O zi superbă de mai, cu miros de trandafiri și soare călduț. E un parc unde suntem, sau nu, …o terasă. Eu stau așezată pe marginea unei fântâni arteziene, mă caut în sclipirile apei. Port o salopetă roz, elegantă, care cade frumos și sandale bej, cu pietricele. Good hair day too. Îmi zâmbesc mental. Mă surprind răsucindu-mi părul, din joacă. Nu sunt stresată azi, simt liniște și bucurie, mă gândesc dacă e ok să arunc o monedă în apă. La ce urmează chiar nu mă aștept. Îi aud vocea familiară, din spate:
– Hey, M!
Îi aud în voce zâmbetul de îngeraș. Vine spre mine și mă pupă pe obraz. Îi zâmbesc înapoi, cumva e așa de natural să fac asta. Oare ce va zice acum?
-Ce zi superbă. Incredibil nu? După ploaia de ieri? Aha, despre vreme, ce altceva să și zică.
-Daaa, I sooo love it. Și locul ăsta, n-am mai fost aici. Uite ce de trandafiri! Îi arăt în jur încântată, de parcă aș vrea să-i ofer.
-Și tu arăți ca un trandafir 🙂 Ce-i cu fântâna asta? Poartă noroc?
-Nu știu, vrei să aruncăm monede, să vedem?
Chiar scoate două monede și le aruncăm. Îmi pun o dorință, râd forțat. Se așează lângă mine și mă privește cu același zâmbet de copil. Dacă n-aș ști mai bine, aș crede că flirtăm.
-Și ce mai faci tu, M?
-Bine, chiar bine. Am o perioadă bună, vine și ziua mea…tu, ești ok? Mult mai bine decât ultima oară când te-am văzut, mulțumesc frumos.
– Daa, da, mi-am schimbat jobul, știi că…
-Mda, era și timpul. Țin minte cum toți erau nebuni și tu singurul rațional. Vrei să le vezi pe fete? Sunt la o masă mai încolo.
-Da, stau puțin cu voi și mă duc în treaba mea .
Dragul meu Fabian vine cu mine la masa fetelor, surprind reflexia noastră în vitrina localului, nu mă pot abține să nu mă gândesc că da, ne stă bine împreună. E jovial și atent, ne povestește cum a scăpat de jobul trecut și cum a ajuns la actualul. „Vă dați seama, nu mai știam ce să fac, nu aveam alternativă, nu aveam nici un ban pus deoparte. Dar nu mai puteam cu figurile lor. Și am plecat, de fapt într-o zi nu m-am mai dus, just like that. N-am mai răspuns la telefon, pur și simplu :)) Nu știu, M, îți imaginezi?” „Nuuu, nu cred că ai făcut așa ceva, Fab!” „Ba daaa! Eram speriat și am avut așa …second thoughts, dar era târziu :)) Noroc că fix peste câteva zile m-a sunat prietenul ăsta al meu din State, îl știți pe Raul? Da da, ăla, vecin cu tine. Că își deschide o firmă și n-are cine să-l ajute. Și așa…” Mai povestim un pic și pleacă, de fapt avea treabă aici la terasa asta. Îi facem cu mâna toate trei.
-Ce drăguț e băiatul ăsta! Totuși, M, de ce v-ați despărțit?
Mă uit țintă la Amelia, oare a uitat? Spune și Mari:
-Eu știu de ce, că doar ne-ai zis. Și te cred, normal. Dar tot îmi vine greu să îmi imaginez că Fabian…
Păi nici eu nu mi-am imaginat. Era o relație care, după toate manualele, trebuia să meargă. Doi tineri drăguți care încearcă să-și facă un viitor. Țin minte cât de amabil mi s-a părut, cât de ok, nu genul care îmi place mie de obicei. „În sfârșit”, am zis. Am avut însă ezitări, el le-a simțit, m-a urât, eu am crezut că e vina mea și l-am iubit tot mai puțin. Un cerc perfect vicios.
Ultima dată când l-am văzut nu semăna deloc cu el cel de la terasă. Era furios, se învârtea ca un leu în cușcă. Eram la el în sufragerie și trebuia să mergem la nunta Ameliei în curând. Fabian avea o față de parcă nu zâmbise niciodată. Mă prefăceam că mă machiez, să nu trebuiască să zic ceva. Era o tensiune în aer, să o tai cu cuțitul. Încă puțin ruj, poate totuși altă culoare? Fabian se uita nervos la telefon. Să îi sune telefonul, să plecăm odată la nuntă. Să îl sune maică-sa. Să îl sune șeful lui, să își recanalizeze furia.
-M, unde mi-e ceasul? L-ai luat de la reparat? Offf damn it, here we go, alt scandal, nu mai vreau, nu mai pot. Și-a găsit motiv. De trei zile îmi zice să-i iau ceasul, că doar e la parterul blocului de lângă mine. De fiecare dată uit. Înghit în sec cu putere.
-Nu, am uitat, scuze. Îmi pare rău, serios. Chiar îmi pare rău, nu pentru el și ceasul lui, ci pentru că, la cum am învățat să-l cunosc, urmează un scandal și întârziem la nuntă. Urlă la mine:
-Tu nu ești normală, M? Cum naiba ai uitat? Îți tot zic de-o săptămână! Să-mi….!Trage un pumn în masă.
Mă uit la el cu ochii mari, muți de uimire. Am senzația că mă ridic din corp, deasupra lucrurilor. Sângele îmi năvălește spre tâmple, mi se articulează gânduri de ură și război, îmi vine să-l strivesc. Și pe mine că sunt aici în loc să fi plecat de la prima ridicare de ton. Cum am ajuns eu, care am atâta oroare de scandal, să ascult așa ceva? Asta e deja nivelul următor, al jignirilor. Îmi vine să urlu, dar rămân în schimb, neputincioasă, cu gura căscată. Uluită. Încremenită în furie. Cum naiba??? O parte din mine se întreabă de ce am uitat de ceas, o fi răzbunare inconștientă. Zice ceva, eu încep să respir și aproape plâng de nervi. El își repetă placa, ceva despre iresponsabilitate, despre mine cum nu-mi pasă, ceva despre prioritățile mele de rahat. Altceva despre cum eu n-o să reușesc în viață. Așa aș vrea să îi răspund, așa aș vrea să iasă din mine toate mahalalele acumulate și nerostite. Dar nu, doamna tace până la capăt, gândindu-se cum să îl lovească cu mantă. De fapt, în timp ce îl privesc cu ură, îmi dau seama că e la pământ, că doar nu de fericire se schimonosește. De fapt, sigur, problema nu e ceasul. Nuu, cât de complicați ar fi bărbații, altă problemă decât orgoliul nu poate fi. E desigur, despre sex, despre cum eu nu îl doresc destul (și cu cât se enervează mai tare, da, cu atât îl doresc mai puțin). Sper să nu deschizi subiectul Fab, că te fac una cu pământul, din vorbe.
-Tu, de fapt, M, nici nu vrei să fii cu mine. Ce dracu ai vrut de la început? Mda, încolo se îndreaptă dacă nu intervin.
-Fab, nu-i momentul. Știu că ești supărat pe mine, nu doar acum, în general, înțeleg, hai să discutăm altă dată. Am uitat și gata.
-Lasă-mă dracului cu poveștile tale de psiholog! Orice aș zice în astfel de momente sunt texte de psiholog, se ambalează și mai tare.
-Nu-s povești de psiholog, dar ce să facem, să urlăm unul la altul? E târziu, hai să plecăm, nu mai pot!
Îmi iau sacoul, pantofii, mă uit spre el să văd dacă vine. Se uită pierdut la mine, cu furie mocnită:
-M, pe tine n-o să te iubească nimeni, niciodată. Bum, there, you said it. Cannot take it back. La prima întâlnire mi-ai spus că sunt adorabilă. Mă uit la el perplexă, din nou, simt o greutate în piept, câteva secunde nu știu ce să fac. Apoi zâmbesc amar și destins.
– Eu nu ți-aș fi spus niciodată așa ceva. Ies pe ușă și deja aerul e mai limpede.
Rănită? Cum să nu, altădată însă. Acum am o senzație de plutire. I’m out, gata, am scăpat. Nu-i mai datorez nimic băiatului minunat pe care îl plac toți prietenii mei. Că doar nu se așteaptă nimeni să mai fiu cu el după asta, nu? S-a terminat cu vinovăția faptului de a nu fi fost a lui pe de-a întregul, de a nu-l fi dorit destul. S-a terminat cu scandalurile. Nu mă interesează cine mă iubește, bine că nu el. Abia aștept să mă trezesc mâine dimineață și să nu trebuiască să-l sun (înainte de 12, că apoi începe cu de ce nu mai devreme, ce am avut de făcut și cu cine). Sunt aproape fericită. Îl aud venind după mine.
-Te duc la nuntă dacă vrei.
-Poți să vii și tu. Pot fi generoasă chiar, sper să îl macine reacția mea superbă.
Să vină, ce mă interesează, măcar mergem cu mașina. Suntem amândoi obosiți și resemnați, nu mai avem lecții de dat, nu mai avem așteptări de împlinit, nici dezamăgiri de semănat, ne-am despărțit implicit. N-am vorbit aproape deloc la nuntă, la un moment dat am venit la masă să-i dau setul meu de chei. El a plecat apoi, eu am mai rămas cu fetele. Atât a fost, n-am mai vorbit. Nici o lacrimă. Nu tu „îmi pare rău că n-a mers”, „take care”, nimic. Atunci, la terasă, m-am mirat de cât de tandru interacționăm când nu mai suntem împreună, ca la prima întâlnire. Ce oameni frumoși am redevenit după ce ne-am înfipt spinii în carne. Ce frumoși sunt bărbații când au orgoliul întreg. Ce frumoasă sunt eu când n-am nici o vină.
P.S. Povestea și personajele nu sunt adevărate. Apropo de orgoliu, mai mult sau mai puțin în legătură cu povestea, mi-a venit în minte un citat al lui Margaret Atwood: „Men are afraid that women will laugh at them. Women are afraid that men will kill them”.
Singles_of_November 