Gone, baby, gone

Dacă vrei cu tine lumina s-o împart,

Lasă-mă să ard.

Spuneau versurile unui cântec

Mi-e ciudă că nu am reușit să semăn flăcări. M-am săturat să mă întreb dacă asta e o vină, dacă e cauza pentru care nu am fost iubită. De atâtea ori mi-a venit să mă sfâșii. De atâtea ori mi-am spus: “tu nu înțelegi că nu ești genul care să intre-n carne? Care să fluture din gene și să facă lumină și întuneric? Tu nu înțelegi că focul tău e prea firav, prea în bătaia vântului, prea timid? Ți se pare că poți muta munții și când colo te întrebi la fiecare pas dacă e bun drumul”.

 

Apartamentul lui din Back Bay, central Boston. Stau pe podeaua din lemn masiv și o țintuiesc cu privirea. Îmi înfig tocul de la sanda într-o îmbinătură și apăs tare. Îl urmăresc cum încearcă să zgârie, cu o mișcare scurtă înainte și înapoi. Port sandale negre stiletto și rochie neagră plisată. Little black dress. O prind de-un colț și frământ materialul între degete, o înfășor în jurul arătătorului și strâng. Respiră, îmi spun. Împământează-te. Momentul nu poate fi real. Genunchii nu mai au putere, îi simt tăiați și tremură. Mă agăț de obiecte ca să amân procesarea momentului. Mă uit la o machetă de corabie așezată lângă fereastră, o capodoperă în miniatură, originalul se numea HMS Victory, corabie de război a lordului Nelson. Studiez trinchetul, arborele mare, artimonul (catargele), velele pătrate, focurile  (vele triunghiulare). Cine naiba știa lucrurile astea înainte să îl cunosc? Unde e? Poate n-am auzit eu bine, poate n-a chiar zis că i se pare că nu trebuie să ne mai vedem. Că nu vrea să fie cu mine. Că am înțeles eu prea mult din această scurtă nebunie. Nu se poate să mi se întâmple asta. Îl caut cu privirea, e chiar lângă mine, stă pe fotoliu cu coatele pe genunchi și cu capul în podea. Nu vreau să ridic ochii spre el, îi privesc cu coada ochiului, pantofii. Ce frumoși sunt, ce incomozi trebuie să-ți fie, ce-ai vrea să mergi în bascheți la dineu. Libertinule! Ironia mă înfurie, mi se urcă sângele în obraji și lacrimile mi se aglomerează exploziv sub ochi. Stăm așa o vreme, tăcuți și absenți. Într-un final oftează:

-…M…Îndrăznesc să mă uit la el dar nu spun nimic, de teamă să nu-mi tremure vocea. Mă privește trist și dezarmat, se joacă și el cu nasturii de la manșetă.

– Hai nu fi așa, spune exasperat. Te rog!

Îmi înghit nodul din gât, îmi mușc buza până la durere, îmi înfig unghiile-n carne. Să nu plângi, numai să nu plângi… Așa de mult aș vrea să nu mai fiu așa, de dragul lui și-al meu. Într-o realitate paralelă mă ridic zâmbitoare, îi spun “ok, fie cum vrei tu”, îi trimit un pupic din tocul ușii și zbor afară ca o ballerina, ca un spirit jucăuș, liber, neatașat. În realitatea curentă însă, îmi vine să îl implor, să mă agăț, să-l șantajez, să mă fac una cu podeaua. Mă doare suferința lui, mă urăsc că se simte prost din cauza mea, e vina mea, eu trebuia să știu, nu trebuia să-l pun într-o asemenea postură. Cum am putut crede că…?

-Pot să te iau în brațe? Mă surprind și pe mine când întreb.

-Hai aici. Întinde brațele după mine și mă trage spre el. Îmi lipesc capul de umărul lui și îmi trece prin minte gândul dureros că poate e ultima dată când îmbrățișez un bărbat iubit. Nu te gândi, nu te gândi. Mă pupă pe frunte și mă mângâie. Îmi trece prin minte gândul nebunesc să-l sărut și să-i desfac cămașa. Să mă urc peste el într-un mod în care să nu mă poată refuza. Să îmi înfig unghiile în carnea lui, să-i dau capul de perete, să-l privesc în ochi. Să-i spun că eu de aici nu-mi dau drumul, orice ar fi. Stop! Mă desprind și mă ridic în picioare.

– Ok, plec.

-Te duc acasă.

Ies repede din living, nu cumva să mai văd odată camera și barca. Îmi dă paltonașul și mă ajută să mă îmbrac. Dragul meu de paltonaș de la Macy’s, cumpărat de dragul meu dar cu gândul la el, ce te-aș mai rupe acum în bucăți și pe tine. Încerc să zâmbesc, nu știu dacă-mi iese. Intrăm în lift, aș vrea să se blocheze. Ajungem în parcare, ne urcăm în mașină. Aș vrea să nu pornească. Își caută telecomanda de la barieră, aș vrea să n-o găsească. Într-un fel, e ca-n Meșterul Manole care nu vroia nicicum să mai vină Ana. Mă pufnește râsul. Culmea.

-Ce-i? Zice el înseninat. Probabil speră că mi-a trecut supărarea.

-Nimic, mă gândeam că e ca-n Meșterul Manole care tot nu vroia să vină Ana cu merinde. Râde și mă ciufulește pe păr. My darling one, cum înțelege el ce vreau să spun, ce transparență… Naiba să te ia. Mai am cam 10 minute cu el, nu e trafic, deși sunt multe semafoare. Eu stau în Allston, într-un apartament mic. Oare sunt acasă colegii de apartament? Oare trebuie să le explic de ce sufăr, că m-am îndrăgostit aiurea, că lumea mi se va părea pentru multă vreme un loc rece și urât? Să intru prin spate și să plâng pe acolo?

-Când pleci în România mai exact? Știam când, dar simțeam nevoia să zic ceva.

-De ce, vrei să mă urmărești la aeroport? Mă uit la el consternată, cum poți măi…să fii așa? Surprins și el de propriul cinism, răspunde repede:

-Poimâine dimineață, pe la 6 gata, plecarea.

-Ai bilet la low cost? Slăbuț, știu, dar simt nevoia să-i fac ceva rău.

-Nu, dar până predau apartamentul, alea alea. Am ajuns în fața casei unde stau. Așa de tare mă doare acum prezența lui că anticipez o vagă, neașteptată senzație de ușurare la ideea că pleacă. Îl mângâi pe față, să-l învăț pe de rost, el îmi sărută podul palmei. Îmi zâmbește. Hai că poți. Ies din mașină.

-Ai grijă de tine, da? zice.

-Ok, și tu. Te pup! Ce să și fac dacă tu nu vrei? îmi spun în minte. Îi zâmbesc, îi fac cu mâna și fug înăuntru.

Mă concentrez asupra cheii, unde e? Aha, aici. Deschid ușa din lemn cu mișcări precise, urmăresc rotirea cheii cu privirea. Împământare, din nou. Mi-e frică să intru în apartament. Deschid însă, pare că nu e nimeni acasă. Intru și mă prăbușesc pe podea. Gândul că trebuie să am grijă de mine acum pentru că el nu vrea, mă sfâșie. Multe asemenea vor urma. Încep să plâng, în sfârșit. Mi se derulează prin minte imagini oribile, cu tot ce am făcut noi mai frumos. Cum m-am trezit la el în brațe, nu mai departe decât cu două zile în urmă, în siguranță, iubită, fericită. Cum mi-am atins fruntea de a lui, cum am râs ca doi copii. Cum am comandat pizza și ne-am uitat la Parts Unknown. Cum am fost cu el să-și aleagă nenorociții ăia de pantofi, de pe Newbury Street. Cum am făcut sex și ne-am jucat de-a dragostea.

Am văzut dincolo, am văzut cum poate fi, am văzut cum e să fiu plenar fericită. Cum s-ar spune, am văzut ielele. Le-am văzut și s-au dus și eu am rămas, gone baby gone. Am avut o viață bună înainte de el, bună va fi și după el dacă am noroc. Dar nu va fi AȘA. Nu poate fi AȘA. WTF now?

 

3 gânduri despre „Gone, baby, gone

  1. Am descoperit recent, articolele publicate dar pot spune ca m-am regasit foarte tare in acestea, dau sentimentul ca nu esti singur si ca sunt si alte persoane care trec prin evenimente nefericite in dragoste la fel ca si tine, iar aceste articole cel putin personal, ma ajuta mult sa inteleg ceea ce se intampa si sa trec mai usor.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s