Eu și ea, din timp în timp

O văd cu coada ochiului în timp ce mă uit în vitrina unei cafenele și tresar. Încremenesc pentru că nu se poate, nu poate fi ea, așa ceva nu există. Trebuie doar să mă întorc și să mă conving că e o scăpare a minții mele, o reflexie ireală în vitrină. Mă întorc și…îmi simt sângele cum coboară din obraji pentru că ea e, în fața mea, în carne și oase. Draga de ea are aceeași reacție, se uită împietrită la mine și parcă ar fugi, dar clar ar vrea să stea. O iau înainte și fug eu, aveam undeva de mers înainte să…nu știu ce-i asta. Vine după mine și trebuie s-o spun, mă roade curiozitatea și și să știu că e ultimul lucru pe care îl fac, mă opresc și-o iau de mână. O simt la atingere, deja devine halucinație complexă.

– Arată-mi buletinul, zic eu.

Sfioasă, deschide ghiozdanul, își scoate cartea de identitate și mi-o dă. Eu văd ce știu deja, doar că îmi uitasem prima serie de buletin. Ce-o fi și asta, sper că nu un episod psihotic. Dacă e psihotic, sper să fie tranzitoriu, ca reacție la stres. Sau indus de substanțe…dar nu din alea care îți prăjesc creierul de la prima utilizare. Îi dau părul după ureche și o mângâi pe obraz, ea reușește să zâmbească. Intrăm în cafenea și mintea mea se întreabă dacă suntem pe vremea ei sau pe vremea mea și chiar sper să fim pe vremea mea, pentru că nu cred că mai am bani din anul 2000. Se putea plăti cu cardul?

-Câți ani ai? Întreabă ea, grijuliu.

-Câți îmi dai? Ridic eu jucăuș din sprânceană și îi studiez reacția. Nu are sens, îmi zic apoi, adolescenții cred că tot ce trece de 20 de ani e matur, bătrân, mai bătrân, foarte bătrân. Am 35 de ani, îi spun. Ea se uită la mine complice și zâmbește. Sunt flatată, măcar aici nu te-am dezamăgit, copile, gândesc eu. Tu ai cam 16, nu?

-Nu încă, în mai împlinesc. După cum bine știi…Acum suntem în martie, cred, nu știu.

-Martie e și la mine, doar că alt an.

Tăcem amândouă, răsuflăm ușurate când vine cineva să ne ia comanda. Ce se vorbește cu versiunea ta mai tânără? Oare vrea să mă întrebe ceva? Dacă da, să îi răspund, nu strică asta ploile? Aș putea să îi dau atâtea sfaturi, ce să evite, ce să nu facă, ce să facă. Mental, imediat le găsesc. Nu îți pierde vremea prin cluburi în adolescență, nu fuma că oricum nu pari cool…stai stai, că astea ar suna prea ca de la bunica. Mănâncă sănătos…vezi să nu, poate vine ea în timpul meu și mă vizitează și îmi face capul calendar că ea nu așa s-a gândit că vor sta lucrurile. „Nu încerca să îți iei carnetul în liceu”, asta e bună. Să încerce să și-l ia în facultate și să intre cu el în primul stâlp, venind de la club? Asta e, orice i-aș spune, mi-e frică să nu provoc haosul. Că eu îi spun evită-l pe X, ea nu se întâlnește cu el și dă peste ceva mai rău sau o calcă ceva, sau cine știe ce pățește. Mă decid să îi spun cât mai puține lucruri și mai ales, cât mai puține chestii concrete. Îmi întrerupe reveria.

-Mă gândesc să dau la psihologie. E bine?

-E bine. Dar să nu întrebi mai multe, că nu-ți spun. N-are cum să-i strice asta, oricum la psiho vroia să dea, nici n-a fost o decizie rea până la urmă, aș face-o din nou.

-Mă îngrijorează școala.

-Îhîm, te înțeleg, așa ești, așa…suntem, I guess.

Nu vreau să-i spun să nu se mai îngrijoreze, că va avea tot timpul note mari, că poate nu mai învață. Se uită la mine cu o privire tristă și întrebătoare. Știu ce vrea să mă întrebe și mă doare ca un ghimpe drept în plex. O privesc cu compasiune, cum altfel, când știu prin câte urmează să treacă. Eu n-aș avea curajul să mă întâlnesc cu versiunea mea mai bătrână, mi-ar fi frică de ce aș vedea în ochii ei, de rănile vii pe care prezența mea i le-ar adânci. Am aici o ființă temătoare dar plină de speranță, își închipuie că va întălni prințul salvator, că va trăi povești de dragoste, că va fi mamă tânără. Nu chiar, sper să nu întrebe, ar trebui să inventăm o regulă a relațiilor peste timp, cum că nu ai voie să vorbești despre întâmplări personale. Aș putea să fac o listă cu toți bărbații pe care să-i evite, de fapt, aș putea să-i spun pe scurt: aproape pe toți. Cel puțin pe toți cei pe care îi va întâlni în liceu. Aș putea să-i spun pe care să nu-i evite, sunt doi tipi în care regret că n-am investit mai mult curaj, pe unul îl va întâlni cam peste 10 ani de cum e acum, pe altul, cam peste 15. Dar nu cred că i-ar recunoaște la fața locului. Și dacă i-aș schimba povestea, chiar,  oare m-aș trezi eu mâine în altă parte?

-Va fi mai ușor în timp, vei lua lucrurile mai ușor adică…Ce vreau să spun că suferințele pe care le ai acum vor deveni mai rare și vei învăța să le gestionezi, mă hotărăsc să-i spun. Dar să nu crezi că dacă dai la psiho, vei fi altă persoană :). Îmi zâmbește, știe și ea chestia asta.

-Am programare la coafor, vii cu mine?

Nuu, nu pot să-i spun, dar cum s-o las să meargă la coaforul ăla? Arată în poze ca la 45 de ani, nu e doar că trec anii și se schimbă moda, părul tapat e pur și simplu…nu pentru ea. Îmi vine să merg cu ea acasă și să-i fac curățenie generală, că oricum camera ei, ca și a mea, mereu are nevoie. Dar eu altceva aș curăța de pe acolo: bluze transparente cu sclipici, out; casete cu muzici siropoase, out (că îmi plac și acuma, dar dacă i le-aș scoate ei din cap, m-aș trezi cu gusturi muzicale șic); șenile, out; cărți de Dumas despre bărbați adevărați și neînfricați, out; Patul lui Procust, out (până nu devine cartea ei preferată și îi distruge așteptările).

Îmi dau seama că sunt multe lucruri pe care le-aș scoate din viața ei, dar nu sunt sigură ce aș pune în loc. Aș pune sport și mers în natură, i-aș da niște cărți mai moderne, sau de psihologie adevărată (nu manualele plictisitoare cu care mă și mir că are răbdare), i-aș spune să continue să îți țină prietenele aproape, așa cum știu că face, i-aș spune să se iubească mai mult pe ea, dar știu eu cât ajută cuvintele mari și abstracte. Încerc totuși ceva concret și ușor de ținut minte.

– Oamenii nu îți judecă fiecare cuvânt și nu se așteaptă nimeni să spui la fiecare frază ceva interesant. Știu că tu așa faci, dar restul nu sunt atât de aspri.

– Daaa, știu. Ți-ai amintit că așa gândeai, nu?

– Așa gândesc și acum, doar că am învățat să nu mai cred chiar toate prostiile pe care le gândesc 🙂 Deformație profesională.

– Diseară e un party, la Nadia. Va fi și Damian acolo, râde ea cu licurici în ochi. Mai ții minte party-ul ăsta?

Daaa, cum să nu-l mai țin minte, îmi spun în gând. Draga de ea, e încă înainte de primul sărut. M-a sărutat Damian la acest party și am fost în al nouălea cer și apoi m-a ignorat brutal în zilele următoare. Am suferit tot liceul și nici măcar asta nu mai conteză, cât, mă întreb eu acum, a avut vreo importanță? Adică, mi-a sucit acest incident perspectiva într-un mod semnificativ? Fără el, aș fi crezut altceva despre mine, despre băieți, despre relații? Îmi tot spun în gând că nu trebuie să intervin în trecut, dar mă doare s-o văd așa de fericită știind ce va urma și mă trezesc vorbind.

-Nu de te duce la party, îi spun. Crede-mă. Damian nu te place. Îmi pare rău.

Eu am provocat destinul și furiile spațio-temporale dezlănțuite cu chestia asta, dar n-am putut să tac. Ei îi cade fața și începe să plângă. Dar știa de unde știu și repede s-a conformat, imediat le-a scris fetelor că nu mai vine.

-Hai acasă, îi spun și o iau de mână.

Ajungem în fosta mea cameră cu ea plângând în continuare. Suntem singure, într-un fel mă gândesc ce interesant ar fi să o văd pe mama, care e doar puțin mai mare ca mine acum. Îmi vine să merg la ea la serviciu s-o spionez de afară. Cine știe cât rămân în bucla asta.

-Vrei să asculți o melodie din 2020? Vrei să-ți arăt ce telefon am? Încerc eu să o consolez pe mini me.

Am un jaf de telefon, dar pentru anul 2000 e tehnologie extraterestră. Îi arăt Facebook, Instagram, văd cum îi lucesc ochii în sfârșit, râd de ea cum nu știe să dea scroll. Vede potențialul în a-și crea o imagine perfectă, vede potențialul în a-i urmări pe tipii care-i plac, tremură toată de încântare, îi e ciudă că nu poate da timpul înainte, să se arunce în social media cu toată ființa. Răbdare, răbdare. Râdem de tot felul de lucruri, îmi povestește chestii de la școală pe care le uitasem total, râdem când că o mai întreb de oameni pe care ea încă nu-i cunoaște, îi corectez un eseu la engleză, ea îmi vorbește în germană, o limbă de atunci pierdută. Îi clipește și ei telefonul, mic, roșu, Alcatel. Se uită la mine agitată.

-E Damian! Mă întreabă dacă vin la party, că i-a spus Daria că nu merg.

-Nu te duci.

-Așa te-a întrebat atunci și pe tine?

-Nu m-a întrebat nimic, ne-am întâlnit acolo.

-Uite uite, îmi scrie în continuare. O văd cum radiază iarăși.

-Ascultă, M, nu te duce. Crede-mă. Nu te place, va fi rău, așteaptă. Nu știu cum s-o temperez, niciodată n-am știut.

-Dar m-am prins! A văzut că nu vin și asta a schimbat totul! Se aștepta să fiu acolo pentru el și faptul că nu m-am dus ….acum poate îi place de mine. Nu? Vai, mulțumesc că m-ai făcut să nu mă duc. Dar acum, dacă insistă, mă duc, nu? Că acum el e cel care a inițiat totul, nu? El mă vrea.

Of of, mă uit la ea cu compasiune. Niciodată nu va ști să play hard to get. Crede că Damian e hotărât acum, când de fapt se va răzgândi peste trei zile. Dar am așa o duioșie față de ea, când o văd cum freamătă, cum visează acum la Valentine’s day cu el, deși încă n-a fost nimic. Mi-e dragă cu toate prostiile ei, aș vrea s-o protejez de tot răul, deși știu că n-am cum și că nu i-ar servi la nimic. O iau în brațe și o sărut pe frunte.

-Va fi ok, îi spun. E tot ce pot să-i spun mai bun, e tot ce pot să-mi spun și mie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s