De necitit când ai o zi proastă…sau una bună :)

De când am început să scriu pe blog, mi-am promis că următorul articol va fi pe un ton mai optimist, poate avantajele celibatului, poate some science sau funny dating stories. Dar am găsit un text mai vechi care se potrivește aici și se potrivește cu starea mea de spirit. Poate mai are cineva chef de melancolie?

Umbra singurătății

Câteodată mă mir de mine cât de bine pot să ignor elefantul din cameră. Cât de adaptată pot să par, de elegantă, de ok. Mă admir pentru asta. Și de multe chiar sunt așa, mă uit la mine și îmi dau seama că semăn cu persoana care vreau să fiu. Dar elefantul din cameră, umbra, e mereu acolo, o simt în măduva oaselor și mă atacă atunci când defensele nu mai merg. De obicei merg, umbra rămâne umbră. Am mai multe mecanisme defensive, unele adaptative și bune, altele…discutabil:

  • Eu sunt altfel decât restul fetelor, nu neapărat mai rea
  • Eu promovez un stil de viață diferit
  • Nu am unde, nu am ocazia, va veni vremea
  • Mă țin tot timpul ocupată, lucrez mult, seara mă duc la sală, în weekend ies în oraș, nu cumva sa ajung prea devreme acasă

Reușesc să funcționez așa destul de bine, îmi spun chiar că uite, nu e viața mea perfectă, așa dacă te gândești, mulți oameni au probleme mult mai mari. Și fetele măritate au probleme și ele trebuie să accepte ideea că this is it, acesta e bărbatul tău și asta e viața ta. Poate visai tu altceva când erai tânără, dar uite că vremea s-a dus și this is what you got și viața pe care ți-ai dorit-o nu va mai veni, niciodată, etern niciodată. Cum poți să trăiești cu asta? Eu măcar mai am speranță. Asta ar putea să fie povestea vieții mele, o viață neasumată, în speranța că visele se împlinesc.

Defensele mele, cum spuneam, sunt pe an ce trece mai eficiente. Cu fiecare rid și cu fiecare fir de păr alb, eu mă descopăr mai frumoasă și mai ingenuă, mai interesantă, mai încrezătoare. Și uneori, câteodată previzibil, alteori fără să-mi dau seama, defensele cad. Și vine umbra. Nu pot descrie acea durere, e atât de rea încât nu o pot trăi până la capăt. Nu, nu mă refer la momentele în care mă gândesc că nu sunt în rândul lumii, că îmi sună ceasul biologic, că ce vor întreba rudele, că să fac sau nu un copil, că voi ajunge bătrână și nefericită. Nu, e o durere adâncă și neagră, a faptului că de 12 ani nu m-a iubit nimeni cu adevărat și eu n-am iubit pe nimeni, că nu mai țin minte cum e să dormi în brațele unui bărbat și acolo să fie locul pe care nu l-ai schimba cu niciun altul. Și certitudinea că nici nu voi avea asta. E atât de mare durerea asta încât fac orice să nu o simt. Și scrisul e o apărare, dar e una bună, care lasă durerea să doară și să creeze.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s