Despre oameni se poate spune fie că vorbesc mult despre sex, fie că vorbesc prea puțin. Prea mult în glumă, prea mult pentru validare, prea mult în clișee, prea mult în preludiul unei aventuri (sic! ). Prea puțin onest, cu transparență și vulnerabilitate, prea puțin după o anumită vârstă, prea puțin în psihologia clinică, prea puțin despre lucrurile care contează cu adevărat. Predând deja de mulți ani noțiuni de terapie de cuplu, am constatat că modelele consacrate de terapie vorbesc rareori explicit despre sex. Este posibil să mergi la terapie de cuplu cu partenerul și să nu vorbiți despre sex decât tangențial sau chiar deloc. Asumpția multor modele ar fi că ceea ce contează de fapt este relația de atașament dintre parteneri iar sexul devine nesatisfăcător ca urmare a slăbirii acestei legături și se repară de la sine odată ce relația este din nou trainică din punct de vedere emoțional. Astfel, ca terapeut nu are rost să te preocupe sexul, dacă nu cumva ai de a face cu o disfuncție sexuală clară, caz în care trimiți clientul la altcineva. Glumesc, dar nu de tot. Cel puțin generația mea, am avut ca psihologi o pregătire destul de sumară în sexologie sau în psihologia sexului, ceea ce, bineînțeles, nu înseamnă că nu ne putem informa. Știința (psiho)sexologiei ca domeniu pare că vine mai mult dinspre medicină, biologie, antropologie și pare un outsider față de teoriile psihologice clasice. E prea biologică, prea evoluționistă, prea tehnică, prea simplistă și încă un tabu pentru mulți psihologi. Este greu ca profesionist să ai o atitudine naturală față de sex, pentru că nici nu este clar cum ar arăta așa ceva. Când ar trebui să îți întrebi clienții despre viața lor sexuală și mai greu, ce? Cât să insiști fără să pari deplasat? Și odată ce ai niște informații, ce faci cu ele?

Sexul este important în sine, dar este și amestecat cu emoții complicate, ceea ce îl plasează în viețile noastre pe o poziție mai centrală decât pare. Deși nu este nici pe departe sursa tuturor problemelor, viața sexuală este o sursă majoră de plăcere, entuziasm și surpriză, dar și motiv de rușine, singurătate și stres. Este un loc în care bărbați și femei, suntem vulnerabili și ușor de rănit. Dacă un partener sexual ne rănește emoțional, asta va avea consecințe – comportamentul ne va fi un pic schimbat după fiecare rană, ne vom blinda cu defense, dar nu vom vorbi cu nimeni despre asta. Evident, vorbim cu prietenii apropiați și cu partenerii despre sex – ce îți place, ce ai făcut și ce nu, ce curiozități mai are fiecare, de regulă pe un ton amuzat și jucăuș. Dar despre rănile sexuale, aproape niciodată. Despre emoțiile puternice cu care se asociază, prea puțin. Poate fi un loc al tandreței și siguranței, al fanteziei și curiozității, dar și un câmp de luptă, un spațiu ostil, arid, cu spini. Educația sexuală nu este numai despre protecție și contracepție, despre limite și consimțământ, elemente evident fundamentale, ci și despre emoție și psihologie. Sunt niște lucruri pe care cred că ar trebui să le știm despre psihologie pentru a avea o viață sexuală mai împlinită și pentru a nu lăsa în urmă răni deschise iubiților, foștilor, potențialilor și străinilor cu care avem relații intime. Unii oameni le știu în mod natural – they are blessed; alții însă nu, sau nu pe toate.

Avem foarte multe mituri împărtașite cultural despre bărbați, femei și sex pe care continuăm să le credem și pentru că nu suntem sinceri unii cu alții. Teoria scenariilor sexuale (sexual script theory) de exemplu, spune că, sub influența culturii în care trăim, ne formăm anumite așteptări și reguli legate de cum ar trebui să ne comportăm în contexte sexuale, cu precădere în funcție de gen. În acest sens, bărbații cresc cu așteptarea să aibă un rol activ, de inițiator, să fie îndrăzneți și mereu dispuși, în timp ce femeile sunt învățate să fie atrăgătoare, să își asume un rol mai pasiv și să vină în întâmpinarea dorințelor bărbatului. Sau, dacă vor să îl evite, să aibă grijă să nu îl provoace, să nu ajungă bărbatul să își “piardă controlul” din cauza lor. Mă temeam inițial că ideile din acest articol vor părea perimate generațiilor mai tinere care au mult mai multă informație și deschidere; dacă așa este, îmi pare rău dacă vă pierdeți timpul citind despre lucruri evidente. Dar, în epoca misoginismului de secol XXI (manosfera, activismul conservator), aș tinde să cred că aceste mituri sunt alive and kicking.  The Madonna. Bărbatul ușor de rănit. Expectanțe duble. Plăceri vinovate. Dezgust, rușine, frică, furie. Toate sunt ingrediente comune ale vieții sexuale.

Nu știam ce este complexul Madonna până acum câteva zile. Adică nu știam că se numește așa (https: //sites. psu. edu/aspsy/2015/10/03/madonna-whore-complex/), că de știut, îl știam. Este tendința bărbaților de împărți femeile în două categorii: partenera, soția, “mama la copii” și femeia ușoară sau „pofta inimii”. Este de fapt o dificultate de a cuprinde mental natura multifațetată a femeilor, de unde nevoie de a le așeza în categorii separate, în funcție de stereotipurile care par că le corespund. Soția devotată, curată, cea care ține casa nu este un obiect sexual, ea trebuie venerată, iubită, îngrijită în timp ce femeia promiscuă, cu care îți faci „poftele”, nu merită iubită, respectată, prețuită. În practică, asta se traduce prin distanțare fizică față de partenera pe termen lung (odată ce apar sentimentele, dispare dorința), mai ales poate după ce devine mamă, precum și prin răceală excesivă față de partenerele ocazionale. Dictonul mai general, „nu amestecăm lucrurile”, în acest caz emoțiile și sexul, probabil că este manifestarea mai comună a convingerii că o femeie cu care doar te culci nu prea merită respect și că dacă simți tandrețe, este un accident de evitat pe viitor. Desigur că majoritatea dintre noi nu credem cu adevărat în această antiteză de tip Ana și nevasta, dar asta nu înseamnă că nu ne influențează. De câte ori, bărbați sau femei, nu am desconsiderat noi o femeie pentru că face sex „prea ușor”? De câte ori tu, bărbat, ai plecat grăbit, poate cu un nod în gât, sau cinic, fără să te uiți înapoi și fără să răspunzi, din patul unei femei de care ai decis că nu e cazul să îți pese? De câte ori te-ai simțit degradată, tu femeie, pentru că ai ales să faci sex cu un bărbat care nu ți-a propus nimic “în schimb”? Nu cred că e nevoie să spun, sigur că nu toți oamenii au interiorizat dihotomia Madonna – târfa și majoritatea bărbaților, sper eu, se simt confortabil să îmbine sexul cu intimitatea.

De altfel, genul de idei derivate din complexul Madonna conturează și expectanțe duble față de sexualitatea femeilor. Dacă vor să facă sex, sunt promiscue; dacă nu, sunt pudice și frigide. Ca să faci sex cu o femeie, trebuie să o „convingi” sau mai rău, să o „vrăjești”, că altfel, de ce ar face sex? Ca și cum femeile nu ar avea dorințe sexuale firești, ci trebuie momite cu promisiuni deșarte, complimente deșănțate sau acuzate că nu știu să își trăiască viața dacă nu vin cu tine acasă sau în vreun gang la îndemână. Mai concret, ca femeie aflată în fața unui flirt, te poți intreba: ce să faci? Să faci sex, așa cum poate că îți dorești și în mod evident, își dorește și bărbatul din fața ta și să riști să îți întoarcă spatele a doua zi (sau chiar imediat) sau să nu faci și atunci să te considere o mironosiță plicticoasă? Apoi, dacă tot ajungi la sex, nu poți să te prezinți oricum; dacă au într-adevăr idei de puritate feminină sau nu, mai puțin contează, din moment ce foarte mulți bărbați sunt de fapt destul de exigenți cu performanța sexuală a partenerelor lor. De altfel, anxietatea dată de performanța sexuală afectează 6-16 % dintre femei (și 9-25% dintre bărbați, dar despre asta imediat). Poate sub influența industriei porno, făcută exclusiv pentru gustul bărbaților, unii ajung să aibă așteptări exagerate față de abilitățile tehnice și dorințele unei femei. Ca o paranteză, nu îmi dau seama câtă literatură de specialitate de calitate este pe asta, dar consensul pare să fie că bărbații au fantezii predominant vizuale, grafice, în timp ce femeile preferă poveștile țesute în jurul sexului (străinul misterios, jocuri de putere, situații inedite, sex interzis). Astfel, e mai greu să faci filme porno pe gustul femeilor. Nu că nu ar fi cerere, însă povești complicate cu amanți, magnați și tabuuri necesită recuzită și joc actoricesc, mult mai greu de obținut într-o industrie bazată pe cantitate. Astfel, femeile citesc literatură erotică sau se uită la seriale mainstream și își imaginează restul. Revenind, dintr-o cauză sau alta, femeilor li se adaugă un nou standard, acela ar performanței sexuale, lucru pentru care, sigur, poți fi și judecată. Că ești prea slabă sau prea bună la pat, ambele sunt de criticat. Sigur, nu doar bărbații au așteptări nerealiste de la femei, ci și invers. Dacă bărbații se uită la porn unde acțiunea este ceva de genul vine instalatorul și gospodina îl primește cu generozitate, femeile se uită la Outlander sau la Fifty Shades, așa că spuneți voi cine are așteptări mai mari 🙂 Standarde nerealiste și fantezii putem avea cu toții, însă este important să știm că ceilalți nu sunt datori să se ridice la înălțimea lor și că respectul pentru partener/ă (fie acesta pe termen lung sau doar pentru o noapte) presupune respectarea dorințelor și limitelor personale. Aici aș puncta însă o diferență; aceea că bărbații au mai multă forță de a-și impune așteptările, în timp ce femeile știu de la început că acestea nu vor fi împlinite. Nu e de mirare, avem antrenament de secole de visare la prințul pe cal alb în timp ce slujeam scutierului :).

O societate preponderent patriarhală, cum este încă în multe privințe și a noastră, nu e deloc permisivă nici cu bărbații, cel puțin nu în ceea ce privește performanța sexuală. Dacă femeilor li se impune dublul standard al purității și deschiderii sexuale, bărbaților li se impune standardul performanței; bărbatul ar trebui să știe ce face, să fie experimentat, să performeze. Băieții care interiorizează de mici un stereotip puternic de gen sunt atât de îngroziți de nu părea slabi, fricoși sau nevolnici astfel încât inventează experiențe sexuale absurde pentru vârsta lor. La bărbați, anxietatea de performanță este un factor cheie în disfuncțiile sexuale (ex. ejaculare precoce) și deformează de multe ori relațiile și sexul astfel încât ceea ce ar putea fi o experiența frumoasă și jucăușă devine câmp de bătălie sau balsam pentru orgoliu. Bărbații care își leagă stima de sine de performanța sexuală (sexual-contingent self worth) devin ultra-sensibili la feedback negativ, direct sau indirect și de multe ori, ajung să prefere doar acele partenere care le satisfac cel mai bine orgoliul sexual. Nu cea mai potrivită, nici măcar cea mai bună la pat, ci aceea care se arată absolut topită de performanța lor. Tema bărbatului ultra-sensibil este desigur, împărtășită și între femei, care concurează între ele, sau își ascund preferințele, propriile lor dorințe din frica de a nu leza orgoliul “extrem de fragil” al bărbatului rănit în pat. Câte femei au puterea, de exemplu, să oprească un act sexual dacă bărbatul refuză să poarte prezervativ sau se încăpățânează în aceleași gesturi ? De exemplu, sunt date care arată că femeile au o sensibilitate mai mare la dezgust iar unele acte sexuale activează această emoție și în prezența atracției fizice. Deci nu e vorba despre atracție sau lipsa ei, ci despre faptul că fluidele corporale provoacă involuntar repulsie. Uneori e atât de simplu. Nu blocaje psihologice, nu frâne morale, ci emoția bazală a dezgustului pe care nu o poți controla. Desigur, operând în paradigma ultra-sensibilității masculine, femeile nu spun asta (de înțeles, pentru că mesajul nu ar fi bine primit, în aceeași logică) dar o simt, iar ceea ce resimte bărbatul este o reticență care, iarăși, îl jignește. Pe acest teren minat, nu e de mirare că femeile variază extrem de mult; unele au o sensibilitate mai scăzută la dezgust și se simt confortabile cu toate actele sexuale, altele au o sensibilitate mai mare dar reușesc să se prefacă destul de bine iar altele nu. Sigur, tema sensibilității masculine merge mult dincolo de asta; crescute de mici să menajăm aceste sensibilități, ne ferim să ne exprimăm emoții, preferințe, dureri, neplăceri, nu cumva să nu călcăm pe bec. Desigur că intimitatea este un subiect sensibil și nici o femeie nu ar lua ușor o critică la adresa performanței ei sexuale însă, și îmi pare rău că generalizez, bărbații nu prea se sinchisesc de asta, cel puțin nu cu femeile pe care nu le “respectă”.

Dacă tot am vorbit despre așteptări, este însă bine de știut că rușinea pe care o simt femeile frecvent în legătură cu propriul corp (defecte hiperbolizate, îngrijorări că partenerul va vedea părți ale corpului pe care le considerăm urâte, neatrăgătoare) nu este chiar justificată din perspectiva așteptărilor masculine. Deși pot avea preferințe clare în ceea ce privește atractivitatea partenerei de viață, bărbații nu sunt de fapt atât de critici cu partenerele sexuale; so basically, dacă un bărbat a ajuns în pat cu o femeie, cel mai probabil nu o consideră respingătoare și un centimetru în plus pe coapse sau mai știe cine ce nu e un factor decisiv. De altfel, idealul de a fi cât mai slabă este interiorizat mai mult de femei decât este pretins în realitate de bărbați. Există chiar date de cercetare care arată că arousalul sexual îl face pe bărbați mai puțin critici, mai puțin sensibili la dezgust și mai non-selectivi. Odată ce își revine, din prisma sinelui social, un bărbat poate să gândească “nu îmi place de ea, nu îmi place cum arată”, însă strict pentru sex, prea puțin contează.

Acestea fiind spuse, ar mai fi multe altele de spus. Însă ce vreau să spun este că ne lăsăm prea deseori prinși în scenarii sexuale care împiedică comunicarea onestă dintre noi, autenticitatea și naturalețea experiențelor sexuale de care altfel ne-am putea bucura mai mult, în relații sau nu. Avem libertate și totuși nu reușim să comunicăm, să ne privim în ochi ca ființe umane, să ne respectăm și să înțelegem pe deplin că sexul este (trebuie să fie) un act consimțit, între adulți. Nimeni nu profită de nimeni, nu are unul mai multe drepturi decât celălalt, amândoi trebuie să dea și să primească și să se bucure cu naturalețe. În fine, we cannot cater for everyone and that’s ok. Nu suntem datori să îndeplinim fantezii în care nu credem și nici nu trebuie să așteptăm asta la rândul nostru. Dacă este să devenim mai jucăuși, mai creativi, mai liberi, asta se face doar într-un context de siguranță emoțională pe care îl putem crea în relații, în căsnicii dar și în orice tip de raport pe care îl putem alege ca adulți.

Readings:

Ariely, D., & Loewenstein, G. (2006). The Heat of the Moment: The Effect of Sexual Arousal on Sexual Decision Making. Journal of Behavioral Decision Making, 19(2), 87–98.

Bockaj, A., Muise, M. D., Belu, C. F., Rosen, N. O., & O’Sullivan, L. F. (2025). Under Pressure: Men’s and Women’s Sexual Performance Anxiety in the Sexual Interactions of Adult Couples. The Journal of Sex Research, 62(8), 1442–1454.

Bareket, O., Kahalon, R., Shnabel, N. et al. The Madonna-Whore Dichotomy: Men Who Perceive Women’s Nurturance and Sexuality as Mutually Exclusive Endorse Patriarchy and Show Lower Relationship Satisfaction. Sex Roles 79, 519–532 (2018)

Grauvogl, A., de Jong, P., Peters, M. et al. Disgust and Sexual Arousal in Young Adult Men and Women. Arch Sex Behav 44, 1515–1525 (2015).

Peter J. de Jong , Mark van Overveld & Charmaine Borg (2013): Giving In to Arousal or Staying Stuck inDisgust? Disgust-Based Mechanisms in Sex and Sexual Dysfunction, Journal of Sex Research, 50:3-4, 247-2

Nu o dată mi-au apărut pe TikTok dezbaterile lui Charlie Kirk și nu o dată i-am răspuns în gând, cu intenția de a scrie un articol despre toate pozițiile controversate pe care le împărtășea despre femei, feminism, căsătorie, copii și multe alte lucruri. Ca să fie clar, moartea lui m-a șocat și întristat, iar faptul că nu am fost de acord cu el în privința a mai nimic nu mă împiedică să mă gândesc la el ca la un om care a încercat să facă, după standardele comunității lui, bine. Îi respect ambiția de a dezbate poziții liberale într-o lume în care majoritatea se rezumă la a judeca de la distanță; e plin internetul de ultra-conservatori (ca să folosesc un cuvânt academic) care împrăștie conspirații și ură în bula lor, dar și de „poliția gândirii” de stânga, ultra-sensibilă la orice posibilă ridicare din sprânceană.

Poate cu atât mai mult acum, îmi vin în minte lucruri pe care le-a spus și la care cred că am datoria (eu, ca și mulți alții) să ofer un răspuns. Nu voi comenta toată activitatea lui și nici toate pozițiile pe care le-a susținut, ci mă voi referi doar la ce spune această linie de argumentare (nu doar el, ci curentul conservator pe care l-a reprezentat) despre femei, feminism și locul lor în societate.

---

1. Principala menire a femeii este să nască și să crească copii, iar cariera nu poate fi un obstacol

Aflăm aceste lucruri și de la bărbați conservatori, dar și de la femei care, desigur, deși își asumă o retorică tradiționalistă, nu trăiesc chiar ceea ce predică. O tipă influencer care îți explică cum se dedică 100% copilului, cum face mâncare sănătoasă și cum arată viața ei de soție tradițională, de fapt are un job. Poate că pare simplu să fii influencer, dar nu este; cel puțin ca timp, postările sunt extrem de time-consuming, mai ales că trebuie să o faci zilnic și la un nivel rezonabil de calitate. Poate îmi explică și mie o mămică perfectă, care își filmează copilul în timp ce se joacă cu cuburi bio-eco din lemn, în liniște deplină, cum de copilașul nu vine direct către telefon sau aparatul de filmat să strice cadrul. Ca să nu mai vorbim că, în mod ipocrit, cariera de influencer tradwife îți satisface și orgoliul de conservatoare, dar și dorința de afirmare și succes, prezentă (oricine orice ar spune) și la femei.

Foarte mult se reduce, din nou, la bani – modelul femeii care stă acasă poate funcționa doar în gospodăriile foarte prospere; noi, în România, nici nu putem să ne punem problema. Dar, pentru că retorica asta a fost gândită pentru Statele Unite, voi da un argument de acolo, și anume been there, done that. Familiile în care femeia stătea acasă erau regula și nu excepția în vremuri în care, în blocul de est, industrializarea le trimitea pe bunicile noastre la muncă. Și nu a fost destulnici acolo: femeile au vrut mai mult, dând naștere feminismului de valul doi.

Dacă genul acesta de viață ar fi fost atât de minunat, nu s-ar fi deranjat nimeni, însă nu a fost. Într-o societate în care căsătoria este norma, iar femeile sunt privite cu suspiciune pe piața muncii, fericirea ta depinde mult prea mult de soțul tău – e ambițios? te mai iubește? ca să nu mai vorbesc de lucruri mult mai grave – te rănește, te abuzează? Familia tradițională funcționează bine doar dacă este picture perfect – bărbat muncitor, familist, cu bani, suportiv, noroc în viață, comunitate strânsă etc. Și nici atunci, dacă tu îți dorești altceva și ai alte ambiții.

Într-un context mai larg, cred că revigorarea acestor mesaje despre rolul femeii este răspunsul unor facțiuni conservatoare la criza demografică – ideea fiind să le forțăm (ideologic, dar și concret, prin restrângerea drepturilor reproductive) pe femei să aibă mai mulți copii, pentru că multe „trag chiulul” și evită, sau au doar un copil în loc de doi sau mai mulți.

Poate statul ar trebui, în schimb, să le ajute mai mult pe femeile care chiar vor copii, dar nu își permit – culmea, nucleul conservator din SUA e și împotriva beneficiilor sociale acordate de stat, cum ar fi concediul de maternitate sau facilități gratuite de day care. Deci vrem mai mulți copii, dar numai din familii în care mama își permite să stea acasă. Just saying.

---

2. Femeile ar trebui să prioritizeze căsătoria, nu cariera, iar singurul scop al colegiului este de a găsi un soț

Imaginează-ți că ești o fată în sistemul educațional american și, atunci când îți proiectezi viitorul, te gândești desigur la locurile unde ai putea găsi un soț bun, care să te întrețină. Ajungi la concluzia că mai bine ar fi să mergi la colegiu – și încă la unul de elită – unde ai avea șansa de a întâlni băieți de familie bună, viitori politicieni, avocați sau medici de renume. Te spetești muncind pentru scorurile la SAT, te implici în o sută de activități extra-curriculare care să dea bine pe aplicație, te consumi scriind eseuri și ești, în fine, admisă la un colegiu de top. Acolo, iarăși muncă, lectură, cercetare, nopți nedormite, examene grele, pentru că profesorii nu presupun că ești acolo doar pentru a-ți găsi un soț – ei cred că vrei să practici o meserie pentru care chiar ai nevoie de cunoștințe.

Poate, în ciuda eforturilor tale, nu găsești un potențial soț chiar de la început, pentru că tinerii sunt încă în faza de explorare, așa că trebuie să mergi și la graduate school (la noi ar fi master/doctorat). Iarăși aplicații, interviuri, muncă de convingere că te interesează subiectul și că vrei o carieră – probabil nu ar fi impresionați dacă le-ai spune adevărul: „vreau să vin la Harvard Law ca să cunosc un tip deștept, de preferință și bogat”. Să spunem că intri și, din nou, viața ta e acaparată de lectură, internships și examene, pentru că altfel nu faci față. Adormi cu capul pe birou în bibliotecă și iei pe ascuns amfetamine ca să ții pasul cu ritmul de învățare, alergi de la un grup de studiu la altul și toate astea… doar pentru a fi în proximitatea potențialilor soți.

Poate colegul tău, cu care ți-ai împărtășit notițele săptămâna trecută, e un potențial. Nu e mai deștept ca tine, dar e ok și va face carieră pentru că e bărbat, în timp ce tu vei fi o veritabilă tradwife și vei privi în urmă cu compasiune la anii pe care i-ai muncit la colegiu, învățând lucruri de care ai nevoie doar în măsura în care John are nevoie de o conversație stimulativă pe verandă.

Pe bune, gândește cineva așa? Dacă totuși da, atunci sigur, merită tot efortul, dacă you come from money :).  pentru că, dacă nu, sigur că îți pui problema lui Johnny care, în culmea succesului, la 45 de ani, poate alege să își împartă viața cu o altă femeie, mult mai tânără, care și ea prioritizează găsirea unui soț – de ce nu chiar al tău?

Dincolo de pasiunea evidentă pentru un anumit domeniu, care ne împinge să alegem poate un colegiu competitiv și o carieră, și drive-ul de a reuși pe care îl putem avea fiecare, femei sau bărbați, avem nevoie și de o plasă de siguranță. Culmea, în rândurile conservatorilor (look at the top) sunt destui bărbați divorțați, așa că atunci când prioritizezi găsirea unui soț în detrimentul carierei, ai în vedere și acest aspect – căsătoria nu e sacră pentru nimeni, indiferent ce declară în public. De altfel, găsim multe power couples și în rândul conservatorilor (Erika Kirk e ea însăși un exemplu de ambiție academică și profesională), deci, pentru cine sunt aceste texte?

---

3. Feminismul este o minciună și femeile singure, fără copii, sunt cea mai nefericită categorie demografică

Feminismul a apărut tocmai ca reacție la o societate patriarhală, construită pentru nevoile bărbaților. Și nu a fost un moft, ci o necesitate. Pentru că, din păcate, fără îngrădiri, bărbații nu s-au comportat prea frumos cu femeile în istorie, nici măcar în mediile privilegiate. În loc de prințul din poveste, micile prințese au fost măritate cu forța cu bărbați de vârsta bunicului, obligate să nască de la 13 ani și persecutate dacă nu dădeau naștere unui moștenitor de sex masculin. Altele au fost arse pe rug, închise sau scoase cu forța din mănăstiri, îngrădite în munci prost plătite, măritate din nou cu forța dacă aveau ghinionul (sau norocul) de a rămâne văduve – epuizate de munci casnice, de nașteri repetate, bătăi și alte lucruri.

Dacă ceva s-a schimbat, s-a schimbat datorită feminismului, care a produs schimbări legislative menite să protejeze femeile sau măcar să le ofere dreptul de a fi tratate ca ființe umane. Până aici, chiar și conservatorii sunt de acord: feminismul de valul I (dreptul la proprietate, dreptul de vot, egalitate în fața legii) a adus femeilor niște drepturi fundamentale fără de care societățile moderne nu mai pot funcționa. Feminismul de valul II a pus însă problema mai departe – femeile au nevoie și de drepturi egale pe piața muncii și de libertate reproductivă – accesul la contracepție și întrerupere de sarcină.

Cariera și independența au devenit, în timp, valori feminine datorită feminismului de valul II și aici conservatorii au din nou o problemă, mai ales în contextul crizei demografice. Dacă femeile și-ar vedea de treaba lor în familie, această problemă nu ar exista, nu? Charlie aducea argumentul că este chiar mai bine pentru noi să ne rezumăm la rolurile tradiționale, pentru că – spune el – femeile singure și fără copii sunt cea mai nefericită categorie demografică. Este adevărat că multe studii au găsit că femeile căsătorite cu copii au un nivel mai ridicat de satisfacție cu viața, găsindu-și mai ușor un sens, în raport cu cele necăsătorite. Este însă la fel de adevărat că femeile singure raportează niveluri mai ridicate de fericire decât bărbații singuri. Dacă este să fii single, mai bine să fii femeie. Așa că retorica aceasta retrogradă nu este nicidecum despre femei și fericirea lor, ci tot despre bărbați. Pentru că, din nou, dacă femeile și-ar vedea de treaba lor și ar prioritiza căsătoria, nu ar fi atâția bărbați singuri și nefericiți.

---

4. Avortul ar trebui interzis în orice circumstanțe

Întrebat, într-una dintre dezbateri, dacă și-ar obliga fiica de 10 ani să păstreze o sarcină provenită dintr-un viol, Charlie a tresărit, dar a spus yes, the baby would be born. Aceasta cred că a fost una dintre cele mai dure poziții pe care și le-a asumat și pentru care a primit nenumărate critici. Nu le reiau, după cum nu reiau nici argumentele pentru care o femeie trebuie să aibă libertatea de a păstra o sarcină sau nu.

Spun doar atât: pentru el, aceasta este o problemă teoretică. Dacă ar fi dorit, și-ar fi permis să angajeze pază 24/7 pentru fiica lui, ar fi putut să o crească într-un turn de fildeș, pentru că un om cu resurse imense poate face mult mai multe pentru copiii lui decât un om care nu are nimic. Cu alte cuvinte, fiica lui nu ar fi trăit în aceleași condiții vulnerabile ca fetele cărora li se întâmplă mai des asemenea grozăvii. Deși nimeni nu poate fi 100% ferit, realitatea se vede diferit dintr-o familie bogată și influentă decât dintr-una săracă și dezmembrată. So, răspunsul mai onest la întrebare ar fi fost: „da, fiica mea ar păstra copilul, dar ea nu va ajunge în această situație ipotetică, pentru că eu am resurse să o protejez și pot controla oamenii cu care vine în contact.”

---

În concluzie

Atenție la pozițiile ultra-conservatoare, pentru că ele sună bine dintr-o singură parte – dacă ești din grupul majoritar, dacă ai religia potrivită, resursele potrivite, dacă ești familist, dacă îți place să judeci și nu te temi să fii judecat și, desigur, dacă ai genul potrivit, pe care ți-l asumi în modul potrivit.

Ca femeie, poți să îți manifești feminitatea în mai multe feluri – la fel și maternitatea. Nu trebuie să fii o gospodină tradițională, nici o femeie de carieră, dacă nu dorești asta. Dacă ar fi însă să aleg, m-aș uita la fiica mea (acum copil mic) și m-aș întreba: pentru ea, neavând niciun control asupra viitorilor ei parteneri, ce mi-aș dori? I-aș spune să riște totul în brațele unui bărbat puternic (pe care trebuie să lupte din greu ca să-l găsească) sau i-aș spune să devină, în primul rând, un individ autonom și o persoană împlinită prin sine însăși? Mai departe, aș fi mulțumită să știu că mica mea școlăriță, care pleacă dimineața cu ghiozdanul în spate, după ce s-a străduit să învețe, a devenit casnică? Dacă da, în ce condiții? Pentru că nimeni, oricât de nostalgic, nu cred că ar vrea să își vadă fetița în ipostazele bunicilor sau străbunicilor noastre – cu mâinile aspre de spălat, obosite, aduse de spate, stoice, fără fard, fără machiaj.

Se discută tot mai des despre droguri și trebuie să recunosc că adicțiile/ tulburările legate de consumul de substanțe nu au fost în prim-planul intereselor mele profesionale de-a lungul timpului. Am considerat că nu știu suficient pentru a-mi da cu părerea pe un subiect atât de important și evident, nu am devenit între timp expert peste noapte. Un curs mai târziu https://www.coursera.org/learn/addiction-and-the-brain/ completat de puțină lectură mi-a dat însă curajul de a răspunde la niște întrebări pe care mi le-am formulat în minte văzând discuțiile despre consumul de droguri din spațiul public. Care sunt drogurile despre care vorbim? Care sunt cauzele consumului și poate, mai important, cauzele dependenței? Ce pot face programele de prevenție și tratament? De la început, aș spune că mă deranjează ipocrizia, ignoranța și lipsa de nuanță cu care jurnaliștii și diverși invitați ai lor tratează de multe ori subiectul. “Drogurile”, acest „flagel” care se întâmplă altora, „bau-baul” cu care speriem părinții, fără să vorbim despre diferențele dintre substanțe și clase de substanțe psihoactive (cam 10: alcool, nicotină, cafeină, cannabis, stimulante, opioide, halucinogene, benzodiazepine, inhalante, altele), ca să nu mai spun de perplexitatea cu care sunt prezentate cazuri de consum de droguri, ca și cum niciodată nu au văzut așa ceva. În generația mea, într-adevăr, înafară de alcool și țigări, alte droguri nu prea se consumau, cel puțin nu în cercurile obișnuite. La cei cu 10 ani mai tineri (ca să nu mai vorbesc de cei și mai tineri decât ei) însă, peisajul s-a schimbat.  Consumul anumitor substanțe a devenit comun – mai ales cannabis dar și amfetamine (stimulente) sau MDMA (Ecstasy – stimulent halucinogen). A spune astăzi la 30 de ani că tu habar nu ai despre droguri, în contextul în care tu te învârți la evenimente în cercuri sociale mondene, este o minciună. A vorbi despre droguri ca tânăr la fel cum ar face-o o persoană cu 30 de ani mai în vârstă, care chiar nu a fost expusă la acest fenomen, este o ipocrizie. Valabil și pentru jurnaliști și pentru psihologi și pentru politicieni. Nu vreau să fiu rea, dar poate tocmai aseară ai fost la un party unde se consumă substanțe, sau poate chiar tu ai luat ceva, iar acum începi un headline cu „flagelul drogurilor”. Lăsând ipocrizia la o parte, iată pe scurt ce fel de informații mi-aș dori să aflu de la oameni care știu mai multe decât mine.  

1. Cum diferă efectele drogurilor în funcție de clasă și tipul de substanță?

Drogurile diferă între ele în funcție de clasa din care fac parte, ceea ce ne dă o idee despre la ce tip de efecte imediate ne putem aștepta. De exemplu, cocaina este un stimulant, ceea ce dă o senzație de euforie și omnipotență, iar heroina este un opioid, ceea ce oferă o reducere a suferinței, pe lângă o senzație de căldură și siguranță. Halucinogenele (LSD, PCP) alterează percepțiile și pot provoca experiențe senzoriale insolite, filozofice, în sens bun sau rău. Cannabisul are efecte mai diverse, pe unii îi relaxează sau amuză, altora le induce paranoia. În mod evident, drogurile diferă în ceea ce privește mecanismul de acțiune – toate afectează (și) circuitul dopaminei (neurotransmițătorul dominant în circuitele din creier responsabile de procesarea recompensei), însă nu toate în aceeași măsură și la fel de direct. Substanțele au efecte diferite în funcție de cum acționează asupra neurotransmițătorilor și pentru cât timp – de exemplu, metamfetamina (stimulant) are un efect mult mai îndelungat decât al cocainei, ceea ce o face un drog mai periculos. Un mecanism prin care drogurile devin adictive se leagă de tocirea capacității sistemelor de procesare a recompensei (ex. stimulante) – creierul devine insensibil la recompense naturale, cum ar fi hrana sau evenimentele sociale. În cazul opioidelor (heroină, fentanyl), creierul încetinește producția internă de endorfine naturale și receptorii opioizi mu se adaptează noilor substanțe și vor mai mult, ceea ce duce la simptome puternice de sevraj la înceterea consumului. Mulți consumatori ajung deci să ia substanța nu pentru high, ci pentru a evita the low. De aici rezultă că drogurile au și un potențial adictiv diferit – de câte doze este nevoie pentru ca un utilizator să devină dependent fizic (engl. dependent) și/sau să consume compulsiv substanța în ciuda efectelor ei negative (engl. addict). De exemplu, cannabisul este mai puțin adictiv decât alte droguri, majoritatea utilizatorilor nu dezvoltă dependență, în timp ce fentanylul are în acest sens un potențial foarte nociv. Alcoolul, deși poate avea efecte devastatoare, este un drog legal pentru că în general nu dezvoltă dependență în absența unor factorii de risc serioși. Bine, și pentru că e cu noi de multă vreme și îl cunoaștem. Fumatul e de asemenea cu noi de multă vreme – nicotina este un stimulent care afectează și el receptorii dopaminei – creierul învață să îl vrea deși senzația subiectivă de high este mult mai mică decât la alte droguri, iar funcțiile executive nu sunt afectate. În fine, unele droguri sunt mai toxice decât altele – produc efecte periculoase, rămân active în corp mai multe ore sau chiar zile, au un risc letal la supradoze, etc. Și aici, dacă pot să mă exprim așa, natural is better 😊 Drogurile sintetice, de laborator sunt în general mult mai puternice decât cele clasice, derivate din substanțe naturale, produc mult mai des efecte nedorite, riscul de supradoză este uriaș, neștiind nici dacă a greșit laboratorul sau nu în prepararea lor. Un mare semn de exclamare în dreptul a ceea ce numim designer drugs – sunt de multe ori droguri făcute din substanțe legale (în sensul că nu au fost încă ilegalizate), care pot fi comandate pe internet sau făcute în casă. La toate riscurile menționate, se adaugă acela că vorbim despre substanțe necunoscute de nimeni – exista riscul de a ajunge la urgență și doctorii să nu știe ce e cu tine, pentru că toate testele clasice de screening ies negativ. Also, în timp ce poliția caută fire de cannabis pe la festivaluri, sunt tineri care mor pentru că au luat săruri de baie (bath salt este denumirea unui astfel de drog, fără legătură cu produsul, dar cu efecte oribile https://www.pbs.org/newshour/spc/multimedia/bath-salts/ ). În paranteză, aș spune că multe dintre efectele drogurilor clasice se cunosc în detaliu din studii le animale  – deși nu putem extrapola automat la oameni, astfel de studii oferă perspective foarte nuanțate despre felul în care drogurile afectează funcționarea – de exemplu, răspunsul de auto-administrare de droguri la șoareci este mai frecvent pentru ce tip de substanță (un indicator al potențialului adictiv)?. Cu cât drogul este mai nou, cu atât se știu mai puține inclusiv pe această linie de cercetare. În fine, să nu uităm că în fiecare clasă de substanțe psihoactive există și medicamente, utilizate în scopuri medicale cât se poate de legitime, care pot da însă dependență. De exemplu, în cazul benzodiazepinelor (ex. anxiolitice), dependența este un risc asumat iar reducerea dozelor se face treptat, la indicația medicului psihiatru. În unele cazuri, utilizarea medicală a acestor substanțe a scăpat pe alocuri de sub control (vezi criza opioidelor din SUA). Nu mai are rost să spun, ce iese când le combini, cum în mod frecvent fac unii consumatori. Ca să cunoști aceste efecte, trebuie ori să fii specialist în toxicologie ori un utilizator foarte informat (glumesc, și ei se pot înșela, deși am văzut discursuri foarte bine documentate).

              Nu vreau să mai fac mult pe deșteapta repetând informații despre toxicitatea drogurilor evident luate din altă parte, de aceea indic o sursă credibilă, National Institude on Drug Abuse (SUA) https://nida.nih.gov/research-topics. Vreau să insist însă asupra unei idei – a trata drogurile ca pe un monolit este o mare greșeală. Cineva care fumează un joint la un festival nu este la fel cu cineva care se confruntă de ani de zile cu dependența de droguri de mare risc (ex. opioide, stimulante, droguri de sinteză) la fel în termeni de factori de risc și consecințe pentru sine și pentru alții. Deși toate toate drogurile ar trebui evitate, minimizând diferențele dintre ele ajungem să nu cunoaștem de fapt problema și să ne mulțumim cu răspunsuri simple, generice, gen „toleranță 0”. De fapt, ce ne îngrijorează atunci când vorbim despre droguri la tineri și adolescenți? Un răspuns onest la această întrebare nu poate ocoli esența – de fapt, unde e problema? Care sunt drogurile cele mai consumate pe grupe de vârstă și medii sociale și de ce? Care sunt drogurile asociate cel mai adesea cu comportamente de risc (ex. condus sub influență) și risc vital? Și un gând final – să nu ignorăm alcoolul la vârste tinere  -de cele mai multe ori, este primul drog consumat, care ajunge în postura de gateway drug – deschide calea spre droguri mai serioase și interacționează cu ele (cum mi-a spus odată un client, eu nu mă droghez de obicei, numai când sunt beat).

• Care sunt cauzele consumului și dependenței de droguri?

Deși văd mulți psihologi care par să fi uitat ce au învățat la facultate despre determinarea multifactorială a tulburărilor mentale, trauma nu este răspunsul la toate întrebările și nici în ceea ce privește consumul de droguri; deși este un factor, nu este nici pe departe singurul. Simplificând lucrurile, putem spune că mai ales în ceea ce privește consumul abuziv și dependența, factorii de risc și de protecție se pot grupa în biologici, de personalitate și de mediu. Cu cât mai mulți factori de risc se întâlnesc într-un individ, cu atât mai mare este probabilitatea ca acesta să devină dependent, desigur, ținând cont și de substanțele pe care le folosește. Nimeni nu este însă 100% ferit de risc, după cum nimeni nu este de dinainte condamnat. Este vorba doar despre faptul că trebuie să abordăm fiecare caz în parte, analizând atent dinamica acestor factori în fiecare individ – există mai multe rute spre consum abuziv și dependență, nu una, nu două, ci mii.

1. Biologia și genetica. Am auzit, chiar la emisiuni cu pretenții, că factorii genetici nu contează în adicții iar acest lucru este fals. Nu este doar o exagerare (ca în incriminarea traumei pentru orice), ci pur și simplu fals. Factorii genetici contează în proporție de 40-60 % în dependențe; consumul de alcool și droguri tinde să se aglutineze în familii, iar studiile de adopție indică, de exemplu, că acei copii adoptați la naștere din familii de alcoolici în familii fără consum de alcool au un risc de patru ori mai mare să devină alcoolici la maturitate în raport cu frații lor crescuți în aceeași familie. Ce moștenim de fapt sunt mutații la nivelul anumitor gene care reglează funcționarea receptorilor pentru neurotransmițători ca dopamina, receptorii opioizi mu, nicotină (ACTH), dar și indirect, vulnerabilități pentru trăsături de personalitate predispozante sau tulburări psihice comorbide (tulburări de personalitate, depresie, anxietate). Deci, influența factorilor genetici nu este doar directă, prin afectarea modului în care funcționează creierul, ci și indirectă, prin intermediul trăsăturilor de personalitate cu influența biologică (ex. impulsivitatea, neuroticismul) și al comorbidităților.
2. Personalitatea și tulburările comorbide

Mai aproape de domeniul nostru, regăsim ca factori de risc trăsături de personalitate ca impulsivitatea, căutarea de senzații, dar și probleme mentale ca deficitul de atenție, depresia și anxietatea. Spuneam că rutele spre dependență sunt diverse; astfel, unii ajung să ia droguri pentru distracție și senzații tari iar alții mai mult ca o formă de auto-medicație. Așadar, atât problemele de externalizare, asociate impulsivității și agresivității, cât și cele de internalizare (depresie, anxietate) pot stimula și întreține consumul de substanțe. Influența experiențelor aversive timpurii (a traumei, în termeni generici să spunem) se exercită și în acest mod – afectează procesarea normală a recompensei și am nevoie de supra-stimulare ca să mă simt normal. Sau consum substanțe pentru a-mi alina durerea sau a-mi reduce anxietatea socială. Astfel, trauma există și produce efecte, să nu presupunem însă că este singura rută spre consum, ingorând alți factori importanți (cum ar fi genetica, alți factori de personalitate și de mediu).

• Factorii de mediu

Dacă nu ar exista droguri, nu ar exista dependențe, deci sigur, primul și cel mai important factor de mediu este disponibilitatea drogurilor. Însă, oricât de evidentă este influența lor nocivă și oricât de mare motivația a le face să dispară, acest lucru nu se poate. Unde este cerere, este piață și aș spune în acest caz și invers, unde este piață este cerere. Drogurile nu vor dispărea chiar și pentru motivul că, din păcate, apar mereu substanțe noi, de sinteză, iar legislația nu apucă să țină pasul cu toate invențiile din subsoluri în a interzice, incrimina, urmări pe cei care le produc, vând, promovează, etc.

Asta nu înseamnă că nu se poate face nimic, dar mă alătur și eu celor care spun că ar trebui ca poliția să se concentreze pe rețele de traficanți și nu pe consumatori și ca o direcție separată, pe proximitatea școlilor, online, tot ce înseamnă trafic direcționat către minori. Pentru că știți ce alt factor influențează puternic probabilitatea de a deveni și rămâne dependent? Vârsta consumului. Cu cât este mai timpurie, cu atât este mai rău și e mai probabil ca dependența să rămână la vârsta adultă (deci dacă tot vrei să încerci ceva, morala ar fi să aștepți până după 20 de ani). Presiunea grupului este un alt factor, evident, cu atât mai mult cu cât atinge apogeul la vârsta adolescenței. Avem oricum în adolescență un cocktail de peer-pressure, impulsivitate, cortex prefrontal/auto-control insuficient dezvoltat, dorința de explorare, detașarea față de figurile de autoritate care fac mai probabil consumul. Factor in predispoziția biologică, droguri de mare risc și vârsta scăzută a consumului and you’ll likely have an addict.

• Care sunt factorii de protecție?

După cum avem factori de risc care ne predispun la consum și la dependență, avem și factori de protecție care la rândul lor pot fi biologici, psihologici și de mediu. Spre exemplu, unele persoane metabolizează mai greu alcoolul, ceea ce îl face mai puțin dezirabil. De asemenea, nefumătorii au de multe ori o variantă diferită a unei gene responsabile de metabolizarea nicotinei față de fumători, situație similară și în cazul altor tipuri de receptori. Astfel, unele persoane au avantajul biologic că și dacă se expun consumului, au o probabilitate mai mică de a dezvolta dependență. Alți factori de protecție dovediți sunt nivelul de auto-control, rezultatele academice bune, medii bogate în resurse (nu doar financiare ci și de timp liber), o relație sănătoasă cu părinții, caracterizată de căldură dar și de limite adecvat impuse și monitorizare.

După cum spuneam, în adolescența mea nu prea se vorbea despre droguri și dacă se vorbea, era vorba de copii “de bani gata” (sau cel puțin aceste cazuri ajungeau cunoscute). Este statutul socio-economic ridicat un factor de risc? Da și nu, da pentru că ești vânat de dealeri și nu pentru că, din păcate aș spune, drogurile au devenit tot mai accesibile iar faptul că nu ești bogat nu mai este deloc un factor de protecție. Ca să nu uităm de drogurile făcute în casă după rețete, designer drugs, etnobotanice. De fapt, per ansamblu, statutul economic scăzut este un factor de risc pentru consumul de substanțe, mai ales cel episodic și frecvent (mai puțin consumul experimental, https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC7068584/ ). Ca să fie și mai rău, drogurile ieftine, de sinteză, sunt mai periculoase decât cele pure (ex. cocaina) din cauza toxicității mai mari și a riscurilor mari implicate în prepararea lor. Din nou, cei mai vulnerabili sunt loviți mai tare.

• Ce putem face pentru prevenție și tratament?

Nu voi detalia aici și această parte, însă am reținut câteva idei de principiu:

• Prevenția se face tot timpul, de la vârste mici, sigur, în doze adecvate nivelului de înțelegere. Foarte important, prin prevenție nu ne referim la discuții interminabile despre droguri, ci foarte mult indirect, la îmbunătățirea abilităților socio-emoționale, care știm că au un impact inclusiv asupra consumului viitor. Cu alte cuvinte, ne străduim să dezvoltăm abilități bune de reglare emoțională la copiii noștri pentru a deveni mai rezilienți în adolescență.
• Prevenția se face pe niveluri – general, încercăm să prevenim consumul și specific – pentru persoane la risc sau care sunt deja consumatori. Dacă avem în terapie un adolescent care este deja consumator de substanțe, am face bine să citim specific despre ele și să venim urgent cu un plan de reducere a riscului de escaladare și supradoză (nu le amesteca, nu consuma pe fondul alcoolului, nu consuma substanțe necunoscute, niciodată singur, etc). A veni în acest caz cu un discurs paternalist gen „spune NU, toleranță 0” înseamnă să devii irelevant.
• Tratamentul de multe ori implică o combinație de intervenții medicale și psihoterapeutice, în unele cazuri este nevoie de dezintoxicare și tratament de substituție (ex. metadonă pentru a preveni simptomele de sevraj la încetarea consumului de opioide) sau de blocare a efectului drogurilor (ex. naltrexonă pentru reducerea consumului de alcool), în altele psihoterapia poate funcționa de sine stătător (ex. cannabis). Din metodele psihoterapeutice, terapia și consilierea de inspirație cognitiv-comportamentală are cea mai puternică susținere științifică https://nida.nih.gov/research-topics/treatment#psychotherapy , iar mulți pacienți consideră că și grupurile de ajutor reciproc (ex. Alcoolicii anonimi) sunt eficiente. Trebuie însă să știm că efectele intervențiilor nu merg în linie dreaptă; tratamentul este de durată, recăderile sunt frecvente și din păcate, unii nu își revin niciodată la nivelul anterior de funcționare (depinzând desigur și de tipul de substanțe și durata consumului). Asta și pentru că drogurile produc modificări structurale (arată diferit) și funcționale în creier, efecte documentate în decenii de cercetare. Mai mult ca în alte cazuri, problema poate porni psihologic, dar devine o problemă de biologie. Să ne gândim la droguri ca la niște highjackers ai sistemului nervos – se infiltrează în circuite, îl bombardează, îi împing limitele la maxim și nu își lasă să revină la normal. Cum naiba lupți cu așa ceva? Se poate, dar e greu și din păcate, puține resurse se investesc în asta, mai ales la noi, unde această populație nu generează în mod natural empatie. N-au decât să se lase, nu? Păi eu mă las, dar nu mă lasă ele pe mine, pentru că that’s what highjackers do 😊.

Viața nu decurge lin și previzibil pentru toată lumea. Avem iluzii adolescentine pentru multă vreme, cum că ceea ce nu au știut alții, noi vom ști și că, inevitabil, drumul vieții ne va duce către o familie fericită – sigur, pornind de la premisa că asta este ceea ce ne dorim. În plan romantic însă, proiecțiile tinerei nu se potrivesc cu experiențele femeii de mai târziu, care se trezește la 35 de ani întrebându-se „de ce eu?” și „de ce mie?”. Pe diverse căi, poate ai ajuns single la o vârstă la care credeai că vei avea familie și copii. Sau într-un situationship fără perspective sau într-o relație fără viitor. Dacă ți-ai dorit copii și te-ai proiectat în rolul de mamă, începe o serie lungă de nopți albe și gânduri negre, de întrebări, autocritică și, pe alocuri, panică existențială. Dacă nu vrei copii, e o non-discuție.

În fine, poate ai ajuns în punctul în care îți pui problema dacă ar trebui să încerci să devii mamă singură prin alegere (single mother by choice), asta însemnând, de regulă, părinte unic, cu sarcină concepută cu ajutorul unui donator. Dacă îți pui problema că asta este ceea ce vrei, când ar trebui să începi demersurile? Nu vreau să impun nimănui viziunea mea despre viață, dar, fiind blogul meu, îmi permit să îmi dau cu părerea. În ceea ce mă privește, aș spune că nu există „prea devreme”. Nu pentru decizia în sine, ci pentru luarea ei în considerare. Faptul că noi, femeile, putem deveni mame și fără a avea un partener este un privilegiu cu care natura ne-a înzestrat și nu, nu trebuie să ne justificăm în fața nimănui. Motivele noastre sunt la fel de legitime ca ale oricărei alte femei care dorește să devină mamă. Mi se pare important să știm că există această posibilitate, chiar dacă nu este prima opțiune. Pe mine m-a ajutat faptul că știam că este posibil să devii însărcinată cu ajutorul unui donator cu mult înainte să iau această decizie. Era ca o plasă de siguranță, la care am și ajuns să apelez.

Până la ce vârstă ar trebui să așteptăm? Mie mi s-a spus că ar fi prea devreme, la 38 de ani, să decid să am singură un copil, însă acum îmi dau seama că aș fi vrut să fiu mai tânără ca mamă. E drept că pe la 36–37 era fix perioada pandemiei, cu multe incertitudini – nu se știa cum și dacă virusul afectează fătul, era problema accesului la servicii medicale etc. Așadar, pentru mine, a fost până la urmă vârsta potrivită. Care ar fi niște criterii în acest sens? În baza a ce ar trebui să decidem dacă acesta este pasul potrivit pentru noi în viitorul apropiat?

1. Fertilitatea

Age is not just a number, 40 is not the new 30. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât mai greu este să rămânem însărcinate. Deci, pentru șanse ridicate de succes – chiar și prin metode de reproducere asistată – cu cât mai repede, cu atât mai bine. Spre exemplu, comparativ cu sub 30 de ani, când șansele de a rămâne însărcinată pe parcursul unui an în condițiile unei vieți sexuale regulate sunt de 75%, ele scad la 66% după 35 de ani și ajung la 44% la 40 de ani. Dacă vorbim despre fertilizare in vitro, șansele unei sarcini la termen în urma unui ciclu de stimulare sunt de:

• 54% sub 35 de ani
• 40% la 35–37 de ani
• 26% la 38–40 de ani
• 13% la 41–42 de ani

Cu până la 6 cicluri de stimulare, șansele la 40–42 de ani pot ajunge la 42%.
📌 Sursa: https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC5545219/

Dar mai multe cicluri implică costuri imense – atât financiare (peste 6000 de euro per încercare FIV dacă apelezi la un donator), cât și fizice și emoționale. Așadar, dacă nu vrei ca șansele tale de a deveni mamă bine după 40 de ani să se joace la loterie, mai devreme e mai bine decât mai târziu. Biologia nu este însă totul – și aici se complică treaba.

2. Banii

Începem să avem stabilitate financiară fix când capacitatea reproductivă începe să scadă. Iar pentru procedurile de inseminare, fertilizare in vitro, ca să nu mai vorbim de creșterea unui copil, e nevoie de bani. Estimativ:

• 3000 de euro proba de la donator
• 1000 de euro tratamentele de stimulare ovariană
• 2000 de euro procedura de prelevare de ovule
  plus alte costuri – tratament de menținere a sarcinii, controale medicale, analize etc.

Momentul potrivit e acela în care poți plăti totul fără să-ți dezechilibrezi major bugetul.

3. Ajutor

Vei avea nevoie. O mamă care să te ajute e perfect. Dacă nu, poate o soră, o rudă, prietene sau ajutor plătit. Vei avea nevoie zilnic, timp de foarte mult timp. În naivitatea mea, credeam că cel mai greu e în perioada de sugar mic, sub un an. Și atunci ajutorul e esențial, fără discuție. Dar devine cu mult mai greu în perioada de toddler (1–2 ani). Poate faptul că am avut un bebeluș cuminte a fost o capcană care nu m-a pregătit pentru ce urmează. Dacă crezi că ești pregătită pentru un sugar mic, crede-mă: nu ești pregătită pentru un toddler 😊 Cel puțin, asta este experiența mea.

4. Viața romantică

Ești pregătită să o pui pe hold pentru o perioadă? Spun asta pentru că nu va mai fi loc de astfel de preocupări până la multă vreme după nașterea copilului – nu vei avea nici timp, nici poate chef. Sincer, când am luat decizia, am avut o senzație de ușurare că, în sfârșit, am terminat-o cu Tinder și cu Bumble și cu Happn, și le-am șters din telefon cu mare satisfacție, după niște ani în care prea multe resurse mentale și emoționale s-au dus practic pe apa sâmbetei. Nu înseamnă că renunți de tot la iubire și nici că faci un legământ de castitate – cred că nimeni nu renunță cu adevărat la iubirea romantică. Eu, dintre toți oamenii, cu atât mai puțin. E doar o problemă de circumstanțe. Vrei să fii mamă, ai 37 de ani, în ciuda eforturilor tale ești singură – și atunci ce alegi? Eu nu am vrut să o mai ard pe Tinder încă 4 ani, până când șansele scădeau la 5%. A fost simplu din acest punct de vedere – nu a fost o renunțare la nimic, ci mai degrabă o chestiune de biologie și matematică, dacă pot spune așa.

5. Dubii, frici și mustrări de conștiință

Am dreptul să fac asta? Da, de ce nu l-ai avea? În ziua de azi, majoritatea copiilor vin pe lume în urma unei decizii – nu mai este (de regulă) o întâmplare. Nu se pune problema de „drept”: îl ai la fel ca oricare altă femeie.
Ce îi voi spune copilului? Adevărul, în funcție de nivelul lui de înțelegere. Copiii iau lucrurile mult mai firesc decât ne închipuim, pentru că nu sunt (încă) marcați de atâtea prejudecăți.
Va veni adolescența cu reproșuri dureroase? Posibil. Dar și copiii crescuți în „familii tradiționale” își rănesc părinții uneori – nu există antidot universal.
Oamenii mă vor judeca? Da, unii mai mult ca alții. Prietenii adevărați vor rămâne aproape, familia te va susține sau se va adapta. Restul se vor împărți între cei care te admiră și cei care nu te pot ierta pentru că ai îndrăznit să faci un copil fără un bărbat. Femeile te vor judeca pentru că nu dai socoteală nimănui și nu încerci să jonglezi între maternitate și feminitate, iar bărbații se vor simți atacați de simpla ta prezență – pentru că ești dovada vie că „se poate și fără”.

Voi fi o mamă bună? Încearcă. Informează-te, dar nu excesiv. Ia fiecare zi ca pe o provocare și mergi în ritmul tău. Conectează-te cu copilul și dă-ți voie să te și deconectezi. Ai grijă de sănătatea ta mintală. Pentru tine, ca mamă singură, totul va fi și mai greu, și mai ușor – depinde de perspectivă.

Îmi amintesc și acum prima postare de blog pe tema vieții de femeie single, pe care am distribuit-o anonim inițial. Anonim, pentru că eram îngrozită de posibilitatea ca eu să nu scriu bine iar textul meu să fie prea banal, prea exagerat, prea plângăcios, prea iritat, prea scurt sau prea lung; pe scurt, îmi era frică să nu mă fac de râs cu el. Pe de altă parte, eram îngrozită să mă fac de râs eu ca persoană, prin faptul că alegeam să exprim ceea ce credeam atunci a fi o mare vulnerabilitate. E o rușine să fii singură, nu trebuie să recunoști asta și nu trebuie să vorbești despre asta, cam cu ideea asta am crescut și mă și mir că am avut până la urmă curaj să scriu. Dacă ar fi însă să mă întorc în timp și să îi spun ceva femeii de 30 și un pic de ani de atunci, i-aș spune ceea ce nu aș fi crezut: devine mai ușor cu vârsta, nu mai greu.  Mi-e mult mai bine în pielea mea la 40 de ani decât la 30 și constat cu uimire că sentimentul de rușine care m-a însoțit mare parte din viață (pe tema singurătății) mă cam lasă. Datorită copilului? Datorită faptului că la 40 de ani știu cine sunt mai bine ca la 30 ? Datorită faptului că, în sfârșit, văd și beneficiile de a nu fi într-o relație?  Mărturisesc că mi-a fost foarte greu să fiu singură la 30 de ani și blogul a venit și ca un fel de consolare sau, cum a zis cineva, hrană pentru suflet.

Ca femeie singură în jurul frumoasei vârste de 30 de ani, te chinuie gânduri negre și speranțe mocnite, emoții și planuri, temeri că vei rămâne pe dinafară, neiubită, nedorită, că tinerețea se va pierde și că marea iubire, cu care ar fi trebuit să dai ture în decapotabilă prin Amalfi, nu mai vine.  La 30 de ani încă speri, lumea încă se așteaptă, ultimul tren nu a plecat încă din gară, dacă te străduiești îl mai poți prinde. E drept că n-am alergat eu după personal, ci să zicem că după Bernina Express, ce mi s-ar fi părut mie a fi o călătorie mai frumoasă prin viață. Am știut atunci și sunt cu atât mai mult de acord acum, că nu orice tren merită prins și că până și călătoria cu Bernina Express poate avea părțile ei proaste. În fine, revenind în plan concret, e mai ușor să fii single la 40 de ani decât la 30 pentru că:

1. Nu mai trebuie să dovedești nimănui nimic, nici chiar ție. Dacă a fost odată o luptă, s-a încheiat. Seri în care îmi făceam datoria pe tot felul de aplicații de dating? Nu mai, mulțumesc. Nu regret că le-am folosit, au ieșit câteva situationships de acolo și în plus, nu aveam de ales. TREBUIA să încerc. Acum nu mai trebuie, dacă la un moment dat voi dori să le reactivez, o voi face (sau nu, e genul de plan care sună ca regimul vegetarian, de dorit dar nu de făcut, poate într-o zi mă voi apuca de el, dacă se aliniază planetele).
2. Nu mai trebuie să-ți cosmetizezi viața sentimentală ca să pari mai atractivă. Nici nu ar mai conta, am un copilaș la pachet cu mine, n-ar încerca nici unul nimic, oricum.
3. Viața nu e roz nici de cealaltă parte, cel puțin nu la 40 de ani. Pentru multe dintre noi, scopul a fost mereu o relație frumoasă, care te împlinește și te completează sau măcar una care nu te chinuie și nu te influențează în a deveni cinică și blazată. Am citit un studiu see here care arată că doar femeile implicate în relații foarte fericite resimt în viața de zi cu zi un nivel mai ridicat de emoții pozitive comparativ cu femeile single. Relațiile mediocre și cele nefericite (evident) nu duc la o mai mare fericire resimțită. Am fost singură la Paris în vara lui 2019 pentru că nu aveam alte planuri și pentru că nu știam dacă voi avea vreodată un iubit cu care să merg (Paris era o destinație de relație în mintea mea), așa că, de ce nu, până la urmă. Sigur că am văzut multe cupluri și mi-am spus ce frumos! Splendid poate fi, într-adevăr, să te plimbi cu iubitul pe malurile Senei și să mergi la cină la restaurantele micuțe din Montmartre. Dar și să ai un iubit care nu vrea la Paris sau vine fără tragere de inimă, dar nu are răbdare, nu vrea la muzee, nu îi place mâncarea, nu iese din cameră. În ciuda clișeelor, nu cred că men age well, if you ask me now. Devin rigizi, orgolioși și greu de scos din casă cu vârsta, dar e doar o părere, nu e știință, nu se aplică tuturor și sper să nici nu am dreptate. Long story short, îmi doream un bărbat la 25-30 de ani mai mult decât îmi doresc unul acum, la 40 😊
4. În continuare la ideea de mai sus, pur și simplu, trenul bun este greu de prins. Nu este ceva firesc și nici un dat garantat că îți vei găsi partenerul de viață potrivit. Cred cu tărie că o relație bună bate singurătatea, însă o relație disfuncțională e mult mai rea, iar una mediocră la fel. Nu toată lumea își găsește perechea (pornind și eu, bineînțeles, de la ideea că există mai mulți parteneri potriviți pentru fiecare), aș spune că este un mare noroc dacă o găsești și că nu toate prietenele tale au făcut-o, chiar dacă s-au căsătorit. E mai bine într-o relație oarecare decât fără? Depinde de resurse (dacă ai sau nu bani să fii single, este o altă discuție) și de valorile și prioritățile fiecăreia. Pe scurt, ai ales să nu implici într-o relație mediocră și din moment ce așa ai ales, înseamnă că îți e mai bine așa.
5.  Atracția nu este la fel de importantă pentru toate femeile; dar dacă este, acest lucru este normal. Dacă și pentru tine este important să fii atrasă de partener, nu ai ce face pentru a schimba asta.  Lasă încă de pe acum, TE ROG, teoria că  importanța atracției înseamnă traumă și atașament anxios, sau că ar trebuie să settle for the good enough. Faptul că alte femei sunt mulțumite cu un partener față de care nu simt atracție (și nici nu au simțit) este în regulă, dar nu este ceva defect în faptul că tu nu poți. Nu trebuie să te simți vinovată că vrei să fii atrasă de partenerul tău. De asemenea, dacă spui că nu rezonezi cu un bărbat, înseamnă că, cel mai probabil, așa este. Nu înseamnă că ești nebună și că inventezi motive, că ești atrasă doar de bărbați toxici sau că un om normal nu are șanse la tine.
6. Cel mai probabil, nu ești singură pentru că ai stimă de sine scăzută, atașament anxios sau evitant (în niciun caz moștenit din primii doi ani de viață), scheme toxice, standarde prea înalte, urâțenie, timiditate, kilograme în plus, prea multă aroganță, prea puțină, lipsă de agreabiliate sau dimpotrivă, people pleasing. Și aș putea continua cu toate atributele psihologice pe care le găsești la un click distanță, în teorii bine intenționate dar fără fundament științific. Multe dintre aceste teorii confundă cauza cu efectul – de exemplu, manifestări ale atașamentului evitant la adult pot fi efectul istoricul de relații și nu cauza. Și, cel mai important, oamenilor le place să găsească explicații, de multe ori ne simțim mai bine dacă credem că avem un răspuns la întrebarea de ce. Pe mine m-a convins un exercitiu – gândește-te la oricare dintre femeile pe care le cunoști bine și care sunt într-o relație de lungă durată și imaginează-ți că sunt singure de multă vreme. Nu-i așa că ai găsi pseudoexplicații? X e prea rigidă, Y e prea orgolioasă, Z e egoistă. Dacă e ceva în neregulă cu noi, atunci e ceva în neregulă cu toată lumea. De ce ești singură? Așa a fost să fie, este de multe ori un răspuns bun, chiar dacă unul frustrant.
7. Poate ajuta terapia? Cred că da, în primul rând pentru că singurătatea vine cu niște suferințe pe care nu are rost să le negăm. Apoi, pentru că te-ai uitat de prea multe ori în oglindă întrebându-te „ce e în neregulă cu mine”? Pentru că oamenii te tratează diferit și asta nu e vina ta. Pentru că ți-e greu să ai nivelul normal de auto-compasiune pe care îl merită orice ființă umană. Pentru că ai internalizat multe mesaje toxice, venite din răutate, invidie sau necunoaștere. Te ajută să îți găsești un partener? Nu știu, pentru că realitatea e că o relație nu depinde doar de tine. Pur și simplu, nu depinde doar de tine.

De mică m-a enervat lipsa de respect și de recunoaștere față de cei „cuminți”, introvertiți, la locul lor, timizi sau tăcuți. Ipocrizia profesorilor care spuneau, pe de o parte, că trebuie să fim cuminți și se plângeau, pe de altă parte că eu (de exemplu) sunt prea cuminte. Exaltarea celor cu gura mare, “autentici”, a celor care spun verde-n față ce au de zis fără se gândească la consecințe. Idealizarea femeii puternice, a prințesei feministe, a fetei băiețoase, a celei care nu știe sau nu vrea să își stăpânească pornirile și ieșirile. Exagerarea părinților de modă nouă care insistă că școala, în loc să te învețe cunoștințe (care nu prea contează, din moment ce oricum avem păreri, sic), ar trebui să asculte ideile tale neformate, mai degrabă. Pare o lume făcută de extravertiți pentru extravertiți. De îndrăzneți. De revoluționari. De impulsivi. De rebeli. Nu ei au făcut însă lumea. Poate că ai au portavocea, dar lumea nu au făcut-o ei.

Pentru a avea păreri demne de luat în serios, trebuie să ai cunoștințe în domeniu, părerea spusă răspicat nu ajunge (teoretic, pentru că de altfel, pentru a avea succes social, e cam singurul lucru care contează). Sigur, în mediul online e cu atât mai înclinată balanța către cei rebeli, radicali, încrezători, cu păreri ferme, lipsiți de modestie, ei au mai mult curaj în a se afirma. Curajul are rolul lui, rebeliunea la fel, schimbările sociale nu ar fi posibile dacă toți oamenii ar fi cuminți. Știm cu toții de ce sunt rebelii importanți, nu îi voi glorifica însă eu. Destul o face societatea. Dimpotrivă, voi explica de această dată, care sunt lucrurile pe care le pierzi fiind prea îndrăzneț, prea “autentic”, când vorbești fără să te gândești la consecințe, când refuzi să te conformezi până și celor mai bune obiceiuri.

1. Exact acele consecințe la care nu te gândești. Faptul că rănești, prin vorbele tale, oameni care nu merită să fie răniți, faptul că rămâi de fapt fără feedback din moment ce puțini au curajul să te întrerupă sau să te contrazică. Faptul că ești un dictator la tine în familie, dacă nu și în altă parte, și poate tu nici nu știi, pentru că nu poți înțelege de ce tace celălalt. Faptul că pierzi câteodată, devenind incomod. Și nu, nu mă refer la marele cavaler al dreptății a cărui misiune este să devină incomod pentru corupți, ci pur și simplu incomod pentru că așa se simt oamenii în preajma ta. Faptul că deciziile tale s-ar putea să nu fie bune, dar vei afla târziu, pentru că cei respectuoși și timizi nu ți-o vor spune. Iar când cei îndrăzneți ca tine ți-o vor spune, te vei duela cu ei în săbii, în cuvinte, în funcții și poziții. Long story short – când ți se pare că ideile tale sunt mereu bune și nici nu le-ai schimbat de zeci de ani, oprește-te și gândește, chiar dacă nu prea are nimeni curajul sau energia să te contrazică.
2. Încrederea în sine nu înseamnă cunoaștere, competență și, cu atât mai puțin, informație. Desigur, aceste lucruri pot coexista, dar nu este nici pe departe regula. Am întâlnit în universitate oameni cu o solidă bază de cunoștințe, cu o gândire științifică brici, care aveau și încrederea în sine de a se exprima verbal, unii cu aroganță, alții cu mult bun simț. Am întâlnit și oameni care vorbeau mai mereu pe lângă subiect sau susțineau păreri absurde doar pentru că vorbeau tare. Am întâlnit însă și oameni care nu vorbeau aproape deloc în public, dar scriau și gândeau minunat. Îmi amintesc odată un examen care m-a uimit, era scris impecabil (și nu, nu era bazat pe toceală din carte deși evident că trebuia să înveți pentru el) și am fost surprinsă că nu cunoșteam numele studentei respective. Era dintre cei tăcuți. Să nu credeți că cei tăcuți nu vor să vorbească. Atâta doar că sunt foarte (sau chiar prea) exigenți cu ceea ce scot pe gură. Am consiliat mulți clienți care aveau problema încrederii în sine. I-a ajutat când le-am spus că nu ei greșesc; e firesc să nu ai mare încredere în tine când ești la început, când încerci să rezolvi un caz cu care nu te-ai mai confruntat sau când nici o soluție nu răsare în mod evident într-o problemă complexă. Dimpotrivă, e absurd câtă încredere în sine pot avea alții, bazată pe atât de puțin. Cât de multă încredere în sine poate avea șoferul turbat care mă agresează în trafic și se bagă într-o depăsire mortală. Câtă încredere în sine poate avea câte un pseudopsiholog care a citit o carte și vorbește de neuroștiințe. Câtă încredere în sine poate avea un politician care te minte în față.
3. Rămânem prinși în aceleași capcane (mă includ, pentru că este frecvent și greșeala mea) în care îi căutăm pe cei care se afirmă cel mai tare, pe cei care se fac auziți, pentru că, e și firesc, pe ei îi auzim primii 😊Confundăm notorietatea cu competența, așa cum confundăm de multe ori lipsa de respect cu revolta, agresivitatea cu curajul, nesimțirea cu autenticitatea. De unde știi cine este un medic bun, un psiholog bun, un meșter priceput, un hairstylist creativ? După renume ne vine cel mai la îndemână dar ne putem înșela, și încă cum. Recomandările sunt un criteriu, imperfect și acela, pentru că ce îmi place mie poate nu-ți place ție. Părerea colegilor de breaslă poate conta, dar rareori avem acces la ea și cu atât mai puțin, la o părere competentă și reprezentativă. Așadar, fiind atât de greu să ne orientăm în piață, sigur că ne oprim de multe ori la cel care se promovează cu mai multe reclame luminoase. Dacă produsul sau serviciul pe care îl căutați nu ține însă (doar) de marketing,  dați însă o șansă și celor mai discreți, dar care au clienți mulțumiți sau studii adecvate, sau păreri nuanțate (la ce te uiți depinde de produsul pe care îl cauți). Până la urmă, expertiza vine prin multe probleme rezolvate cu succes, prin instruire continuă și culmea, tocmai cei care nu sunt auto-suficienți au dorința reală de a se perfecționa.

Iar acum, celor cuminți și respectuoși, celor calmi și introvertiți, celor care nu sunteți deschizători de drumuri pentru că știți ce pericole potențiale se ascund în fiecare cărare: nu noi schimbăm lumea, dar facem lucrurile să meargă. Nu suntem turnul, ci fundația. Avem un loc în lume și nu este cu nimic mai prejos. E drept, faptul că ești introvertit, timid sau reținut nu îți va aduce avantaje sociale decât atunci când, obosit de lupte, rebelul fără cauză se va refugia în brațele tale, în liniștea ta plină de înțelegere. Sau când cineva îți va cere în mod sincer părerea și ceea ce vei spune va fi bine gândit, cumpănit atent și de folos. Sau când te vei bucura de solitudine, pentru că, deși îți place, dragă introvertit, compania oamenilor, ești mulțumit și cu momentele de singurătate. Nu te teme, încrederea în sine (auto-eficacitatea mai precis) va veni, dar pe o cale mai curată, a muncii, a studiului, a situațiilor rezolvate cu succes. Pentru noi, altă cale nu este.

Mereu am crezut că feminismul și implicit, lucrările care îl promovează, ar fi „de partea” femeilor, că le-ar considera mai bune, mai responsabile, mai de încredere decât bărbații. Și într-adevăr, sunt curente feministe care asta spun și eu știu nu pentru că am citit astfel de lucrări, ci pentru că la mine au ajuns indirect aceste mesaje (ex. lumea ar fi mai bună dacă ar fi condusă de femei). Am citit însă recent o lucrare fundamentală pentru feminism, Al doilea sex, de Simone de Beauvoir, în care autoarea nu pare să aibă o părere prea bună despre femei, deși le susține, indiscutabil, drepturile. Este o lucrare de referință, care își găsește locul în orice rezumat despre feminism, oricât de succint și este considerată încă relevantă astăzi, deși a apărut în 1949. Mi-a plăcut? Nu știu să răspund, dar, pentru că și mie mi se pare relevantă, n-am vrut să o las să treacă fără să zic și eu ceva, altfel se pierde în negura uitării, pe lângă toate celelalte cărți citite noaptea cu belushul.

 Simone de Beauvoir este filozof de formație, a fost iubirea de o viață a lui J. P Sartre și a fost autoarea mai multor romane (printre care și Toți oamenii sunt muritori, care este foarte, foarte bun), eseuri filozofice și memorii. Al doilea sex a apărut în 1949 și trebuie privită în context – evident că realitatea de astăzi nu mai are cum să se suprapună peste realitatea mijlocului de secol XX și psihologia a evoluat de atunci. De ce este cartea plină de psihanaliză și de ce ia autoarea în serios (chiar daca nu este de acord cu toate) concepte cum ar fi invidia față de penis? Pentru că nu prea erau alte explicații, psihologia ca știință, mai ales în domentul social, fiind încă la început. Apropo, invidia față de penis este un concept psihanalitic consacrat (dar care nu a fost demonstrat știinfic în niciun fel), se referă la faptul că fetițele devin invidioase pe băieți în momentul în care descoperă că aceștia au penis (ooooo) și asta se reverberează de-a lungul vieții lor, asumându-și o poziție subordonată. Ca o paranteză, faptul că psihanaliza este dominată de bărbați este un understatment. De exemplu, știați că femeia „clitoridiană” este considerată mai puțin matură emoțional pentru că, spre deosebire de femeia „vaginală”, nu se poate bucura, din nou, de preamăritul penis? Credeți că are această cugetare o altă bază înafară de gândirea unui bărbat căruia i s-a părut inadmisibil ca femeia să ajungă la orgasm fără el? So, un pic dincolo de psihanaliză, cu ce am rămas din această carte?

Femeia este privită de către bărbat drept celălalt, de aici tendința naturală a de domina a celui mai puternic asupra celuilalt, mai slab. Nu a fost mereu așa, cultura s-a transformat în timp în patriarhat pentru că bărbații își riscau mai mult viața în lupte și la vânătoare, astfel încât cel care își risca viața era mai prețuit decât cea care o dădea (adică femeia). „Omul se ridică deasupra animalului nu dând viață, ci riscându-și viața; de aceea, umanitatea conferă superioritate nu sexului care dă viață, ci celui care ucide” (pp. 107). Cu cât societățile sau colectivitățile au evoluat, cu atât inegalitățile de gen au devenit mai pregnante. Cu alte cuvinte, cu cât bărbații aveam mai multe oportunități de carieră, cu atât femeile aveau mai puține. Bărbații erau asociați cu transcendența – progresul, creșterea, devenirea – pentru că inventau lucruri, călătoreau, luptau, făceau și desfăceau, iar femeile cu imanența – stabilitate, familiaritate, cămin, baza vieții de zi cu zi. Și oricât ai zice că cele două roluri sunt complementare, adevărul e că unul e plictisitor, mai limitat, mai puțin decât celălalt. Până la un punct, lumea chiar a fost constuită de bărbați – universitățile, literatura, arta, știința, filozofia, toate au fost construite de bărbați și femeile nu au ținut pasul. Nici nu ar fi avut cum, lipsite total de oportunitățile de a studia, de a munci (înafară de munci agricole și mizere, gen servitoare). Au existat întotdeauna femei deștepte, femei culte, dar au fost puține pentru că nimeni nu prea investea în instruirea lor, ele fiind crescute pentru a deveni soții și mame.

Simone de Beauvoir merge mai departe cu argumentarea și spune că și atunci când au ocazia de a studia, femeile se auto-limitează din cauză că nu are nimeni mari așteptări de la ele. Devin prea indulgente cu sine, fie consideră că le este de ajuns o performanță mediocră din moment ce oricum, ele sunt printre puținele femei din domeniul lor și asta e o performanță în sine (ex. singura femeie în poziția de inginer, avocat, medic din cutare firmă, oraș, țară), fie își conservă energia pentru rolul primordial, care rămâne cel de soție și mamă. Cred că aici a nimerit-o, băieții nu cresc cu viziunea, cu scopul de a deveni soți și tați, nu caută să se definească prin asta, în timp ce fetițele, de mici copile, se proiectează automat în aceste roluri. Blocate în rolurile de soție și mamă, femeile ajung să sublimeze muncile casnice și să le ducă la rang de artă. Curățenia trebuie să fie perfectă, după niște reguli stricte, hainele trebuie călcate la dungă, podeaua trebuie să lucească, praful trebuie să lipsească cu desăvârșire. Nu este o muncă care să aibă un scop, în câteva ore se strică treaba și trebuie să o iei de la capăt, cu o răbdare de Sisif. Mie mi se pare incorect să spui că preocuparea excesivă a unor femei pentru curățenie este neapărat un vestigiu patriarhal, din moment ce 1. Poate fi expresia unui trăsături de personalitate prezente și în alte sfere, cum ar fi perfecționismul sau 2. Sunt și bărbați care manifestă aceleași obsesii, să zicem așa. Nu pot să spun însă că nu am observat tendința femeilor de a-și face viața casnică mai grea decât ar trebui. Ne-am fi gândit, de exemplu, că, față de mamele și bunicile noastre, ne-ar putea fi mai ușor să ne creștem copiii – avem scutece, lapte praf, mașină de spălat, sterilizator de biberoane, informație de îndemână. Și totuși, pe listă apar noi taskuri; cu cât avem mai mult timp teoretic liber, cu atât crește presiunea de a-l oferi exclusiv copilului (sau casei). Și în acest moment, este un mom guilt care planează asupra mea în timp ce scriu aceste rânduri cu copilul alături, în baby nest. Poate ar trebui să petrec acest timp cu micuța în brațe, dar eu stau și scriu rânduri nenecesare. A petrece o grămadă de timp cu copilul îi aduce acestuia cu siguranță plăcere, însă merită să ne amintim din când în când că nu este the natural way, the usual way și că dimpotrivă, este un lux dobândit recent. Mamele noastre aveau concediu de maternitate trei luni, ca să nu mergem mai departe. Întorcându-mă la Simone de Beauvoir, ea spune, mai mult sau puțin că, în absența unor preocupări de substanță, femeile intră în competiție unele cu altele pe criterii fără fond, cum ar fi curățenia casei, eleganța hainelor, calitatea mâncării, mai nou aș adăuga investiția în timpul petrecut cu copilul. Femeile se laudă cu chinurile nașterii, cu timpul sacrificat preparând toate mâncărurile în casă, cu banii cheltuiți pe produse premium, cu zecile de cărți de parenting citite. Simone de Beauvoir le consideră preocupări frivole, marginale, care irosesc inteligența și talentul; în timp ce bărbatul muncește în mod eficient și productiv, socializează cu colegi, are discuții de substanță, femeia este prinsă în munci plictisitoare, nesfârșite, fără valoare. Sigur, dihotomie valabilă doar pentru clasele sociale superioare, clasele de jos se ocupau la vremea aceea cu aceleași munci repetitive, abrutizante, femei și bărbați deopotrivă (femeile aveau porție dublă de muncă nașpa – și la fabrică sau pe câmp, și acasă). Ca psiholog, aș spune că autoarea a avut un bias, în sensul că a supraestimat împlinirea în meserie de care s-ar fi bucurat bărbații  – cred că foarte puțini trăiesc un sentiment constant de împlinire și emulație la locul de muncă, chiar dacă vorbim de profesii intelectuale, de creație sau de prestigiu; la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, entuziasmul se transformă în rutină și locul de muncă devine un loc unde să pleci și de unde să vii, de unde să iei un salariu, un stres de care vrei să scapi. Nimeni nu se bucură de nimic pe deplin, fie că este casă, fie că este profesie și de niciun om, fie că este partener, copil, prieten și așa mai departe. Avem ups and downs, momente mai bune și mai proaste în toate domeniile și nu mi se pare adevărat că singura împlinire reală a unui om, bărbat sau femeie, se poate realiza doar prin profesie sau doar prin familie. Cum ne spun studiile despre fericire, dacă o cauți fuge de tine (adică tocmai procesul de a căuta fericire este sursa nefericirii, pentru că îți creează un standard prea înalt la care să îți raportezi experiențele).

Deci, într-un fel pesimist, suntem cu toții condamnați la neîmplinire, însă acest lucru nu este ceva rău, ci un dat al existenței cu care trebuie să facem pace. Astfel, faptul că ai o profesie de top nu îți garantează împlinirea; însă, într-adevăr, îți oferă mai multe șanse. Simone de Beauvoir este destul de categorică când afirmă că singura cale spre eliberea femeilor este egalitatea în toate și că femeile ar trebui să aspire la același realizări ca și bărbații. Unii pot contra-argumenta cu „nu putem rămâne diferite (adică legate de casă) și totuși egale”? Este o capcană, ar spune ea. Bărbații au inventat tot felul de termeni prin care să idealizeze femeia: instinct matern, etern feminim, elogiul mamei, al Fecioarei, sugerând că domeniile de maximă împlinire, de sublimă excelență, sunt maternitatea, abnegația, misterul, eleganța, frumusețea. Nu știința, nu politica. Este o problemă faptul că ne definim implicit, din copilărie, ca viitoare soții și mame? Ne menajăm prea mult eforturile intelectuale având ambiții mici, locale? Și dacă da, este asta o problemă? De ce să năzuim spre cariere de succes când putem avea o carieră de semi-succes dar și o familie? Este cu siguranță o limitare pentru baza de selecție – dacă, să spunem, se alege un geniu dintr-o mie de oameni, cu cât ai mai multe mii, cu atât ai mai multe genii. Dintr-o mie de femei ambițioase, răsare un geniu, dar sunt încă mai multe mii de bărbați ambițioși, în concluzie mai multe șanse să vină geniile de acolo. Este însă și o limitare în plan personal? Ați simțit ca femei că v-ați autolimitat opțiunile, că v-ați cruțat eforturile, că ați năzuit la mai puțin pentru că sunteți femei și lumea se așteaptă la altceva (adică la mai puțin)? Am rămas și acum, la 70 de ani după ce a fost scrisă această carte, Al Doilea Sex?

Și am făcut-o și pe asta…aștept, într-una din ultimele mele dimineți fără gândăcelul meu și încerc să mă pregătesc mental pentru senzația copleșitoare de e deveni părinte. Înțeleg că nu se poate, că nu ai cum să anticipezi cât e de greu la început și cum vei suspina după momentele dulci de pierdere a vremii cu care ai fost obișnuită. Până nu demult căutai metode de combatere a procrastinării, ia de-aici una…mică, cu multe nevoi pe care nu știe să și le semnaleze și care nu doarme cu logică. Și se adăugă și lipsa de experiență, ca în orice domeniu, la început știi mai puține și faci greșeli de începător, te stresezi din orice, urmărești fiecare respirație, îți vin în minte flash-uri cu toate relele care se pot întâmpla. Iar instinctul matern care ți se servește în conversații când îți exprimi îngrijorarea…păi, în lipsa unei cercetări riguroase (pe care nu voi avea timp să o fac prea curând probabil), redau ce zice ChatGTP: Conceptul de instinct matern, sau abilitatea maternă înnăscută şi naturală care ajută femeile să aibă grijă de copiii lor, este un subiect de dezbatere între experți. În timp ce unii cred că este o fenomen real, alții susţin că este un stereotip care pune așteptări nerealiste asupra femeilor și poate ignora rolul factorilor sociali și culturali în modelarea comportamentului parental. Cu alte cuvinte, ar trebui să știi ca mamă exact ce să faci pentru că ai instinct matern. Eu nu am chef de polemici, sper că este un fenomen real și că kicks in 😊

Nimic nou până aici, toate mamele și tații cu care am vorbit știu ce zic. Ce e poate diferit la mine e faptul că mă are doar pe mine ca părinte, micuța mea a venit pe lume în urma unei proceduri de fertilizare in vitro cu donator. M-am documentat eu de mai demult despre metodele posibile de a avea un copil singură, am scris atunci și un articol https://singlestories.blog/2021/01/18/sunt-single-si-vreau-un-copil-ce-fac/ și până la urmă am ales-o pe aceasta. Mi-am asumat de la început că voi fi single mother, voi da tot ce pot mai bine și sper să fim fericite. Nu am de gând să îi ascund adevărul, să mă simt vinovată sau să tac în jurul subiectului pentru că știu că singura variantă bună pentru ea și pentru mine este să fiu complet unapologetic. Motivul pentru care am vrut un copil este același pentru care și celelalte femei și-au dorit, nimic mai nobil sau mai puțin nobil în asta. Nu a fost prima opțiune a mea în viață dar nici ultima, mă pot gândi la situații mai rele, blocată în relații nepotrivite sau cu vreun tată aventurier. Nu a fost ușor nici să îmi asum această decizie, nici să vorbesc despre ea pentru că eu am oroare de scandal și toată viața am trăit (și trăiesc încă) cu frica de părerea celorlalți și de gura lumii. N-am scăpat de frică dar mi-am făcut curaj 😊

Aș vrea să știe și alte femei singure care își doresc copii, bineînțeles, că această opțiune există și că sunt femei care au ales-o deja, chiar dacă nu e primul lucru la care s-au gândit atunci când și-au proiectat ideea de familie. Cryos, una dintre cele mai mari bănci de spermă și de ovule din Europa, la care am apelat și eu, spune că 50 % din clientela lor este reprezentată acum de femei singure care vor să aibă un copil – termenul este single mother by choice. Ei oferă sfaturi și ghiduri în acest sens pe care le găsiți aici https://www.cryosinternational.com/en-gb/dk-shop/private/about-sperm/why-use-a-sperm-donor/single-mother-by-choice/

Mie mi se pare cea mai naturală experiență pentru că am trecut eu prin ea, însă din întrebările pe care le-am primit, mi-am dat seama că ce știu eu nu știe toată lumea, așa că pentru persoanele interesate, rezum pe scurt experiența mea și unele concluzii la care am ajuns pe parcursul procesului, ca pentru a schița un posibil traseu, deși desigur, experiența poate fi diferită de la femeie la femeie.

1. Nu a fost o decizie ușoară. De când am început să mă gândesc serios la această opțiune până când am decis ferm că da, mi-a luat cam un an sau doi de întrebări și frici chinuitoare și serios, mă gândeam și mă răzgândeam în fiecare zi. O parte erau grijile pe care și le fac viitoarele mame în general (să fie sănătos, să mă descurc), o parte erau grijile pe care și le fac mamele anxioase în special (dacă se întâmplă…you name it) și la mine, cireașa de pe tort, ce fac eu singură cu un copil și cum va suferi, ce îi va scrie în certificatul de naștere, ce va zice lumea etc. Până la urmă procesul s-a consumat și am luat decizia, moment din care mi-a fost considerabil mai ușor. Nu m-am mai uitat în urmă și nu am regretat. Nu cred că ceva mă putea scuti însă de procesul lung și anevoios de decizie, nefiind, cum am spus, prima mea opțiune.  Ce a înclinat balanța a fost faptul că dacă nu o fac acum, șansele să devin mamă în viitor se transformă în loterie și nu, nu voiam să fiu în același punct dar cu 10 ani în plus. În probleme de fertilitate feminină, age is not just a number. Deci, vrei sau nu să ai copii, sau îți este indiferent? Dacă răspunsul este da, vreau din tot sufletul, nu lăsa la voia sorții și fă ceva.
2. Ești single mom, dar nu poți să faci totul singură sau e foarte, foarte greu. Nu știu ce făceam fără mama și dacă pe durata sarcinii nu m-am simțit niciodată singură, având ghemotocul în burtică (care își face simțită prezența destul de devreme), poate acum spre final m-aș fi simțit. Și ajutor practic… cum se spune, it takes a village to raise a child și nici una din prietenele mele cu copii n-a spus că “e ușor” sau că „e mai ușor decât credeam” haha. Deci, ca mamă singură, încearcă să îți asiguri surse de ajutor, familie, prietene, ajutor plătit, toate în cantități cât mai mari. Nu vei putea merge la cumpărături o vreme, nu vei putea găti, nu vei putea face curat sau dacă te trezești cu toate pe cap, crește mult riscul de depresie post-partum.
3. Metoda fertilizării in vitro cu donator este scumpă. Atât proba pe care o cumperi cât și tratamentele pe care trebuie să le faci în vederea prelevării de ovule, procedurile, tratamentul de menținere a sarcinii. Cât? Aș zice optimist 6000 de Euro, so get ready. La care desigur, se adaugă cheltuielile femeilor însărcinate (ecografii, teste, naștere). Partea bună ar fi că nu trebuie plătiți banii toți deodată, cheltuielile se întind cam pe parcursul unui an.
4. Nu este o procedură simplă. Cine a făcut FIV (fertilizare in vitro) știe. Nu mi s-a părut nici foarte grea, dar sunt mulți pași și durează. Procedura poate avea mai mulți sau mai puțini pași în funcție de clinică, posibilele probleme de sănătate preexistente ale viitoarei mame sau complicațiile apărute, etc. de aceea primul pas trebuie să fie o vizită la o clinică de specialitate. Doar ca idee, pașii la mine (și repet, pot fi diferiți) au fost: 1. analize inițiale (scumpe) pentru determinarea rezervei ovariane și a altor parametri de interes, 2.  cererea pentru autorizația de import a probei de la Agenția Națională de Transplant – acest pas nu e deloc complicat, deși sună ca un dosar cu șină, de fapt e doar o cerere (în România nu este reglementat legal statutul de donator și atunci trebuie să imporți, clinica unde am fost eu, Calla din Oradea www.calla.ro , lucrează cu Cryos, o bancă de spermă și ovule din Danemarca), 3. Alegerea unui donator – pe site-ul cryosinternational.com, informațiile sunt destul de amănunțite despre donator, ai date despre istoricul medical, educațional, familie, screening pentru anumite boli, personalitate (well, inteligență emoțională, folosesc EQ-Test R, ca sa nu overthink nu, nu am căutat informații psihometrice despre test, m-am gândit că dacă găsesc ceva ce nu îmi convine, atunci ce fac?), eu am plătit în plus și pentru a avea acces la poze de adult pentru by default îți arată doar poze cu donatorii copii (oricum, costă undeva la 3000 de euro doar proba cu transport, poze), 4. Tratament de stimulare ovariană în vederea prelevării de ovule – sunt injecții micuțe, not great, not terrible, se fac zilnic, timp de 2 săptămâni, timp în care trebuie să mergi destul de des la controale pentru a vedea dacă tratamentul funcționează; tratamentul poate fi parțial decontat. 5. Prelevarea de ovule – procedură chirugicală, sub anestezie ușoară, 6. Formarea embrionilor – asta nu te mai implică pe tine, fiind munca medicului embriolog – pot rezulta mai mulți zigoți dar nu toți rezistă până la 5 zile, moment în care se congelează pentru a rămâne în stadiul de blastocist până la implantare.  Cei viabili se pot și testa genetic preimplantare (se preia o probă, se trimite în străinătate), mai costă și asta câteva sute de euro, 7. Tratament de pregătire în vederea implantării cu progesteron și altele timp de 3 săptămâni parcă (în acest timp embrionii se mențin congelați în stadiul de blastocist), 8. Embriotransferul – aceasta este chiar o procedură simplă, non-invazivă; sarcina se confirmă într-o săptămână. 9. Tratament de menținere a sarcinii cu progesteron și estrogen, dozele se mai răresc în timp.
5. Succesul nu este garantat, șansele de reușită per procedură FIV sunt de 30 % (posibil mai mari la femeile care optează pentru FIV decât la cuplurile cu probleme de infertilitate care apelează de obicei la FIV), deci nu neapărat iese din prima. Eu am avut norocul să nu am probleme de concepție (poate pitici pe creier, dar aceia nu se pun) și am avut o singură încercare. Dar nu este deloc garantat și știind asta, m-am pregătit psihologic pentru două cicluri de FIV, urmând să reanalizez situația dacă nu iese.
6. Last but not least, odată pornită pe acest drum, nu are rost să te ascunzi. Sigur, nu trebuie să menționezi oamenilor random de pe stradă că acest copil nu are tată pentru că este conceput cu donator, dar oamenilor cu care intri în contact mai des, spune-le-o. Eu, care sunt anxioasă social și îmi pasă ce zice lumea, nu pot spune că nu, am tras aer în piept deja de multe ori și am repetat “este sarcină cu donator”. N-am găsit altă frază mai elegantă 😊 Ce și-a zis fiecare în gând e treaba lui, dar în față încă nu m-a jignit nimeni și dacă o face, voi sări ca o leoaică apărându-și puiul.

Deci, ce ziceți? Vă bate gândul? Nu militez pentru această metodă și nu vreau să conving pe nimeni, am vrut doar să spun că este o posibilitate care merită luată în considerare. Vrei să fii single mother by choice? Foarte bine, este dreptul tău, la fel cum orice femeie are dreptul de a avea sau nu copii, cu cine își dorește. Și încă un lucru – oamenii pot să judece dar nu aveți frici, prietenii și toți cei care țin la voi vor rămâne aproape 😊

De fapt, ce înțelegem prin schimbare? Să spunem că ne referim la ceva concret și simplu, cum ar fi schimbarea rutinelor de viață sau măcar a unor mici obiceiuri – ceea ce mâncăm, activitatea fizică sau rutina de skincare. Mulți dintre noi au fie comportamente în exces, pe care ar vrea să le reducă – mâncat nesănătos, consum de alcool, uitat cu orele la TV și/sau comportamente în deficit, pe care ar vrea să le facă mai des – exercițiu fizic, citit, socializat, etc. Dacă ne este destul de clar ce ar trebui să facem pentru o viață mai lungă și mai bună în viitor, de ce ne este atât de greu să ne schimbăm obiceiurile? Parte din răspuns vine tocmai din ce înseamnă acest cuvânt  – obicei. Este ceva ce facem des, aproape automat, fără să ne gândim prea mult înainte și care nu mai presupune foarte multă muncă de convingere sau de lămurire; este ceva la care nu neapărat ne gândim prea mult înainte să îl facem, cum ar fi faptul că ne spălăm pe dinți dimineața sau că luăm telefonul în mână la prima oră. O schimbare de rutină presupune așadar să te oprești conștient din ceea ce faci de obicei și să faci în schimb altceva, de regulă ceva ce presupune efort și care oferă puțină plăcere pe termen scurt. Dacă îmi propun, de exemplu, să ies la alergat dimineața în contextul în care nu fac asta aproape niciodată, e chiar mai greu decât pare, pentru că trebuie să îmi inhib rutinele de dimineață (dormit mai mult, stat pe telefon) și să le înlocuiesc cu un comportament necaracteristic mie și mult mai greu de făcut. Puși în fața deciziei de dimineață, cu ochii bulbucați de somn, unii dintre noi își vor lua echipamentul și vor ieși la alergat așa cum și-au propus și o vor face și mâine și poimâine și pentru tot restul zilelor lor. Alții își vor lua echipamentul și vor ieși o zi, două zile, o săptâmână, după care o vor lăsa baltă, raționalizând decizia în moduri bine cunoscute (nu am timp de fapt, e prea frig, mai bine caut alt tip de mișcare). În fine, alții vor abandona din prima, zicând că vor începe de luni, de la primăvară, sau de când se vor muta la casă. La întrebarea ce îi diferențiază pe primii de ceilalți, mulți am fi tentați să răspundem că voința, primii au mai multă voință decât ceilalți. Este însă așa?

Ce este voința?

De la început aș spune că în psihologie se folosesc în locul voinței alte concepte mai clar definite, ca auto-control sau auto-reglare comportamentală, pentru că ceea ce vrem să surprindem este tocmai capacitatea cuiva de a-și controla comportamentul – adică a-l alinia cu scopurile hotărâte pe termen lung. Ca o scurtă paranteză, de ce tot vorbim de scopuri pe termen lung? De regulă pentru că sunt mai greu de urmat, fiind abstracte și ipotetice; cele pe termen scurt sunt chiar în fața noastră, au consecințe imediate – știu că prăjitura e bună și că voi simți gust bun dacă o voi mânca. Dacă sună telefonul cu ceva urgent, te ridici imediat din pat dimineața, fără să o gândești prea mult. A urma un scop pe termen lung înseamnă însă a lua decizii fără nici o însemnătate pentru moment, dar care, adunate, vor duce la un rezultat probabil mai bun pe viitor; dacă înlocuiesc gustarea hipercalorică cu un măr, pe moment (termen scurt) nu voi vedea nici o schimbare în bine, ba dimpotrivă, voi fi frustrată; pe termen lung însă, dacă continui obiceiului este posibil să văd schimbări pozitive, cum ar fi scăderea colesterolului. Deci, să spunem că ce înțelegem prin voință este capacitatea de a-ți coordona comportamentul în acord cu scopurile pe care ți le propui pe termen lung.

De ce unii dintre noi pot să își controleze mai bine comportamentul decât alții?

Povestea începe de când suntem mici; de la vârsta preșcolară există diferențe între copii în ceea ce privește capacitatea de amânare a recompensei – capacitatea de a-ți inhiba impulsurile pentru a obține câștiguri ulterioare mai mari. După cum au descoperit Walter Mischel și colegii săi, capacitatea noastră de a amâna gratificarea este un bun predictor al adaptării sociale ulterioare. O probă pentru testarea amânării recompensei presupune a lăsa un copil singur într-o cameră cu o recompensă mică, cum ar fi o prăjitură și un clopoțel. Apoi, cercetătorii îi spun copilului că, dacă poate aștepta 15 minute, poate primi o recompensă și mai mare, cum ar fi două prăjituri. Dacă nu poate aștepta atât de mult, poate suna din clopoțel pentru a chema experimentatorul. Copiii au mai multe opțiuni: să aștepte cu răbdare, să sune din clopoțel și să sacrifice recompensa mare, sau să renunțe la orice precauție și să bage direct prăjitura în gură. Capacitatea copiilor de a aștepta pentru recompensa mai mare la vârsta de patru ani prezice o capacitate superioară de a face față frustrării în adolescență, probabil pentru că gestionarea situațiilor dificile depinde de capacitatea de a ne inhiba reacțiile negative la stres. Și nu, nu depinde doar de educație, oricât am vrea să ne batem cu pumnul în piept dacă avem copii răbdători și calmi. Capacitatea de amânare a recompensei, precum și trăsăturile de personalitate asociate de mai târziu, cum ar fi conștiinciozitatea sau auto-controlul, auto-disciplina, au o puternică bază temperamentală, reflecând mai degrabă diferențe înnăscute, transmisibile genetic. Cu alte cuvinte, de mici ne vine mai ușor unora să punem pe hold dorințele imediate pentru recompense ulterioare mai mari. Mai multe informații despre eritabilitatea autocontrolului (măsura în care diferențele în auto-control pot fi atribuite factorilor genetici) aici https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0149763418307905.

Persoanele care au un nivel ridicat de auto-control ca trăsătură de personalitate nu își exercită mai des „voința”, nu se chinuie mai tare; dimpotrivă, le vine mai ușor să ignore stimulii irelevanți sau tentațiile de moment pentru a-și urmări scopurile. Sunt mai puțin distrași de obstacolele care pot interfera cu planurile lor. Eu mă ridic anevoie din pat, mă târăsc spre echipamentul de alergat și în tot acest timp trebuie să inhib de 50 de ori pe minut impulsul de a mă pune înapoi în pat și să mă lupt cu tot atâtea gânduri ca lasă pe mâine, nu are rost, who cares. Cineva care are auto-control ridicat ca trăsătură din start nu se luptă atât cu impulsurile și gândurile sabotoare; nu neapărat că e ușor ce face, dar chiar definiția conceptului, a trăsăturii de auto-control asta prespune, că îți este mai ușor să treci peste distractori https://www.theatlantic.com/health/archive/2022/01/self-control-habit-new-years-resolutions/621200/?utm_campaign=the-atlantic&utm_content=true-anthem&utm_medium=social&utm_source=facebook&fbclid=IwAR1s56qTyR56hxYjszAZbwCZ-AJbRNdtLgOpCZH1a-ecwIAp9jX6wB1ooGk

De asemenea, persoanele cu auto-control ridicat își fac viața mai ușoară și nu mai grea luând decizii care să favorizeze implementarea comportamentelor dorite. De exemplu, aleg din start să cumpere alimente mai sănătoase, nu își exercită puterea voinței în fața cutiei cu bomboane. Astfel, a evita tentația înainte ca ea să apară este o strategie mai de succes decât a te abține odată ce o ai în față. De exemplu, persoanele conștiincioase (ca trăsătură de personalitate) sunt mai rar infidele față de parteneri și pentru că evită contextele în care ar putea fi tentați. Poate nu e o idee bună să îl cunosc mai bine pe noul coleg care mi se pare atrăgător (dacă am deja o altă relație pe care vreau să o păstrez) și atunci aleg să nu fug după el când iese la cafea. Cu siguranță asta este mai ușor decât să te smulgi din brațele lui odată îndrăgostită https://www.cambridge.org/core/journals/behavioral-and-brain-sciences/article/abs/willpower-is-overrated/A226C68E100477F27D0099221F814E25.

Pot să îmi îmbunătățesc auto-controlul?

Răspunsul scurt ar fi că nu prea mult; ca orice trăsătură de personalitate, nivelul de auto-control (sau popular voință) este stabil, deși putem învăța să facem schimbări comportamentale mici, contextuale, care să ne ducă în direcția dorită. Răspunsul lung ar fi că mda, sunt programe de training al auto-controlului care antrenează tocmai capacitatea de a inhiba răspunsurile dominante și a le înlocui cu un răspuns programat, dar rezultatele studiilor arată efecte foarte mici, https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/28846503/. De asemenea, Roy Baumeister, un cunoscut cercetător din domeniul psihologiei personalității susține că auto-controlul este o capacitate ce poate fi antrenată, ca un mușchi – putem avea mai mult auto-control dacă ne antrenăm, de exemplu, încercând să mâncăm cu mâna stângă în loc de dreapta (deci putem încerca). Tot el susține însă că auto-controlul este o resursă limitată și că odată ce ne angajăm în activități ce presupun mult auto-control (ex. decizii dificile la job), capacitatea de a ne controla comportamentul scade și devenim mai impulsivi, fenomen numit ego-depletion (posibil pe fondul scăderii nivelului de glucoză de care are nevoie creierul pentru activități intense). Cercetări recente nu au reușit însă să pună în evidență acest fenomen de ego depletion, devenit între timp un concept controversat, https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/29591537/. De asemenea, nu mâncați zahăr dacă vreți să aveți un auto-control mai bun 😊, deși metabolismul glucozei are un rol în auto-control, este relevant să menținem un nivel constant pe parcursul zilei, nu să avem sugar rushes https://www.apa.org/monitor/apr07/lowglucose. Bine, oricum rolul glucozei în menținerea auto-controlului este neclar și mai redus decât se credea inițial https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/27485134/.

De ce ținem strâns de conceptul de voință?

Pentru că este un concept cu rădăcini adânci în religie și morală; deși felul în care îl înțelegem în mod normal nu exprimă o realitate psihologică. De exemplu, avem nevoie de el atunci când vrem să ne plasăm într-o postură de superioritate față de alții (eu am și tu nu ai auto-control/voință, sigur că sunt mai bun decât tine), ceea ce sigur, este o tendință naturală. A fi judgmental ne vine ca o mănușă nouă ca oameni, iar bârfa pe seama lipsei de voință a unuia sau a altuia este una din activitățile noastre preferate. Să nu ne mințim însă că este o virtute. Avem nevoie de conceptul de voință și atunci când vrem să justificăm de ce nu ne apucăm de proiectul mult amânat; uneori e adevărat că din această cauză, alteori însă, nu ne apucăm pentru că de fapt știm că merge și așa, că nu trebuie neapărat făcut sau că poate fi lăsat pe ultima clipă.

Și atunci ce putem face pentru a ne schimba comportamentul?

Deși este neclar dacă metodele de îmbunătățire a auto-controlului funcționează sistematic, nici măcar cei care le propun nu susțin altceva decât exercițiu metodic. Cu alte cuvinte, nu este o cale direcă, o revelație pe care ar trebui să o ai pentru a avea mai multă voință, spre frustrarea multor persoane care exact asta ar căuta la un psiholog. „Aș vrea să îmi schimb stilul de viață doar că nu am voință” se traduce psihologic în „nu îmi doresc să îmi schimb stilul de viață, dar știu că asta ar fi bine pentru sănătatea mea și aș vrea fac mai multe pentru sănătatea mea, doar că îmi este foarte greu să îmi stăpânesc impulsurile de moment”. Odată formulată problema așa, înțelegem că 1. Este normal că tânjim după lucruri comode și nesănătoase și nu trebuie să ne canalizăm eforturile spre a ne „dori” altceva, 2. Dacă avem scopul de a fi sănătoși, va trebui să facem lucruri care nu ne plac și e normal să nu ne placă, 3. Sigur că este greu să ne stăpânim impulsurile de moment, e normal să fie greu, nu e vina noastră că ne e greu și 4. Trebuie să facem mai ușoare alegerile sănătoase. De exemplu, este mai ușor să fii productiv într-un birou cu oameni care lucrează din greu decât singur sau înconjurat de colegi care stau de vorbă. Este mai ușor să mergi la sport dacă ai o programare ce necesită efort pentru a o anula decât să te bazezi că vei merge tu din proprie inițiativă. Este mai ușor să gătești legume dacă le ai în primul rând în frigider. Există metode de a ne schimba comportamentul – este un întreg curent în psihologie, behaviorismul, care exact cu asta se ocupă – însă schimbarea se face atent, pas cu pas (enervant de pas cu pas), prin analiza atentă a comportamentelor noastre, nu prin vreo detonare a forțelor „voinței”. Nu există soluție unică, aplicabilă pentru toți. Cum să fac ceea ce îmi propun să fac este o întrebare generică la care un răspuns generic ne va lăsa nemulțumiți și cinici (eh, lasă-mă cu astea). Motivele pentru care nu facem ceea ce ne propunem sunt diverse de la om la om și de la situație la situație. Ce anume mă împiedică acum să fac ceea ce îmi propun? Îmi trece prin minte gândul că viața trebuie să fie ușoară și că eu ar trebui să am tot ce vreau și atunci mi-e și mai greu să amân o recompensă? Este faptul că m-am criticat până la epuizare și am ajuns trist și gol pe interior, astfel încât am nevoie să beau sau să mânănc ceva? Este faptul că respectivul comportament nu e suficient de sus în lista priorităților, eu fiind, de exemplu, o persoană care mai degrabă știe să facă lucruri pentru alții decât pentru sine? Este pentru că ceea ce îmi propun realmente nu se poate face? Sau e prea abstract, prea greu de definit, sau e ceva ce nu ține de mine?

Mecanismele care stau la baza indisciplinei sau lipsei de control pot fi diverse și trebuie analizate de la caz la caz, la asta ar trebui să ne ajute un psiholog 😊 Un exemplu grăitor poate fi următorul: un mecanism care susține episoadele de mâncat necontrolat este restricția cognitivă – reguli foarte stricte legate de ce e voie să mâncăm și ce nu, pe fondul unor standarde foarte ridicate legate de formă, greutate și control alimentar. Pornind de la ideea că mâncarea este limitată, la numite alimente nu e voie, nu trebuie, ajung să mă gândesc foarte mult la asta, să țin o dietă strictă și să am senzația de pierdere a controlului atunci când, inevitabil, scap în tentație. Problema nu este lipsa de control, ci exagerarea lui; dacă știi că există opțiunea, poate fi mai ușor să te abții decât dacă te gândești că nu trebuie și atunci este ultima oară când mănânci. Asta nu înseamnă că toate problemele de consum alimentar au la bază acest mecanism; alteori este vorba mai degrabă de toleranță scăzută la frustrare sau dependențe alimentare, sau simplul fapt că nu mă interesează ce mănânc. Așa cum nu există soluție unică pentru controlul alimentar, nu este pentru nici un fel de control. Nu putem scăpa de analize nuanțate în speranța că puterea voinței ne va salva de noi înșine.