Lemontree

Știi cum vine chestia asta? Ani de zile în care ți se pare că nu trăiești destul, că te complaci în comoditate în loc să-ți urmezi visul. Citate peste citate, reclame la …cum să te arunci de pe stâncă și să crezi că va fi bine, să ai încredere, să îndrăznești. Și acum am îndrăznit și…ghinion.

– Păi așa e cu aruncatul de pe stâncă în general, dacă n-ar fi riscuri, toată lumea ar fi antreprenor.

– Ce riscuri, Bella? Ni s-a închis afacerea a doua zi după ce am deschis. Suntem cei mai proști din industria HORECA. Asta e dincolo de riscurile normale.

Fabian se uita la ele absent și cântărea dacă să își spună și el părerea sau nu. Dacă spunea, izbucnea scandalul, același de o lună, seară de seară. „Eu v-am spus de la început că e o prostie” era argumentul lui. Pe toată lumea enervează asta, ar fi sărit Bella cu „da știm, păcat că te-ai lăsat convins”, Flavia cu „nimeni nu putea să prevadă și nu e corect”…El ar fi continuat cu faptul că acum va trebui să le întrețină pe toate, ele ar fi sărit cu argumente zdrobitoare: niciodată nu ne-ai dat nimic, ba mai mult, ai luat fără rușine, eu am luat credit de va plăti și copilul, înțelegi???? E și copilul tău, etc. Erau două teme principale: a cui e vina cea mai mare și ce să facă în continuare, dacă să păstreze Lemontree sau nu. De data asta, Fabian a ales calea înțeleaptă.

– Mă duc să alerg.

Era și locul, o pădurice lângă Cluj, ascunsă și sălbatică, cu poteci înguste și șerpuite, pe care își închipuiau Bella și Flavia că se vor ascunde cupluri în nopți de vară, în timp ce petrecerile explodează în fundal. Locul perfect pentru plăceri de vară și de seară, rezervat pe săptămâni înainte când încă nici nu era deschis. Pădurea fermecată, locul ispitei și al libertății, al muzicii șic, al sexului dincolo de prima tinerețe. Acum un loc numai bun de alergat.

Lemontree

Vine o vreme, dacă nu cumva așa a fost tot timpul, când te întrebi dacă ai făcut destul cu viața ta. Dacă ești fericit. Nu eșți, asta o știm cu toții, întrebarea e dacă poți să faci ceva legat de asta. Ceva durabil, de substanță, dar din care să tragi vitalitate și strălucire. Vrei să stai pe canapea la seriale dar în același timp vrei să vibrezi în realitate, să simți viața în plex. Viața fără riscuri nu se poate, de aceea e mai sigur să trăiești la TV, pe net, sau în cărți. Ai iluzia vieții când ea trece pe lângă tine și îți face cu mâna.

La asta se gândea Flavia de multe ori și o exprima la pahare de vin cu prietenii; drama vieții care trece pe lângă tine și tu te uiți neputincios cum trece pentru că nu știi ce să faci. Și de frică, dar și pentru că realmente chiar … nu știi CE să faci. Aceste reflecții măcar erau dovada faptul că știe și gândește, ce altceva suntem înafară de gândire. Până când Bella a dat formă cuvintelor și a spus, într-o discuție, în loc de alte revelații:

-Hai să deschidem un club.

-Suuure, hai să deschidem, nu e investiție mare, ne pricepem bine :)) Ce ar putea să meargă rău? Bani avem de nu se poate.

– Serios, m-am gândit, am mai vorbit noi. Să facem ca un fel de Electric în miniatură, să avem o cabană cu muzică, în pădure, ar rupe vara.

– Dar n-avem cum, nu știm nimic despre…Ai idee cât costă? Câte aprobări? Dar e o idee năstrușnică.

– Lucrez în evenimente, pot afla. Dar trebuie să-mi promiți: ori mă susții să facem asta și mă rog, dacă ajungem la o concluzie întemeiată pe date că nu se poate, well…încercăm altceva. Ori dacă nu, să nu mai aud asta cu viața trăită pe jumătate. Sunt de acord cu tine, hai să trăim în puii mei. Dar nu mai fi defensivă.

Nu mai fi defensivă, ce să spun. Ea nu are un copil. Vrea să spună că dacă s-ar despărți de Fabian, ar mai vedea-o vreodată pe Elsie? Ușor să vorbești, se gândea Flavia ajunsă acasă. Nu era ieșit din comun să aibă dialoguri imaginare cu Bella în care oscila între aprobare și revoltă. Bella nu avusese niciodată problemele ei, Bella nu fusese singură niciodată, Bella care le avusese pe toate și culmea, l-a ales tocmai pe Fabian. Oare de ce, de ce, de ce? Nici nu își amintea cum a putut vreodată să îl considere un tip ok. Și uite că a venit Elsie cu desenul familiei de la grădiniță în care apăreau ea, Fabian și Bella. Și normal, pe cine să lase afară?

Era interesant cum intrase în viața lor Bella. Flavia își amintea exact când, într-o sâmbătă dimineața în urmă cu un an, când ea se pregătea să meargă la lucru și îl aștepta pe Fabian să vină să o ia pe Elsie.

– Da, alo, salut, ești pe drum?

-Ahh…nuuu, sorry, nu ajung la 9. Am ieșit aseară și….mă rog, nu sunt acasă. Și sunt obosit tare.

-Auzi, nu mă interesează. Ți-am zis de nu știu când că azi lucrez, ce să fac cu Elsie?

– Scuze, știu, ia-o cu tine și vin eu după ea. E o situație…

Sigur, e o situație că te-ai îmbătat și te-ai …stai. A rămas la cineva? That is so unlike him. În ani de zile n-a rămas niciodată la mine. Înainte de Elsie pentru că nu avea de ce, era ca metronomul, sex, ridicat din pat, un vin, niște povești, un sărut, plecare. Două ore pe ceas, de fiecare dată. Niciun minut în plus. După Elsie, era că vezi doamne, să nu fie copilul confuz. Well, are câteva luni, ce…

-Unde e tati?

-Nu vine acum, are o treabă.

-E de gardă?

-Daaaa, la domiciliu…Hai că vii cu mine la lucru, puiule.

A cunoscut-o pe Bella la o săptămână după. La o săptămână??? După ce cu mine nu stătea nici cinci minute, pe mine, pe mine m-a scos afară deși adusesem pizza, zicea că e obosit și vrea să se culce. Și pe ea, unde a găsit-o? Ce are, 18 ani? Ochi albaștri? Cum o aduce după o săptămână să-i cunoască copilul, el care se jura că nu se va lega de vreo femeie, care a sărit ca picat cu ceară când i-am spus de Elsie? Nu pot să cred, nu există așa ceva. Și totuși exista, Bella cea frumoasă și dulce, nu de 18 ani ci de vreo 27, vivace și spontană, deșteaptă și bună, dar cu suficient sarcasm. I-a plăcut din prima clipă, cu toate resentimentele. O privea cu drag și gelozie când se juca cu Elsie de parcă ar fi știut ceva despre copii, îi plăcea să vorbească cu ea, să râdă împreună, să meargă la cumpărături, să petreacă cine în familie. Ajunsese să se înțeleagă iarăși bine cu Fabian, din cauza ei, Bella știa să îi armonizeze. Și pentru un aport complet, a venit Bella într-o zi cu planul de afaceri pentru club. Vorbise, rezolvase, găsise locul.

Vedeți, tot ce ne-ar mai trebui ar fi niște bani. Eu n-am și oricum, dacă facem asta, trebuie să renunț la multe contracte. E atâta umblătură…așa că voi doi vă luați credite de dezvoltare antreprenorială.

– Eu??? sări Fabian. Nici vorbă, e proiectul vostru. Câștig destul, nu-mi trebuie prostia asta. Și să fiu legat de cârciuma asta, când eu abia aștept să plec din oraș? Serios, Bells, n-am știut c-ai mers așa departe. Exclus.

– Dacă Fabian nu se bagă, nu văd cum m-aș descurca eu, spuse Flavia și o tăcere de furie mocnită se așternu peste ei la masă.

Acolo ar fi trebuit să se termine, dar ideea nu-i dădea pace Flaviei. Se trezea dimineața cu iluzia că are un club în aer liber, își vedea alter ego-ul dansând și râzând, viața de divă la care visase și o abandonase își arăta farmecele cu viclenie. După câteva zile a sunat-o pe Bella și i-a spus că vrea, că e dispusă, că trebuie…Fabian a cedat din frica de o pierde pe Bella, scandal, despărțire, disperare, gata, iau credit. Încă două luni de muncă, umblătură, aprobări, contracte și era acolo.

– Nu știu cum să se numească, m-am tot gândit, spuse Bella. Sunset? Prea banal…the Vibe, the Hub? Nu? Poate ar trebui să căutăm un consultant.

– Niciun consultant, se va numi Lemontree. Punem un copăcel înăuntru și there you have it. Era evident că primul lucru la care se gândise Flavia fusese numele.

Șocul și vibrația

Dacă ar fi să ai afacerea visurilor tale, cum ar arăta? Lemontree era un proiect de visare, nici măcar generat să aducă un mare profit. Nu te îmbogățești dintr-un club care funcționează doar la sfârșit de săptămână, pe bază de petreceri cu invitație și evenimente organizate. Dar era perfect, o cabană modernă cu pereți de sticlă la primul etaj, prin care se vedea pădurea, cu sala principală decorată în stil rustic industrial, cu lumini calde și lustre în forme ciudate. Mese înalte de bar și doi lămâi. Mirosea a lemn proaspăt și a lumânări cu levănțică. Se deschisese în sfârșit, la mijloc de martie. Cei trei bieți antreprenori stăteau la masă și planificau următoarele evenimente. Chiar atunci în acel weekend ar fi fost o zi de naștere, dar clienții anulaseră din cauza situației cu pandemia.

-Credeți că vor închide barurile? Întrebă Flavia.

– Nu văd de ce, poate mai încolo, la un moment dat, spuse Bella. Și la firmă mai avem evenimente, chiar dacă unii au anulat.

– Ba, sigur vor închide, uitați-vă în Italia. Am ales cea mai proastă afacere. Ce să zică și Fabian, încă mai avea momente în care vroia să fugă cu rucsacul, să nu le mai vadă pe niciuna.

Săptămâna viitoare văd că este un botez. Bells, sigur au înțeles oamenii ce fel de local e aici? Poate se așteaptă la o supică.

– Nu tu, au fost aici, le place, sunt ei mai neconvenționali.

– Oricum, nu aș marketa asta :)) Dacă ne axăm pe cumetrii, adio party-uri de hipsteri, râse Fabian.

Hai să bem în cinstea…stai un pic…deschideți-vă Facebook. Ordonanță militară….Se suspendă activitatea de servire și consum al produselor alimentare și băuturilor alcoolice și nealcoolice, organizată de restaurante, hoteluri, cafenele sau alte localuri publice, în spațiile destinate acestui scop din interiorul sau exteriorul locației…de mâine. Știi cum se întâmplă atunci când vine o veste șoc și ai o senzație de irealitate sau de derealizare? Și simți că ți se scurge sângele din obraji și știi că-i foarte rău dar încă nu procesezi? Parcă ai vrea să lungești momentul de amorțire, pentru că ai la dispoziție câteva minute în care înțelegi ce s-a întâmplat dar e ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Se îngrijoraseră în legătură cu asta de vreo două săptămâni dar șocul i-a trăznit în plin. Se uitau unii la alții confuzi și făceau pariuri mentale cu cine va începe să urle. Probabil Fabian, că el știa oricum că e o idee proastă. Probabil Flavia, că ea ce face acum cu așa un credit. Până la urmă, Bella rupse tăcerea:
– Zice aici că până la terminarea stării de urgență, o lună.
– Se va prelungi dacă începe, nu are cum să dispară un virus dintr-o populație așa de repede, interveni Fabian.
– Două luni rezistăm, se resemnă Flavia. Nici nu vreau să mă gândesc ce facem dacă nu. Putem renunța, Bella?
– Și să ne dea constructorii banii înapoi? Și statul toate taxele? Sigur, hai că sun să întreb. Haha. Ok, hai să dăm niște telefoane să anulăm ce avem rezervat, bine?
O oră și câteva telefoane mai încolo aveau calendarul liber, dar senzația de irealitate nu trecuse de tot. Începeau să zâmbească amar.
– Auziți, interveni Bella, ce-ar fi să rămânem aici? For good, mă rog până trece, în camerele de sus. Avem minunea asta, avem aer, suntem toți, Elsie are unde să se joace, putem și încerca să dăm apartamentele în chirie, deși na..cine…în fine. Avem și open bar, avem stocuri până la apocalipsă.
Și așa a început o improbabilă petrecere în trei, cu jucat de-a barmanul „ce doriți? O Margarita. Stați să mă uit pe Youtube cum se face :))”, cu muzică și dans și râs isteric: „bine că n-am deschis și bucătărie :))” „cine merge dimineață după copil că suntem toți beți””, oare dacă ar fi un concurs cu cel mai prost moment să deschizi o afacere, am câștiga?” „Cum era aia, Flav, să îți urmezi visul :))”
Și așa a început perioada romantică a pandemiei, cu încurajări reciproce, discuții profunde, telefoane în străinătate, nopți de pomină și productivitate online. Se auzeau taste non stop, pe terasă, la mese, pe perne lipite de ferestre. Flavia făcea cursuri online, Bella practic rămăsese fără activitate dar se băgase rapid într-un ONG. Fabian lucra în privat, era închisă clinica lui, dar făcea consultații online. Elsie îi avea în sfârșit pe toți deodată și avea cu cine să se joace. Până la urmă, Lemontree era locul perfect de trăit pandemia. Asta și pentru că oricât de „science minded” ești, nu poți să nu speri că va fi doar o lună.

Oboseala

Din multe lucruri poate izbucni o ceartă, după cum știu bine cei care locuiesc cu altcineva. Mai ales când stai atât de mult timp împreună și inevitabil, cineva nu-și face treaba, sau uită să ia ceva din oraș, sau ridică tonul într-un mod nepotrivit. Sau când ai un copil care vrea ba în parc, ba la mall și tu încerci să-i explici cât de frumoasă e ograda ta. Bella, Flavia și Fabian nu erau obișnuiți cu statul cu cineva, erau noi în chestia asta. Din iritare și plictiseală, izbucneau discuții inutile, fără menajamente, mai ales că toți știau că, oricât de rău ar merge între ei, nimeni nu va pleca. Cum să lași Lemontree și un open bar pentru un apartament? Flavia era cea mai împăcată cu soarta, măcar avea timp să se relaxeze, pentru că Elsie avea mai multe opțiuni umane. Bella și Fabian trăiau primele fisuri în relație. După cum era și normal, Flavia asculta ambele variante, separat. Aveau ei doi o jenă unul față de altul să vorbească deschis cu Flavia, din motive evidente. Așa că o făceau pe ascuns, în ideea că nu va afla celălalt.
-Aveam planificată în mai o excursie în Peru, pe Inca Trail. rezervată de un an de zile. Evident, s-a anulat. Am ales un voucher pentru la anul, începu Fabian o discuție cu Flavia.
– Doar pentru tine?
– Da.
– Bella știe?
– Ce să știe? De Inca Trail? Daa, a fost și ea, știa că urmează să mă duc.
– Nu, mă refer la…dacă știe că iar ți-ai făcut planuri singur.
– Dar inițial planurile erau făcute înainte să fiu cu ea.
– Da, dar acum ești cu ea și nu e același lucru. Nu știu multe despre relații, dar asta pare să fie o regulă importantă: nu îți faci planuri de vacanță fără partener 🙂 S-ar putea să nu fie nici o problemă, dar vezi cum îi spui.
– Nu văd care să fie problema. Serios, suntem adulți.
Sigur că nu vezi, când îți intri pe pilot automat nu mai vezi nimic, nu mai simți nimic. Fabian era genul de bărbat care îți explică franc și sentențios cu ce greșești în timp ce plângi cu lacrimi de crocodil. Cu Elsie culmea că nu făcea așa, nu se enerva, se lăsa la nivelul ei într-un genunchi și îi vorbea tandru până se liniștea. De ce mi-a spus chestia asta? Aaa, sigur că da, vroia să-i spun că-i o prostie ca el să își pregătească contra-atacul, astfel încât să se convingă că nu e vinovat cu nimic față de Bella. Bella, pe de altă parte, dădea și ea semne de oboseală, pentru ea era cu atât mai greu, fiind un fluturaș social.
– Mă întreb, îi povestea Flaviei, dacă așa ar trebui să-mi trăiesc viața. Nu acum, I get it, nu avem de ales. Dar așa în general, dacă la Cluj, dacă Fabian…Am avut așa o relație mișto. Dar în ultima vreme nu știu, parcă e altfel, mai rece, mai închis. De exemplu ieri am intrat în cameră și a închis laptopul brusc, ca și cum l-ar fi prins maică-sa uitându-se la porn. Și mie mi se face dor să vorbesc cu alți bărbați. Ce zici, e vina lui sau e pandemia care ne ia mințile?
– Zic să lași să treacă perioada asta și mai vezi. Eu nu știu, n-am fost niciodată împreună cu el ca să știu ce e și ce nu e normal.
– Nu mi-ai zis, Flavia, cum v-ați cunoscut voi de fapt?
– Pe Tinder 🙂 Am ieșit la un date, apoi la el, apoi la mine. Era cel mai tandru și respectuos tip cu care fusesem, mă și gândeam că uite, încep să mi se schimbe patternurile. Dar apoi…long story short, știi, eu ceream mai mult, era avea doar time slots pentru mine, între 7 și 9. Din time slots a apărut Elsie, restul e istorie. Mi-a dispărut orice atracție când mi-a făcut un calcul cu banii de scutece, că el nu plătește (de ce i-am zis asta, de ce, de ce, de ce?).
– Da și cu mine are fazele astea. Toate, și time slots și zgârcenia, dar na, I guess că nu le bag în seamă. Ș tandrețea, știu ce spui.
Da, Bella the butterfly, n-avea nici un chef să se lege pe bune de Fabian sau de altul, poate de aceea era atât de dezirabilă. Și firesc.

Suntem unde n-a mai fost nimeni

Și nu în sensul bun. Suntem sfârșiți, noi și toată lumea. Începi să îți pui mari semne de întrebare când ai obosit de stat, dar nu vrei nici afară. Când ți-e dor de perioada romantică a pandemiei, dar nu de viața de dinainte. Cum naiba puteam face atâtea lucruri? Cum adică jumătate de oră în trafic? De ce să mergi la un concert, de ce să mergi la teatru după o zi de muncă când oricum ești terminat? În microuniversul tău e mereu curat, tu ești curat și dacă n-ai fi, ai putea face 10 dușuri pe zi și tot nu ți-ar strica programul. Părul stă aranjat în interior. De ce să caut loc de parcare? De ce să mă zbat cu zeci de presiuni despre cum trebuie să fie viața, relațiile, ce să consumi alimentar și cultural, cum trebuie să trăiești, ce să postezi? Când acum am libertatea de a nu face nimic, când am un loc al meu care mă protejează, de ce naiba să ies în pericol? Până și valorile s-au schimbat, nu te mai îndeamnă nimeni să te arunci de pe stânci. Apar articole despre cum e normal să nu fii productiv în izolare, chiar dacă teoretic ai avea timp; probabil mai mulți s-au surprins căutând la seriale în timpul programului. M-am săturat până peste cap de stat, dar orice altă variantă mi se pare extenuantă. Nu vreau aici, dar nu vreau nici afară. Credeam că marea provocare e cum să trecem peste. Acum cred că va fi cum să venim înapoi. Mai vrem să redevenim noi înșine? Eram așa de grozavi? Well… it’s just another Lemontree.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s