Îmi amintesc și acum prima postare de blog pe tema vieții de femeie single, pe care am distribuit-o anonim inițial. Anonim, pentru că eram îngrozită de posibilitatea ca eu să nu scriu bine iar textul meu să fie prea banal, prea exagerat, prea plângăcios, prea iritat, prea scurt sau prea lung; pe scurt, îmi era frică să nu mă fac de râs cu el. Pe de altă parte, eram îngrozită să mă fac de râs eu ca persoană, prin faptul că alegeam să exprim ceea ce credeam atunci a fi o mare vulnerabilitate. E o rușine să fii singură, nu trebuie să recunoști asta și nu trebuie să vorbești despre asta, cam cu ideea asta am crescut și mă și mir că am avut până la urmă curaj să scriu. Dacă ar fi însă să mă întorc în timp și să îi spun ceva femeii de 30 și un pic de ani de atunci, i-aș spune ceea ce nu aș fi crezut: devine mai ușor cu vârsta, nu mai greu. Mi-e mult mai bine în pielea mea la 40 de ani decât la 30 și constat cu uimire că sentimentul de rușine care m-a însoțit mare parte din viață (pe tema singurătății) mă cam lasă. Datorită copilului? Datorită faptului că la 40 de ani știu cine sunt mai bine ca la 30 ? Datorită faptului că, în sfârșit, văd și beneficiile de a nu fi într-o relație? Mărturisesc că mi-a fost foarte greu să fiu singură la 30 de ani și blogul a venit și ca un fel de consolare sau, cum a zis cineva, hrană pentru suflet.
Ca femeie singură în jurul frumoasei vârste de 30 de ani, te chinuie gânduri negre și speranțe mocnite, emoții și planuri, temeri că vei rămâne pe dinafară, neiubită, nedorită, că tinerețea se va pierde și că marea iubire, cu care ar fi trebuit să dai ture în decapotabilă prin Amalfi, nu mai vine. La 30 de ani încă speri, lumea încă se așteaptă, ultimul tren nu a plecat încă din gară, dacă te străduiești îl mai poți prinde. E drept că n-am alergat eu după personal, ci să zicem că după Bernina Express, ce mi s-ar fi părut mie a fi o călătorie mai frumoasă prin viață. Am știut atunci și sunt cu atât mai mult de acord acum, că nu orice tren merită prins și că până și călătoria cu Bernina Express poate avea părțile ei proaste. În fine, revenind în plan concret, e mai ușor să fii single la 40 de ani decât la 30 pentru că:
- Nu mai trebuie să dovedești nimănui nimic, nici chiar ție. Dacă a fost odată o luptă, s-a încheiat. Seri în care îmi făceam datoria pe tot felul de aplicații de dating? Nu mai, mulțumesc. Nu regret că le-am folosit, au ieșit câteva situationships de acolo și în plus, nu aveam de ales. TREBUIA să încerc. Acum nu mai trebuie, dacă la un moment dat voi dori să le reactivez, o voi face (sau nu, e genul de plan care sună ca regimul vegetarian, de dorit dar nu de făcut, poate într-o zi mă voi apuca de el, dacă se aliniază planetele).
- Nu mai trebuie să-ți cosmetizezi viața sentimentală ca să pari mai atractivă. Nici nu ar mai conta, am un copilaș la pachet cu mine, n-ar încerca nici unul nimic, oricum.
- Viața nu e roz nici de cealaltă parte, cel puțin nu la 40 de ani. Pentru multe dintre noi, scopul a fost mereu o relație frumoasă, care te împlinește și te completează sau măcar una care nu te chinuie și nu te influențează în a deveni cinică și blazată. Am citit un studiu see here care arată că doar femeile implicate în relații foarte fericite resimt în viața de zi cu zi un nivel mai ridicat de emoții pozitive comparativ cu femeile single. Relațiile mediocre și cele nefericite (evident) nu duc la o mai mare fericire resimțită. Am fost singură la Paris în vara lui 2019 pentru că nu aveam alte planuri și pentru că nu știam dacă voi avea vreodată un iubit cu care să merg (Paris era o destinație de relație în mintea mea), așa că, de ce nu, până la urmă. Sigur că am văzut multe cupluri și mi-am spus ce frumos! Splendid poate fi, într-adevăr, să te plimbi cu iubitul pe malurile Senei și să mergi la cină la restaurantele micuțe din Montmartre. Dar și să ai un iubit care nu vrea la Paris sau vine fără tragere de inimă, dar nu are răbdare, nu vrea la muzee, nu îi place mâncarea, nu iese din cameră. În ciuda clișeelor, nu cred că men age well, if you ask me now. Devin rigizi, orgolioși și greu de scos din casă cu vârsta, dar e doar o părere, nu e știință, nu se aplică tuturor și sper să nici nu am dreptate. Long story short, îmi doream un bărbat la 25-30 de ani mai mult decât îmi doresc unul acum, la 40 😊
- În continuare la ideea de mai sus, pur și simplu, trenul bun este greu de prins. Nu este ceva firesc și nici un dat garantat că îți vei găsi partenerul de viață potrivit. Cred cu tărie că o relație bună bate singurătatea, însă o relație disfuncțională e mult mai rea, iar una mediocră la fel. Nu toată lumea își găsește perechea (pornind și eu, bineînțeles, de la ideea că există mai mulți parteneri potriviți pentru fiecare), aș spune că este un mare noroc dacă o găsești și că nu toate prietenele tale au făcut-o, chiar dacă s-au căsătorit. E mai bine într-o relație oarecare decât fără? Depinde de resurse (dacă ai sau nu bani să fii single, este o altă discuție) și de valorile și prioritățile fiecăreia. Pe scurt, ai ales să nu implici într-o relație mediocră și din moment ce așa ai ales, înseamnă că îți e mai bine așa.
- Atracția nu este la fel de importantă pentru toate femeile; dar dacă este, acest lucru este normal. Dacă și pentru tine este important să fii atrasă de partener, nu ai ce face pentru a schimba asta. Lasă încă de pe acum, TE ROG, teoria că importanța atracției înseamnă traumă și atașament anxios, sau că ar trebuie să settle for the good enough. Faptul că alte femei sunt mulțumite cu un partener față de care nu simt atracție (și nici nu au simțit) este în regulă, dar nu este ceva defect în faptul că tu nu poți. Nu trebuie să te simți vinovată că vrei să fii atrasă de partenerul tău. De asemenea, dacă spui că nu rezonezi cu un bărbat, înseamnă că, cel mai probabil, așa este. Nu înseamnă că ești nebună și că inventezi motive, că ești atrasă doar de bărbați toxici sau că un om normal nu are șanse la tine.
- Cel mai probabil, nu ești singură pentru că ai stimă de sine scăzută, atașament anxios sau evitant (în niciun caz moștenit din primii doi ani de viață), scheme toxice, standarde prea înalte, urâțenie, timiditate, kilograme în plus, prea multă aroganță, prea puțină, lipsă de agreabiliate sau dimpotrivă, people pleasing. Și aș putea continua cu toate atributele psihologice pe care le găsești la un click distanță, în teorii bine intenționate dar fără fundament științific. Multe dintre aceste teorii confundă cauza cu efectul – de exemplu, manifestări ale atașamentului evitant la adult pot fi efectul istoricul de relații și nu cauza. Și, cel mai important, oamenilor le place să găsească explicații, de multe ori ne simțim mai bine dacă credem că avem un răspuns la întrebarea de ce. Pe mine m-a convins un exercitiu – gândește-te la oricare dintre femeile pe care le cunoști bine și care sunt într-o relație de lungă durată și imaginează-ți că sunt singure de multă vreme. Nu-i așa că ai găsi pseudoexplicații? X e prea rigidă, Y e prea orgolioasă, Z e egoistă. Dacă e ceva în neregulă cu noi, atunci e ceva în neregulă cu toată lumea. De ce ești singură? Așa a fost să fie, este de multe ori un răspuns bun, chiar dacă unul frustrant.
- Poate ajuta terapia? Cred că da, în primul rând pentru că singurătatea vine cu niște suferințe pe care nu are rost să le negăm. Apoi, pentru că te-ai uitat de prea multe ori în oglindă întrebându-te „ce e în neregulă cu mine”? Pentru că oamenii te tratează diferit și asta nu e vina ta. Pentru că ți-e greu să ai nivelul normal de auto-compasiune pe care îl merită orice ființă umană. Pentru că ai internalizat multe mesaje toxice, venite din răutate, invidie sau necunoaștere. Te ajută să îți găsești un partener? Nu știu, pentru că realitatea e că o relație nu depinde doar de tine. Pur și simplu, nu depinde doar de tine.
Singles_of_November 