„You are not the separate self. You have a name you answer to, but you have also answered to ten thousand other names. Which one is the real you? None of them” (Deepak Chopra)
Mă uit vrăjită la petrecerea din față mea, din stradă, ca la un tableau vivant. S-a închis circulația pentru petrecerea asta în alb. Presupun că este un dress code, că prea multă lume poartă haine albe. Vinul strălucește în pahare în lumina apusului de soare. Oamenii par relaxați, fericiți și eleganți, o lume care miroase a parfum fin și a fum de țigară. Mă întreb dacă vreodată s-a uitat cineva la mine, la multele petreceri la care am fost și m-a plasat în vreun tableau vivant. Am fost la atâtea, n-are de ce să-mi fie ciudă că nu fac parte din aceasta, dar îmi e. Cum spune o melodie a lui David Guetta care merge chiar acum, “I’m a fool for you games, but I always play”. De data asta, mă uit la mine ca la un copil necăjit. Am bascheți și blugi și o geacă pe mine, deși e cald, eu am venit de fapt la film, la Tiff, la proiecția în aer liber. Party-ul ăsta e pus în mijlocul drumului meu spre casă, ca să mă supere. Nu pot să rămân, îmi spun, aș sta singură într-un colț, îmbrăcată urât. Și plec acasă, cu ciudă, că n-am fost și cu ușurare, tot pentru că n-am fost. Ce-i și cu petrecerile astea?
Când eram mică, nu aveam voie. Mă uitam la televizor și vedeam în filme rochii strălucitoare, râsete, muzică, culoare, eram fascinată. Câteodată ai mei plecau la un chef și eu rămâneam acasă neconsolată, târându-mă pe jos, plângând cu o durere ce a devenit în timp atât de familiară, un fel de durere a pierderii sau FOMO (fear of missing out – frica de a nu rămâne pe dinafară). Nu prea mi-am respectat copilăria, eu vroiam să fiu domnișoară. Odată am fost la mare la discotecă, cu ai mei și alți prieteni de-ai lor și eram supărată că nimeni nu dansează cu mine și nimeni nu mă ia în serios. Aveam cât, vreo 12 ani? La 14 ani, în culmea adolescenței, mi se părea că viața e un coșmar iar cea mai fiebinte dorință a mea era să am odată 16 ani, să mă lase la „discotecă”. Pe vremea aia, doi ani treceau mai greu decât acum, când ți se pare că …well, începi să folosești expresii ca “acum, recent, de un an-doi”. La petrecerile de la școală, unde aș fi avut voie, de obicei nu eram invitată. Din nou, FOMO. Și dorința mi s-a îndeplinit, am ajuns la 16 ani și de atunci am fost la nenumărate petreceri, discoteci, chefuri, cluburi, festivaluri, salsa parties, beach parties, nunți și evenimente, whatever you can think of. Partea bună, odată cu party-urile de adult, e că, de cele mai multe ori, nu mai trebuie să te invite nimeni, pur și simplu te duci. Aș putea chiar să fac o analiză a acestor evenimente, pe decadă.
Party-urile la 15 ani sau mă rog, începând cu. Adică cam acum 20 de ani, OMG. În acea vreme, mergeam la zile de naștere, chefuri acasă dar câteodată și în club. Purtam pantofi cu talpa înaltă și baggy pants combinați cu bluze finuțe, cu sclipici (why oh why?). Ascultam N&D (Vino la mine, vreau să fiu iar cu tine), 3 Sud Est, Mafia, manele (astea erau vremurile, se cântau în cluburi, inclusiv mari hituri ca 4 Nopți și 4 Zile). Mă aranjam cum puteam și cum se purta. Îmi făceam scenarii de speranță, că ce fain va fi, dacă mă împrietenesc cu X și Y, dacă se uită la mine the Great Gatsby. Dacă mă uit acum la poze îmi fac cruci dar, scăpată din anii grei ai preadolescenței, adevărul e că începeam să fiu drăguță. Cu băieții, filmul era cam așa: vedeam un tip care îmi place, nu mă băga în seamă, apoi de ciudă mă cuplam cu unul care nu-mi plăcea prea tare dar mă sărutam cu el oricum, din cauză de FOMO. Apoi mă uram că am cedat așa ușor și fără folos. Scenariul alternativ era când tipul care îmi plăcea venea la mine, eram în al nouălea cer și coboram de acolo abia peste câteva zile, când îmi dădeam seama că well, nu mă vrea. Ce să zic, am început de mică. Dar petrecerile continuau.
My shine and glory a fost după 20 de ani. În studenție am avut o relație adevărată și frumoasă. Am avut colege de apartament minunate, sociabile și pline de viață. Ieșeam în club până la 3, apoi veneam acasă și dimineață mă duceam la ore de la 8. Puteam. Eram mai frumoasă și mai stilată, constat acum. Veneau la mine tipi faini, cum rar mai găsesc 🙂 ; cu unii n-aveam ce face, erau, cum s-ar zice, cu atașament evitant, pe alții îi regret. Cele mai frumoase momente erau înainte să plecăm, ascultam muzică și ne machiam, ne aranjam părul, aveam, din nou, așteptări. Eu eram prima gata, trăgeam de fete că “hai, mai repede, se face 1 noaptea”, din nou FOMO. Hai odată, să trăiesc și eu. Am descoperit cocktailurile și shoturile. Flirturile și one time flings. Și mâncarea de la 5 dimineața, sau 6, după caz. Mergeam în cluburi de fițe și în cluburi normale. Aveam haine de club, erau cea mai prețioasă investiție, bluzițe colorate, rochițe. Eram, mi se spunea, prea lady like și „prea îmbrăcată”. La 25 de ani eram la doctorat și am mai rărit-o cu chefurile. Eram un pic workaholic și a little too willing to please dar eram fericită în alte sensuri, îmi găsisem un loc. Dar obiceiurile nu mi le-am pierdut 🙂
Cândva între 20 și 30 și ceva de ani m-am prins eu că, dacă vreau să mă distrez, trebuie să scot miza de la orice chef. Să știu și să fiu împăcată cu faptul că nu voi cunoaște pe nimeni potrivit. Că între varianta 1. Nu îmi place și varianta 2.Nu mă place, nu trebuie să o aleg pe niciuna. No more pressure, doar fun cu prietenii mei, just the shine, the glam, the loss of control. Du-te frumos îmbrăcată, M, ia-ți repede ceva de băut să nu apară M cea anxioasă, dansează tu cu tine, sub cerul liber, vorbește, uită-te la tine, fii acel tableau vivant spre care fetița aia de demult ar privi cu admirație. Mi-am impus să strălucesc și am sute de amintiri care să o confirme. Și sute de dezamăgiri, dar who’s counting.
O fi bine? O fi rău? Se spune că noi oamenii avem o capacitate incredibilă de a căuta fericirea acolo nu este și nici n-a fost vreodată. Se spune că oamenii merg la chefuri pentru a se rupe de ei, că atingi doar strălucirea de la suprafața apei, fără să știi vreodată ce zace în adâncuri. Uneori îmi imaginez un alter ego mai bătrân și mai înțelept care spune “obișnuiam să merg la petreceri și să-mi caut fericirea în bucurii superficiale. Acum însă…”. Îmi vine să dau cu el de pământ, cu alter ego-ul înțelept. Da, poftim, mai obosesc și eu, vârsta nu e a state of mind, e a f…..g physical state of body. Îmi place să fac și alte lucruri, aș vrea mai mult din multe altele. Dar asta cu petrecerile e ceva ce-am vrut mult, am putut controla și am obținut. De bine și de rău, petrecerile au devenit o parte a definirii mele de sine. The shine, the glam, the spark, strălucirea apei.
Și e totuși e ceva frumos, așteptare, speranță, farmec, tinerețe, râsete în stare pură, ca o expresie jucăușă a ce mai frumos uman în noi. O cale prin care noi, ca oameni, în fața absurdului existenței, am învățat s-o dăm cotită. Nu-ți oferă mari răspunsuri, dar te simți liber și e bine. So, take your shallow selves out of the closet și distracție plăcută!
Singles_of_November 