Mereu am crezut că feminismul și implicit, lucrările care îl promovează, ar fi „de partea” femeilor, că le-ar considera mai bune, mai responsabile, mai de încredere decât bărbații. Și într-adevăr, sunt curente feministe care asta spun și eu știu nu pentru că am citit astfel de lucrări, ci pentru că la mine au ajuns indirect aceste mesaje (ex. lumea ar fi mai bună dacă ar fi condusă de femei). Am citit însă recent o lucrare fundamentală pentru feminism, Al doilea sex, de Simone de Beauvoir, în care autoarea nu pare să aibă o părere prea bună despre femei, deși le susține, indiscutabil, drepturile. Este o lucrare de referință, care își găsește locul în orice rezumat despre feminism, oricât de succint și este considerată încă relevantă astăzi, deși a apărut în 1949. Mi-a plăcut? Nu știu să răspund, dar, pentru că și mie mi se pare relevantă, n-am vrut să o las să treacă fără să zic și eu ceva, altfel se pierde în negura uitării, pe lângă toate celelalte cărți citite noaptea cu belushul.
Simone de Beauvoir este filozof de formație, a fost iubirea de o viață a lui J. P Sartre și a fost autoarea mai multor romane (printre care și Toți oamenii sunt muritori, care este foarte, foarte bun), eseuri filozofice și memorii. Al doilea sex a apărut în 1949 și trebuie privită în context – evident că realitatea de astăzi nu mai are cum să se suprapună peste realitatea mijlocului de secol XX și psihologia a evoluat de atunci. De ce este cartea plină de psihanaliză și de ce ia autoarea în serios (chiar daca nu este de acord cu toate) concepte cum ar fi invidia față de penis? Pentru că nu prea erau alte explicații, psihologia ca știință, mai ales în domentul social, fiind încă la început. Apropo, invidia față de penis este un concept psihanalitic consacrat (dar care nu a fost demonstrat știinfic în niciun fel), se referă la faptul că fetițele devin invidioase pe băieți în momentul în care descoperă că aceștia au penis (ooooo) și asta se reverberează de-a lungul vieții lor, asumându-și o poziție subordonată. Ca o paranteză, faptul că psihanaliza este dominată de bărbați este un understatment. De exemplu, știați că femeia „clitoridiană” este considerată mai puțin matură emoțional pentru că, spre deosebire de femeia „vaginală”, nu se poate bucura, din nou, de preamăritul penis? Credeți că are această cugetare o altă bază înafară de gândirea unui bărbat căruia i s-a părut inadmisibil ca femeia să ajungă la orgasm fără el? So, un pic dincolo de psihanaliză, cu ce am rămas din această carte?
Femeia este privită de către bărbat drept celălalt, de aici tendința naturală a de domina a celui mai puternic asupra celuilalt, mai slab. Nu a fost mereu așa, cultura s-a transformat în timp în patriarhat pentru că bărbații își riscau mai mult viața în lupte și la vânătoare, astfel încât cel care își risca viața era mai prețuit decât cea care o dădea (adică femeia). „Omul se ridică deasupra animalului nu dând viață, ci riscându-și viața; de aceea, umanitatea conferă superioritate nu sexului care dă viață, ci celui care ucide” (pp. 107). Cu cât societățile sau colectivitățile au evoluat, cu atât inegalitățile de gen au devenit mai pregnante. Cu alte cuvinte, cu cât bărbații aveam mai multe oportunități de carieră, cu atât femeile aveau mai puține. Bărbații erau asociați cu transcendența – progresul, creșterea, devenirea – pentru că inventau lucruri, călătoreau, luptau, făceau și desfăceau, iar femeile cu imanența – stabilitate, familiaritate, cămin, baza vieții de zi cu zi. Și oricât ai zice că cele două roluri sunt complementare, adevărul e că unul e plictisitor, mai limitat, mai puțin decât celălalt. Până la un punct, lumea chiar a fost constuită de bărbați – universitățile, literatura, arta, știința, filozofia, toate au fost construite de bărbați și femeile nu au ținut pasul. Nici nu ar fi avut cum, lipsite total de oportunitățile de a studia, de a munci (înafară de munci agricole și mizere, gen servitoare). Au existat întotdeauna femei deștepte, femei culte, dar au fost puține pentru că nimeni nu prea investea în instruirea lor, ele fiind crescute pentru a deveni soții și mame.
Simone de Beauvoir merge mai departe cu argumentarea și spune că și atunci când au ocazia de a studia, femeile se auto-limitează din cauză că nu are nimeni mari așteptări de la ele. Devin prea indulgente cu sine, fie consideră că le este de ajuns o performanță mediocră din moment ce oricum, ele sunt printre puținele femei din domeniul lor și asta e o performanță în sine (ex. singura femeie în poziția de inginer, avocat, medic din cutare firmă, oraș, țară), fie își conservă energia pentru rolul primordial, care rămâne cel de soție și mamă. Cred că aici a nimerit-o, băieții nu cresc cu viziunea, cu scopul de a deveni soți și tați, nu caută să se definească prin asta, în timp ce fetițele, de mici copile, se proiectează automat în aceste roluri. Blocate în rolurile de soție și mamă, femeile ajung să sublimeze muncile casnice și să le ducă la rang de artă. Curățenia trebuie să fie perfectă, după niște reguli stricte, hainele trebuie călcate la dungă, podeaua trebuie să lucească, praful trebuie să lipsească cu desăvârșire. Nu este o muncă care să aibă un scop, în câteva ore se strică treaba și trebuie să o iei de la capăt, cu o răbdare de Sisif. Mie mi se pare incorect să spui că preocuparea excesivă a unor femei pentru curățenie este neapărat un vestigiu patriarhal, din moment ce 1. Poate fi expresia unui trăsături de personalitate prezente și în alte sfere, cum ar fi perfecționismul sau 2. Sunt și bărbați care manifestă aceleași obsesii, să zicem așa. Nu pot să spun însă că nu am observat tendința femeilor de a-și face viața casnică mai grea decât ar trebui. Ne-am fi gândit, de exemplu, că, față de mamele și bunicile noastre, ne-ar putea fi mai ușor să ne creștem copiii – avem scutece, lapte praf, mașină de spălat, sterilizator de biberoane, informație de îndemână. Și totuși, pe listă apar noi taskuri; cu cât avem mai mult timp teoretic liber, cu atât crește presiunea de a-l oferi exclusiv copilului (sau casei). Și în acest moment, este un mom guilt care planează asupra mea în timp ce scriu aceste rânduri cu copilul alături, în baby nest. Poate ar trebui să petrec acest timp cu micuța în brațe, dar eu stau și scriu rânduri nenecesare. A petrece o grămadă de timp cu copilul îi aduce acestuia cu siguranță plăcere, însă merită să ne amintim din când în când că nu este the natural way, the usual way și că dimpotrivă, este un lux dobândit recent. Mamele noastre aveau concediu de maternitate trei luni, ca să nu mergem mai departe. Întorcându-mă la Simone de Beauvoir, ea spune, mai mult sau puțin că, în absența unor preocupări de substanță, femeile intră în competiție unele cu altele pe criterii fără fond, cum ar fi curățenia casei, eleganța hainelor, calitatea mâncării, mai nou aș adăuga investiția în timpul petrecut cu copilul. Femeile se laudă cu chinurile nașterii, cu timpul sacrificat preparând toate mâncărurile în casă, cu banii cheltuiți pe produse premium, cu zecile de cărți de parenting citite. Simone de Beauvoir le consideră preocupări frivole, marginale, care irosesc inteligența și talentul; în timp ce bărbatul muncește în mod eficient și productiv, socializează cu colegi, are discuții de substanță, femeia este prinsă în munci plictisitoare, nesfârșite, fără valoare. Sigur, dihotomie valabilă doar pentru clasele sociale superioare, clasele de jos se ocupau la vremea aceea cu aceleași munci repetitive, abrutizante, femei și bărbați deopotrivă (femeile aveau porție dublă de muncă nașpa – și la fabrică sau pe câmp, și acasă). Ca psiholog, aș spune că autoarea a avut un bias, în sensul că a supraestimat împlinirea în meserie de care s-ar fi bucurat bărbații – cred că foarte puțini trăiesc un sentiment constant de împlinire și emulație la locul de muncă, chiar dacă vorbim de profesii intelectuale, de creație sau de prestigiu; la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, entuziasmul se transformă în rutină și locul de muncă devine un loc unde să pleci și de unde să vii, de unde să iei un salariu, un stres de care vrei să scapi. Nimeni nu se bucură de nimic pe deplin, fie că este casă, fie că este profesie și de niciun om, fie că este partener, copil, prieten și așa mai departe. Avem ups and downs, momente mai bune și mai proaste în toate domeniile și nu mi se pare adevărat că singura împlinire reală a unui om, bărbat sau femeie, se poate realiza doar prin profesie sau doar prin familie. Cum ne spun studiile despre fericire, dacă o cauți fuge de tine (adică tocmai procesul de a căuta fericire este sursa nefericirii, pentru că îți creează un standard prea înalt la care să îți raportezi experiențele).
Deci, într-un fel pesimist, suntem cu toții condamnați la neîmplinire, însă acest lucru nu este ceva rău, ci un dat al existenței cu care trebuie să facem pace. Astfel, faptul că ai o profesie de top nu îți garantează împlinirea; însă, într-adevăr, îți oferă mai multe șanse. Simone de Beauvoir este destul de categorică când afirmă că singura cale spre eliberea femeilor este egalitatea în toate și că femeile ar trebui să aspire la același realizări ca și bărbații. Unii pot contra-argumenta cu „nu putem rămâne diferite (adică legate de casă) și totuși egale”? Este o capcană, ar spune ea. Bărbații au inventat tot felul de termeni prin care să idealizeze femeia: instinct matern, etern feminim, elogiul mamei, al Fecioarei, sugerând că domeniile de maximă împlinire, de sublimă excelență, sunt maternitatea, abnegația, misterul, eleganța, frumusețea. Nu știința, nu politica. Este o problemă faptul că ne definim implicit, din copilărie, ca viitoare soții și mame? Ne menajăm prea mult eforturile intelectuale având ambiții mici, locale? Și dacă da, este asta o problemă? De ce să năzuim spre cariere de succes când putem avea o carieră de semi-succes dar și o familie? Este cu siguranță o limitare pentru baza de selecție – dacă, să spunem, se alege un geniu dintr-o mie de oameni, cu cât ai mai multe mii, cu atât ai mai multe genii. Dintr-o mie de femei ambițioase, răsare un geniu, dar sunt încă mai multe mii de bărbați ambițioși, în concluzie mai multe șanse să vină geniile de acolo. Este însă și o limitare în plan personal? Ați simțit ca femei că v-ați autolimitat opțiunile, că v-ați cruțat eforturile, că ați năzuit la mai puțin pentru că sunteți femei și lumea se așteaptă la altceva (adică la mai puțin)? Am rămas și acum, la 70 de ani după ce a fost scrisă această carte, Al Doilea Sex?
Singles_of_November 