Lumea nouă și prințesa din autobuz

Ajungi într-un oraș mare, pe care demult ți-ai dorit să-l vezi și pe care multă lume dorește să-l vadă. Să zicem că e Boston. Ce faci prima dată? Mergi la muzeu, ca o fetiță cuminte? Vrei să vezi oceanul? Vrei să te plimbi pe străzi să vezi cum e atmosfera? Aaa, sau poate o poză în campusul Harvard. Am făcut câte puțin din toate și sunt aici de patru zile (înafară de faza cu oceanul, am încercat dar nu l-am găsit, nu e așa de simplu cum credeam, mergi spre est până îl vezi). Patru zile lungi, în care am învățat nume de străzi și magazine, linii de metrou și autobuz, în care am consumat bateria telefonului pe googlemaps. Ce făceau oamenii înainte să existe sau chiar așa, eu cum am făcut când m-am plimbat în atâtea locuri fără el? M-am pierdut și cu googlemaps, am zis și eu odată, dar o singură dată că știu și fără și m-am trezit la dracu-n praznic.

E un oraș superb, care îmbină ce e vechi și ce e nou cu foarte multă armonie, e mare dar nu te copleșește. E plin de copii care merg la colegiu, sunt peste tot. Sunt 35 de colegii și universități, no wonder. Probabil că aveam și alte așteptări într-un fel. Știți cum e, la New York se filmează (orice) ceea ce ține de cariere de vârf, mafie și poliție, viață mondenă, povești de dragoste urbană. La Boston se filmează cu Harvard și cu istorie, cu acțiune ce se petrece în secolele trecute, clădiri de cărămidă, trăsuri și doamne în rochii vaporoase. Sau m-am uitat eu la filmele greșite. N-are nici o treabă, sunt clădiri de cărămidă dar nu chiar așa de multe, e…un oraș american 🙂 N-ai cum să nu-l iubești.

Doar că eu nu sunt turist aici, mai mult de câteva zile. Va trebui să chiar stau aici, mai mult decât am stat în toate țările înafară de România cumulat. Nu pot spune că îmi iau jucăriile și plec. E cu totul o altă perspectivă asupra lucrurilor, priorităților, banilor. Turista ar spune uite ce bluziță frumoasă! Localnica îi dă peste mână cu mai multă fermitate decât acasă. Ai obosit de mers pe jos? Taxi e pentru ocazii speciale, autobuzul, prințesă. N-am nimic cu autobuzul, m-am împrietenit cu el până la urmă. Va trebui să împart apartamentul. Ok. N-am mai făcut asta de 10 ani. N-are nimic însă. N-are decât să plângă prințesa după căsuța ei (care oricum nu mai este, că între timp a vândut-o). I am a homeless princess now :)). Camera unde mă mut nu are pat. Am intrat în panică. Mi-am întrebat prietenele…ce se face când n-ai pat și am comandat. Apoi nu mi-au acceptat cardul, am început să plâng. Apoi am încercat iar, nu. Again. Nu. Hai încă odată. Merge. Mă rog să nu îmi intre iar e-mail cu your payment was declined, că totuși, ce fac? E greu și cu singurătatea, că seara când ajung acasă toată lumea în România doarme. E o fază. Cum fac cei care se mută de tot? Nu trăiesc cu groaza în suflet?

Mă rog, toate aceste vulnerabilități îmi arată că…era vremea să mai ies puțin din zona de confort. Aici zona aceea e foarte mică deocamdată, chiar dacă încerc eu să mă culcușesc în ea. Viața de aici însă nu mă lasă, sunt tot timpul chestii de făcut și de rezolvat. Ca și cum te-ai băga frumos în pătuț, într-o plăpumioară psihologică și cineva te-ar trage când nu te aștepti. Hai, afară! Rezolvă, ieși în frig (dincolo de metafore, aici e chiar frig, nu afară, dar peste tot unde merge aerul condiționat, care merge peste tot și merge la maxim astfel încât abia aștepți să ieși afară în 35 de grade că nu mai poți de frig). Nu zic, te trage afară și în sens bun. A vedea în fiecare zi lucruri noi și frumoase, a mânca ceva ce n-ai mai mâncat niciodată, a face lucruri nefăcute. E un dar și un privilegiu. Ziceam la un moment dat că nu poți obține prin aceleași acțiuni și siguranță și senzații tari. Se exclud prin definiție. Siguranța e sigură dar plictisește și mare pacoste poate fi asta pentru psihic. Senzațiile tari însă, să vedem ce virtuți au. Deocamdată trăiesc mai intens, asta însemnând oscilații mari între stările emoționale. Acum sunt entuziasmată de ce frumos e orașul, acum mă sperii că m-am pierdut. Acum văd un lucru frumos, apoi devin tristă că nu voi avea cu cine să-l împart. Și tot așa, de la deal la vale. Dar nu mă plictisesc. Prințesa se urcă în autobuz și speră să nu fie iar în direcția greșită.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s