Vântul dinspre Africa

Pot să treacă sute de ani, ce vorbesc, eoni, dar cât îmi voi aminti cine sunteți, nu vă voi ierta. Nici pe tine, nici pe el. Nu sunt împăcată cu soarta, nu vreau să fiți fericiți. Dacă aș putea, v-aș șterge din memorie pe amândoi, dar uite că nu pot, așa că voi purta rana asta în suflet pentru câte zile voi avea.

Desigur că nu i-a spus asta Alexandrei. Din toate miile de gânduri, cu care ar fi putut umple tomuri peste tomuri, s-a ales cu „ahh, salut” și cu o uitătură urâtă, de copil bosumflat. E drept că nici Alexandra nu a îndrăznit să îi spună ceva de substanță, ci doar a bâiguit un „ce mai faci, sper că ești ok”. Apoi, neprimind nicio încurajare, a continuat stângaci. „Ai mai fost aici? Au marfă bună. Dar acum mă cam grăbesc, mă bucur că te-am văzut!” Și-a mușcat buza, cum făcea întotdeauna când era încurcată, și a plecat. Trecuseră deja cinci ani, amândouă s-ar fi așteptat la mai mult, dar uite că atât se putea.

Laurei nu-i plăcea să meargă la mare, ciudat pentru un agent de turism. Făcea zilnic zeci de rezervări și avea darul de a-și convinge clienții, povestind despre plaje cu nisip, orașe venețiene pe insulele Mediteranei și cluburi de plajă de parcă le-ar fi văzut pe toate. Nu mai fusese de atunci, de vara aia blestemată când se produsese fapta. De fapt, de ce să nu îi spunem pe nume, prietenul ei Vali, cu care era împreună de cinci ani, o părăsise pentru prietena ei cea mai bună, pentru Alexandra, în urma acelui ultim concediu din Grecia, când se înfiripase idila. Ce coincidențe și decizii nefaste! Întâmplarea a făcut ca, poate de la soare, poate de la vreo mâncare sau vreun virus, ei și lui Matei (prietenul Alexandrei, că și ea era de multă vreme cuplată, ba chiar cu planuri de nuntă) să li se facă rău și să nu poată ieși deloc din hotel.

– Du-te tu cu Alexandra, i-a spus Laura generoasă lui Vali. Nu ai de ce să mă păzești pe mine. Dacă te apucă și pe tine și pierzi tot concediul – două zile stând cu mine și încă două bolind la rândul tău?

– Sigur? a întrebat el îndatoritor, deși era evident că voia să meargă.

S-a întors de la plajă vesel, pe la șase, a întrebat-o dacă vrea să mănânce ceva, nuuu, nici vorbă, așa că iar s-a dus cu Alexandra la cină. Normal, ce era să facă? A doua zi la fel au făcut, iar a treia zi convalescenții au intrat din nou timid în scenă, și-au reluat plimbările în patru. Însă răul fusese făcut, de atât a fost nevoie, de două zile și două seri. S-au jurat că nu au avut nimic înainte, că nici nu le-a trecut prin cap, că s-au lăsat prinși în niște povești din care nu s-au mai desprins. Prostii.

Pe Laura vestea a trăsnit-o în moalele capului. Așa ceva pur și simplu nu poate exista. Alexandra era prietena ei din facultate, ea îi făcuse cunoștință cu Vali, la un eveniment ANOSR. Discutau despre relațiile lor, despre bărbați, evident că și despre alte lucruri, dar peste asta nu putea trece, că doar cu o zi înainte de treaba de la mare au avut o discuție lungă despre intimitate, certuri, particularitățile enervante ale fiecăruia. Nu a reținut Alexandra când i-am zis că Vali se uită la dezbateri politice sterile până la 12 noaptea și adoarme pe canapea? „Și când vreau să schimb postul zice «stai, stai, stai» și se încruntă, de parcă atunci s-ar arunca și el în dezbatere, după care se dezumflă și butonează telefonul în gol.” Oare cu ea face la fel? Sau în luna de miere a unei relații nu faci asta, nu? E drept, din majoritatea punctelor de vedere, Vali nici nu se compara cu Matei, era infinit mai interesant, genul care pare să facă viața ușoară, oricând gata să vorbească despre orice, genul care știe să își facă bagajul, să se îmbrace și să plătească facturile. Îi plăceau și displăceau lucruri cu patimă, nu era pasiv, își găsea mereu ceva de făcut, era implicat, gătea, își chinuia atenția împrăștiată cu cărți cu titluri complicate, adormea cu ele în brațe, dar nu se lăsa. O memorie extraordinară, totuși. Cum spun versurile unui cântec pe care îl asculta dimineața în mașină, genul ăla arogant, care știe poezii.

Întâlnirea inopinată cu Alexandra o indispusese maxim. Ocupată fiind cu gânduri despre Vali, despre viața ei, despre trecut, despre toate lucrurile care au mers prost și despre cum ar fi trebuit să își dea seama mai devreme, despre regret și furie mocnită, mai rar se gândise că pierduse și o bună prietenă, pe lângă un bărbat, o nuntă, promisiunea viitorului visat de mică. Au stat împreună în aceeași cameră, au învățat împreună nopțile din sesiune, făcând cu rândul cafele, au ajuns să împartă de la pâine cu pateu până la fine dining și trecuseră împreună prin toate epocile mesageriei mobile – SMS, Messenger, WhatsApp, prin toate trendurile și obsesiile ultimilor ani. Zece ani de prietenie pură, în care își fuseseră alături și cu fapta, nu numai cu vorba, la bine, dar și la greu. Când Laura a stat internată în spital, Alexandra a venit în fiecare zi cu mâncare și a făcut treaba murdară a banilor în plic, cu aparentă dezinvoltură, chiar dacă îi venea de fapt să intre în pământ. Laura i-a pasat la un examen Alexandrei foaia cu răspunsurile ei, chiar dacă îi sărea inima din piept de spaimă și de rușine, era cursul ei preferat și profa care îi era cea mai dragă. Dar Alexandra suferea din dragoste și nu putuse să învețe, fiind părăsită chiar în seara de dinainte. Însă scorul prieteniei fusese clar ținut de Alexandra pentru că i-l prezentase Laurei pe Vali. În loc să treacă ea la acțiune, se gândise la prietena ei. „Hai diseară, că știu un tip fain.” 1-0. Până când, după ce se bucuraseră cinci ani de o frumoasă poveste, i-l luase. Orice datorie, reală sau imaginară, fusese ștearsă.

Încă cu gândul la proaspăta întâlnire cu Alexandra, se așeză la birou cu o cafea cu gheață, gata să răspundă e-mailurilor cu oferte. O surprinse un telefon venit de la o clientă care avea zbor spre Creta chiar mâine.

– Nu mai putem merge, din păcate am avut un accident și soțul meu e în spital. Știu că nu putem recupera totul, dar nu mai rețin ce prevede asigurarea.

– Vai, îmi pare rău, să văd ce pot să fac. Deschise oferta, complex Nikkiti Beach, 5 stele, plaja Georgioupoli de lângă Rethymno. Îi plăcuse plaja aceea încă din vremurile bune, când mergea vara la mare, cu Vali sau cu firma, în infotrip. O plajă lungă, de 10 km, presărată cu resorturi, unde apa era albastră, nisipul fin și valurile mari. Cu toate acestea, nu se cazaseră niciodată acolo, mereu în preferință ajungeau stațiunile mai animate, orașele vibrante, nicidecum resorturile izolate. Dar acum îi veni o idee: ce-ar fi să meargă ea în locul clienților? Putea să plece ea, n-ar fi avut nimeni nicio problemă cu asta și mereu fusese curioasă. Numai bine, de data asta avea nevoie de liniștea unui resort ca să lucreze la portofoliul de iarnă. La inițiativa ei, începuseră să organizeze excursii la schi, cu chartere și transport până în stațiuni, dar pentru a rămâne la prețuri omenești, trebuia să rezerve camerele cu un an înainte. Era mare bătaie de cap cu ele și profitul era marginal, dar nu renunțau la ele mai mult de gura ei, clientă fidelă ea însăși. În fine, ce-ar fi să facă ceva neprevăzut? Să se strecoare în locul clientei cu accidentul și să petreacă o săptămână liniștită la mare, un loc ingrat de vacanță, în care pică prost la stomac să mergi singură.

A doua zi după întoarcerea din concediu, îl găsise pe Vali așteptând grav pe canapea. Fără TV, fără laptop, fără răbdare. Așteptă ca ea să se descalțe, să își dea jos sacoul și să se spele pe mâini, apoi, probabil în urma unei lungi deliberări, hotărî să îi arunce bomba direct, ca apoi să repare ce se mai putea prin lacrimi, îmbrățișări și cerut de iertare. Calvarul durase patru ore, din care ea reținuse „de mâine plec, mă mut la Alexandra, îmi pare rău că tocmai tu ai picat la mijloc, nici nu știu cum să îți cer iertare”, ceva de genul. Oare cât se perpeliseră înainte, dacă să vină amândoi, dacă să zică și Alexandra ceva, dacă să aștepte până după ziua ei? Până la urmă, Vali își asumase singur povara și se înhămase la sarcina imposibilă de a părăsi o femeie pentru prietena ei cea mai bună, fără să lezeze pe nimeni și cu cât mai puține lacrimi. Misiune eșuată, pentru că trei ore mai târziu după ce aruncase bomba, Laura plângea în brațele lui neconsolat. Și cumva, din mijlocul șuvoiului de lacrimi, ei îi trecu prin minte cum arată de fapt mintea unui bărbat îndrăgostit. În timp ce își îndura penitența în genunchi în fața ei, el de fapt se gândea la Alexandra și la cum vor face dragoste la noapte. Oare o făcuseră deja? În mintea unui bărbat îndrăgostit, tu nu mai exiști, ești doar o amintire deja vagă, un zid deja a coborât și toată intimitatea s-a transformat în scrum. Abia atunci a avut puterea să se ridice și să-i spună „pleacă!”, fără a mai face pe victima, fără a mai încerca să-l mai rețină, chiar dacă anticiparea absenței lui îi provoca dureri în piele.

Prima zi de plajă de la Nikkiti Beach fusese minunată; fiind weekend, se hotărâse să lase portofoliul de iarnă până luni și să se trântească pe un șezlong cu o carte. De această dată, alegerea ei era ceva de geopolitică, Prizonierii Geografiei, romance nu mai putea citi, cărțile de mare anvergură nu erau de plajă iar de literatura de dezvoltare personală se intoxicase destul în ultimii ani. Începuse de la tiparele relaționale, relații și personalități toxice, apoi stiluri de atașament, traumele din copilărie, sigur, marea piatră de moară, lipsa de încredere în sine, vindecarea interioară și construirea sensului. Totul pentru a explica de ce a părăsit-o Vali pentru Alexandra și ce putea ea să facă de acum încolo, să nu cumva să mai ajungă atât de rănită, pentru că fusese rănită aproape fatal. Și nu, după cum citise în cărțile ei, ce nu te omoară nu te face mai puternic, ci te lasă cu răni permanente care deși nu se văd, se simt iar atunci când amorțesc, îi amorțește și ei sufletul odată cu ele. Părea că nimic nu i se aplică. Vali nu era toxic, nu era narcisist, nu o critica, nu o ignora, nu devenise distant. De fapt, ea era fericită cu el și aveau planuri de viitor, iar el părea la rândul lui fericit. Vorbeau despre orice, făceau dragoste, vedeau cam la fel viitorul, se înțelegeau bine cu familiile, aveau prieteni comuni, o viață frumoasă. În urma lecturilor și discutând cu alte prietene, învârtea în minte tot felul de maxime gen nu iese fum fără foc, fundația relației nu era solidă și de aceea el a căutat în altă parte, sau mai rău, nu mai fusese ea atentă la nevoile lui masculine și el pac, a fugit pe de lături. Părea că nu se aplică nimic. Până la urmă, îl sunase exact cu această întrebare, cândva la un an după despărțire. Singura dată când vorbiseră de atunci, ceva mai mult decât un salut.

– Care a fost problema cu noi?

– Niciuna, îți jur. Nu aveam nicio problemă.

– Dar nu erai fericit.

– Ba da, eram fericit. Nu le înțeleg nici eu pe toate, dar știu sigur că nu din cauza ta sau a relației am plecat.

– Atunci nu mă iubeai.

– Te iubeam, Laura, cum să nu. Nu am o explicație, pur și simplu nu am putut altfel. Ce să-i explice? Că totul era ok până când Alexandra s-a uitat la el într-un fel și a simțit că îi trece prin corp un curent electric? Și că mâinile li s-au apropiat ca niște magneți, că n-au mai putut să își dea drumul, că se simțeau vinovați doar până când li se înlănțuiau privirile? Că băuseră probabil o poțiune magică, ca acelea din marile povești de dragoste din Evul Mediu?

Așa că Laura abandonase la un moment dat căutarea de răspunsuri, tocmai pe când Tristan și Isolda se căsătoreau și ea avea feed-ul inundat de poze de la nuntă de la prietenii comuni. Trei ani trăise cu fervoarea căutării de sens, cu accese de furie răzbunătoare însoțite de ce ajunsese să numească plângerea de milă, când trecea în revistă toate greșelile ei și se întreba dacă ea va ajunge singură în viața de apoi în timp ce EI doi vor ajunge împreună. Micile și marile trădări din anturajul ei o umpleau de gelozie, de invidie, de ranchiună, cum altfel, când îi vedea pe prietenii ei (nu ai lui care deveniseră comuni, nu ai Alexandrei care erau de asemenea întrucâtva comuni, ci ai ei, aduși de ea de prin liceu) în city breaks cu EI, când mama lui, care pe ea o numise nora ei, nu îi dăduse niciun telefon de când cu fapta, când, trădarea supremă, fratele ei juca tenis cu Vali în fiecare săptămână (sigur, mințise că s-au întâlnit întâmplător)? Următorii doi ani și-i petrecuse în încercări mai mult sau mai puțin eșuate de a cunoaște și ea pe cineva, de a-și lărgi orizonturile în carieră și de a-și consolida prieteniile rămase intacte. Genul de întâmplare prin care trecuse ea are un efect de izolare, știa că în ochii multora devenise aia pe care a părăsit-o logodnicul pentru prietena cea mai bună, lumea o privise multă vreme cu o milă enervantă, până când, treptat, începuseră să mai uite, să nu mai conteze acest detaliu decât pentru cei cu care se întâlnea mai rar și nu aveau alte amintiri comune. Pentru ei, care nu aveau alte amintiri recente cu ea, avea mereu să fie aia săraca…

În prima ei zi de plajă din Creta citise Prizonierii Geografiei până când simți că o arde soarele puțin și intră în mare. Apoi hotărî că e timpul pentru o pauză de soare și se retrase la umbra unei terase cu un Aperol, cu telefonul în mână. Îi intrase un e-mail de la conducere în care i se propunea să devină manager și să preia portofoliul pe Asia, lucru care impunea câteva vizite pe ici pe colo și un program mai încărcat decât actualul. Practic, Mediterana se vindea de la sine, pentru Asia trebuia să muncești, mai ales pe o piață mică, ca cea din România. Nu era ce visa, ea era mai mult pe iarnă – nord – fjorduri și schi. Sau dacă ar fi vrut ceva pe zona de vară, i-ar fi plăcut să introducă în oferta lor Curaçao. Fostă colonie olandeză, cu populație amestecată, clădiri coloniale colorate și plaje spectaculoase, acolo își dorise să ajungă și să trimită clienții. Dar Asia? Asia e imensă, de fapt nici nu există Asia ca piață de turism. Asia ce? Asia Thailanda? Asia China? Oceania? Ce agent care se respectă poate spune că se pricepe la toate? În niciun caz ea. Oferta lor pe Asia era slabă, dacă ar fi întrebat-o cineva pe ea, ar fi zis că trebuie să renunțe pentru că sunt jucători pe piață cu mai mult succes și că nu au ei ce să ofere în plus. Aici intervenea rolul ei – ea trebuia să găsească acel ceva în plus. Era practic o promovare, dar și o corvoadă în plus. Avea o săptămână să se gândească. Așa e când îți faci treaba prea bine, îi scrise o colegă cu care se împrietenise de curând. Așa că mai comandă un Aperol, mulțumită că nu trebuie să răspundă pe loc.

Se uită la ceas, ora 11.00, abia 11.00. Ce să facă până la masa de prânz? Gândul de a se întoarce la Prizonierii Geografiei nu o atrăgea deloc, poate era bună o carte de ficțiune totuși, așa că ce-ar fi să încerce spa-ul? Un masaj, ceva vrăjeli cu pietre calde sau ce mai vând ei în broșură suna foarte bine. Așa că își luă rochița de plajă și traversă strada care despărțea plaja de complex și se îndreptă spre zona de spa. Zâmbi mai mult pentru sine când barmanul de la piscină îi făcu cu mâna. Poate e un semn că trebuie să flirteze cu el și că de fapt această vacanță nu trebuie să fie doar despre soare și odihnă și cu atât mai puțin despre ruminația trecutului. Nu că ar fi pierdut vremea până acum. În ciuda a ceea ce credea multă lume, Laura nu trăise în penumbra lui Vali după despărțire decât vreo câțiva anișori. Apoi încercase cu frenezie să își refacă viața sentimentală, chiar dacă fără mare succes. Din nou, cărțile de dezvoltare personală nu o ajutaseră hotărâtor, ori dădeau vina pe defecte prezente la toată lumea, ori insistau să schimbi lucruri care nu prea se pot schimba. Pur și simplu, nu mai găsise pe altcineva cu care să vrea să își petreacă timpul într-un mod atât de exclusiv. Nu știa nici ea de ce. Vali, deși era un bărbat ca lumea, nu era un unicorn. Atractivitate medie, bani la fel, un plus pe personalitate și încă unul pe inteligență, cel puțin cea care se vede în conversații. Ar fi trebuit să cunoască mai mulți bărbați similari lui și totuși nu se întâmplase. Căldura lui, empatia lui, cu care știa când ai nevoie de o îmbrățișare, când ai nevoie de o soluție și când de o tachinare, erau acestea calități rare? Să-l ia naiba, poate îi setase standardele prea sus.

Ieșind de la masaj, se întinse somnoroasă în soare și porni spre barul de la piscină, să mănânce o salată. Asta este de la o vârstă, nu poți mânca de trei ori pe zi ce vrei și să arăți normal. Așa că prânzul era sacrificat sau ciuntit, ceva ceva să fie în așteptarea cinei. Nu cruțaseră niciun efort în designul terasei de la piscină, un loc umbrit, cu lămâi, cu piatră albă și fotolii mătăsoase, perfect pentru o zi leneșă de vară. Creta avea un microclimat care făcea ca temperatura să nu treacă decât foarte rar de 30-33 de grade. Dincolo de faptul că este o insulă lungă și îngustă, pe coasta nordică bate în timpul verii Meltemi, un vânt puternic uscat dinspre nord care menține temperaturile blânde pentru o latitudine atât de sudică. În timp ce Europa se prăjea la soare, cretanii și turiștii lor își vedeau liniștiți de plajă. Acum însă era o astfel de perioadă excepțională, fiind deosebit de cald. Din când în când, vântul își schimbă direcția și bate dinspre Africa, aducând temperaturi greu de suportat, către sau chiar peste 40 de grade. Din păcate, cam așa nimerise ea în aceste zile. Simțise că forțase nota pentru prima zi la plajă, pe caniculă teoretic ar trebui să ieși doar la orele la care nici măcar nu te trezești. Se va retrage în cameră la un film, un lux binemeritat. Înghițind cu greu ultima gură de salată, își aruncă într-o doară ochii peste complexul de la piscină. Și înlemni. Așa ceva nu se poate întâmpla. Visează urât. A lovit-o soarele în cap și are halucinații. Și-a pierdut uzul rațiunii. Indiferent din ce motiv însă, adevărul era sub ochii ei: Vali și Alexandra ieșind din piscină cu fetița lor, mică, blondă, cu buclele Alexandrei. Cu inima gata să-i sară din piept, lăsă banii pe masă și își calculă repede o rută de scăpare, cum să ajungă în cameră fără să fie văzută. Gândul că s-ar putea întâlni cu ei aici, ea singură și ei în familie, o paraliza de frică, de furie și de rușine. Ca într-un film de acțiune, își potrivi deplasarea în pași măsurați, dintr-un paravan în altul, până când ajunsese în siguranță, în hol. Camera ei avea vedere spre piscină, putea să îi vadă chiar. Unul din gândurile care o îngrozeau era acesta, că o vor vedea și ei pe ea și vor presupune că a venit să îi urmărească, deși evident, nu făcuse niciodată ceva nici pe departe atât de nesăbuit. Al doilea gând, presupunând că nu o vor crede nebună, era că o vor compătimi pentru că ei sunt împreună și ea singură. Că vor ajunge la ei în cameră discutând despre ea, întrebându-se retoric dacă sunt ei cu ceva de vină și apoi dând din umeri că așa e viața, n-au putut face altfel. Așa că porni într-o misiune de auto-salvare. Pentru un agent de turism ar trebui să fie o nimica toată să își găsească altă cazare, s-ar fi dus în celălalt capăt al insulei dacă trebuia, dar banii erau totuși mulți. Banii pe sejurul acesta inopinat îi dăduse clientei inițiale și nu mai puteau fi luați înapoi. Și așa, on the spot, costurile nu erau de neglijat. Să se ducă într-o magherniță când ea avea plătit un sejur de cinci stele? Ce ar face un om normal? Era o întrebare pe care și-o punea des, când mintea ei întortocheată nu găsea o soluție. În disperare de cauză, rezervă pe a doua zi o excursie la Chania, trecea autobuzul dimineață și o lua, dura toată ziua așa că, dacă nu cumva îi aducea necuratul și pe ei în același autobuz, îi putea evita cu succes o zi întreagă și apoi mai vedea ea. Nu veniseră cu același charter, poate ei aveau alte date și urmau să plece.

Într-adevăr, nu erau în autobuz, ceea ce garanta o dimineață liniștită. Chania era un oraș superb, adora portul venețian și străduțele cu magazine, gândul unei zile acolo părea o idee din ce în ce mai bună. Păcat că erau temperaturi neobișnuite, că altfel ar fi fost chiar o idee bună. Îl sunase pe frate-său, că știa că el păstrează pe ascuns legătura cu Vali. Da, știa că pleacă în concediu, știa și unde, dar nu se gândise să-i spună pentru că nu știuse că merge și ea. Corect. Un magazin, o cafea, o înghețată, apoi o plimbare cu barca ca să mai treacă vremea, apoi creveți la masa de prânz, încă o cafea, o plimbare prin soarele arzător și înapoi cu autobuzul. Ca să îi evite la cină, va cere masa în cameră. Pe drumul înapoi, îi veneau tot felul de gânduri. Până la urmă, „de ce ești atât de ranchiunoasă?”, o întrebase o prietenă comună. Cum? Cum ar trebui să fiu? „Dacă erai tu în locul ei și ea era cu Vali, nu ți-ar fi plăcut de el?” Nuuu, nu mi-aș fi dat seama după cinci ani ca să le distrug relația. Nu, unele lucruri nu se fac, nu e doar o chestie de circumstanțe. Încercă să își dea gândurile deoparte și să rezolve problema practică. Hotărâse să renunțe la vacanță și să revină pe continent cu primul zbor disponibil, însă prețurile mari o făcură să dea înapoi. Simți deodată o stare de amețeală și de greață și își luă ochii din telefon. Autobuzul se apropia de complex și era abia ora 16.00, ce va face? Poate iarăși dă peste ei la piscină. Când coborî, simți mai acut senzația de greață, o fierbințeală și amețeală. Nu pot să cred că iarăși mi se întâmplă! Cam avea ghinion cu marea și soarele, aproape de fiecare dată o atacase câte ceva, inclusiv atunci, în vara fatidică când se înfiripase idila. Îi era din ce în ce mai rău, acum abia mergea și singurul gând se lega de cum să ajungă în cameră. Ajunsese la piscină când i se întunecă privirea și simți atingerea electrizantă, familiară, a brațelor lui. Vali o văzuse împleticindu-se pe alee și ajunsese exact la timp să o prindă.

Când se trezi de-a binelea, era în altă cameră de hotel. Lângă ea stătea o fetiță blondă, cu părul cârlionțat, ochii migdalați și un zâmbet ștrengăresc. Se uită la ea și zâmbi.

– Vin să te consult, zise fetița și apucă un stetoscop mic de jucărie.

– Alma, las-o să se odihnească, hai, consultă păpușica, se auzi vocea Alexandrei. Cum te simți?

– Nu prea bine, cred că am făcut insolație. Nu prea îmi pică bine soarele.

– Ce bine îți stă blondă! N-aș fi zis. Apoi, un pic încurcată, arătă spre fetiță. Ea e Alma.

– E adorabilă, zâmbi Laura.

– Vali s-a dus la Rethymno să caute o farmacie. Nu avem nimic de genul ăsta cu noi.

– Până mâine îmi revin dacă nu e altceva. Cât stați?

– Până poimâine, suntem aici de o săptămână. Cam plictiseală, dacă mă întrebi pe mine. Știi că preferăm… cu toții preferăm… altceva, dar am zis că e mai ușor cu asta mică.

Continuară conversația ca într-o lume paralelă, în care discuția lor era absolut firească, la fel și faptul că ea se odihnea în patul lor. Închiriaseră mașină, ideea lor era să facă și excursii în munți și prin împrejurimi, dar îi toropise căldura. Laura povesti cum a ajuns ea în vacanța ad hoc, omițând să spună ce avânt brusc o trimisese pe ea la Chania în cea mai caniculară zi. Cât de natural îi venea să vorbească cu Alexandra! Pe undeva înregistrase și informația că vor pleca repede, deci nu avea sens să renunțe la zilele pe care le mai avea, mai ales dacă urma să își revină. Nu peste multă vreme, ajunsese și Vali cu medicamentele. Se așeză pe marginea patului lângă ea și îi zâmbi.

– Tu chiar nu te împaci bine cu soarele.

– Știu, mi s-a mai spus. Chiar de către tine, mai demult.

– Cum mai ești? În general.

– Binișor. Vai, porți sandale! Cum de? Vali nu le suporta, fiind un bărbat pedant, susținuse mereu că sunt o umilință și că nu își găsesc locul lângă nimic din garderobă.

– Încălzirea globală, ce pot să spun. Și apoi e gata, m-am însurat. Se blocă pe moment după ce i-a scăpat porumbelul dar pufnitul ironic al Laurei îl liniști. Da, am auzit, da, eu am fost victima, dar știu că acum ți-a scăpat, că așa e când vorbești cu oamenii familiari.

– Da, te-ai mai maturizat și din alte puncte de vedere. Voise să spună „îmbătrânit”, dar nu simțea nevoia să-l mai pedepsească.

În camera ei mai târziu, adormi repede, probabil ca efect al medicației, dar într-o stare de liniște. Ani de ranchiună, mii de replici imaginare rostite, răzbunări inventate, victimizări, supracompensări, lecturi haotice și pahare de Aperol băute aiurea, parcă se topeau în liniștea timpului petrecut cu ei. Știa că prietenia nu mai era posibilă și totuși îi fusese dor, un dor pe care îl negase din cauza șocului, respingerii, trădării. Nu era vremea pentru concluzii. Era doar reconfortant că se pot comporta natural, măcar ei între ei. Deocamdată, tot ce trăise, tot ce simțise, tot ce urâse, fusese destul.

Dimineața se simțea mai bine. Greața și slăbiciunea mai persistau un pic, dar se simțea pregătită să coboare la micul dejun. Ei erau deja acolo și i se păru firesc să se așeze cu ei la masă. Le spuse, de dragul conversației, că i s-a propus preluarea portofoliului pe Asia.

– Eu zic să accepți, spuse Vali. Ți-ar plăcea Asia, și ți-ar face bine să ieși un pic din zona de confort.

– Nu mă duc la plajă! Râseră toți. Nu mă duc nici la orezării sau la retreat-uri spirituale. Eu trebuie să tratez cu hotelierii și operatorii locali. Nu e chiar turism.

– Și noi ne tot planificăm să mergem, interveni Alexandra. Dar nu rezervăm cu tine, că poate ne trimiți la crocodili, râse ea la propria glumă. Too soon?

– Ofertă specială, vă iau bilet doar dus. Asia e mare, vi se pierde urma. Ne mai scriem din când în când. Și apoi, doar în gând: și poate cu ocazia asta plecați și voi din mintea mea.

Lasă un răspuns