A venit primăvara și ar fi „trebuit” să scriu ceva drăguț, sau ceva despre viitor, sau ceva care să fie util, m-am gândit eu. N-am găsit însă nimic care să vină din suflet și care să fie demn de a fi scris. Pe de altă parte, pe când mă zbăteam în melancolie, mi-am amintit de seara când am început eu să scriu pe blog. Era o seară lungă de octombrie, nu se întâmplase nimic deosebit și eu eram incredibil de tristă. Ideea să start a blog mi-a venit în câteva minute; într-o oră exista deja, în două ore aveam primul articol. Eram tot tristă, dar tristețea avea o formă. Mă gândeam că nu-l voi face public niciodată, cum să spun aceste lucruri oamenilor care mă cunosc, oh my!, am în lista de prieteni contacte profesionale, colegi, studenți, familie, prieteni, foști, etc. Dar a scrie în necunoscut turned out to be too lonely for me. So, l-am făcut public și braced myself for the worst. Feedback-ul pe care l-am primit a fost mai degrabă pozitiv, dar nu m-am așteptat ca eu să devin, when facing public scrutiny, well… myself :). Nu mă așteptam să devin o unitate de auto-cenzură, atât de sensibilă la părerea celorlalți, deși mă cunosc, știu cât sunt de self-conscious. Fericită că mă pot exprima autentic, am ajuns să îmi impun eu însămi presiuni în a scrie despre anumite lucruri și nu despre altele. De la început nu am vrut să fie un blog profesional, sunt atâtea altele mai bune. Nu am vrut să fiu psihologul de serviciu, nici să dau sfaturi, nici să explic cum merg lucrurile. Am vrut doar să fiu o fată single care scrie. Și care poate, doar poate, ar putea normaliza experiența asta și pentru alții. Și totuși m-am trezit zilele trecute că îmi era dor să scriu dar n-am făcut-o pentru că m-am gândit că nu am ceva „util” de spus. Util, sau ancorat științific, sau foarte poetic, sau amuzant, sau atât de personal și profesional în același timp încât să satisfacă toate exigențele. M-am trezit întrebându-mă dacă ce scriu sunt păreri ok și dacă ceilalți le vor aproba.
“Ce amuzant e stilul tău”, mi s-a spus, „e optimist”, mi s-a spus, „ce scrii a fost de ajutor”, mi s-a spus. Stau și mă uit la tot ce am scris și nu mi se pare nici funny și nici optimist. Se întâmplă să am un acid simț al ironiei, ceea ce poate face ca lucrurile să pară funny uneori și da, I admit, I take advantage. Dar nu e o intenție…adică, nu știu, câteodată văd că un paragraf în care eu am investit lacrimi iese funny și îl las așa. Iar optimist? Nu știu, ajută optimismul în anumite momente, în altele în schimb îți vine să arunci cu optimisme de la balcon.
Ajută ce scriu? Sper că da și sigur, acesta e cel mai frumos feedback pe care l-am primit. Dar știu că n-o va mai face în momentul în care voi încerca să exprim ceea ce “trebuie” și voi exprima mai puțin din ceea ce e personal și profund adevărat pentru mine. Nu am scris până acum articole pe blog în care să nu cred sau pe care să nu le simt ale mele. I sure hope I won’t, ever, nu aici. E o luptă cu mine însămi (you know, fata self-aware, vezi ce zice lumea, etc.) să fac asta, dar e atât de greu și atât de bine să câștig. În momentul acesta, de exemplu, sunt tristă și gata, nu am o soluție să treacă. De altfel, e o experiență normală de viață, trebuie trăită și asta cumva.
So, nu știu, morala ar fi (if any), aveți o stare de tristețe? Când soarele e sus pe cer? Lăsați-o să plângă, să scrie, să plece, să reapară, să plângă și să scrie din nou.
Singles_of_November 