No country for tears

Sunt la Macy’s, pe Washington St. Am hotărât să îmi cumpăr o pereche de balerini aurii, primul shopping de când sunt aici, de două săptămâni. Până acum mi-am cumpărat lucruri mai prozaice, pat si saltea, detergenți, coș de gunoi, prosoape, pahare, ce trebuie într-o casă nouă. Hai să ne mai uităm puțin pe aici, uite ce bluzițe la Calvin Klein, uite Michael Kors…Nu nu, nu acum, dacă în ultima lună de stat aici rămân cu bani rezonabili, dau tunul. Balerinii aurii de fapt nu sunt inutili, asortați cum trebuie merg aproape la orice și mă fac să arăt șic. Dacă ar fi un sfat de fashion pe care să îl dau mai departe ar fi: nu ocoliți pantofii care sclipesc, nu sunt too much, dar te fac să arăți ca o prințesă. Plec cu balerinii și mă îndrept spre Bolyston și Newbury. Am mai fost eu acolo dar nu mi-am dat seama ce aproape sunt de Macy’s. Google Maps te face să mergi cu capul în gard. E atât de frumos orașul ăsta, pozele nu-i fac dreptate. Așa de mult îmi place cum se îmbină zgârie-norii cu clădirile din marmură sau cărămidă, atâta bogăție, atâta forță. Și dacă totuși obosim, mergem spre Newbury sau Beacon Hill, unde găsim case europene, din cărămidă roșie, felinare, terase și magazine mici. E mijlocul lui septembrie, 28 de grade, eu melancolică.

Primele zile aici au fost waw, agonie și extaz. Stăteam atunci într-o zonă frumoasă de case, o suburbie perfectă. Casele erau ca de jucărie, doar că adevărate. Cam departe,am stat cu inima în gât până am ajuns cu taxi de la aeroport, de frica prețului. A fost pace în prima zi. Mi-am cumpărat telefon, am fost la Museum of Fine Arts pe jos, plimbare de o oră jumate, mare e ura față de transportul public. Am fost cam obosită în muzeu, cel mai mult știu că mi-a plăcut în galeriile americane, sunt niște lucrări frumoase acolo, John Singer Sargent, de exemplu. Minunate picturi, se vede că-s americani. Nu știu, totul e perfect la ei, liniile fine, culorile luminoase, portretele superbe. Este și un curent care încearcă să îmbine tehnicile lui Vermeer de lumini și umbre cu cadre moderne și rezultatul e awesome. Sigur, nu mă pricep, în ceea ce privește arta, sunt un consumator de la distanță. Am mâncat la una din cafenelele muzeului un platou cu brânzeturi și fructe, ca o tipă rafinată. Oricum, ar fi de prost gust să servească ciozvârte la muzeul de beau artes. La plecare m-am rătăcit, am ajuns într-o zonă dubioasă, n-am gasit taxi, până la urmă am ajuns în Longwood (zonade spitale și școli de medicină) și am găsit într-un final. Omul nu știa unde să meargă, nici eu nu știam mai bine, m-am panicat, m-am depanicat, în fine. Serviciul de taxi din Cluj e un vis frumos. Am plâns după el.

Următoarea zi, din nou ca turistul regulamentar. De data asta, merg la Old State House, reședința foștilor guvernatori din vremuri coloniale, clădire foarte veche,multe s-au întâmplat aici în timpul războiului de independență. De exemplu,Boston masacre, când soldații britanici au deschis focul asupra unor bostonieni. E singura clădire veche din zonă, înconjurată, mititica, de mastodonți. Mă plimb prin zonă, atunci am ajuns prima dată la Macy’s și am încercat un ruj superb de la Dior, noroc că am avut gândul cel bun și nu l-am cumpărat. Am mâncat la Pret a Manger, ca omul sărac și cu pretenții, am vorbit cu fetele pe Facebook. Eram happy și purtam un tricou primit de la colegi, pe care scria „mândruță faină”. No, am văzut, ne-a plăcut, mergem acasă? Nuu, locuim aici șase luni, apoi plecăm acasă. Hai să vedem unde voi locui. Zona mi se pare o fundătură, cine m-a pus totuși să vin direct din downtown? Mi-am cunoscut colegii de apartament, un cuplu, doi tineri încântători, sociabili,muzicieni. Doar că nu aveam pat în cameră și nici altă mobilă. Vina mea, trebuia să fi știut. Am intrat în panică. Apartamentul e la subsol, avem niște ferestre foarte joase. Iar panică. Am încercat să mă adun, nu știu dacă a ieșit. Am plecat de acolo și nu știu cum am ajuns acasă, probabil cu autobuzul care se chinuia oprind la fiecare stradă (în zona cu case frumoase, în care stăteam cu AirBnb). Am tras un plâns sănătos, primul din America. M-am simțit mică și singură. Și proastă. Mi-am comandat pat, saltea și manoperă de asamblare de pe Amazon, după repetate plânsete cu cardurile care nu mergeau. Următoarea zi m-am trezit mai bine, aveau un fel de farmec acele prime zile. Și după șocul cu apartamentul, aveam încă impresia că venitul aici înseamnă un început și speram, o șansă de a mă reinventa. Aici nu mă cunoaște nimeni, mi-am spus. Pot să fiu ce fel de persoană doresc. Pot fi nebună și sociabilă. Mda, ar fi bine să încep, până nu redevin eu însămi.Peste câteva zile, dau cu ochii de proprietarul de la Airbnb, un tip drăguț. El zice:

  • Hi, Simona, long time no see.
  • …I’ve been away these days. Cumva mă simțeam vinovată că nu prea m-a văzut.
  • Me too, I went to Tennessee.
  • Isn’t that really far away? (smart girl, way to go)
  • I took a plane. (smart boy, good conversation).

Nu știu de ce mă distrează așa de mult conversația asta, probabil pentru că vroiam să flirtăm puțin și nu știam ce să ne spunem.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s