Eu versus vocea rațiunii

– Dragă M, tot nu ai pe nimeni, nimic la orizont?

– Nu

-Probabil nu încerci destul. Ieși în oraș, dress sexy, intră pe Tinder…sau pe OKCupid. Sau du-te la ceva dansuri, cursuri, cluburi de activități, nu sta în casă.

-Le-am încercat pe toate, nu a mers. Nu a mers deloc sau n-a ieșit nimic de durată. Fac toate lucrurile astea dar de mine nu se prinde. Nu mă pot duce într-un loc cu gândul să mă cuplez.

-De ce n-a ieșit nimic de durată?

-Pentru că nu m-am simțit confortabil cu cei cărora le-a plăcut de mine. De cine mi-a plăcut mie…n-a fost reciproc.

-Sigur, ție îți plac bărbații cool, confident, reci, cu atașament evitant. Dacă cineva e prea drăguț cu tine nu e ok.

-Nu e așa, îmi plac bărbații care sunt drăguți cu mine dar nu e suficient dacă nu este atracție.

-Ai pretenții prea mari. Adică nerealiste. Nu există Făt Frumos. You have to settle.

-Am încercat de mai multe ori. Am suferit și eu și ei.

-Ești prea romantică și visătoare, de fapt proiectezi prea mult într-o relație. E mai degrabă un compromis pe care trebuie să înveți să-l faci. Uită-te în jur.

-Dar de ce aș intra într-o relație care e mai mult un fel de compromis?

-Înseamnă că viața de single girl nu e așa de rea.

-Nu e rea viața mea, dar cred ca ar fi mult mai fericită dacă aș fi cu cineva cu care chiar să vreau să împart.

-Good luck then…

-Da…

De necitit când ai o zi proastă…sau una bună :)

De când am început să scriu pe blog, mi-am promis că următorul articol va fi pe un ton mai optimist, poate avantajele celibatului, poate some science sau funny dating stories. Dar am găsit un text mai vechi care se potrivește aici și se potrivește cu starea mea de spirit. Poate mai are cineva chef de melancolie?

Umbra singurătății

Câteodată mă mir de mine cât de bine pot să ignor elefantul din cameră. Cât de adaptată pot să par, de elegantă, de ok. Mă admir pentru asta. Și de multe chiar sunt așa, mă uit la mine și îmi dau seama că semăn cu persoana care vreau să fiu. Dar elefantul din cameră, umbra, e mereu acolo, o simt în măduva oaselor și mă atacă atunci când defensele nu mai merg. De obicei merg, umbra rămâne umbră. Am mai multe mecanisme defensive, unele adaptative și bune, altele…discutabil:

  • Eu sunt altfel decât restul fetelor, nu neapărat mai rea
  • Eu promovez un stil de viață diferit
  • Nu am unde, nu am ocazia, va veni vremea
  • Mă țin tot timpul ocupată, lucrez mult, seara mă duc la sală, în weekend ies în oraș, nu cumva sa ajung prea devreme acasă

Reușesc să funcționez așa destul de bine, îmi spun chiar că uite, nu e viața mea perfectă, așa dacă te gândești, mulți oameni au probleme mult mai mari. Și fetele măritate au probleme și ele trebuie să accepte ideea că this is it, acesta e bărbatul tău și asta e viața ta. Poate visai tu altceva când erai tânără, dar uite că vremea s-a dus și this is what you got și viața pe care ți-ai dorit-o nu va mai veni, niciodată, etern niciodată. Cum poți să trăiești cu asta? Eu măcar mai am speranță. Asta ar putea să fie povestea vieții mele, o viață neasumată, în speranța că visele se împlinesc.

Defensele mele, cum spuneam, sunt pe an ce trece mai eficiente. Cu fiecare rid și cu fiecare fir de păr alb, eu mă descopăr mai frumoasă și mai ingenuă, mai interesantă, mai încrezătoare. Și uneori, câteodată previzibil, alteori fără să-mi dau seama, defensele cad. Și vine umbra. Nu pot descrie acea durere, e atât de rea încât nu o pot trăi până la capăt. Nu, nu mă refer la momentele în care mă gândesc că nu sunt în rândul lumii, că îmi sună ceasul biologic, că ce vor întreba rudele, că să fac sau nu un copil, că voi ajunge bătrână și nefericită. Nu, e o durere adâncă și neagră, a faptului că de 12 ani nu m-a iubit nimeni cu adevărat și eu n-am iubit pe nimeni, că nu mai țin minte cum e să dormi în brațele unui bărbat și acolo să fie locul pe care nu l-ai schimba cu niciun altul. Și certitudinea că nici nu voi avea asta. E atât de mare durerea asta încât fac orice să nu o simt. Și scrisul e o apărare, dar e una bună, care lasă durerea să doară și să creeze.

The penalties and charms of being single

Nu e ușor să fii femeie singură. Sunt momente în care simți un gol care nu se poate umple cu alte realizări, plăceri sau activități. O rochie nouă sau un proiect câștigat nu anulează nodul în gât, umbra care vine uneori să îți întunece nopțile. Este o suferință reală, existențială în faptul de a fi singur. Dincolo de asta, viața în societate îți pregătește tot timpul mici torturi care să îți amintească faptul că ești pe o cale greșită, în caz că ai uitat sau că nu ți-ai dat seama. Așa că am făcut un fel de top, subiectiv, desigur, al chinurilor sociale direcționate către cei singuri, cu dedicație specială către femei. Ironia (și autoironia) nu te scapă de durere, dar te face să râzi.

A merge la nuntă

Poate fi foarte distractiv și dacă ești single. Dar este și o ocazie de a analiza de câte lucruri nu vei avea parte. 1. Rochia – am probat odată la un târg de nunți ca să mă asigur că am o poză în rochie de mireasă cât sunt încă tânără. Dar a ști că nu voi purta una în societate este totuși trist. 2. Muzica – nu, eu nu aș pune Mentirosa și muzică de corazon salvaje la care se dansează în cerc. Zic eu acum, când nu sunt în pericol. 3. Pozele…da, aș opta pentru o variantă new age, clasică, sălbatică și delicată, aș fi greu de mulțumit. 4. Blues…melodii armonioase, atâtea cupluri frumoase care se perindă prin fața ta. Noroc cu telefonul. Dar înțeleg că sunt victimă colaterală, nu e vina nimănui, așa că îmi plac nunțile în continuare.

Reclamele de la TV

Dacă ești femeie trecută de 30 de ani, ți se adresează în continuare reclamele la produse cosmetice (ce bine!) și la foarte multe alte produse care ajută vieții în familie (mâncare, detergenți, medicamente, produse pentru copii). Vezi acolo familii frumoase care se simt grozav, soți atrăgători și responsabili, exact ce tu nu ai. Rezultă că ar trebui să te concentrezi pe haine și produse cosmetice. Până la urmă există o gamă uriașă de produse de care tu nu ai nevoie. Logic că îți cumperi un ruj nou 😉

Momentul în care vezi pe stradă o fostă colegă de liceu și decizi să traversezi și să te faci că n-ai văzut-o.

Momentul în care nu poți evita colega de liceu și te trezești într-o conversație care se îndreaptă, inevitabil, spre: Tu, tot singură/ai pe cineva/te-ai căsătorit? Spui că nu și speri să se îndrepte spre: Lasă, va veni când va fi vremea și nu spre: Vezi că trece vremea (why people keep saying this, evident că trece vremea și evident că și eu știu). Cineva pe care cunosc spune, mereu când vine vorba despre asta: Ești exact ca prietena mea X. Nu, nu sunt. Faptul că tu ești căsătorită și ai copii nu te face să fii la fel ca A, B și C, care au la fel ca tine. Deci nu, nici eu nu sunt la fel ca X.

Reuniuni și sărbători

Colega de liceu pleacă repede, nu e așa de rău ca atunci când știi că urmează o serie de întâlniri cu persoane care te vor întreba până la tortură, hihihi. Pot fi prieteni, rude, vecini, te pregătești pentru asta, exersezi ce vei spune și totuși te toacă mărunt. De fiecare dată îmi spun gata, data viitoare mint că sunt cu cineva și să mă lase în pace. Dar dacă mă întreabă detalii? Odată însă, mi s-a întâmplat ceva neobișnuit. Mergeam la bunica și mă întâlnesc cu o vecină de-a ei pe scări. Întrebările obișnuite, dacă m-am căsătorit, etc. Mă gândeam că here we go, trece vremea fata mea. Când colo, doamna zice: n-ai pierdut nimic. Poate este un motiv trist care a determinat-o să spună asta. Dar eu îi mulțumesc.

Vacanța de vară

Lumea își face planuri, dar tu nu mai ești în ele, prietenii tăi cuplați nu te mai includ demult, chiar dacă țin la tine. Pur și simplu, nu mai ești pe hartă. Așa că mergi cu prietenele singure și poate ieși o vacanță grozavă, chiar dacă te urmărește mai tare nodul în gât și ideea faptului că parcă în fiecare an faci cam același lucru. Ca idee, eu nu am fost niciodată cu un bărbat în concediu, în sensul în care să…you know, plănuim, plecăm și venim împreună. Odată ajunsă în concediu, I may have done one thing or another with a man, dar de dus acolo m-am dus singură.

Aaa, dacă mergi la mare, trebuie să fie Vama Veche sau ceva de genul, nu ai nici un motiv să te trezești dimineața și să te culci devreme. That’s a good thing though hihi 🙂

Noaptea de Revelion

Multiple provocări… Ce faci? Să zicem că vrei să faci ceva rațional, să mergi într-un loc cu multă lume, că vorba aceea, Făt-Frumos nu bate la ușă. Te aranjezi și pleci cu speranță. Mă rog, firavă și aceea. În atâtea revelioane, n-am întâlnit pe nimeni cu care să pornească ceva constructiv, eventual, after a few drinks too many, m-am sărutat cu unul la bar. Poate la alte petreceri, dar nu de Rev. Nici nu e o petrecere ca oricare alta, să te poți distra pur și simplu, vine la pachet cu așteptări, reflecții, presiuni. Vine miezul nopții, când îți pui an de an aceeași dorință. Când te gândești la fostele iubiri. Când se pupă cuplurile din jurul tău, când se aud artificii. Măcar anul de va veni să fie la fel ca cel care a trecut și nu mai rău. Sigur, te poți scuti de o petrecere, există oricând opțiunea de a sta acasă și de a plânge în pernă. Nu, no fooling around, indiferent la câte seriale te uiți, în noaptea de Rev ajungi să plângi în pernă.

Cireașa de pe tort…căutatul de apartament

Asta este o adăugire recentă la articol. Confruntată cu situația, mă trezesc că de fiecare dată când intru pe site-uri, mi se activează schemele sau piticii de pe creier. Dacă am fi doi, am putea cumpăra un apartament mai mișto. Chiar trebuie să aleg eu finisaje, să stau cu echipe de lucru, să le spun cum se toarnă șapa (whatever that is)? Who, me? Chiar trebuie să decid singură? Dacă îmi iese faza, îmi ridic statuie.

Și la toate acesta ai ajuns să te supui pentru că, până la urmă, ai refuzat să te resemnezi cu ce ți s-a oferit. There is pain, dar și o oarecare strălucire în a fi un rebel fără cauză. Nu-ți ține de cald, dar it keeps you thriving.

 

And the story goes like …now what?

Nu există un început bun. Nu există un mesaj motivațional la final. Doar povestea unei femei, a unei fete. Trebuie început de undeva, pentru că doar din propria poveste, din propriul prezent, din propriile vulnerabilități se nasc poveștile. And what deeper meaning is there, înafară de realitatea pe care o trăiești zi de zi, picătură cu picătură? Așa că cel mai bun început este cel din prezent, din ce simt acum, din suferință, singurătate, cinism, auto-suficiență, lucruri drăguțe, dragoste primită și împărtășită, primită și neabsorbită, dăruită și …nereciprocă.

Sunt o femeie single, am fost de multă vreme și e posibil să rămân așa. Aș vrea să nu mai fiu așa și încerc să nu mă mint că mi-am pierdut speranța sau că, pentru mine, a fi cu cineva este un lucru lipsit de importanță. Dar m-am săturat să fug, m-am săturat să lupt. Recunosc, sunt învinsă, ce am știut eu să fac nu a funcționat. Încerc însă să găsesc sens într-o lume care joacă după reguli necunoscute mie. Mai știu și că experiența mea nu e unică și de aceea m-am hotărât să scriu.

Am avut o relație de doi ani în facultate, a fost frumoasă și bună. Apoi nimic. Incredibil. Perplexitatea faptului de a nu fi fost într-o relație adevărată de 12 ani mă urmărește zi de zi. Sigur, sunt disfuncțională. Sunt psiholog, știu câteva lucruri despre cum oamenii pot fi disfuncționali. Știu de asemenea și că mulți oameni care au relații sunt disfuncționali, știu că există multe persoane care sunt în relații nesatisfăcătoare tocmai datorită propriilor disfuncționalități. Cu toate acestea, știu că eu voi fi judecată mai aspru tocmai datorită faptului că n-am avut disfuncționalitățile „potrivite” de a intra măcar într-o relație. Eu sunt prima care mă judec. Nu există jignire pe care eu să nu mi-o fi spus în toți acești ani. Tocmai de aceea am curaj, pentru că știu cum e să te pui la pământ, știu cum e să te aperi, știu cum e să te minți și știu cum e să îți arunci în față adevăruri dureroase. Ce știu însă este că am dreptul să fiu om ca oricare altul, că povestea mea nu e numai a mea și că nu e o singură poveste. Noi, cei care nu avem pereche, suntem la fel de ciudați și de frumoși ca ceilalți 🙂 That is my meaning, I’ll do my best to get it across.