Fericirea se calculează în minute de nemurire. Mai precis, în minute în care simți atât de plenar viața încât moartea, întunecimea, micimea, urâtul nu o pot atinge. A mea e într-o seară călduță de februarie în America, când beau o Margarita, port o biată rochiță neagră forjată la toate evenimentele și stau la o țigară cu Cesare. Îmi povestește cum el, socialistul, comunistul a ieșit în New York de Black Friday să observe consumerismul american și ghici ce…și-a cumpărat două perechi de pantofi. E dincolo de toate, italian. Mă agăț de fiecare accent al lui, mă uit la părul lui crescut, la felul în care își modulează privirea după a mea, la ce poartă (ați observat că la noi puțini bărbați știu cum să se îmbrace? În Italia în schimb…). Are ochi frumoși, migdalați, un zâmbet irezistibil și se uită la mine, flirtează, îmi spune bella. Eu îi răspund vivace ceva cum că știi, comunismul are farmec teoretic, nimic mai spumos decât să te dezlănțui în tirade egalitariene în timp ce mai iei o gură din privilegiile tale. Să îl trăiești însă, altă poveste. Îl tachinez, râde, mă întreabă dacă mai vreau o Margarita. Mă simt ca o prințesă în rochia mea de 10 dolari și nu pot măsura cât îmi place de el și cât de mult îmi place de mine în momentul ăsta. Nu știu de unde îmi vin replicile cu el, mă surprind gândindu-mă că par spontană și fermecătoare, mă apropii de steaua mea personală, cum ar veni. Și mai e ceva, motivul pentru care știu că nimic nu-mi va umbri strălucirea. Cesare e însurat și are copii, familia lui e în State cu el.
Țin minte senzația de …ușurare pe care am avut-o când am aflat. Ușurare cât mine de mare la gândul că nu va fi nimic între noi, că nu depinde de mine, că scap de confirmarea faptului că nu sunt femeia lui Cesare. Un flirt, o seară de parole, minutele Cenușăresei înainte și după normalitate. Pentru că eu știu, statistic și probabilistic, ce-ar fi fost dacă era una din două variante 1. Se întâmpla ceva între noi, sex, sărut, ceva sau 2. Nu se întâmpla nimic dar rămânea portița deschisă. Cu ochii minții mă vedeam așteptând un semn, scriindu-i, gândindu-mă obsesiv. Când el mi-ar fi spus știi, a fost frumos dar…mama dracului, în loc s-o las baltă, m-aș fi gândit cum să-l recâștig. Aș fi făcut mișcare greșită după mișcare greșită, după care m-aș fi simțit vinovată, aș fi reluat cărțile de psihologia relațiilor că…ce n-am înțeles, se activează atașamentul anxios, care e ca un fel de dependență, singurul leac e să te abții și să te chinui. Aș fi plâns noaptea, m-aș fi gândit la momentele potențiale, trecute, aș fi reluat conversațiile, le-aș fi secat mințile prietenelor mele. M-aș fi uitat la mine de sus și aș fi dat din cap dezaprobator, a pagubă. Apoi aș fi încercat din nou să mă accept și să mă iubesc pe mine, poate aș fi scris o carte despre același subiect fumat al iubirii neîmplinite. I’m done with that, hopefully. Been there, done that. Am scăpat de data asta.
De unde știu deznodământul? Din experiență și din cărți. Statistic vorbind, ce caută bărbatul fermecător, seducător, un pic narcisist, genul căruia mereu i-a fost ușor „cu femeile”? Provocare, confirmare, confirmare, provocare, admirație, succes. De regulă o femeie trofeu și eu, fără urmă de denigrare a propriei persoane, știu că nu sunt. Că dacă aș fi fost, aș fi știut până acum 🙂 Sau poate o femeie aservită marelui bărbat, care se sacrifică pentru el. Nici asta nu sunt. Sau poate caută, bietul, o femeie „normală”, whatever that is, dar nici asta nu sunt pentru că, din nou, dacă aș fi, aș ști-o. Mă întreb fugitiv cum e soția lui Cesare și habar nu am, că nu abundă în detalii despre ea, dar nu Cenușăreasa. Am învățat ce alte femei știu demult, să nu te prinzi în jocurile lui Cesare și să știi că un bărbat care has it too easy probably takes you for granted. Cum mi-a zis odată o prietenă „el pe tine nu te vede”.
Este o maximă spusă pe toate gardurile psihologice, cum că dacă te iubești pe tine nu ai nevoie de iubirea lui Cesare sau a lui Nino sau a cui vrei tu. Eu știu însă că, dacă linia de start e sucită, trebuie să muncești toată viața s-o ții dreaptă. Nu ai o epifanie în urma căreia să simți că gata, mă iubesc, mă accept…și să și dureze. E o muncă pe care o faci cu tine zi de zi și înveți s-o faci cunoscând cât ești de vulnerabil/ă. Fericirea vine din multe relații bune, din realizări, din momente de calm și liniște, de seninătate, de prietenie, afecțiune, distracție și înveți cum să o construiești pas cu pas. Înveți și că nu fiecare moment din viață trebuie să fie fericit sau interesant, că tristețea, golul, plictiseala, exasperarea sunt normale. Dar rămâne un spot, un loc în care mecanismele de coping se dau înapoi și rămâi în esența ta, cu vulnerabilitatea la vedere, ca o corabie cu pânzele sus, în bătaia vântului. Vulnerabilitatea mea e Cesare, so to speak.
Într-o altă realitate paralelă, aș fi vrut altfel de relații. Aș fi vrut să merg în vacanță cu un iubit. Să ne uităm la seriale. Să mergem cu mașina toamna, prin pădure. Să gătim. Să ne certăm și să ne împăcăm. Să povestim. Chiar aș fi vrut. Chiar vreau. Aș fi vrut să nu-l remarc pe Cesare mai mult decât pe oricare altul. Oare? Aș fi vrut să îmi neg momentele de maximă fericire? Da și nu, dar ar fi meritat cu siguranță pentru că minutele Cenușăresei se plătesc scump. În realitate, prințul nu te caută.
Aș putea să-mi închei povestea cu multe argumente pline de speranță și validitate terapeutică. Ce vreau mai mult să spun e însă că fericirea vine uneori din lucrurile care de fapt nu te fac fericit/ă. E bine să știi asta. Orice ți-ai spune, tot te vor face fericit/ă (și nefericit/ă în același timp) acele lucruri, când viața ți le va aduce în cale. Bucură-te însă când poți să faci pasul înapoi. Dacă putem ciunti poezia lui Eminescu, “Lumea-ntinde lucii mreje/ Te momește în vârteje/ Tu pe-alături te strecoară/ Din cărarea ta (vulnerabilă), afară”.
Singles_of_November 