Am reluat recent serialul Sex and the City, care inițial a apărut la sfârșitul anilor 90 și a ținut șase sezoane, fiind urmat de două filme și acum un nou serial, foarte diferit. Serialul original a devenit un fenomen cultural care a marcat o generație – genul de show la care nici nu trebuie să te fi uitat ca să știi despre ce-i vorba. Serialul prezintă povestea a patru prietene din New York, aflate în decada 30-40 de ani și peste și relațiile pe care le au cu bărbații, abordările lor diferite referitoare la dragoste și sex, precum și aspecte din viața mondenă, trenuri, haine și pantofi. Înafară de unele piese vestimentare din primele sezoane, faptul că nu există smart phones (ați auzit de mesaj vocal pe telefon fix? noi nu foloseam, dacă nu răspundea, închideam și gata) și nici aplicații de dating, revăzut la 20 de ani distanță, serialul nu mi s-a părut perimat, l-am savurat cu și mai multă încântare trecută fiind prin mai multe expriențe decât eram când l-am văzut prima data. L-am văzut când eram o copilă și multe lucruri nu le-am înțeles atunci. Acum însă, i-am găsit noi înțelesuri și m-am regăsit cu adevărat în unele replici și povești. Comicul de situație și de limbaj, dialogurile care par spontane și în primul rând, sinceritatea cu care personajele discută despre relații, bărbați și sex, toate ambalate într-un decor șic, dau acestui film strălucire și astăzi. Ca o paranteză, serialul devine mai bun de la primul sezon la următoarele, probabil s-a investit mai mult, nu știu. Also, citisem un articol despre cum se vede acum serialul prin ochii unei cititoare din generația Z și nu se vede deloc bine, nefiind deloc politically correct, printre alte inadvertențe. Probabil faptul că îmi place spune mai multe despre mine și generația mea decât despre serial, ce putem facem, suntem oamenii propriilor timpuri, în multe sensuri. In my defence, îmi plac și serialele contemporane, nu am ajuns încă la punctul în care să mă afund în trecut cu nostalgie și să glorific anii 2000. Inevitabil însă, ajung să îmi amintesc de tinerețe (noi l-am văzut ceva mai târziu decât a apărut, îmi amintesc de el în ultimul an de liceu și în facultate) și nu puteam să las ocazia să treacă fără să las câteva rânduri pentru fata care se uita atunci. Fără să am pretenția de a vorbi pentru nimeni altcineva, strict din experiența mea, cu ce are și cu ce nu are dreptate serialul 😊
Are dreptate cu valoarea prieteniei, ancoră și busolă într-o lume poate mai puțin glam, dar la fel de sălbatică a întâlnirilor, relațiilor, oportunităților. Cred că este greu de menținut același nivel de onestitate odată cu trecerea anilor, pentru noi, perioada Sex and the City a fost în decada 20-30, după care, s-o spun direct, am vorbit din ce în ce mai puțin despre sex, evoluând spre preocupări mai domestice. Cred că ne ajuta atunci și serialul – prezenta atât de multe situații tragi-comice încât nu aveai cum să nu te regăsești în cel puțin una dintre ele. Și vorbeam despre relații și bărbați de nu pot să îmi închipui acum câte aveam a spune. Disecam fiecare cuvânt dintr-un mesaj și-l goleam de toate semnificațiile ascunse, fiecare gest era învârtit pe toate părțile, doar-doar e tipul de fapt mai interesat decât vrea să pară. He almost never is, după cum ne învață și serialul 😊 dar discuțiile între prietene can be that good, la fel și sprijinul reciproc.
Are dreptate cu emoțiile amestecate ale vieții de femeie single, pe de o parte fericită cu libertatea ei, pe de altă parte, pe alocuri vulnerabilă și singură. Toate aceste emoții, precum și triggerii obișnuiți, gesturile de evitare a intimității (ex. cum face Miranda cu Steve sau Carrie cu Aidan sau Samantha cu oricare) sau de agățare prea timpurie (cum face Charlotte când întâlnește un burlac eligibil), toate sunt redate magistral în serial. Pe toate le-am cunoscut, dragă spectatoare de 20 de ani care te uitai și credeai că ție nu ți se va întâmpla așa ceva, că vei fi demult la casa ta la vârsta când ele cutreierau Manhattan-ul. Are dreptate serialul cu așteptările prea mari pe de o parte și cu tinerețea veșnică pe de altă parte, este mai fun (mai fun, nu neapărat mai bine din toate punctele de vedere) să fii single decât într-o relație stabilă și asta o susțin cu toate neajunsurile situației și cu toate momentele de cădere. Nu suntem toți făcuți la fel and that’s ok.
Cu bărbații și datingul are și nu are dreptate. Unii dintre ei există, alții nu. De exemplu, Mr. Big nu există. Nu există acel bărbat care deși nu a vrut să fie cu tine, nu te-a uitat niciodată și s-a întors la un moment dat, definitiv. Nu există. Sau mă rog, cum totul e posibil dar nu la fel de probabil, să spunem că e foarte, foarte improbabil. Cu accent pe foarte. Berger însă, dacă vi-l amintiți din ultimul sezon, există. Există bărbatul super fain la primele întâlniri care se transformă într-un tip certăreț, nesigur și nesimțit când se simte amenințat și te face pe tine să crezi că e doar vina ta. Trecând peste, nu este atât de ușor ca în serial să întâlnești bărbați le evenimente sociale, nici pe departe. E drept că nu am trăit niciodată în New York, nici măcar în București, dar la Cluj știu sigur că e aproape imposibil să cunoști pe cineva în altă parte înafară de club. Unde rata de succes de ceva reușit (date, sex, relație, conversație, orice reușit) este de 5 – 10%. Adică, dacă filmul ar fi urmărit realitatea, ne-am fi plictisit. Chiar și pentru tipe mai atractive decât mine e greu – atragi mai mult dar atragi orice, if you know what I mean.
E mai greu decât pare să fii city girl în orașele noastre mici, unde orice activitate reclamă companie. Într-un oraș mare ți se pierde urma și simți că poți face orice, deși acolo prețurile cam frânează avântul. Nici în New York, tipe cu joburi normale, chiar și bine plătite, nu își permit atâta lux, atât de des. Deci, da, dacă te vei întreba peste ani, puștoaică ce adori restaurantele, unde sunt banii tăi, vei avea sute de poze să o dovedească. Sunt acolo, documentând viața mondenă din Cluj, într-o palidă copie a unui serial cândva la modă 😉
Nu este ceva de învățat din toate relațiile, multe întâmplări sunt random sau dacă au o învățătură, e prea ascunsă ca s-o afli vreodată. Și da, sunt psiholog, știu toate teoriile de self-help – they only work in retrospect, doar parțial și doar dacă nu ții cont de detaliile care nu se potrivesc. În serial sunt multe astfel de întâmplări romantice care nu au sens și e firesc, până la urmă, dacă o relație nu merge, nu înseamnă că e despre tine sau despre el sau despre combinația nefastă dintre voi. Uneori pur și simplu ai ghinion.
Last but not least, nu trebuie să îți găsești jumătatea până când se termină serialul (or ever, for that matter), and that’s ok (deși merită, pentru episodul cu cea de-a doua nuntă a lui Charlotte :)). Ar fi fost și mai avangardist serialul dacă lăsa fetele single și nu cuplate, dar presupun că ar fi pierdut din audiență. Într-un fel, Sex and the City normalizează viața de femeie single dar nu de tot și nu până la capăt și dă cam prea mult glas vocii pe care o avem toate pe undeva, care spune că există un singur mod firesc care poate duce la fericire și un singur drum care merită cu adevărat umblat și anume acela spre altar.
Ca o concluzie, i-aș recomanda unei tinere din ziua de azi să se uite la serial? Hmm, aș zice să încerce; în ciuda pantofilor demodați, poate i se pare relevant sau amuzant măcar, să ia ce e bun și să facă abstracție de restul, deși poate va prefera o viziune mai puțin romanțată, mai actuală, mai rough. Însă tuturor femeilor de vârsta mea care au crescut cu acest serial, le recomand să îl revadă, promit că te transportă în timp; ca feeling, am redevenit de 20 de ani, fata care visa pe străzile din New York, deși nu fusese încă deloc acolo.
Singles_of_November 