Revisiting old love

Sună familiar scenariul în care, single fiind, your mind wanders și se oprește asupra unei iubiri pierdute? Desfaci iar în patru firul evenimentelor, de ce nu te-a vrut, cu ce ai greșit, recitești conversații, oare dacă spuneai ceva diferit erai în luna de miere? Uite replica asta…serios?? Ce-a fost în capul meu? Mai faci din când în când stalking pe net, încă mai vorbiți deși știi până în măduva oaselor că nu va mai ieși nimic? Este această eternă reîntoarcere ceva rău, ce te ține pe loc, o consecință inevitabilă a singurățății sau un proces de vindecare?

Experiența respingerii e foarte comună și incredibil de dureroasă. Doare ca o rană vie. Felul în care reacționăm imediat la respingerea în dragoste e destul de similar la noi toți, sometimes…everybody hurts. Felul în care reușești (sau nu) să procesezi respingerea pe termen lung este însă diferit de la o persoană la alta. Atunci când pierdem dragostea omului iubit facem automat eforturi de a-l aduce înapoi, se spune că se activează sistemul de atașament. Dacă nu îl putem aduce fizic, facem asta mental, avem conversații imaginare, povestim despre el, îl căutăm în disperare, we stalk, ne transformăm în persoane pe care aproape că nu le mai cunoaștem. Minutele dintre momentul în care scrii un mesaj și momentul în care devine evident că nu răspunde sunt singurele minute de speranță dintr-o zi întreagă. Pentru că orice e mai bun decât absența lui. Sigur, unii oameni reacționează mai acut la respingere decât alții, asta și pentru că unii se apără atât de bine încât nu se îndrăgostesc decât de oameni safe sau nu se îndrăgostesc deloc.

Nu despre asta vreau însă să vorbesc, despre situația în care tocmai ai fost părăsită și ești disperată. Cum altfel să fii când pierzi o iubire? Vreau să vorbesc despre situația în care ce ar fi trebuit să fie o suferință de câteva săptămâni sau luni devine o chestie de ani, despre cum e atunci când încă suferi și ceilalți nu înțeleg, pentru că ar fi „trebuit” deja să-ți treacă. Despre momentele în care taci și nu spui nimic, pentru că știi că deja „nu mai meriți compasiune”, cum spunea despre ea o bună prietenă. Despre de ce, atunci când suferința acută s-a stins și nu te mai trezești plângând de dor, totuși faci ceva și te gândești, sau îi scrii, sau îl suni, sau îi sari în față pe undeva. De ce te mai agăți, chiar și atunci când ai înțeles prea bine mesajul? Știu persoane care șterg și adaugă iar iubirile pe Facebook. Care își dezinstalează WhatsApp dar totuși revin mai târziu cu un e-mail. Conștiința faptului că ar fi trebuit să move on îți amplifică suferința și îți dă o nouă temă de ruminație: de ce eu nu pot să-i dau drumul? Ca cineva care been there, done that, pot spune că ai cu siguranță mai multe motive pentru care nu-i dai drumul.

  1. Nu este altcineva la care să te gândești și atunci ce să și faci? Mintea o ia încolo și dacă vrei să o canalizezi pe altceva. A busy job and a busy life can do the trick, doar să nu te miri dacă observi lacrimi când mergi pe stradă sau conduci sau speli vase, adică atunci când faci lucruri pe pilot automat.
  2. Faptul că îți revizitezi dragostea pierdută helps your Avoidance flourish 🙂 Cine este Avoidance? Știi vocea aceea care îți șoptește, atunci când cunoști pe cineva, lucruri de genul: dacă nu e ok, oare nu pot mai bine, oare înseamnă că ratez șansele de a-l întâlni pe the One dacă sunt cu el, nu e ce mi-am dorit, nu știe cine e John Fowles, e prea slab, prea into me, prea nesigur, prea timid, prea agresiv, prea într-un fel în care aș fi nefericită cu el. Și îți soptește de te zgârie pe creier și fugi de nu te mai oprești până nu ajungi acasă, singură. SAFE. Sigur, nu înseamnă că toți pe care i-ai respins tu erau bărbații vieții tale și nu ți-ai dat seama, poate nici unul dintre ei nu era, dar un secret: oamenii „normali” (a.k.a. fără avoidance) nu gândesc așa. Le place sau nu le place cineva. Dar nu au sentimentul de capcană în relațiile cu oamenii. Avoidance face asta. Și dacă ești single de mult, chances are că ai măcar un pic de avoidance. Și Avoidance imediat îți servește povestea fostei iubiri și îți spune: vezi, vezi că nu-i ca el?
  3. Faptul că îți revizitezi dragostea pierdută te ține la distanță de noi suferințe. Poate tocmai ai ieșit cu cineva nou de care îți place și care te respinge. Poate în mod normal ai plânge și după ăsta dar noroc că ai fantoma fostei tale iubiri la care să revii și astfel să te protejezi de noi respingeri. Fără nici o urmă de ironie zic că funcționează și că decât să o iei de la capăt cu lacrimi, suferință, disperare, mai bine o lași așa.
  4. Faptul că îți revizitezi dragostea pierdută te face să simți ceva și să scapi de senzația de gol. Dacă ești single de mai multă vreme, probabil știi senzația de gol pe care o ai când ajungi acasă. Sigur, posibil să o ai și dacă nu ești single. Cred de fapt că toată lumea o are, câteodată. Doar că dacă ești single, o ai mai mult. Nu e durere, e o absență a trăirii care se simte neplăcut astfel încât, într-un fel, preferi să îți amintești și să te amărăști. Să simți ceva.
  5. Faptul că îți revizitezi iubirea pierdută e lucrul cel mai apropiat de dragoste pe care îl ai. Poți avea multă iubire de la familia ta și de la prieteni, dar, mai ales dacă valorizezi iubirea romantică, nu e bine fără ea. Când vezi un cuplu fericit pe stradă ți se activează. Și se întreține pentru că e prea greu să o smulgi și pentru că dă sens feminității tale.

Vedeți deci câte funcții are (la acestea m-am gândit eu, posibil să fie și altele, vă rog completați)? Aveți grijă când spuneți cuiva uită, renunță, fii tare. Pentru că poveștile iubirii pierdute au multiple sensuri. Sunt funcționale? Nu. Te blochează, te împiedică să cunoști pe cineva nou? Într-un fel da, pentru că oferă material pentru Avoidance. Doar că Avoidance ar fi acolo și fără ele 🙂 Poți scăpa de ele? Da, va veni o zi în care nu-l vei mai iubi, trust me. Va veni și dacă nu vrei. Nu cred însă că întotdeuna soluția este smulgerea brutală, scoaterea lui din viața ta, lupta cu tine. Nu cred că poți forța uitarea. Uitarea dacă vine, vine singură. Nu adăuga suferinței ideea că ar fi trebuit să-ți treacă.

Chiar astăzi am auzit o conversație la sală între două fete și una din ele spunea că atunci când știa că X al ei venea în Cluj, nu ieșea din casă ca nu cumva să se întâlnească. Că l-a șters de pe Facebook dar prietenii comuni o țineau la curent oricum. În atâtea eforturi de uitare și de a trece peste, la cine credeți că se gândea? Pentru că uneori, cu cât faci mai multe eforturi să uiți, cu atât mintea ta rămâne mai blocată acolo, poate mai blocată chiar decât dacă scrii din când în când „ce mai faci?”. Nu zic că e bine să revizitezi iubirile pierdute la nesfârșit, doar că uitarea și detașarea dacă vin, vin oricum, neforțat. E un proces care, mai repede sau mai încet, încolo se îndreaptă, inevitabil.

2 gânduri despre „Revisiting old love

  1. Wow! E primul loc, primul text in care care citesc despre ideea de capcana, pe care am experimentat-o si eu, si care chai m-a pus pe ganduri. Ma bucur ca nu sunt crazy! Si tot primul text mai cu sens legat de vindecare de o iubire veche! Multumesc!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s