că nu se va lega de vreo femeie, care a sărit ca picat cu ceară când i-am spus de Elsie? Nu pot să cred, nu există așa ceva. Și totuși exista, Bella cea frumoasă și dulce, nu de 18 ani ci de vreo 27, vivace și spontană, deșteaptă și bună, dar cu suficient sarcasm. I-a plăcut din prima clipă, cu toate resentimentele. O privea cu drag și gelozie când se juca cu Elsie de parcă ar fi știut ceva despre copii, îi plăcea să vorbească cu ea, să râdă împreună, să meargă la cumpărături, să petreacă cine în familie. Ajunsese să se înțeleagă iarăși bine cu Fabian, din cauza ei, Bella știa să îi armonizeze. Și pentru un aport complet, a venit Bella într-o zi cu planul de afaceri pentru club. Vorbise, rezolvase, găsise locul.

– Vedeți, tot ce ne-ar mai trebui ar fi niște bani. Eu n-am și oricum, dacă facem asta, trebuie să renunț la multe contracte. E atâta umblătură…așa că voi doi vă luați credite de dezvoltare antreprenorială.

– Eu??? sări Fabian. Nici vorbă, e proiectul vostru. Câștig destul, nu-mi trebuie prostia asta. Și să fiu legat de cârciuma asta, când eu abia aștept să plec din oraș? Serios, Bells, n-am știut c-ai mers așa departe. Exclus.

– Dacă Fabian nu se bagă, nu văd cum m-aș descurca eu, spuse Flavia și o tăcere de furie mocnită se așternu peste ei la masă.

Acolo ar fi trebuit să se termine, dar ideea nu-i dădea pace Flaviei. Se trezea dimineața cu iluzia că are un club în aer liber, își vedea alter ego-ul dansând și râzând, viața de divă la care visase și o abandonase își arăta farmecele cu viclenie. După câteva zile a sunat-o pe Bella și i-a spus că vrea, că e dispusă, că trebuie…Fabian a cedat din frica de o pierde pe Bella, scandal, despărțire, disperare, gata, iau credit. Încă două luni de muncă, umblătură, aprobări, contracte și era acolo.

– Nu știu cum să se numească, m-am tot gândit, spuse Bella. Sunset? Prea banal…the Vibe, the Hub? Nu? Poate ar trebui să căutăm un consultant.

– Niciun consultant, se va numi Lemontree. Punem un copăcel înăuntru și there you have it. Era evident că primul lucru la care se gândise Flavia fusese numele.

Șocul și vibrația

Dacă ar fi să ai afacerea visurilor tale, cum ar arăta? Lemontree era un proiect de visare, nici măcar generat să aducă un mare profit. Nu te îmbogățești dintr-un club care funcționează doar la sfârșit de săptămână, pe bază de petreceri cu invitație și evenimente organizate. Dar era perfect, o cabană modernă cu pereți de sticlă la primul etaj, prin care se vedea pădurea, cu sala principală decorată în stil rustic industrial, cu lumini calde și lustre în forme ciudate. Mese înalte de bar și doi lămâi. Mirosea a lemn proaspăt și a lumânări cu levănțică. Se deschisese în sfârșit, la mijloc de martie. Cei trei bieți antreprenori stăteau la masă și planificau următoarele evenimente. Chiar atunci în acel weekend ar fi fost o zi de naștere, dar clienții anulaseră din cauza situației cu pandemia.

-Credeți că vor închide barurile? Întrebă Flavia.

– Nu văd de ce, poate mai încolo, la un moment dat, spuse Bella. Și la firmă mai avem evenimente, chiar dacă unii au anulat.

– Ba, sigur vor închide, uitați-vă în Italia. Am ales cea mai proastă afacere. Ce să zică și Fabian, încă mai avea momente în care vroia să fugă cu rucsacul, să nu le mai vadă pe niciuna.

– Săptămâna viitoare văd că este un botez. Bells, sigur au înțeles oamenii ce fel de local e aici? Poate se așteaptă la o supică.

– Nu tu, au fost aici, le place, sunt ei mai neconvenționali.

– Oricum, nu aș marketa asta :)) Dacă ne axăm pe cumetrii, adio party-uri de hipsteri, râse Fabian.

– Hai să bem în cinstea…stai un pic…deschideți-vă Facebook. Ordonanță militară….Se suspendă activitatea de servire și consum al produselor alimentare și băuturilor alcoolice și nealcoolice, organizată de restaurante, hoteluri, cafenele sau alte localuri publice, în spațiile destinate acestui scop din interiorul sau exteriorul locației…de mâine. Știi cum se întâmplă atunci când vine o veste șoc și ai o senzație de irealitate sau de derealizare? Și simți că ți se scurge sângele din obraji și știi că-i foarte rău dar încă nu procesezi? Parcă ai vrea să lungești momentul de amorțire, pentru că ai la dispoziție câteva minute în care înțelegi ce s-a întâmplat dar e ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Se îngrijoraseră în legătură cu asta de vreo două săptămâni dar șocul i-a trăznit în plin. Se uitau unii la alții confuzi și făceau pariuri mentale cu cine va începe să urle. Probabil Fabian, că el știa oricum că e o idee proastă. Probabil Flavia, că ea ce face acum cu așa un credit. Până la urmă, Bella rupse tăcerea:
– Zice aici că până la terminarea stării de urgență, o lună.
– Se va prelungi dacă începe, nu are cum să dispară un virus dintr-o populație așa de repede, interveni Fabian.
– Două luni rezistăm, se resemnă Flavia. Nici nu vreau să mă gândesc ce facem dacă nu. Putem renunța, Bella?
– Și să ne dea constructorii banii înapoi? Și statul toate taxele? Sigur, hai că sun să întreb. Haha. Ok, hai să dăm niște telefoane să anulăm ce avem rezervat, bine?
O oră și câteva telefoane mai încolo aveau calendarul liber, dar senzația de irealitate nu trecuse de tot. Începeau să zâmbească amar.
– Auziți, interveni Bella, ce-ar fi să rămânem aici? For good, mă rog până trece, în camerele de sus. Avem minunea asta, avem aer, suntem toți, Elsie are unde să se joace, putem și încerca să dăm apartamentele în chirie, deși na..cine…în fine. Avem și open bar, avem stocuri până la apocalipsă.
Și așa a început o improbabilă petrecere în trei, cu jucat de-a barmanul „ce doriți? O Margarita. Stați să mă uit pe Youtube cum se face :))”, cu muzică și dans și râs isteric: „bine că n-am deschis și bucătărie :))” „cine merge dimineață după copil că suntem toți beți””, oare dacă ar fi un concurs cu cel mai prost moment să deschizi o afacere, am câștiga?” „Cum era aia, Flav, să îți urmezi visul :))”
Și așa a început perioada romantică a pandemiei, cu încurajări reciproce, discuții profunde, telefoane în străinătate, nopți de pomină și productivitate online. Se auzeau taste non stop, pe terasă, la mese, pe perne lipite de ferestre. Flavia făcea cursuri online, Bella practic rămăsese fără activitate dar se băgase rapid într-un ONG. Fabian lucra în privat, era închisă clinica lui, dar făcea consultații online. Elsie îi avea în sfârșit pe toți deodată și avea cu cine să se joace. Până la urmă, Lemontree era locul perfect de trăit pandemia. Asta și pentru că oricât de „science minded” ești, nu poți să nu speri că va fi doar o lună.

Oboseala

Din multe lucruri poate izbucni o ceartă, după cum știu bine cei care locuiesc cu altcineva. Mai ales când stai atât de mult timp împreună și inevitabil, cineva nu-și face treaba, sau uită să ia ceva din oraș, sau ridică tonul într-un mod nepotrivit. Sau când ai un copil care vrea ba în parc, ba la mall și tu încerci să-i explici cât de frumoasă e ograda ta. Bella, Flavia și Fabian nu erau obișnuiți cu statul cu cineva, erau noi în chestia asta. Din iritare și plictiseală, izbucneau discuții inutile, fără menajamente, mai ales că toți știau că, oricât de rău ar merge între ei, nimeni nu va pleca. Cum să lași Lemontree și un open bar pentru un apartament? Flavia era cea mai împăcată cu soarta, măcar avea timp să se relaxeze, pentru că Elsie avea mai multe opțiuni umane. Bella și Fabian trăiau primele fisuri în relație. După cum era și normal, Flavia asculta ambele variante, separat. Aveau ei doi o jenă unul față de altul să vorbească deschis cu Flavia, din motive evidente. Așa că o făceau pe ascuns, în ideea că nu va afla celălalt.
-Aveam planificată în mai o excursie în Peru, pe Inca Trail. rezervată de un an de zile. Evident, s-a anulat. Am ales un voucher pentru la anul, începu Fabian o discuție cu Flavia.
– Doar pentru tine?
– Da.
– Bella știe?
– Ce să știe? De Inca Trail? Daa, a fost și ea, știa că urmează să mă duc.
– Nu, mă refer la…dacă știe că iar ți-ai făcut planuri singur.
– Dar inițial planurile erau făcute înainte să fiu cu ea.
– Da, dar acum ești cu ea și nu e același lucru. Nu știu multe despre relații, dar asta pare să fie o regulă importantă: nu îți faci planuri de vacanță fără partener 🙂 S-ar putea să nu fie nici o problemă, dar vezi cum îi spui.
– Nu văd care să fie problema. Serios, suntem adulți.
Sigur că nu vezi, când îți intri pe pilot automat nu mai vezi nimic, nu mai simți nimic. Fabian era genul de bărbat care îți explică franc și sentențios cu ce greșești în timp ce plângi cu lacrimi de crocodil. Cu Elsie culmea că nu făcea așa, nu se enerva, se lăsa la nivelul ei într-un genunchi și îi vorbea tandru până se liniștea. De ce mi-a spus chestia asta? Aaa, sigur că da, vroia să-i spun că-i o prostie ca el să își pregătească contra-atacul, astfel încât să se convingă că nu e vinovat cu nimic față de Bella. Bella, pe de altă parte, dădea și ea semne de oboseală, pentru ea era cu atât mai greu, fiind un fluturaș social.
– Mă întreb, îi povestea Flaviei, dacă așa ar trebui să-mi trăiesc viața. Nu acum, I get it, nu avem de ales. Dar așa în general, dacă la Cluj, dacă Fabian…Am avut așa o relație mișto. Dar în ultima vreme nu știu, parcă e altfel, mai rece, mai închis. De exemplu ieri am intrat în cameră și a închis laptopul brusc, ca și cum l-ar fi prins maică-sa uitându-se la porn. Și mie mi se face dor să vorbesc cu alți bărbați. Ce zici, e vina lui sau e pandemia care ne ia mințile?
– Zic să lași să treacă perioada asta și mai vezi. Eu nu știu, n-am fost niciodată împreună cu el ca să știu ce e și ce nu e normal.
– Nu mi-ai zis, Flavia, cum v-ați cunoscut voi de fapt?
– Pe Tinder 🙂 Am ieșit la un date, apoi la el, apoi la mine. Era cel mai tandru și respectuos tip cu care fusesem, mă și gândeam că uite, încep să mi se schimbe patternurile. Dar apoi…long story short, știi, eu ceream mai mult, era avea doar time slots pentru mine, între 7 și 9. Din time slots a apărut Elsie, restul e istorie. Mi-a dispărut orice atracție când mi-a făcut un calcul cu banii de scutece, că el nu plătește (de ce i-am zis asta, de ce, de ce, de ce?).
– Da și cu mine are fazele astea. Toate, și time slots și zgârcenia, dar na, I guess că nu le bag în seamă. Ș tandrețea, știu ce spui.
Da, Bella the butterfly, n-avea nici un chef să se lege pe bune de Fabian sau de altul, poate de aceea era atât de dezirabilă. Și firesc.

Suntem unde n-a mai fost nimeni

Și nu în sensul bun. Suntem sfârșiți, noi și toată lumea. Începi să îți pui mari semne de întrebare când ai obosit de stat, dar nu vrei nici afară. Când ți-e dor de perioada romantică a pandemiei, dar nu de viața de dinainte. Cum naiba puteam face atâtea lucruri? Cum adică jumătate de oră în trafic? De ce să mergi la un concert, de ce să mergi la teatru după o zi de muncă când oricum ești terminat? În microuniversul tău e mereu curat, tu ești curat și dacă n-ai fi, ai putea face 10 dușuri pe zi și tot nu ți-ar strica programul. Părul stă aranjat în interior. De ce să caut loc de parcare? De ce să mă zbat cu zeci de presiuni despre cum trebuie să fie viața, relațiile, ce să consumi alimentar și cultural, cum trebuie să trăiești, ce să postezi? Când acum am libertatea de a nu face nimic, când am un loc al meu care mă protejează, de ce naiba să ies în pericol? Până și valorile s-au schimbat, nu te mai îndeamnă nimeni să te arunci de pe stânci. Apar articole despre cum e normal să nu fii productiv în izolare, chiar dacă teoretic ai avea timp; probabil mai mulți s-au surprins căutând la seriale în timpul programului. M-am săturat până peste cap de stat, dar orice altă variantă mi se pare extenuantă. Nu vreau aici, dar nu vreau nici afară. Credeam că marea provocare e cum să trecem peste. Acum cred că va fi cum să venim înapoi. Mai vrem să redevenim noi înșine? Eram așa de grozavi? Well… it’s just another Lemontree.

În 18 martie, a doua zi după ce s-a dat comunicatul privind închiderea restaurantelor și barurilor, am trecut prin centrul Clujului, pe lângă o cofetărie deschisă dar goală, în fața căreia montaseră un panou cu o hârtie scrisă de mână (n-a fost timp de altceva): servim prăjituri la pachet. Mi-au dat lacrimile în fața acestei imagini pe care eu am socotit-o a vulnerabilității și a neputinței.

Eram printre cei care nu dădeau importanță virusului, cunoștințele mele de epidemiologie fiind egale cu zero. Vroiam să merg la Paris, chiar acum, în aprilie (good one :)). Într-o săptâmână însă, viața ni s-a schimbat dramatic și pentru noi, cei care avem norocul să privim de pe margine, s-a transformat într-un episod exagerat din Black Mirror, cum spunea o postare creativă.  Ne-am trezit în alt film, în care, literal peste noapte, jucăm după alte reguli. Și mă surprinde cât de bine. În decurs de câteva zile….

• Conversațiile noastre sunt numai despre COVID 19. Dacă suntem nevoiți să vorbim despre altceva, revenim repede la SUBIECT. Absolut lejer vorbim acum despre cum să “flatten the curve”, dacă social distancing sau herd immunity, modele de predicție, simulări, de câte ori pe zi ne spălăm pe mâini. Eu, care am un attention span de șoricel, că deschid un articol pe Facebook și uit că l-am deschis, am citit acum avidă articole cap coadă despre SUBIECT. Este normal să discutăm despre asta, doar prin informație ne putem proteja și în plus, avem și un sentiment de control, cumva uite, acum I got this.
• Eroii de la Kaufland, bătălia de la Lidl, măști de protecție Nike și Lacoste, dezlegare la conserve, cina cea de taină la care nu vine nimeni și my favorite, Smeagle din Stăpânul inelelor ținând o hărtie igienică în mână și spunând “my precious…..”
• Eroii de pe canapea. În primele zile era parcă un entuziasm colectiv, #stamacasa. Postam imagini cu noi acasă, făcând tot felul de lucruri interesante, sau cu apelul medicilor, sau cu bunicii la război în speranța să generăm aderență la acest fenomen social. Și foarte bine, respectarea măsurilor recomandate depinde de indiciile sociale din mediu. Fac ce face bula mea de social media, so keep posting. Cred că dacă aș posta o poză (mai veche, evident) de la vreun party, mi-ar da prietenii delete. S-a schimbat total ce promovăm și consumăm online. Mă uitam la un film și erau unii la un bar și mi-a trecut prin cap vaiii, ce inconștienți 🙂
• Tot din seria eroii de pe canapea, ne-am regăsit vechi pasiuni, citim (nu eu, că n-am deschis o carte nelegată de cursuri; culmea, am și mai puțin timp decât înainte), facem sport, avem auto-disciplină. Dacă ar fi să dau un sfat ar fi acela de a încerca să trăiești cât mai asemănător cu viața de dinainte: trezire, duș, îmbrăcat ca și cum ai pleca (machiaj nu știu, parcă nu), lucrezi, etc. Să nu uităm însă că noi suntem cei privilegiați. Eu mă gândesc la cei care au copii pe care trebuie să-i țină în apartament, la cei care au rămas fără job, la personal medical și poliție, la cei care nu se mai înțeleg cu partenerii și trebuie să stea cu ei, la cei în vârstă și la cei bolnavi, care tremură de frică, la cei care stau ore în șir în mașini încercând să vină acasă pentru că…au rămas fără joburi și tremură și ei de frică. În prezent ne este greu, e drept, la toți deodată, dar nu la toți la fel.
• Ne-am apropiat uman tocmai din cauza distanței fizice. Conversațiile sunt mai lungi și mai dese, vorbim cu oamenii cu care n-am mai vorbit de mult și e vital să facem asta în continuare, altfel ne pierdem mințile. Într-un fel, cred că într-o societate ca a noastră, centrată pe valori de extraversiune, timpul de acum vine ca o liniște pentru cei cu frici sociale și de aprobare și FOMO (fear of missing out). Nu mai trebuie să am o viață perfectă, acum nimeni nu are. Mie mi-e bine văd că 🙂 Au apărut imediat inițiative de ajutor psihologic, din fericire, noi putem lucra online. Mesaje de grijă, de empatie și încurajare; deocamdată, cel puțin pe social media, pandemia a scos ce e mai bun din noi.
• Încă trei săptămâni și rafturile librăriilor se vor umple de cărți despre SUBIECT, cum era mai demult despre Trump și de ce a ajus președinte. Virusul secolului. COVID – visus mortal. Dragoste în vremea coronavirusului. Musafirul nepoftit. Panică în Wuhan. Maledetta primavera…
• Frică, incertitudine, dezolare, oboseală. Avem motive să ne fie frică. Vedem imaginile sinistre din Italia, știm că urmează o criză financiară, pentru unii a venit din primele zile, sunt industii întregi la pământ (putem măcar să susținem restaurantele prin delivery, eu fac). Oameni dragi nouă suferă pentru că nu-și mai pot face meseriile. Am înțeles că nu e vorba de două-trei săptămâni. Despre ce vom discuta peste încă trei săptămâni de așa ceva? Dar peste o lună? Vom obosi de magia statului în casă? Vom deveni furioși sau resemnați? Vom găsi resurse nebănuite de speranță și compasiune? Aș vrea să fim curajoși, să sperăm, să ne fim alături și să ieșim mai buni din asta și ca trăirea propriei vulnerabilități să ne aducă mai aproape. Să ne trăim fricile cu înțelepciune și demnitate și să ne bucurăm de viață și de oameni.

 

O văd cu coada ochiului în timp ce mă uit în vitrina unei cafenele și tresar. Încremenesc pentru că nu se poate, nu poate fi ea, așa ceva nu există. Trebuie doar să mă întorc și să mă conving că e o scăpare a minții mele, o reflexie ireală în vitrină. Mă întorc și…îmi simt sângele cum coboară din obraji pentru că ea e, în fața mea, în carne și oase. Draga de ea are aceeași reacție, se uită împietrită la mine și parcă ar fugi, dar clar ar vrea să stea. O iau înainte și fug eu, aveam undeva de mers înainte să…nu știu ce-i asta. Vine după mine și trebuie s-o spun, mă roade curiozitatea și și să știu că e ultimul lucru pe care îl fac, mă opresc și-o iau de mână. O simt la atingere, deja devine halucinație complexă.

– Arată-mi buletinul, zic eu.

Sfioasă, deschide ghiozdanul, își scoate cartea de identitate și mi-o dă. Eu văd ce știu deja, doar că îmi uitasem prima serie de buletin. Ce-o fi și asta, sper că nu un episod psihotic. Dacă e psihotic, sper să fie tranzitoriu, ca reacție la stres. Sau indus de substanțe…dar nu din alea care îți prăjesc creierul de la prima utilizare. Îi dau părul după ureche și o mângâi pe obraz, ea reușește să zâmbească. Intrăm în cafenea și mintea mea se întreabă dacă suntem pe vremea ei sau pe vremea mea și chiar sper să fim pe vremea mea, pentru că nu cred că mai am bani din anul 2000. Se putea plăti cu cardul?

-Câți ani ai? Întreabă ea, grijuliu.

-Câți îmi dai? Ridic eu jucăuș din sprânceană și îi studiez reacția. Nu are sens, îmi zic apoi, adolescenții cred că tot ce trece de 20 de ani e matur, bătrân, mai bătrân, foarte bătrân. Am 35 de ani, îi spun. Ea se uită la mine complice și zâmbește. Sunt flatată, măcar aici nu te-am dezamăgit, copile, gândesc eu. Tu ai cam 16, nu?

-Nu încă, în mai împlinesc. După cum bine știi…Acum suntem în martie, cred, nu știu.

-Martie e și la mine, doar că alt an.

Tăcem amândouă, răsuflăm ușurate când vine cineva să ne ia comanda. Ce se vorbește cu versiunea ta mai tânără? Oare vrea să mă întrebe ceva? Dacă da, să îi răspund, nu strică asta ploile? Aș putea să îi dau atâtea sfaturi, ce să evite, ce să nu facă, ce să facă. Mental, imediat le găsesc. Nu îți pierde vremea prin cluburi în adolescență, nu fuma că oricum nu pari cool…stai stai, că astea ar suna prea ca de la bunica. Mănâncă sănătos…vezi să nu, poate vine ea în timpul meu și mă vizitează și îmi face capul calendar că ea nu așa s-a gândit că vor sta lucrurile. „Nu încerca să îți iei carnetul în liceu”, asta e bună. Să încerce să și-l ia în facultate și să intre cu el în primul stâlp, venind de la club? Asta e, orice i-aș spune, mi-e frică să nu provoc haosul. Că eu îi spun evită-l pe X, ea nu se întâlnește cu el și dă peste ceva mai rău sau o calcă ceva, sau cine știe ce pățește. Mă decid să îi spun cât mai puține lucruri și mai ales, cât mai puține chestii concrete. Îmi întrerupe reveria.

-Mă gândesc să dau la psihologie. E bine?

-E bine. Dar să nu întrebi mai multe, că nu-ți spun. N-are cum să-i strice asta, oricum la psiho vroia să dea, nici n-a fost o decizie rea până la urmă, aș face-o din nou.

-Mă îngrijorează școala.

-Îhîm, te înțeleg, așa ești, așa…suntem, I guess.

Nu vreau să-i spun să nu se mai îngrijoreze, că va avea tot timpul note mari, că poate nu mai învață. Se uită la mine cu o privire tristă și întrebătoare. Știu ce vrea să mă întrebe și mă doare ca un ghimpe drept în plex. O privesc cu compasiune, cum altfel, când știu prin câte urmează să treacă. Eu n-aș avea curajul să mă întâlnesc cu versiunea mea mai bătrână, mi-ar fi frică de ce aș vedea în ochii ei, de rănile vii pe care prezența mea i le-ar adânci. Am aici o ființă temătoare dar plină de speranță, își închipuie că va întălni prințul salvator, că va trăi povești de dragoste, că va fi mamă tânără. Nu chiar, sper să nu întrebe, ar trebui să inventăm o regulă a relațiilor peste timp, cum că nu ai voie să vorbești despre întâmplări personale. Aș putea să fac o listă cu toți bărbații pe care să-i evite, de fapt, aș putea să-i spun pe scurt: aproape pe toți. Cel puțin pe toți cei pe care îi va întâlni în liceu. Aș putea să-i spun pe care să nu-i evite, sunt doi tipi în care regret că n-am investit mai mult curaj, pe unul îl va întâlni cam peste 10 ani de cum e acum, pe altul, cam peste 15. Dar nu cred că i-ar recunoaște la fața locului. Și dacă i-aș schimba povestea, chiar,  oare m-aș trezi eu mâine în altă parte?

-Va fi mai ușor în timp, vei lua lucrurile mai ușor adică…Ce vreau să spun că suferințele pe care le ai acum vor deveni mai rare și mai blânde, mă hotărăsc să-i spun. Dar să nu crezi că dacă dai la psiho, vei fi altă persoană :). Îmi zâmbește, știe și ea chestia asta.

-Am programare la coafor, vii cu mine?

Nuu, nu pot să-i spun, dar cum s-o las să meargă la coaforul ăla? Arată în poze ca la 45 de ani, nu e doar că trec anii și se schimbă moda, părul tapat e pur și simplu…nu pentru ea. Îmi vine să merg cu ea acasă și să-i fac curățenie generală, că oricum camera ei, ca și a mea, mereu are nevoie. Dar eu altceva aș curăța de pe acolo: bluze transparente cu sclipici, out; casete cu muzici siropoase, out (că îmi plac și acuma, dar dacă i le-aș scoate ei din cap, m-aș trezi cu gusturi muzicale șic); șenile, out; cărți de Dumas despre bărbați adevărați și neînfricați, out; Patul lui Procust, out (până nu devine cartea ei preferată și îi distruge așteptările).

Îmi dau seama că sunt multe lucruri pe care le-aș scoate din viața ei, dar nu sunt sigură ce aș pune în loc. Aș pune sport și mers în natură, i-aș da niște cărți mai moderne, sau de psihologie adevărată (nu manualele plictisitoare cu care mă și mir că are răbdare), i-aș cumpăra niște jocuri video, Super Mario sau ce se juca în vremea aia, să se împrietenească cu băieții. I-aș spune că nu este altă cale decât prietenia, că băieților nu le pasă de prințese, ci mai mult de „hoveri”. I-aș spune să continue să îți țină prietenele aproape, așa cum știu că face, i-aș spune să se iubească mai mult pe ea, dar știu eu cât ajută cuvintele mari și abstracte. Încerc totuși ceva concret și ușor de ținut minte.

– Oamenii nu îți judecă fiecare cuvânt și nu se așteaptă nimeni să spui la fiecare frază ceva interesant. Știu că tu așa faci, dar restul nu sunt atât de aspri.

– Daaa, știu. Ți-ai amintit că așa gândeai, nu?

– Așa gândesc și acum, doar că am învățat să nu mai cred chiar toate prostiile pe care le gândesc 🙂 Deformație profesională.

– Diseară e un party, la Nadia. Va fi și Damian acolo, râde ea cu licurici în ochi. Mai ții minte party-ul ăsta?

Daaa, cum să nu-l mai țin minte, îmi spun în gând. Draga de ea, e încă înainte de primul sărut. M-a sărutat Damian la acest party și am fost în al nouălea cer și apoi m-a ignorat brutal în zilele următoare. Am suferit tot liceul și nici măcar asta nu mai conteză, cât, mă întreb eu acum, a avut vreo importanță? Adică, mi-a sucit acest incident perspectiva într-un mod semnificativ? Fără el, aș fi crezut altceva despre mine, despre băieți, despre relații? Îmi tot spun în gând că nu trebuie să intervin în trecut, dar mă doare s-o văd așa de fericită știind ce va urma și mă trezesc vorbind.

-Nu de te duce la party, îi spun. Crede-mă. Damian nu te place. Îmi pare rău.

Eu am provocat destinul și furiile spațio-temporale dezlănțuite cu chestia asta, dar n-am putut să tac. Ei îi cade fața și începe să plângă. Dar știa de unde știu și repede s-a conformat, imediat le-a scris fetelor că nu mai vine.

-Hai acasă, îi spun și o iau de mână.

Ajungem în fosta mea cameră cu ea plângând în continuare. Suntem singure, într-un fel mă gândesc ce interesant ar fi să o văd pe mama, care e doar puțin mai mare ca mine acum. Îmi vine să merg la ea la serviciu s-o spionez de afară. Cine știe cât rămân în bucla asta.

-Vrei să asculți o melodie din 2020? Vrei să-ți arăt ce telefon am? Încerc eu să o consolez pe mini me.

Am un jaf de telefon, dar pentru anul 2000 e tehnologie extraterestră. Îi arăt Facebook, Instagram, văd cum îi lucesc ochii în sfârșit, râd de ea cum nu știe să dea scroll. Vede potențialul în a-și crea o imagine perfectă, vede potențialul în a-i urmări pe tipii care-i plac, tremură toată de încântare, îi e ciudă că nu poate da timpul înainte, să se arunce în social media cu toată ființa. Răbdare, răbdare. Râdem de tot felul de lucruri, îmi povestește chestii de la școală pe care le uitasem total, râdem când că o mai întreb de oameni pe care ea încă nu-i cunoaște, îi corectez un eseu la engleză, ea îmi vorbește în germană, o limbă de atunci pierdută. Îi clipește și ei telefonul, mic, roșu, Alcatel. Se uită la mine agitată.

-E Damian! Mă întreabă dacă vin la party, că i-a spus Daria că nu merg.

-Nu te duci.

-Așa te-a întrebat atunci și pe tine?

-Nu m-a întrebat nimic, ne-am întâlnit acolo.

-Uite uite, îmi scrie în continuare. O văd cum radiază iarăși.

-Ascultă, M, nu te duce. Crede-mă. Nu te place, va fi rău, așteaptă. Nu știu cum s-o temperez, niciodată n-am știut.

-Dar m-am prins! A văzut că nu vin și asta a schimbat totul! Se aștepta să fiu acolo pentru el și faptul că nu m-am dus ….acum poate îi place de mine. Nu? Vai, mulțumesc că m-ai făcut să nu mă duc. Dar acum, dacă insistă, mă duc, nu? Că acum el e cel care a inițiat totul, nu? El mă vrea.

Of of, mă uit la ea cu compasiune. Niciodată nu va ști să play hard to get. Crede că Damian e hotărât acum, când de fapt se va răzgândi peste trei zile. Dar am așa o duioșie față de ea, când o văd cum freamătă, cum visează acum la Valentine’s day cu el, deși încă n-a fost nimic. Mi-e dragă cu toate prostiile ei, aș vrea s-o protejez de tot răul, deși știu că n-am cum și că nu i-ar servi la nimic. O iau în brațe și o sărut pe frunte.

-Va fi ok, îi spun. E tot ce pot să-i spun mai bun, e tot ce pot să-mi spun și mie.

-Ar trebui să aveți Mimosa, ar merge excelent la brunch.

-Am avut în meniu, dar n-a mers și nu l-am mai putut ține. O sticlă de proseco desfăcută e o pagubă.

-Înțeleg, păcat 😦

Îmi lipsesc brunch-urile din State și multe lucruri pe care le-am lăsat acolo. Am stat 6 luni și credeam că e important să make the best of it. Așa că am ieșit mult, singură și cu alți oameni și am reușit să recreez, la micronivel, cam toată viața sentimentală pe care am avut-o aici: nesimțitul, zgârcitul, tipul care nu te lasă în pace și îți tot scrie, prințul inaccesibil dar care flirtează, tipul care pare interesant la prima vedere dar …nu e, tipul fain cu care crezi că ai o șansă dar care te lasă cu ochii în soare. După acesta, ultimul, mi-am făcut bagajele cu energie și am plecat fără să mă uit înapoi. Am fost tot eu, până la urmă, chiar și pe alt continent.  Am căutat, până atunci și de atunci, în cărți și pe net, informații despre de ce unii oameni (ca mine) sunt tot single, deși nu își doresc asta și întâlnesc mulți „potențiali”. Și dacă și tu te chinui de ani de zile cu asemenea întrebări și citești cărți, ajută să știi ce am aflat și eu într-un final – anume că punem problema greșit – who cares?

Explicații există, destul de puține și fără multe dovezi științifice. Ce-i drept, e și greu de definit populația (ce înseamnă single, de cât timp trebuie să fii fără partener ca să te „califici”) și mai este o problemă, anume faptul că genul acesta de chestie nu e, până la urmă, treaba nimănui, așa că de ce s-o cerceteze cineva. A fi single este, în fond, o alegere. Toți care suntem single și am încercat să nu mai fim știm că am avut ocazii pe care le-am refuzat. Motivat, desigur, dar noi am ales. Și dacă totuși vrei să știi, cărțile și site-urile colorează un tablou plauzibil, dar incomplet, din care mie, cel puțin, mi-a lipsit ceva. Mai exact, „vulnerabilitățile” care cică te predispun la a fi single, sunt aceleași cu cele ale oamenilor din relații cu probleme, sau ale oamenilor în general. Nu te-au ajutat, dar nu (doar) din cauza lor ești single.

1. Nesiguranța naibii. Demonul meu interior. Am vizualizat cum o scot din mine ca pe-o stafie și o dau de pereți, cum o lovesc cu piciorul. O am de când mă știu pe lume și mereu am crezut că de-aia. O combinație de timiditate, stimă de sine oscilantă și dorința de a le fi pe plac celorlalți, mai presus de…orice. Opusul ei, mult-visata confidence sau încrederea în sine e atractivă atât la femei cât și la bărbați, dar, indiferent de câte cărți de dezvoltare personală citești, nu crește durabil, să zic așa. Nesiguranța mi-a otrăvit tinerețea și m-a făcut invizibilă de multe ori, dar nu din cauza ei sunt singură și știu asta pentru că sunt multe persoane nesigure, chiar și mai și decât mine, care sunt în relații. Ce-i drept că nici nu m-a ajutat 🙂
2. Alte vulnerabilități. Apropo, nesiguranța e ce au văzut unii, alții proiectează alte epitete – prea independentă, prea serioasă, prea agresivă, prea controlling, prea masculină, prea feminină, prea vorbăreață, prea tăcută, prea agitată, prea pasivă, prea…inserați orice vă vine în minte. Plictisitoare? Nu, am văzut tipi faini cu tipe mai insipide decât mine. Sclifosită? Nu destul. Este loc pentru toată lumea, inclusiv în relații. Nu, nu de-aia, că doar toată e prea….și totuși unii au partener. Cu siguranță unora nu le place că suntem prea…, dar nici nouă nu ne place de ei că si eu sunt prea…(sic).
3. The looks. Așa e, dacă ai fi în top 5% cele mai frumoase, nu ai fi cronic single. Studiile arată că cele mai apreciate calități de către bărbați la femei sunt tinerețea și frumusețea. Șocant :). Pe de altă parte, cel mai probabil, la felul în care arăți, ai putea fi la fel de bine și într-o relație.
4. Vedeta psihologică, stilul de atașament. Dacă ești cu atașament anxios, nu e bine pentru că te agăți de parteneri și îi sperii, fiind needy. Dacă ești cu atașament evitant, nu te atașezi decât la distanță. Ar fi simplu dacă ai avea un singur stil, măcar ai ști o treabă. Problema este că la maturitate a) stilurile de atașament sunt explicații pentru comportamentele pe care le avem în relații (sună ca și cum sunt cauze dar de fapt nu știm) și b) redau mai mult dinamica relației decât stilul tău personal (adică te atașezi anxios de cine îți place cu adevărat și ești evitant cu cei care nu sau devii anxios sau evitant ca răspuns la stilul partenerului).
5. Așteptări prea mari (nerealiste?). Aici toate teoriile ne spun că n-ar trebui să ne așteptăm la prea multe, până la urmă suntem ființe umane fragile și imperfecte și că n-ar trebui să îi pretinzi partenerului lucrurile pe care tu nu le ai. Așteptările nerealiste sunt un spin în coasta multor relații, o sursă inepuizabilă de dezamăgiri și o forță care te ține la o respectabilă distanță socială de oameni. Cu siguranță au pus umărul la singurătate, dar tot au fost oameni care s-au strecurat pe lângă ele și nu poartă ele toată vina. Este de asemenea nedrept să spui cuiva că ar trebui să se aștepte la mai puțin, să ia ce a rămas, că trece vremea, sau, cel puțin, ar trebui s-o spună doar persoana care așa a făcut, a renunțat la standarde și așa și-a găsit partener.
6. Îți plac bărbații nepotriviți, gen tipul care nu mai sună, visătorul, aventurierul? O vreme, poate. Cred că vine însă momentul în care instabilitatea realmente nu te mai atrage. De exemplu, am ieșit odată cu un tip care mi-a plăcut și care m-a invitat și a doua zi la cină. Am zis da, numai că nu mi-a mai răspuns la mesaje. Mi s-a părut halucinant și borderline psycho, deloc sexy. Și faptul că te atrag tot felul de nepotriviți nu e motivul pentru care ești singură, e mai degrabă motivul pentru care multe fete sunt blocate în relații toxice. Și mai bine să-ți placă nepotriviții de la distanță decât să ajungi să-i urăști de aproape.
7. Aplicațiile de dating și social media. Sunt mulți oameni care se cunosc și ajung împreună prin intermediul lor, cam jumătate din cuplurile nou-formate, dar ele sunt construite ca să te țină angajat în swiping, timpul tău petrecut acolo este important pentru plasarea de reclame; aplicațiile de dating nu au suflet și nu îți vor binele. Nici rău nu doresc nimănui, sunt perfect indiferente și nu, nu vor încerca o strategie personalizată pentru ca tu să găsești un partener, aplică o serie de algoritmi de matching în care profiluri similare ca popularitate sunt oferite reciproc în feed. Problema este că sunt multe opțiuni și nimeni nu mai are chef să investească în conversații, în speranțe, în așteptări, mai ales când sunt muulte eșecuri adunate. Cu cât stai mai mult pe aplicații de dating, cu atât este de fapt mai puțin probabil să găsești pe cineva și swipingul devine asociat cu un sentiment de lehamite și oboseală. Deci, dacă folosești de multă vreme aplicații, șterge-le. Este sfatul lui Shani Silver, în cartea A Single Revolution, care încurajează o imagine mai pozitivă a vieții single și care (finally) mai ia din povara vinovăției (de a fi single) pe care lumea ți-o aruncă în cap fără jenă, de ani de zile.
8. Conceptul de iubire romantică, ideea lui „the one”, conceptualizarea iubirii ca pasiune, lucruri care “otrăvesc” o relație. Posibil ca visele astea să ne fi împiedicat din a fi împreună cu cineva, dar e un discurs pe care l-am auzit și în contextul relațiilor (ex. „de ce ai impresia că ai eșuat în căsnicie”). Plus că reversul, să definești viața de cuplu drept muncă grea, capcană, compromis, să fii cu oricine că oricum nu există the one…parcă și asta-i culmea. Cei care sunt într-o relație de-aia sunt, pentru că NU s-au îndrăgostit?

Și multe și mai multe. Lucrurile astea nu te ajută să fii într-o relație sănătoasă, dar nici nu te separă de cei care au relații, problemele le avem mulți dintre noi. Și totuși, the missing link? Ceva particular pentru cei single? Aș spune că pentru mine este faptul că pot. Pot să fiu single, am văzut asta în timp. Și nu o spun ca și cum ar fi o mare forță, ci efectiv am avut posibilitatea, părinții mei m-au susținut mult, emoțional și financiar, am avut prieteni și un job ok și motive pentru care să trăiesc. Am avut destule în viață astfel încât să nu accept decât ceva mai bun decât ce am deja. Și bonus, am învățat să fac multe chestii singură (să-mi schimb roata la mașină însă nu); am fost singură la Londra și Paris, în State, merg uneori să mănânc singură și cred c-am fost și la film singură odată. Am învățat că pot. Știi cum se spune, să îți fii ție suficient? Cam asta e. Dacă ar fi fost ca la începutul drumului să îmi aleg o putere, n-aș fi ales-o pe asta. Oamenii sunt mai fericiți împreună decât singuri, deci ce sens are să poți? Dacă m-ar întreba universul, aș da la schimb puterea mea pe alta 🙂 Dar e o putere până la urmă. Și revin din nou pe final cu un citat din cartea de care spuneam (Single Revolution) și în care am găsit multe idei pe care le aveam de dinainte: ești single pentru că încă nu ți-ai întâlnit partenerul și atât.

O cerere inedită

-Vrei să te măriți cu mine?

Întrebarea cade ca un trăznet, mă uit țintă la Valer și încerc să procesez. Cuum??? Nu pot să spun că nu m-am gândit la asta, de fapt sunt puține lucruri la care m-am gândit mai mult de când l-am cunoscut, în ultimii patru ani adică. Ca în filme ar fi, după ce am fost îndrăgostită fără speranță, după ce am căzut în disperare și apoi l-am uitat, după ce, în repetate rânduri mi l-am reamintit după ce îmi jurasem că s-a terminat. Chiar în după-masa aceea probabil că îmi trecuse prin minte, când mă plimbam pe străzi cu un mare sentiment de gol. Nu îmi era dor de el, nu mai aveam senzația de freamăt și de rupere cu care trăisem înainte. Viața mea era pur și simplu, plictisitoare și, oricât încercam să o umplu cu altceva, era tot goală. Așa că mesajul lui venit din senin (hey, sunt in cluj, hai să ieșim diseară, am ceva să-ți spun) m-a trezit din amorțire.

Mai venise el la Cluj, de obicei cu alte treburi, iar seara, provocat de mine, ajungea în patul meu, sau pe covor, sau pe balcon, să îmi trăiesc și eu clipele numărate pe pământ, ca mica sirenă. După care dus era și orice metode  foloseam pentru a-l aduce înapoi (mesaje frumoase, relaxate, ignore, reproșuri, de obicei în ordinea asta clasică), nu venea. Mă durea sufletul să-l știu în Cluj, îmi închipuiam că-l văd pe stradă, ieșeam cu fetele să-mi înec amarul și-mi era frică să nu mă întâlnesc cu el. Aveam, pe de altă parte, fantezii că mă întâlnesc cu el, că nu-și mai poate lua ochii de la mine și că mă ia în brațe. Nu se întâmpla. Plângeam de durerea fizică a absenței lui. Îi scriam mailuri nu ca să-l implor să mă vrea, ci ca să-i spun că îi înțeleg decizia și că sunt de acord cu ea, doar că mă doare foarte tare. Îi spuneam că da, știu că aș fi nefericită cu tine, îi scriam povești în care noi eram personajele principale, eram împreună și eram nefericiți pentru că el avea nevoie de distanță și eu mă agățam de el.

Le credeam și nu prea, el nu răspundea. Apoi îl sunam, vorbeam cu el ca și cum ar fi fost un prieten. Pentru multă vreme, singura activitate care îmi producea o bucurie durabilă era planificarea următorului moment potrivit ca să-i scriu. Căutam idei, oare de la ce s-ar putea porni conversația? În funcție de cum răspundea la aceste avansuri, intram periodic în perioada de hotărâre și indignare. Gata, până aici, nu-i mai scriu niciodată, ce-i asta. Mai la început, făceam eforturi disperate să mă abțin, eforturi care, bineînțeles, clacau. Nu poți să ții o oală sub presiune. În ultimii ani însă, necomunicarea cu el nu mai presupunea efort. Pur și simplu nu mai simțeam nevoia, învățase și partea afectivă din mine că nu are ce căuta acolo. Treceau luni fără nici un cuvânt, eram convinsă că am scăpat. Și apoi îi scriam iar. Nu din cauza tristeții, ci mai ales a bucuriei, simțeam nevoia să îmi împart bucuriile cu el, o promovare, un proiect reușit, o călătorie, un apartament. Ce m-a ținut hooked a fost bucuria, fericirea stupidă pe care o aveam anticipând conversațiile noastre. Conversațiile în sine? Eram prea stresată ca să mă bucur de ele. Momentele de după? Jalnice, pentru că niciodată ceea ce-mi spunea nu se ridica la nivelul așteptărilor mele. Care erau mari, au fost mari din clipa în care l-am cunoscut și până în ultimul moment. Mi-am făcut sute de repoșuri, am încercat din răsputeri să înțeleg de ce…Am eu o afinitate pentru tipi indisponibili, dar nu mai fusesem niciodată obsedată de cineva. E greu de tot să duci o obsesie, pentru că nu e o suferință legitimă, ceilalți nu au compasiune. Probabil nici eu nu aveam până s-o trăiesc. Când este o relație “adevărată” între doi oameni și unul pleacă, celălalt suferă, eiii, atunci îți sunt prietenii alături, aceea este o suferință legitimă, pentru că e un necaz care ți s-a întâmplat. O obsesie în schimb e ca atunci când îți bagi mână în foc și te tot arzi și toți se întreabă de ce naiba insiști să-ți bagi mâna în foc. That simple. Așa că nu e mirare că m-a surprins întrebarea. Nu e de mirare nici că am spus da.

Rochia

O zi frumoasă de octombrie, călduță și aurie, eu mă stresez în cabina de probă încercând rochii de mireasă. Deja sunt un ghem de nervi, sunt la al treilea salon, n-am găsit nimic să-mi vină bine, mi se pare că oricâte eforturi fac, nu sunt suficient de înaltă pentru rochiile astea. Doamna de la salon desface perdeaua cabinei și îmi oferă o altă rochie:

– Știu că nu e stilul pe care l-ați încercat până acum, dar e un model care cade foarte bine.

-Mulțumesc, încerc, răspund eu din politețe.

Iau rochia pe mine și…waw. Nu îmi vine să cred, e…total altceva decât mi-am închipuit, e…perfectă. Vine o zi în care orice femeie își cunoaște rochia de mireasă, metaforic vorbind. A mea e foarte albă, alb pur (nu off white sau ivory, că sunt mai multe nuanțe, după cum am aflat), lungă, A line, cu un decolteu destul de generos și niște șiraguri de pietricele la mâneci. Foarte simplă, dar atât de elegantă și mă învârt cu ușurință în ea, parcă e croită pentru mine. Ies fericită din cabină și îi arăt Ameliei, prietena mea:

-Uite! Îți place?

-Perfect! Îți stă suuuper bine, îmi place foarte mult!

-Și mie 🙂 Mereu m-am văzut într-o rochie de prințesă, dar acum așa de mult îmi place asta încât…

-Da, să știi că și mie la fel mi s-a întâmplat. Se zice că așa e cu rochia de mireasă, când îți cade cu tronc, gata, asta e.

-Dragoste la prima vedere. În gând îmi zic că așa m-am îndrăgostit și de Valer, la prima vedere.

Îmi fac o poză în oglindă și i-o trimit. Rezerv rochia, doamna îmi ia măsurile pentru modificări și plecăm. Avem timp de-o cafea, mai ales că am terminat așa repede.

-Mulțumesc că ai venit cu mine, Ame, zic eu fericită.

-Cu plăcere, și tu ai venit cu mine, mai știi?

-Cum să nu!

-Dar n-ai apucat să-mi spui tot. Am avut un șoc când ne-ai spus de nuntă. Nici nu știam că sunteți împreună. Adică știam că mai demult…dar nuntă? E un motiv pentru care te grăbești? Îmi zâmbește complice, știu ce vrea să zică.

-Ahh, nu, nu din cauza aia. Râd și eu. Așa ne-a venit. S-a hotărât el să că vrea să se însoare cu mine și de ce nu, până la urmă.

-Păi da, de ce nu. Te muți la București? Sau el la Cluj?

-Nici una nici alta, deocamdată. O lăsăm așa, mai neconvențional.

-… Nu știu, nu vreau să-ți stric cheful, știu cât ai ținut la el. Mă gândeam numai că poate vreți o relație înainte, să știți dacă vă potriviți. Și asta cu statul separat e…

-În mod normal așa se întâmplă lucrurile. Doi oameni se cunosc, se îndrăgostesc, au o relație, apoi eventual se căsătoresc dacă vor. Dar la mine nu e așa. Am 35 de ani, n-am avut o relație semnificativă de ani de zile. E clar că pentru mine lucrurile nu funcționează ca “în mod normal”. Nu e o relație ca toate celelalte, în multe moduri e ciudată și rea. Dar altfel eu nu am știut cum.

Mă uit zâmbind la Amelia, am învățat de mult să vorbesc despre lucruri triste fără emoție.

-Știi, îi spun, am eu workshopul acela cu hai să fim fericiți în moduri anormale. E despre cum oamenii au diverse issues și tot încearcă să le repare în terapii și știm noi, terapia te schimbă puțin, dar nu într-atât cât să devii altcineva.

-Așa că ce zici tu e să give up și să încerci aceleași metode disfuncționale, să ai aceleași comportamente aberante?

-Nu chiar, să supracompensezi mai bine, râd eu.

-Lari, asta-i o capcană.

-Știu că-i o capcană, dar bottom line is: pentru mine altceva n-a fost. Pot să mă crucific în continuare că n-am fost în stare să mă transform sau să iau ce mi se oferă. Și…I’m really happy cu ce mi se oferă.

Pe bune, să mă mărit cu Valer? Sunt așa de fericită și când îi argumentez Ameliei. Uite ce fericită sunt, cu toate problemele mele. Uite că am reușit s-o fac și pe asta, bărbatul imposibil, obsesia nevropată. Primesc un mesaj de la Valer chiar atunci, e răspunsul la poza cu rochia. Scrie: Mișto!

Inelul

Suntem pe finalul grupului de terapie, sau dezvoltare personală, cum l-am numit. Îmi fuge gândul periodic la viitoarea mea nuntă, la cât vom fi de strălucitori și de frumoși, cum ne va aplauda toată lumea, ce bine voi dansa, mă gândesc că nu am pantofi…

-Larisa, vroiam să mai spun eu ceva, zice Miriam, o fată dulcică, mai timidă, un fel de mini me, mai tânără.

-Da, spune te rog.

-A postat cineva pe Facebook o poezie, am adus-o cu mine să o discutăm, dar dacă e prea târziu, o lăsăm pe data viitoare.

-Nu cred că e, hai să vedem.

-Așa. Se numește Cântec femeiesc, de Adrian Păunescu. Sunt câteva strofe și apoi:

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă

Şi pentru care plată nici nu cer

De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă

Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

 

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede

Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot

Şi de aceea nimeni nu le crede

Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

 

Aşa e mama şi a fost bunica

Şi ca ele mâine eu voi fi.

Ce facem noi, femeile? Nimica,

Decât curat şi uneori copii.

-Mi se pare că autorul se revoltă împotriva faptului că femeile nu primesc respect, zice Maria.

-Da, pe de o parte , zic eu. Dar să vedem, Miriam, ție ce ți-a atras atenția?

-Ideea de femeie eroină, care repară ce face bărbatul greșit, cu accent pe curățenie și copii, dar în fine, era scrisă mai demult. Mă gândeam că despre mine nu ar scrie nimeni așa ceva. Nu fac destule.

-Și?

-Nu sunt demnă de admirație.

-Nimeni nu e demn de admirație, spun eu. Femeia care se sacrifică cu toată ființa cred că e mai mult un mit creat de bărbați, mă rog, de societatea tradițională. Un mit care a făcut foarte mult rău. Femeilor, că impun presiunea de care spui, care în fond înseamnă că nu ar trebui să avem dorințe proprii. Și bărbaților, că li se pare normal să se aștepte la așa ceva. Suntem cu toții înșelați.

-Nu cred că e un mit, spune Maria. Femeile chiar fac foarte multe, făceau și mai multe în trecut, să ne gândim la mamele și bunicile noastre. Roboteau toată ziua.

-Era cu sacrificiu de sine, cu abnegație, însă? Insist eu. Munceau foarte mult pentru că nu aveau de ales, de multe ori poate cu dinții stânși.

-E ceva frumos în abnegație însă, ceva ce vom pierde dacă devenim prea egalitari. Vom deveni și noi la fel de egoiste, spune Miriam.

-M-am gândit și eu la asta, recunosc eu. Ce pierdem dacă transformăm societatea; mama eroină, bărbatul adevărat, etc. Dar chiar au existat lucrurile astea în realitate, nu doar în cărți? Well, interesting talk 🙂 Hai să continuăm data viitoare.

Închei eu întâlnirea cam abrupt, văd că mă tot sună Valer. Aștept să plece fetele și îl sun înapoi.

-Hey, am văzut că m-ai sunat.

-Daa, mi-am dat seama acum că tu nu ai inel de logodnă.

-Așa e, nu am :).

-Caută în seara asta te rog și trimite-mi linkul și adresa exactă. Îl plătesc și ți-l expediez direct. Nu te uita la bani, alege ce-ți place.

-Ai totuși vreo preferință?

-…dracu, nu, ce vrei tu. Ahh, să-i faci și o poză, adică ție să-ți faci o poză cu inelul și să îmi trimiți, că vreau să le spun alor mei.

-Aha, ok…Merci, vorbim mai încolo. Stai un pic, apropo, să iau și verighete, dacă tot?

-Da da, dar acolo să îmi trimiți înainte, să văd și eu.

Ajung acasă și nu știu de unde să încep. Caut pe Google inel de logodnă, intru pe primul link, mi se par frumoase toate. Totuși, ce înseamnă să nu mă uit la bani? Hai că îi trimit două variante, prima alegere, unul cu un diamant în mijloc înconjurat de pietre micuțe și scumpe, și altul mai simplu, cu rubin, să aleagă el la câți bani se uită. De verighete n-am nici un chef, aleg ceva să meargă cu inelul meu și gata. I le trimit, n-a durat mai mult de jumătate de oră toată treaba.

-Dar, alo, Vali? Cum să facem cu verightele? Dacă le comanzi la mine, tu nu o poți proba pe a ta și durează până se modifică.

-Ei, bine va fi, o modific eu după, ok? Nu te stresa.

Nu mă stresez deloc. Mă gândesc la cum să le spun alor mei, că tot zicea el…Aș fi crezut că va fi mai simplu, că rezervăm sala și le spunem după: dragă mami și tati, îl mai știți pe Valer, de fapt nu, că nu l-ați știut niciodată, numai ce v-am povestit eu. Adică o versiune mai romanțată a incursiunilor lui la Cluj. Trecem peste, ideea e că mă mărit cu el, sort of…Nu sunt gravidă…Nu sună bine deloc, trebuie să mai exersez. Dragă mami și tati, știți că tot ziceam eu că nu voi avea o familie? Ei bine…acum aproape că aș avea, dar hey, e bine, e tot ce am visat. Nici asta nu sună bine. Poate ar trebui să dau bomba pe grupul fetelor. Mă vor întreba cum m-a cerut. Într-un bar. Cum e inelul? Cum mi l-am ales.

Sala

-Va arăta mult mai bine când va fi gata. Și garantez, sunt de doisprezece ani în branșă, până în februarie sută la sută va fi. Aici ar veni masa mirilor. Câte perechi de nași aveți?

-Două.

-Așa. Formația va sta acolo, în fața voastră. Câți invitați aveți?

-Vreo două sute.

-Avem nevoie de un număr mai exact cum cu două săptămâni înainte. Lista finală chiar atunci, evident.

-Ok, spune Valer. Îmi place mult, hai s-o rezervăm. Ok, Lari?

-Ok…

-Ce nu-ți convine?

-Faptul că nu e gata încă, că are un aspect parcă prea industrial…

-Păi asta e și ideea, ce vrei, panseluțe?

-Nu știu cum ar veni decorată.

-Doamnă…domnișoară încă, haha, intervine administratorul, știu eu o firmă care se ocupă, fac minuni, serios, chestii originale. Voi sunteți oameni stilați, aveți nevoie de ceva mai nonconformist.

-Și faza că nu e gata, repet, mă stresează. Toți constructorii subestimează timpul.

-Păi și eu nu știu asta? Lăsați pe mâna mea, se rezolvă. Acum doar un avans mic plătiți, suma mare după nuntă, că știm noi.

-Măcar căldură este? Îmi și închipui invitații dârdâind de frig.

-Culmea! Căldură este și acuma, doamnă.

-Păi nu ziceai tu că vrei ca lumea să danseze? Că dacă e vara, prea iese lumea pe terasă? Fără căldură e mai bine, dansează la sigur, se amuză Valer.

-La meniu avem mai multe variante, avem un bucătar care urmează să vină din Italia, „excellento”.

-Ah, nici bucătarul nu e?

-Se ocupă Larisa de meniu, atâta că eu aș prefera bufet, încheie Valer.

Plecăm de acolo, eu cu inima strânsă. E noiembrie, am intrat într-o sală friguroasă și cu moloz pe jos. Am și uitat să întreb dacă nunta noastră e primul lor eveniment, dar nu cred că vreau să știu răspunsul. Mă întreb de ce a vrut Valer așa de mult sala asta, nici măcar nu e mai ieftin decât la cele consacrate. E și short notice ce-i drept, sunt locuri unde din start ne-au zis ceee, peste trei luni, imposibil. Într-un fel bine că e găsită, punem încălzitoare dacă e.

-Ok, next stop la degustare de prăjituri, zic eu, înseninată.

-No way să mă duci acolo. Ți-am zis, eu entertainment și poze, tu, restul. Așa că nu tort, nu prăjituri, ia ce vrei, de cât vrei.

-Dar avem programare.

-So? Cancel it. Hai să facem altceva. Hai la un spa.

Dau niște telefoane jenate și gata. Ce să fac? Am un weekend cu logodnicul meu și mergem la spa. Mă relaxez în sfârșit. Afară e frig, noi bem șampanie în jacuzzi. Valer e și el destins, îmi povestește picanterii despre vedete TV; el, cum lucrează în advertising, îi știe pe mulți. N-am nici o emoție cu muzica și pozele. Acum mă sărută și mă atinge pe sub apă, eu mă uit crispată în jur dar strălucesc în interior. Mă citește și plusează. Îl iau de mână înainte să se ducă prea departe și îi zâmbesc jucăuș. Îmi plimb degetele pe spatele lui, arătătorul și degetul mijlociu, ca și cum ar umbla. Hei, fi cuminte, îi șoptesc lasciv. “Nu”, dă din cap și îmi aruncă un surâs de actor. „Hai acasă”, zic eu. „Hai aici în saună”, zice el și mă ia de mână. Pe niciun altul nu l-am lăsat să mă seducă așa. Fata cuminte care tânjește să fie rea. Gândul că voi avea astfel de momente pentru mulți ani înainte e îmbătător.

Vestea

Studiez pe net modele de invitații. Mă tot învârt în jurul cozii, cum să fie, ce să scrie. Am ajuns eu să mă ocup, că cică eu sunt cu scrisul. Dar el e cu publicitatea așa că, de ce nu, îl sun.

-Hey, nu mă ajuți cu invitațiile? Poate îți face cineva un model creativ.

-Credeam că te ocupi tu. Poți să pui „Lume, lume, după lupte seculare, iată că în sfârșit Larisa…”

-Du-te-n spume. Mă enervez și râd totodată.

-Ce-o să postezi pe blog?

-Single girl got married : )) voi scrie despre singurătatea în doi. Auzi, le-ai spus alor tăi?

-Da, aseară le-am zis. Sunt pe spate, nu le vine să creadă, îmi tot cer poze cu tine, le-am zis să se uite pe Facebook. Te-au adăugat?

-Încă nu, dar îi adaug eu. Chiar, nici nu m-am gândit. Cum le-ai zis că ne-am cunoscut?

-Adevărul, că erai în București și ai amețit pe stradă și te-am prins și tot restul. Am mai înflorit relația un pic, le-am zis că noi demult vorbim, dar n-am vrut să le zic până când nu sunt sigur. Ah, le-am mai zis și că ne știm de doi ani, că era dubios că o lălăim de patru sau câți sunt.

-Ioiiiii, ai mei știu de tine de acum patru ani. În fine, sper să nu vină vorba.

-Le-ai zis?

-Nu.

-Și ce aștepți?

-Curaj să-mi vină. Nu cred că se mulțumesc cu știți, eu vorbesc cu unu de patru ani sau de doi și ne căsătorim. Vor vrea detalii și nu prea mă trage inima să le dau, înțelegi? Și și prietenii mei, nu știe multă lume. De exemplu, Daria, care va fi nașă, e încă șocată.

-Mda…Trebuia să facem ceva poze împreună acum când am fost la Cluj, că n-avem nici una.

-Dar vii de Crăciun, nu?

-Da, măi, ți-am zis că da. Numai că plec pe 26, am de livrat proiectul cu 30 de ani de la Revoluție, știi?

-Da, abia aștept să-l văd. Și pe tine aștept să te văd.

-Love is in the air! Te pup, baby, mă sună ăla cu regia.

Rămân și eu in the air, cum ar veni. După criteriile mele, asta a fost o conversație bună și adevărată, chiar am vorbit lucruri. Aș putea să le trimit alor mei un mesaj, să le spun data și ora și câți invitați să cheme. Pentru prieteni fac eu invitație electronică. Dacă le spun adevărul, m-ar întreba: ești sigură că asta vrei să faci? Ce mă înfioară ar fi că răspunsul meu este da, sunt sigură, altceva n-am avut și ce să zic, ca la fotbal, nu mi-am dorit destul victoria. Ieri m-am uitat la un serial în care o tipă făcea crize, se simțea geloasă și neînțeleasă. Tipul încerca să o împace, era tiptoing around her și primul meu gând a fost cum de …? Cum de nu-și face el direct bagajul? Nu numai la filmul ăsta, în general mă întreb cum…niciodată n-am înțeles pe deplin. Să-i spun eu lui Valer că nu mă simt înțeleasă și validată….oh wait, i-am spus, de multe ori. Nu i-a păsat, până la urmă nici nu avea de ce să-i pese, că nu eram împreună. Ce e dubios e însă faptul că asta nu m-a îndepărtat de el afectiv. Intelectual da, mi-am făcut morală de o mie de ori, dar în adâncuri, nu prea mi-a păsat nici mie că nu-i pasă lui.  Cărțile spun că asta este o schemă de deprivare emoțională sau unlovability, în care în rădăcina ta e infiltrată ideea că nu vei fi iubit. Dacă ești, nu remarci; dacă nu ești, e starea naturală. Valer are și el o asemenea schemă, dar el e mai bine adaptat pentru că, în loc să încerce să se lipească de oameni indisponibili, le dă cu șutul tuturor, ca să fie sigur. Eu cred că eu și Valer nu știm să ne iubim cu adevărat. Dar cred că putem fi grozavi împreună (cât de împreună a fi aia) și așa. Eu, de exemplu, radiez. Mă uit în vitrine când trec pe lângă ele, îmi privesc inelul de logodnă pe tastatură. Nu mă mai feresc să mă întâlnesc cu lume pentru că acum sunt logodită. Eu! Senzația ireală, ca și atunci când mi-am luat permisul de conducere, la ani după ce îl picasem de trei ori. Nu e fericirea adevărată și pură? Nu e, dar mulți nu o au, nu știu că n-o au și nici de ce și nici ce le lipsește.

Cea care pleacă

Lidia, cumnata lui Valer, oarecum viitoarea mea cumnată, știe niște magazine de pantofi de dans, pe vremuri dansa și ea, când era la Cluj și mă târăște după ea. De fapt câte nu știe Lidia asta. Valer spune că n-ai ce vorbi cu ea și mi-e și mie greu, dar îi admir tenacitatea, simțul practic și lejeritatea cu care trece prin viață fără să rumineze la neant și neputință și la dor și la stele și la câte și mai câte. De când am făcut cunoștință, și-a luat în serios rolul de nașă și cumnată, mă bombardează cu sfaturi, mă sună și vorbește, dar vorbește…N-a fost odată să încheiem conversația natural, tot timpul trebuie să intervină ceva ca să închid. E despre cum și-a comandat draperii noi și nu sunt conforme cu catalogul, despre diferite creme de față și proprietățile lor, despre cum a mers la diverși medici și i-au făcut recomandări diferite, despre restaurante care aveau produse expirate în meniu, despre cum face ea curat cu cinci produse pentru baie, despre rețete sofisticate și ce și cum faci la care. Și despre copii…și educatoare care nu le dau suficientă atenție și despre la ce se uită pe tabletă și fiecare ce-a mai zis, ce mai mănâncă. Inputul meu e mai mereu da da, așa este, sigur, absolut. Mi-a spus să-i dau numărul wedding planner-ului meu, mă tot fofilez, că m-ar taxa dublu dacă i-aș trimite-o pe Lidia pe cap. N-am nici să vreau un teren comun cu ea. Dacă mă întreabă ceva de psihologie și îi răspund, de fapt știe ea mai bine, că a avut o mătușă cu depresie. Ea nu ar citi în veci blogul meu sau altele similare, nu înțelege de ce viața oamenilor poate fi așa complicată, din moment ce la ea scurt pe doi: “mă vrea, bine, nu mă vrea, la revedere” (citat). În fața Lidiei și a lui Vladimir mă simt de fiecare dată ca scoasă la tablă. Sfaturi, păreri, mirări (cum, nu ți-ai luat încă mobilă în baie? Cum n-ai făcut x si y?). Vladimir e un tip serios, realizat, arogant, cu păreri bine înfipte-n cuie. Crede în dreptatea naturală a lumii și în teoria auto-determinării, the self-made man. Face mișto de cine nu se încadrează. Valer spune că e un snob încrezut, dar ițele tainice ale unei copilării întortocheate îl fac să stea mereu în umbra lui. Tot ce face pare o imitație a, o reacție la sau o sfidare la adresa lui frate-său. Vladimir își vede liniștit de viață si Valer se agită ca un Pepsi să îi demonstreze…nu știu exact ce, nici el nu știe. Când m-a prezentat, insista cu realizările mele, cariera mea, cât sunt de deșteaptă. Poate asta vroia să demonstreze, că Vladimir și-a ales o soție frumoasă, harnică, energică, superficială, în timp ce el a mers pe inteligență și sensibilitate, vezi doamne. La drept vorbind, Valer n-are nevoie de mine să-i decorez casa, nici să le știu pe toate, că nu locuim împreună. Vladimir a mers pe comoditatea de a nu face nimic acasă, al meu a mers pe a sta acasă cât mai puțin și a-și complica viața. Quod erat demonstrandum.

Așadar, eram cu Lidia la cumpărături de pantofi. Sunt de acord cu ea că pantofii de dans sunt singurii pantofi cu toc comozi, doar că nu găsim culoarea potrivită și atenția ei la detalii mă ajută acum. Tocmai ieșim dintr-un magazin și, total neașteptat, îl văd pe Titus, un tip cu care ieșisem de câteva ori cu un an în urmă. Cu o reacție matură și o rapiditate de felină, o trag pe Lidia în primul spațiu disponibil, o cafenea.

-Ce facem aici?? Întreabă Lidia

-Hai să stăm la o cafea.

-Mergem când terminăm, închide la 4 la Mistique.

-Te rog, numai puțin să rămânem…nu vreau să mă întâlnesc cu cineva. N-am însă noroc, fix atunci intră Titus în cafenea și mă vede. Ohh awakward, nu nu nu. Mă gândesc în avans dacă să i-o prezint pe Lidia sau să las momentul să treacă. Se apropie.

-Servus! Ce mai faci, Larisa?

-Bineee, am venit aici la o cafea. Tu ce faci?

-Eu bine, eram prin zonă. Cum mai ești?

-Ok și eu, ocupată cu jobul, ca de obicei. Dar în rest bine. Zâmbesc jenat și mă uit spre o masă, semn că aș vrea să termin conversația și să mă așez. În continuare mă întreb dacă ar trebui să i-o prezint pe Lidia și dacă da, oare să îi spun că e viitoarea mea cumnată? Titus e mai prezent decât mine și întinde el mâna. Good, bun așa..dar cum naiba ies de aici?

-Serios, Lari, hai să mergem mai târziu la cafea, și eu sunt obosită, dar să terminăm. E greu cu pregătirile astea de…

-Ok, hai. Zic eu grăbită, n-am chef să povestească de nuntă. Pa, mă bucur că te-am văzut!

Ieșim repede din cafenea și răsuflu ușurată.

-Scuze, îi spun Lidiei, nu vroiam neapărat la cafea, doar că nu vroiam să mă întâlnesc cu Titus. E un tip cu care am ieșit mai demult.

-Ah, da? Știe că te măriți?

-Nu cred, n-am postat nimic pe Facebook.

Și plecăm. Dacă în locul Lidiei ar fi fost Amelia, i-aș fi spus de ce nu vreau să mă întâlnesc cu Titus. E pentru că mă face să mă simt vinovată. De ce? Pentru că n-am vrut să fiu cu el. De ce? Pentru că, atunci când ieșeam cu el, tot vinovată mă simțeam. De ce? Pentru că nu eram atrasă de el și totuși ieșeam, pentru că așa spun teoriile, că trebuie să ieși și cu oameni care nu te atrag din prima, că atracția vine pe parcurs și că, la 34 de ani ești mai aproape de 40 decât de 16 și că ar trebui să intri în relații pe considerente mai mature decât Făt-Frumos. Cu alte cuvinte, poate că tu ești atrasă de don Diablo (???) sau mr. Darcy sau Hank Moody, dar ei nu vor sta cu tine și oricum, adevărul e că în viața adevărată, unde ca femeie te pregătești pentru copii, pentru niște ani în care ochii tăi frumoși se vor vedea tot mai greu dintre riduri, pentru crize financiare și încălziri globale, pentru boli, bătrânețe și moarte, ai cu adevărat nevoie de cineva care să îți fie alături, să poarte cu tine povara, să te țină de mână. Dar mie îmi venea să fug și nu-mi dădeam seama dacă e din cauza lui sau din cauza mea, pentru că nu e cum spune Lidia. Nu îți place sau nu-ți place cineva, scurt pe doi. Dacă nu îți place și știi despre tine că ai issues, te întrebi „oare de ce”? Nu e suficient de greșit și de interzis? Nu e suficient de indisponibil pentru nevoile mele particulare de suferință? E pentru că nu mă vede în adevărata mea esență, adică sentimentală și nevricoasă, pentru că nu mi-am arătat adevărata „esență” față de el, el neavând miză pentru mine (și dacă nu mă vede, ceea ce îi place lui e o imagine falsă)? Și toate aceste considerații m-au dus, cu Titus și cu alții, la vinovăție, iar nu este un turn-off mai rău pentru atracție decât vinovăția. Simțeam agitația fiarei prinse în capcană, furia existențială a faptului că nu pot nici să înving, nici să mă las bătută. Și vinovăție din nou. Și fuga lupului singuratic. Și ușurare. Și vinovăție, din nou.

Ca o mantră, mi-i amintesc pe toți cei care cu care am fost, sau am ieșit, sau am făcut sex, de când Valer, într-o blestemată de zi de septembrie, mi-a spus că nu vrea să vin la el la București. Nici atunci, nici vreodată. Să se consemneze și să mă conving și pe mine că am făcut tot ce am putut să îmi văd de viață într-un mod rațional. Au fost și doi tipi de care am fost atrasă în timpul lung de patru ani de când l-am cunoscut. Desigur, indisponibili emoțional, deși nu se comportau deloc la fel și nici cu Valer nu semănau. În State când am stat o perioadă, am ieșit cu un tip, mă rog, ieșit e impropriu spus, pentru că mai mult intram direct la el în casă. Sex mai bun decât cu Valer, dacă se poate așa ceva. Atât de tandru și de atent la nevoile mele, atât de mult mă respecta în conversații, îmi trimitea mesaje drăguțe, mă complimenta tot timpul și culmea, eram fericită. Atâta că avea limite foarte clare și timeslots cum am eu la terapie; nu vroia să ieșim nicăieri altundeva, orele mele erau numărate și teoriile lui, cum că nu are rost să ai relații de cuplu, erau demonstrate a priori. N-aș fi ghicit, credeam că e …altfel. Cum s-ar zice, I have a f…ing radar. Noroc că nu m-am îndrăgostit și de el, pentru că îl aveam pe Valer pe fundal și mă puteam întoarce, mental, la el. Mai bine o veche suferință, pe care o cunoști în toate tainele, decât una nouă.

Odată, pe o plajă de vară

A fost odată ca niciodată, o seară în Vama Veche. Luna se reflectă sublim în valurile mării, vântul bate constant, de face să înghețe rochițele la terase, chiar și în mijlocul lui august. Eu încerc să mă distrez într-un loc numit Acolo, port blugi negri rupți și un tricou de rockeriță sexy. Beau un Long Island ca să-mi alunge nodul din gât. Toate planetele se aliniaseră în scurta mea vacanță, nu avusesem una asemenea până atunci și nici de atunci n-am mai avut. Plecasem cu Amelia, draga mea prietenă, eram în Vamă de aproape o săptămână. În ultimul weekend ne întâlniserăm cu niște foști colegi de-ai mei și cu niște prietene de-ale mele, astfel încât formam un grup extins. Și cu Valer. Îi scrisesem întâmplător cu două săptămâni înainte și dintr-una într-alta, ne-am trezit că vom fi în Vamă în aceeași perioadă. Era doar o nălucă pe atunci, un tip care mă ajutase când mi s-a făcut rău pe stradă în București. La care mă gândeam constant pentru că, fără să știe, îmi atinsese niște resorturi pe care nu știam că le mai am, după atâta maturizare și raționalizare. Petrecuserăm ieri în Vamă o dupa-amiază minunată împreună, un cocktail seara, niște sărutări pe plajă și acum îl căutam pentru mai mult.

Mă uit la ceas, e 11.30, o oră de când i-am scris, nici un răspuns. Nesiguranțe mă învăluie și nu vreau, dar nu vreau să rămână acolo. Nu de multe ori în viață am vrut lucruri cu toată puterea, dar atunci am vrut. Știți cum se spune, să îți asculți inima? Nu faceți așa ceva. Eu am făcut, nu de multe ori, dar atunci am făcut. Parcă în transă, am hotărât că în seara aceea voi fi cu Valer. Mă uitam în jur, că poate îl văd, știam că e aiurea dar mă uitam totuși. La un moment dat, vine Amelia la mine și spune:

-E aici George (un tip cu care ieșea ea, un rocker, băiat rău, de care era atrasă, dar de care nu se îndrăgostise, pentru că avea instincte mai bune decât mine). M-aș duce cu el dacă vrei, adică dacă vine Valer. Vine?

-Nu știu dear, nu îmi răspunde.

-Ok, mai stăm oricum pe aici, dar să-mi zici.

Mai dansez un pic pe lângă Amelia și George, vine și Andrei, un fost coleg de-al meu.

-Ce faci, Larisa, ești ok? Pari un pic absentă.

-Ohh, sunt doar obosită. Minunat, se vede pe mine că sunt un ghem de ace? Vine Tania, o altă prietenă.

-Heiiii, what’s up? Hai noroc! Ce-i cu tine?

-Nimic…Eh, e în Vamă un tip de care îmi place și care nu-mi răspunde la mesaje, îi spun la ureche.

-Trebuie să te porți cu tipii care îți plac la fel cum te porți cu cei care nu-ți plac, ei trebuie să vină la tine. Da, da, sigur, așa ar trebui, mă gândesc eu. Dar uite luna, uite marea, aici e Valer și eu n-am mai trăit așa.

Mă uit iarăși la telefon, nimic, dar văd ca a văzut mesajul. Cum spun copiii în ziua de azi, “mi-a dat cu seen”. Și …mesaj!

El: Unde ești? Sper că nu ești legată de pat. Și te salvezi cu fb messenger.

Eu: :)) la Acolo sunt. Tu unde ești?

El: La pian.

Eu: Ce pian?

El: E un singur pian pe plajă, lângă Amphora.

Eu: Să vin până la tine, ai chef?

Și nu mai răspunde, vreo oră. Să mă duc, să nu mă duc? Bineînțeles că să nu mă duc, dacă vrea, îmi scrie. Între timp vine Amelia să mă întrebe dacă am vorbit cu Valer, că ea ar pleca cu George dacă da, sau la noi în cameră dacă nu. Mint că da, am stabilit să ne întâlnim. Ce era să spun? Între timp prietenii ceilalți plecaseră la Expirat și mă duc după ei, măcar e mai aproape de Amphora. Sunt iarăși absentă dar acum nu-i mai pasă nimănui, toți sunt luați cu ale lor. Mă uit la telefon, într-o doară, iar mesaj:

El: Ești acasă?

Eu: Nu, sunt la Amphora. Adică aici peste stradă, la Expirat, la wine bar.

El: Care-i ala?

Eu: La stanga cum te uiti, langă pizza bar. Hai aici. Unde ești?

Nici un răspuns, iarași trece o oră. Mă gândesc să mă duc acasă, înfrântă. Mă duc până la malul mării, să plâng un pic acolo. Îl văd atunci stând pe un șezlong, cu coatele pe genunchi. Mă îndrept spre el, mă vede și îmi întinde brațele, e beat. Și eu sunt. Îl iau în brațe și îl pup, mi se pare abătut.

-Hei, ce să fac să-ți fie bine? Îl sărut pe umăr.

-Vrei să ai grijă de mine, așa cum am avut eu la București?

-Da.

-Vrei să ne sinucidem împreună peste vreo …60 de ani? Și râde. Mie îmi sare inima din piept. Răspunde tot el:

-Răspunsul corect este da. Mă sărută și plecăm împreună de mână, implicit spre camera mea.

Camera mea are un pat din fier forjat și perdele roșii, prin care trece lumina și care tremură în vânt. Ca un motel ieftin, cum a spus el mai târziu. Am făcut sex în noaptea aia, în etape de nesomn. Hainele noastre pe podea, mâna lui în părul meu, în picioare, în pat, la oglindă. Buzele mele mușcate până la sânge, sărutul lui pe fruntea mea. Sex me like the whore that I am, treat me like the princess that I am. „Ține-mă în brațe”…el a spus-o, eu am crezut-o.

Spre ce te îndrepți când nu mai fugi de nimic?

E sloganul unui spot superb produs de Valer, la care pot să spun cu mândrie că am contribuit cu idei. Sloganul nu l-am inventat eu, e preluat dintr-o carte despre Terapia prin Acceptare și Angajament, care spune că, din păcate, ne petrecem prea mult timp fugind de experiențe emoționale dureroase și prea puțin timp făcând ce e cu adevărat important pentru noi. Clipul începe cu o imagine frumoasă de toamnă, în pădure, cu un pic de ceață și cu un tip care iese la alergat și aleargă și aleargă. Atunci intră sloganul: spre ce te îndrepți când nu mai fugi de nimic? Pe fundal o melodie care seamănă cu Vangelis. În următorul cadru, o tipă stă noaptea la birou și lucrează. La un moment dat, își dă jos ochelarii, își cuprinde fața în mâini și oftează. În următorul cadru, un gamer. În următorul, niște oameni care beau la o terasă. Toate sunt activități prin care fugim de ceva, de noi, de ceilalți, de emoții, de plictiseală. Spre ce? De regulă, spre uitare și spre nicăieri. În câteva cadre rapide, oamenii din reclamă se uită la telefoane sau văd chiar reclama asta la televizor și în următorul cadru, se întâlnesc toți, își zâmbesc și par să se apuce de un proiect comun, se văd schițe, dau telefoane, se uită la niște diagrame. La sfârșit, sunt înconjurați de copii și pare că au construit un centru educațional. Acum sunt fericiți și nu mai fug de nimic, cică. Reclama e de fapt pentru proiectul unui ONG, “Construiește un vis”, o platformă în care oamenii pun idei de proiecte și alții li se alătură, morala fiind că scopurile prosociale sunt intrinsec bune pentru suflet. Perfect de acord, dacă tot e să fugi de tine undeva, mai bine spre ceva cu folos, mai bine pentru alții și mai bine împreună cu alții. Ce face platforma asta e că se deseminează și ajunge și la oamenii mai pasivi, ca mine, nu trebuie să te agiți ca o leoaică să participi. Mă chiar înscriu.

Love is kind, but far from blind

O seară cândva înainte de Crăciun, la mine la Oradea, am ieșit cu prietenii mei și cu Valer, venit în sfârșit, să îi cunoască pe ai mei. Acum stă lângă mine, față în față cu Daria, prietena mea și nașa din partea mea și o privește fascinat. Râde, râdem toți.

-Deci, reiau, zice Daria râzând. Aveam un concurs la radio, vânează indiciul sau așa ceva, ideea era să asculți radio și în fiecare oră, venea câte un indiciu. Gen: oraș era primul; Franța al doilea; capitală al treilea și la sfârșit trebuia să ghicești despre ce e vorba…dar, cum să zic, chestii simple. So, eram în emisie într-o după-amiază și luam telefoane în direct, dacă ghicești, primești pizza de la Bamelis. Sună unu; eu zic „bună, cum te numești?” „Valer”, zice el. Daaa, chiar așa îl chema. Nu erai tu, nu? „Știi să ne spui cuvântul?” „Nu.” „Ahh, ok, ne pare rău. Îți amintești măcar ultimul indiciu?” „Nu.” „Mulțumim, noroc data viitoare!” Sună următorul, de fapt o tipă. „Să vedem dacă avem mai mult noroc, alo, care este cuvântul de astăzi?” „Ce cuvânt?” „Cuvântul din concurs, ați ascultat indiciile?” „Nuu, ce indicii?” „Ok, se pare că nici acum nu avem un câștigător, mulțumim pentru telefon!” Și tot așa, de încă vreo trei ori, like, WTF?

-Deci pe bune, intervin eu, am tot auzit din astea. De ce naiba suni să întri în direct dacă nu știi?

-Da măi, mai ales că stai un pic să prinzi linie.

-Ei de ce, zice Valer, să faci mișto. Eu am sunat așa la un prieten care avea emisiune în direct și întrebarea era ce soluții ar trebui să adopte România ca să aibă mai multe autostrăzi. Era unul care răspundea în redacție și te întreba câteva chestii, să nu se trezească cu toți nebunii în direct. Am fost super coerent atunci dar când efectiv am intrat cu Tavi, m-am apucat să-i zic cum dacii aveau cel mai sofisticat sistem de autostrăzi și poduri peste Dunăre, cum era Sarmisegetuza înconjurată de centuri ecvestre.

-Ecvestre??? Haha.

-Tavi tot încerca să închidă, “da da, interesantă perspectivă, mulțumim”. Mă recunoscuse și-mi trimitea între timp înjurături prin mesaje.

Râde toată lumea, aberația dacopată are succes. Eu mă întreb dacă era adevărată povestea sau o inventase ca să o distreze pe Daria. Ar fi în stare. Și ea are acest efect asupra bărbaților, că toți vor să îi atragă atenția. Flirtează și ea cu el sau mi se pare? Eram oricum supărată pe Valer, de când îmi spusese că nu mai mergem împreună de Revelion, că el trebuie să lucreze și că eu să nu mă duc la el. Am forțat nota, l-am rugat. În mod normal, pentru asta, nu mi-ar mai fi răspuns la mesaje vreo lună, până când eu aș fi lăsat-o baltă și aș fi luat-o, peste alte câteva luni, de la capăt. Dar fiind de data asta blocat cu mine în cameră, mi-a zis dur: “eu am zis o nuntă, nu o căsnicie”. Touché. Ce naiba crezusem? În momentul acela ar fi trebuit să spun „gata, până aici, du-te să te duci cu nunta ta”. Asta trebuia să-i spun și apoi trebuia să mă întorc la viața mea în care…iaca fac ce fac de mult, iarna viscolu-l ascult. Într-o fracțiune de secundă am hotărât că nuuu, mai bine dăm o șansă acestei aberații, va trebui doar să-mi setez mai bine așteptările. Că în rest, serios, e bine, familia mea îl place, prietenii mei la fel, e bine și rece, măcar eu am cunoașterea faptului. Așa minunată cum e, Daria are și ea nesiguranțele ei, la ea e dacă Mihnea nu o iubește pe cât spune, că parcă e mai neimplicat în ultima vreme. Poate nu e the one. Știm amândouă că nu există the one, doar că ea a ales calea normativă, în care te îndrăgostești de cineva care te iubește și pornești cu așteptări, urmând ca acestea să-ți fie înșelate pe parcurs. Eu am ales în schimb calea aberantă, în care ai așteptări dar nu le spui la nimeni și te prefaci că nu le ai. Nu aș putea vreodată să apăr o asemenea decizie, știu atâtea argumente contra, psihologice și de simț comun. Dar ce să zic…eu așa iubesc ca și cum aș cuceri Everestul, tot privind la ceva în sus. Și funcționează, deocamdată sunt mult mai fericită ca înainte. Ca orice supracompensare, n-ar trebui s-o vrei, dar îți place.

Fie ca dragostea să ne salveze

Am avut sute de filme în cap cu ziua nunții mele și nici unul nu semăna cu ăsta. Probabil că așa e în general, n-ai tu idee când te proiectezi în rochie albă de mireasă, printre fluturași și trandafiri, cât e de stresant de fapt. N-am închis un ochi toată noaptea, m-am foit cu exerciții de mindfulness, printre griji cărora le dădeam, mental, check. Să nu uit să vorbesc cu familia Vasile, că nu erau siguri că vin. Să-i mai sun odată pe cei de la prăjituri. Formația ne-a lăsat baltă, s-a îmbolnăvit solistul și lui Valer puțin i-a păsat. Un pumn în față și o grijă în minus.  N-am vorbit aproape deloc cu el toată săptămâna, oare chiar se mai întâmplă nunta asta? Presupun că da, ai lui sunt aici cel puțin, nu i-o fi chemat degeaba. Nici măcar n-am avut timp să mă gândesc la implicațiile faptului, atâta am alergat ca un titirez. Am o senzație de panică urâtă, ca atunci, după noaptea noastră din Vamă, când, nu știu ce-am avut, dar m-a cuprins o groază existențială a faptului că-l voi pierde. Încerc să-mi dau curaj să mă ridic din pat, cum naiba să și dorm, în pat cu Daria și Mihnea? Logistica ne omoară, ne-am trezit aseară că n-avem destule camere la hotel. Curaj! Îmi spun, e nunta mea azi, e nunta!! Îmi fac o cafea și fumez o țigară, un ultim moment de liniște. La 7.30 trebuie să fiu la coafor și la machiaj. Se trezește și Daria și plecăm împreună. Mă ia de mână.

-Ești ok, sweetie? Va fi bine, nu te stresa.

Îi trimit mesaj lui Valer „good morning, husband”. Nici un răspuns. La coafor mă relaxez și uit de toate, sunt acolo și mama mea și mama lui Valer, Lidia, care s-a gândit să aducă o șampanie, foarte bună idee.  Abia e lumină afară, dar se anunță o zi frumoasă și călduță, mare noroc în februarie. La sfârșit arăt ca o zână, cu părul lăsat pe spate și prins în față cu o diademă, machiaj perfect, uite ce bine au ieșit toate. E deja ora 10 și ne întoarcem să ne îmbrăcăm. De la Valer tot nici un semn. Îl sun, nimic. Îi spun Lidiei să-l sune pe Vladimir, aud o conversație din care deduc că Valer a plecat din apartament, fără costum. Mi se înmoaie genunchii. Lidia râde: „ce, crezi că te lasă la altar, haha?” La asta nu m-am gândit, în mintea mea era că îl apucă antrenamentul pentru maratoane.

-Hai că îl sun eu, îmi zâmbește mama lui. Răsuflu ușurată când aud că i-a răspuns. Ce faci, dragă, pe unde ești? Noi acum mergem să ne îmbrăcăm, grăbește-te și tu că e târziu deja…să ți-o dau? Poftim, Lari.

-Hey, zic eu, ce faci, pe unde ești? Mă stresam că n-ai răspuns.

-Larisa…Mi se oprește inima, nu mi-a spus niciodată pe numele întreg. Lari, baby, cel mai adesea nicicum anume. Ar trebui să-ți spun ceva. Mi se taie respirația.

-Aaaa, intervine maică-sa, întreabă-l dacă lui i-a confirmat unchiul Matei.

-.., întreabă Camelia dacă a confirmat unchiul Matei.

-..dracu să-l ia, ce mă interesează. Mă uit confuză spre Camelia, care îmi ia telefonul din mână.

-Vali, a confirmat Matei sau nu? E important să știm, că zicea că vine și la primărie, și atunci trebuie să-l sun să-i spun unde-i. Aa, ok. Dar, auzi, Eugen vine singur? Vai de mine, cred că n-am numărat-o și pe fiică-sa. Tu ești acasă, nu? Cum??? Repede să te duci, acum ajungem și noi. Închide și îmi zâmbește încurajator. Deci îl apucă câteodată niște chestii…știi tu.

Da, știu eu, speram să nu-l apuce fix acum. Dar vorba aceea, dacă nu acum, atunci când?

Nu mai am timp să ruminez, acum totul e pe fast forward, fotografii care au venit să pozeze rochia, eu cu rochia pe mine, eu cu mama, poze cu fetele. Să nu uit să mă dau cu parfum. Daria deja mi-a pregătit o geantă cu cele necesare: machiaje, papuci comozi, țigări, calmante, parfumuri. Fără nici un alai, doar noi câțiva câți suntem, pornim spre primărie, oficiul căsătoriilor. Avem mai puțin de-o oră acum. Nu mai am telefon să comunic cu Valer sau cu Lidia măcar, țin doar buchetul meu de mireasă din trandafiri galbeni, mici.

-Daria, sun-o pe Lidia, acum.

-Ce s-o sun, e acolo, am ajuns deja.

Ooooo, câtă lume. Familia mea….tati pare așa de fericit, stă de vorbă cu niște prieteni vechi. Toată lumea mea dragă la un loc. Nu există nici un alt moment în care să se întâmple. Mulți nici nu se cunosc între ei, dar mie îmi sunt așa de dragi. Și astăzi știu sigur că vor să mă vadă. Mama e lângă mine și îmi șoptește „Curaj! Ești superbă, puiule!” Mihnea parchează și vine să îmi deschidă ușa, cobor, în flashuri, ca pe covorul roșu. Toată lumea îmi zâmbește, vine tata să mă pupe. „Ce frumoasă ești!” Aud de la cunoscuți: “incredibilă rochie!” „Ai emoții?” „Doamna Dinu!” Nu, nu cred că-mi schimb numele, îmi zic în gând. Dar unde naiba e Valer? Încerc să mă uit discret în jur, să nu par panicată. Ai lui, frate-său, încă ceva prieteni…dar el unde e? Nu e prima dată când mă lasă baltă, doar că acum port o rochie albă și sunt aici toți oamenii care contează pentru mine. Îmi trece prin minte gândul stupid că, dacă nu vine, mă arunc în Someș de pe pod. Mă îndrept spre Lidia și atunci îl văd venind de undeva dinăuntru. E în costumul de mire, buuun. Nu pare fericit dar asta e acum…Vine spre mine, toată lumea se așteaptă la un pupic dar el mă ia de mână și mă ia cu el, intrăm în curtea primăriei și ne ascundem după o ușă. Trăiesc în irealitate, suspendată în timp. Mă uit țintă la el, nevenindu-mi să cred, ca atunci când m-a cerut.

-So, începe el. M-am împăcat cu Bella. (Trăznet). N-am vrut neapărat, e chestie nouă, de vreo două săptămâni.

Mă sprijin de perete să nu leșin, doar o clipă.

-Și îmi spui asta acum? Arăt spre noi doi, îmbrăcați în mire și mireasă.

-Știu că e de rahat, dar în momentul ăsta aveam de ales între să-ți spun acum sau după nuntă. Și trebuie să te decizi știind adevărul. Lari, nu plânge, abține-te ce naiba! Nu te las la altar, ne căsătorim dacă vrei, Bella știe situația. Nici eu n-am nici un chef să ies aici în față să fac acest anunț. Înțeleg perfect că nici tu nu vrei. Tu decizi.

-Eu…decid?

După scurtul moment de abis, am intrat în modul de rezolvare de probleme. Ce fac acum? În filme, eroina ar ieși în față și, cu un discurs emoționant, ar spune „ Dragii mei, nici nu știți câtă bucurie îmi aduce faptul că sunteți aici. E cel mai frumos cadou de la viață. Însă nu poți porni pe noi drumuri în minciună. Eu cu Valer am greșit, între noi nu este iubire adevărată și nu poți întemeia o căsnicie pe altceva. Vom merge pe drumuri separate și fie ca…și să ne iertați…” În realitate, răsuflu ușurată că nu sunt obligată să zic așa ceva și să primesc consecințele care urmează.

-Da, tu decizi, dar se mai schimbă unele lucruri. Nu se mai pune problema să avem un copil, sau să mergem în vacanțe. Vom divorța după un timp rezonabil și asta va fi. Deci?

-Da, Valer, da, în puii mei. Ce am făcut eu până acum decât să-ți accept condițiile de …?

-Îmi pare rău.

-Am înțeles, hai să ne căsătorim.

Nici nu clintesc la ceremonie. Nu-mi mai schimb numele, pentru ce, dacă tot…Mă uit la Valer ca la un străin, îl sărut ca o actriță, nici nu-l urăsc, nici nu-l iubesc. Ai făcut-o și pe asta, doamnă!

Sala mea industrială arată chiar bine, cu țevile mari de culoarea cuprului. Am ales decorațiuni cu trandafiri, o avere au costat. Afară mai sunt câteva grămezi de moloz, acoperite cu niște cârpe urâte. Ce să facem, nu putem fi cu toate. Multă lume a venit deja și am un moment de răgaz, înainte de dansul mirilor, pe o melodie pe care am ales-o cu atâta pricepere: Rag’n bone man, Skin. Zice așa: „When I heard that sound/When the walls came down/I was thinking about you/ When my skin grows old/When my breath runs cold/I’ll be thinking about you/… ‘Cause it was almost love, it was almost love…” Și totuși cum am ajuns aici? Iar mă apucă panica…cum fac față acestei nunți, ne vom lua în brațe toată noaptea, vom juca teatru cu tortul? Sau ne vom îmbăta amândoi și vom ignora invitații? Și după, ce va fi? Crezusem că îmi va da un boost existențial chestia asta, că vom mai petrece weekenduri împreună sau, hell, voi mai petrece weekenduri și altundeva decât acasă, Cluj, acasă, Cluj. O semi-viață, ce-i drept, destul de mișto, mi s-a promis și mi s-a luat. Am flashuri cu el ridicându-se din pat dimineață și plecând la alergat, fără să mai vină înapoi. Cu Bella care probabil îl urmărește acum din parcare. Nu pot să mă prăbușesc acum, am tot timpul din lume după. Îmi iau paharul de șampanie și fug sus în camera noastră rezervată, poate un plâns mă rezolvă. Năvălesc în cameră și acolo dau de…Lidia, exact ce-mi lipsea. Dar văd că e și ea plânsă. Ne uităm una la alta ca două căprioare prinse în farurile mașinii. Începe ea:

-Vladimir are o amantă, i-a scris pe telefon și am văzut, a recunoscut…Ah, dar cu tine ce-i?

-Valer s-a împăcat cu Bella. Chiar azi, sau, mă rog, ieri.

-Ne-am măritat cu frații Kamikaze, zice ea. Aproape că ne pufnește râsul. Intră în cameră Amelia și Daria, au văzut că ceva nu-i ok cu mine și au venit.

-Ce-i cu tine, baby? Întreabă Amelia îngrijorată. S-a întâmplat ceva?

Mă uit la ele pierdută și mă încolțește rușinea. Eu cum am putut să le fac lor așa ceva, cum am putut să le-o fac tuturor? Să creadă în nunta mea, să se pregătească, să strângă bani. Dar cât egoism! Nu pot să le spun și totuși îmi iese pe gură, aceeași placă stricată:

-Valer s-a împăcat cu Bella.

-Cum????? Nenorocit…așa ceva…! Când??? Daria e nervoasă, Amelia și-a pus mâinile în cap, la propriu.

-Stați să vedeți, e vina mea de fapt. Nu a fost o căsătorie reală, niciodată n-a fost. El mi-a propus să…Era și el presat de ai lui, vroia să aibă din când în când o parteneră, se gândea și la un copil. A zis să ne căsătorim pe jumătate, nu urma să ne mutăm împreună. Nu mi-a propus o căsnicie. Și eu am acceptat pentru că….încă îl vreau și pentru că în toți acești ani n-am avut ceva care să se compare și nu văd cum…și pentru că m-ar fi făcut fericită și aranjamentul ăsta, mai fericită decât sunt. Offf.

Mă ghemuiesc pe podea cu privirea în jos. Un minut foarte lung tace toată lumea. Probabil sunt perplexe fetele mele.

-Până la urmă, zice Lidia, data trecută cu Bella l-a ținut doar șase luni. Și se întoarce la …ce ați avut. Eu nu m-aș grăbi cu divorțul.

Scurt pe doi, Lidia, te iubesc de data asta.

-Și va urma alta și eu tot așa, cu ochii-n soare, super. Trebuia să mă gândesc de la început.

-Păi sigur te-ai gândit tu pe toate părțile, zice Amelia. Știam eu că ceva nu-i în regulă dar erai așa de fericită. Știu că acum ți se pare capătul lumii, dar, for the record, aș fi făcut la fel în locul tău. Dacă nici tu nu ai încercat…

-Și toată minciuna asta, oamenii chemați aici, cum să-i mai privesc în față? Încep iarăși să plâng.

-Oamenii vin de multe ori la nunți la care mirii divorțează, intervine Daria. Cred că mulți nici nu se mai iubesc când ajung la faza asta dar e târziu să anuleze că sunt prea avansate pregătirile. Alții se mint mai cu talent, voi măcar pe voi nu v-ați mințit prea tare. Nu privi lucrurile în tragic.

Nu e o tragedie greacă, până la urmă, e o viață în care am vrut prea mult din ce n-am avut și în care m-am luptat cu disperare de zeiță pentru tot ce mi-am proiectat eu în Valer. Și sigur că am pierdut. The odds were not in my favor.

-Păi da, spune Lidia, chiar înainte de nuntă mi-a plăcut și mie de altul dar am zis că nu se poate să-i fac asta lui Vladimir. Uite ce îmi face el acum!

Amelia vine lângă mine și mă ia de mână:

-Nu-i ca și cum cei care au venit pentru tine și-ar fi dorit să fie în altă parte. Oamenii vor să fie aici și te iubesc și și noi te iubim. Îmi las capul pe umărul ei, cu recunoștință.

-Bine, mai puțin se bucură ăia veniți din obligație, au dat banul degeaba, zice Lidia râzând.

-Da, zic eu, ar trebui să facem clauză de despărțire, la divorț prematur, banii înapoi.

-Lasă, spune și Daria, la cât au cotizat și ai tăi la nunți, se bucură oamenii că au ocazia să se scape de datorie.

-Hai măi, că n-am chemat tot neamul. Poate sperau că mi-a trecut vremea, dar uite că …surpriză.

Acum râdem toate isteric.

-Oricum, pe mine să nu mă mai încurci, rochie, pantofi, alea alea. Data viitoare n-ai ce face, nuntă pe plajă în Vamă.

-Bine, Daria, data viitoare nu mai crede nimeni.

-Îți dai seama, Lari, că dacă Valer se însoară cu Bella, n-or să mai aibă invitați?

-Mă voi consola cu acest gând în fiecare noapte.

-Hai să bem și să ne distrăm, ca și cum am fi în Vamă, zâmbește Daria. Ce altceva putem face?

Mă uit la ele cu recunoștință și admirație mută. Mă așteptam la furii principiale  (cum? cum ai acceptat așa ceva? cum se poate?), dar în schimb ele au găsit, într-o situație imposibilă, înțelepciunea milenară de a fi pur și simplu, alături de alt om. Cu tandrețe, cu prietenie, cu umor, cu înțelegerea profundă a suferinței, care parcă vine de dincolo de noi. Fie s-o am și eu pentru ele când va fi nevoie. Noi oamenii, suntem o specie de criminali care lăcrimează la concerte, mi-am zis de multe ori. Și care totuși iubesc…oameni ca Valer, oameni ca mine, avem cu toții loc pe pământ. Să iubim cât de mult și astfel poate vom învăța și cum să fim iubiți. Cum spune un citat din Pablo Neruda, “dacă nimic nu ne salvează de la moarte, măcar dragostea să ne salveze de la viață”.

 

 

Nu există plăcere mai disociată decât aceea de a conduce. Trece sat după sat, cum zice un cântec. Prin frunze arămii și peisaje ghicite cu coada ochiului, prin nori și soare, Val conducea. Să depășesc, să aștept, să merg pur și simplu în ritmul coloanei, să ascult muzica, doar atâtea decizii de făcut, nu e greu.

-Dă muzica asta mai încet, Val, să vă povestesc. Deci eram la petrecere, stăteam la masă cu oamenii cei mai importanți și tot povesteam, râdeam. Mă și gândeam că oare e așa mișto ce spun, sau de ce sunt toți în jurul meu. Înțelegeți? Am fost … waw, aș fi vrut să fiți acolo să mă vedeți.

-Am fost acolo, Mar, dar nu ne băgai în seamă, spune Vicky pe un ton arțăgos.

-Da, sincer, pe tine te-am evitat toată seara. Dar pe tine, Val te-am căutat la un moment dat și nu erai nicăieri, o vedeam doar pe Pumkin pândindu-mă pe la colțuri.

-Am vrut o pauză, spune Val, atentă la drum.

-Cred și eu că vrei o pauză, atât ai tot condus. Nu mă lași pe mine, baby? Mar zâmbește un zâmbet dulce. Arată așa de bine, are așa un parfum bun. Ea mereu stă în față.

-Anyway, era seara perfectă până ai apărut, Pumkin. Era tipul ăla pe acolo, de care ne place ne tuturor și flirta cu Maria și atunci te-am văzut, Pumkin, cum vii spre masa noastră. Am încercat să-ți fac semn că nu-i momentul, dar nu înțelegi, te bagi în seamă când e mai nepotrivit. De ce nu mi l-ai lăsat mie? Mar se întoarce spre bancheta din spate, prinvind țintă spre Pumkin. Mar tot timpul zâmbește frumos, dar se vede acum că e iritată.

-Da chiar așa, intervine Vicky, de ce naiba nu rămâi acasă, Pumkin? Eu măcar știu să stau deoparte când își face Mar numărul.

-Chiar deoparte n-ai stat, my dear, te-am văzut și pe tine, dar ți-am făcut cu ochiul și te-ai prins că-i ok. Vicky is the best! Șii…stai că m-ați întrerupt, nu v-am zis ce păreri ca lumea am avut, i-am prins la faza cu climate change, cu specia umană devenind tot mai rea, am vorbit despre diverse teorii care….

-Mai taci, înfumurată ce ești, ai noroc că nu te-a pus nimeni la punct, cu informațiile tale de doi bani.

-Ooooo, Vicky, ce te-a apucat, nu m-am descurcat bine?

-Dacă te descurcai mai bine, nu apărea Pumkin.

-Ce legătură are? N-o pot controla. Dar auzi, Pumkin, că despre tine vorbim. Zi, de ce ai apărut?

-Era un loc frumos, am vrut și eu să vin, am vrut și eu să vorbesc cu el, spune Pumkin, cu o voce stinsă.

-Tu tot timpul vrei să vii, uite că nimeni altcineva nu vrea. Vicky îi aruncă o căutătură urâtă.

-Hei, zice Val, o iau eu pe Pumkin și vă dau pe voi două harpii afară din mașină.

-Fără mine ați spăla pe jos pe undeva, spune Vicky sigură pe ea.

-Și fără mine, n-ați avea pe nimeni, spune Mar și scoate limba.

-Numai Val e cu mine când mi-e rău; tu, Mar, ești prima care se face nevăzută, ca fumul. Tu, Vicky, m-ai urât dintotdeauna.

-Așa te fac una cu pământul….

-Hei, stop it, dears! Mar se alarmează. Auziți, dar unde e Adultul Sănătos? L-am bagat în portbagaj? L-am uitat la hotel? Hahaha.

-Eu sunt Adultul Sănătos, zice Vicky. Cum spuneam, fără mine….

-Eu nu, zice Mar, I’m too awesome. Dar serios, unde-i? De fapt, Val, can you take over? You’re sooo competent.

-Da, Val, te rog, nu le lăsa pe ele, susține și Pumkin.

-Hai să-l mai căutăm, ok?

În caz că nu e clar despre ce este vorba în dialog, vă explic eu, cum ar zice Mar 🙂 Personajele reprezintă diferite fațete ale noastre, diferite moduri în care noi ne manifestăm. Pumkin este partea cea mai fragilă, marcată de anxietăți, nesiguranță și singurătate. O văd ca pe o parte primitivă, ce poartă în ea frici existențiale și care apare în momentele noastre de mare slăbiciune. Uneori partea asta este total mascată de celelalte personaje. Terminologia îi mai spune “copilul vulnerabil”, dar nu sunt perfect de acord cu terminologia. Mar este ceea ce s-ar numi „supracompensatorul”, încearcă să repare și să mascheze toate vulnerabilitățile lui Pumpkin. Pentru asta, trebuie să se comporte ca și cum aceste vulnerabilități nu ar exista și astfel poate să pară artificială și inflexibilă, chiar dacă poate fi de mare ajutor. În cazul acesta e mai degrabă histrionică, dar poate fi și narcisistă, over-controlling sau agresivă. Plus că e destul de fragilă și consumă multe resurse emoționale… Val este “protectorul detașat”, ea poate ușor să se disocieze în diverse moduri, cum ar fi activitățile compulsive; o trăim ca pe o stare, nu neplăcută, de amorțire emoțională. Val este singura care îi ia apărarea lui Pumkin, pentru că teoretic, asta este funcția ei (protector). Detașarea este așadar prietenul nostru, dar nu sunt convinsă că este o idee bună să conducă. Vicky e partea critică din noi, care impune standarde de neatins și care nu va fi niciodată mulțumită. Ea o urăște pe Pumkin, o împinge de la spate pe Mar și o respectă tacit pe Val. Nu e prietenul nostru, chiar dacă poate avea intenții bune. Adultul Sănătos ar fi partea care, pe scurt, o acceptă pe Pumkin și le ține sub control pe celelalte. Când Adultul sănătos e in charge, funcționăm optim.  Cum ar arăta configurația voastră? Let’s play 🙂