„ A woman who really wants love and who is worthy of being loved should be willing to put her priorities second to those of a mate”. Spune o expectanță culturală despre care am citit recent într-o carte, All the single ladies (Rebecca Traister). Cartea vorbește despre rolul femeilor singure (sau necăsătorite) în progresul social: drepturile femeilor, emanciparea rasială, drepturile minorităților sexuale, etc și despre percepția culturală asociată acestora. Cartea m-a făcut mai conștientă de faptul că a fi singură este în primul rând un drept. Un drept obținut cu greu de femei mai curajoase ca mine, în vremuri mai tulburi, în care destinul femeii era strict legat de casă sau de mănăstire. Vremuri în care la 23 de ani erai „fată bătrână”, vremuri în care ambiția supremă era o căsnicie rezonabilă. Au fost și sunt și acum în multe părți vremuri grele pentru toți, femei și bărbați, doar că, înțeleg eu, bărbații (liberi) au avut un drept în plus, chiar dacă trăiau în muncă, războaie și nevoi: dreptul de a fi, dreptul de a exista ca persoane independente. Femeile trăiau și erau definite de rolul lor ca fiice, soții și mame. Bărbații erau și ei fii, soți și tați, dar puteau fi și multe alte lucruri. Noi nu. Dacă avem și noi ca femei dreptul de a fi definite prin mai multe atribute, asta se datorează femeilor care au ales împotriva trendului, când asta costa scump.
Teoretic, nu sunt eu o mare feministă 🙂 Retorica mi s-a părut mereu prea dură, prea unilaterală, prea părtinitoare. Mi s-a părut că valorile feministe impun cu forța o femeie independentă, puternică, sigură pe ea, care știe ce vrea, care se auto-definește, se auto-protejează, se afirmă. Eu nu sunt așa, mai degrabă semăn cu personajele romanelor scrise de scriitori misogini, femeia delicată, inocentă, ce privește cu fascinație către bărbatul intelectual. De trăit însă, trăiesc ca o mare „feministă”, singură, am o carieră, nu sunt gospodină și privesc cu fascinație spre prea puțini bărbați. Culmea.
Pe de altă parte, cu timpul, am înmagazinat în mine toate prejudecățile sociale, le-am adăugat pe cele psihologice și le-am înmulțit cu 3. Am știut întotdeauna că sunt prea auto-critică, dar rar am stat să mă gândesc că…stai un pic, nu sunt ideile mele idiosincrazice. Sunt produsul perfect finisat și frumos ambalat al unei culturi misogine ale cărei ecouri le resimțim și astăzi. De exemplu:
- Femeile singure sunt ciudate
Femeile singure n-au avut niciodată o reputație bună. Oamenii nu știu what to make of them. Nu știu de unde să le ia. Le scrutăm cu atenție să vedem care e problema lor, pentru că trebuie să fie o problemă. Nu își doresc familie? Problemă, alienarea societății de azi, disiparea valorilor sănătoase etc. Nu pot? Pretenții mari, lipsuri grave. Narcisism, imaturitate, regresie adolescentină și cu ce ne-a mai complimentat psihanaliza. Am avut mereu grijă să nu par ciudată, să nu reiasă prea repede la iveală „motivul” pentru care nu sunt într-o relație. Sunt destule „ciudate” și în relații, dar măcar nu sunt singure, nu? Am citit multe cărți despre femei care, datorită schemelor disfuncționale, istoricului de viață nefavorabil, se implică în relații cu bărbați nepotriviți. Gândul meu era că „ah, eu sunt mai disfuncțională decât toate, pentru că nici măcar acolo nu ajung”. Aș putea însă să-mi mulțumesc pentru că nu am ajuns acolo.
1.De ce ești singură, până la urmă?
a. Pentru că nu te-a ales nimeni. Ești produsul de pe raft care rămâne necumpărat pentru că nu „își merită banii”. Chiar m-am comparat, eu însămi pe mine, cu ani în urmă, cu o cămașă scumpă (măcar) dintr-un magazin. Cică intră tipul în magazinul de cămăși și prospectează opțiunile. Unele nu-i plac din start și trece mai departe. Apoi ajunge la mine și mă ia de pe umeraș, mă întoarce pe toate părțile, mă probează. Dar vede prețul și își zice „cam scump, nu merită banii”. Se mai uită, apoi vede una mai scumpă ca mine dar care îi pică cu tronc și o cumpără impulsiv. Ați înțeles? Eu eram cămașa bună dar care rațional nu merită banii. Adică cu prea multe issues, poate și incomodă. Aspirația mea era să devin camașa care pică cu tronc. Adică să aibă cineva o nevoie disfuncțională și impulsivă de mine.
b. Pentru că ai pretenții prea mari. Pentru că, din cauza egoismului, narcisismului, hedonismului, schemelor disfuncționale, atașamentului anxios și evitant, romantismului, infantilismului, you name it, nu te-ai repliat și nu ai înțeles că în viață trebuie să faci compromisuri. Pentru că nu ești dispusă să dai o viață și o libertate. Pentru că nu te sacrifici. Ca femeie, ar trebui, nu?
2. Femeile singure sunt nefericite
a. Cum să și fie, dacă nu au bărbat și copii? Oamenii uită cât de greu e să ai copii, cum te pierzi pe tine între preocupări bazale, cum e să tremuri de nesomn și de frică, cum e să oscilezi între adorație și furia faptului de a te fi pierdut identitar. Și eu îmi doresc copii, dar am acum, grație prietenelor care mi-au vorbit cu sinceritate, înțelepciunea de a ști că viața unei mame este mai grea decât viața mea de acum.
b. Cum să și fie, dacă sunt singure realmente? Singurătatea e o stare a spiritului, o senzație de gol interior, ca o umbră care te învăluie nechemată. De multe ori aș vrea să am mai mulți oameni aproape, de multe ori mi-e dor să adorm în brațele unui bărbat iubit. Dar am văzut că poate exista și singurătate în doi. Că poate fi mult mai rea pentru că adormi singură, plângând în pernă și în același timp, te simți ca-într-o capcană. Eu n-am capcană. Nu sunt struguri acri, cred cu tărie că o relație sănătoasă de cuplu bate singurătatea. Aș vrea și eu una. Doar că atâția oameni se simt singuri, invalidați, ignorați în relații. Solitude is a fact of life. Loneliness is a state of mind.
3.Ce au și nu au voie să facă femeile singure?
Nu au voie să se enerveze, să fie „isterice”. Cu atât mai mult pentru că sunt singure, oamenii vor asocia asta cu frustrarea sexuală. Nu pentru că femeile singure n-ar face sex (sigur, nu ca cele din relații pe care le așteaptă acasă fifty shades of fantasy :). Dar oamenii presupun că nu și că asta „cauzează” labilitate afectivă. Ah, n-ai voie să fii nici prea emotivă, din același motiv. Dacă te plângi de avansuri sexuale nedorite, fie ești men hater, fie ai tu fantezii de domnișoară. N-ai voie să vorbești prea deschis cu bărbații, motivele tale sigur sunt necurate. N-ai voie să ieși în evidență, ai grijă cum te îmbraci, cum te machezi. Dacă o faci, e clar că ești „disperată”.
Și nu dau vina pe nimeni. Toate sunt gânduri pe care EU le-am avut, despre mine și despre altele. Dacă și tu le ai, take a step back. Multe dintre ele vin din convingerea fundamentală că femeia trebuie să se conformeze unui anumit rol, că trebuie să aleagă datoria, că trebuie să se replieze, că există moduri fundamental mai adevărate de a fi femeie. Dar de ce TREBUIE?
Dincolo de toate, există un lucru pe care aș vrea să îl învățăm din nou și nou, să îl repetăm și când nu-l credem, anume că avem dreptul de a FI, așa cum vrem, așa cum putem noi mai bine.
Singles_of_November 